• Sarai = Principesa; în text, începând cu 17, 15 se va numi Sarra.


  • În grafia ebraică (Charan), uşor diferit de Haran, fratele lui Avram. Se afla în nord-vestul Mesopotamiei; cândva mare centru al culturii aramaice.


  • Literal: toate sufletele; se înţeleg servitorii şi sclavii.


  • Literal: spre mare (Mediterana). Betel înseamnă „Casa lui Dumnezeu“; actualul Beitin, cca 20 km la nord de Ierusalim.


  • Numele lui Iahvé: vezi nota de la 4, 26.


  • Prin Negheb era desemnată partea de sud a Palestinei; cuvântul în sine avea înţelesul general de „ţinutul pustiu“ sau „miazăziua“.


  • Istoria mentalităţilor consemnează vremea când viaţa soţului conta mai mult decât reputaţia soţiei. Se pare însă că Egiptenii ignorau obiceiul unor nobili mesopotamieni de a-şi proclama pe una din soţii drept „soră“, titlu cu poziţii privilegiate. Oricum, accentul acestui episod cade nu pe slăbiciunea lui Avram, ci pe iconomia divină care-l salvează pe beneficiarul făgăduinţei lui Dumnezeu, indiferent de calitatea omului sau a circumstanţelor.


  • „Faraon“ nu desemna o anume persoană, ci pe regele Egiptului, oricare ar fi fost el; nume generic cunoscut încă din secolul 15 î. H.


  • Această ultimă menţiune se află numai în textul Septuagintei.


  • Textual: oameni fraţi. Evident, cu înţelesul de „rude“, de vreme ce Lot îi era lui Avram nepot de frate. Coroborează acest text cu nota de la Mt 12, 46.


  • Partea inferioară a văii Iordanului, a cărei latură nordică se situa cam la 30 km de Marea Moartă; se pare că la sud cuprindea Marea Moartă însăşi. În realitate, cucerit de aspectele unei vieţi materiale uşoare, Lot făcuse o alegere proastă, după cum se va vedea.


  • Stejarul Mamvri, situat cam la 3 km nord de Hebron, va deveni un simbol important nu numai pentru istoria Evreilor, ci şi pentru spiritualitatea creştină, mai ales prin episodul relatat în capitolul 18.


  • În Septuaginta: „regele neamurilor“. Prin „Goimi“ se înţelegeau neamurile neconvertite la iudaism.


  • T. M.: Evreu – Ebreu (în greacă, Evrāios): descendent al lui Ever, urmaşul lui Sem (vezi 10, 21; 11, 14). Septuaginta traduce ebraicul brim prin perátes = „cel ce vine din cealaltă parte“ (a Eufratului). Versiunile româneşti din 1688 şi 1914 îl redau prin „trecutul“ şi „trecătorul“, ceea ce îl apropie de variantele etimologice ce semnifică „rătăcitor“, „pribeag“, „nomad“. Sensul primar pare a nu fi etnic, ci sociologic. Ca etnie, în V. T. cuvântul „Evreu“ e echivalent cu „Israelit“.


  • Personaj hieratic, cu nume simbolic („rege al dreptăţii şi al păcii“), cumulând atributele regalităţii şi sacerdoţiului. Salemul, în tradiţia iudaică, e identificat cu Ierusalimul (Ieru – Salem), a cărui divinitate El Elyôn („Dumnezeul Cel Preaînalt“) este şi divinitatea lui Avram. Sfântul Apostol Pavel va recunoaşte în Melchisedec prototipul şi prefigurarea lui Iisus Hristos (vezi Evr 7, 1-26), iar tradiţia patristică va vedea în pâinea şi vinul oferite lui Avram imaginea însăşi a Euharistiei.


  • Text incomplet pe manuscrisul ebraic deteriorat, abordat de traducători în moduri diferite, dar al cărui sens se limpezeşte în versetul următor.


  • Text important, pe baza căruia Apostolul Pavel îşi va construi doctrina asupra îndreptăţirii prin credinţă (vezi Rm 4, 3; Ga 3, 6), completată de Iacob (2, 23) cu observaţia că omul se îndreptăţeşte şi prin fapte. În V. T, prin dreptate se înţelegea, în general, dreapta relaţie dintre om şi Dumnezeu ca parteneri de dialog şi legământ; supunerea omului faţă de Lege; totalitatea elementelor prin care un om putea fi socotit „drept“ în faţa lui Dumnezeu. De vreme ce Avram nu cunoaşte Legea (venită de abia prin Moise), dreptatea lui se constituie în încrederea că Dumnezeu Îşi va ţine făgăduinţa şi că-i va da ceea ce omeneşte pare imposibil. (În ultimă instanţă – conform învăţăturii ortodoxe –, îndreptăţirea se obţine prin har).


  • Păcatele (oamenilor) încă n'au atins limita răbdării lui Dumnezeu.


  • Printre jumătăţile animalelor jertfite (v. 10). O ofrandă pe care o mistuie focul însuşi al lui Dumnezeu, aşa cum o va face cu jertfa lui Ilie (vezi 3 Rg 18, 38).


  • Variantă de text: „poate că de la ea voi dobândi copii“. Legislaţia mesopotamă permitea ca o soţie sterilă să-i ofere soţului o slujnică prin care atât el cât şi ea să aibă copii; în acest caz, copilul nu era al slujnicei, ci al stăpânei. Vezi cazuri asemănătoare la 30, 3; 30, 9.


  • Desigur, iritarea Saraii e nejustificată, dar ea demonstrează starea de spirit în căsniciile poligame.


  • Numele Işmael înseamnă „Dumnezeu aude“, în timp ce numele Agarei e legat de acela al Agariţilor (Agarienilor), arabi nomazi din sudul pustiu al Palestinei, teritoriu sub dominaţie egipteană.


  • Variantă textuală: „un asin de om“. Ismaeliţii, identificaţi cu arabii locuitori ai deşertului, vor fi asemenea asinilor sălbatici: rătăcitori şi izolaţi.


  • În altă traducere: „Oare mai sunt eu în stare să văd după ce L-am văzut?“ în sensul: Oare L-am văzut eu într'adevăr şi mai sunt vie după ce L-am văzut? Potrivit Legii, omul nu putea să-L vadă pe Dumnezeu şi să rămână în viaţă (vezi Iş 33, 20).


  • „Avram“ şi „Avraam“ par a fi două forme dialectale ale unuia şi aceluiaşi nume. Totuşi, prin numele cel nou, Dumnezeu îi conferă lui Avraam, prin legământ, o misiune cu totul specială, indicată prin trimiterea explicativă la asonanţa 'av-hamôn = tatăl mulţimii.


  • Literal: „carnea prepuţului vostru“. Circumcizia va fi, până'n zilele noastre, o caracteristică fundamentală a poporului evreu, semnul prin care Dumnezeu îşi aminteşte de legământ şi prin care fiece purtător îşi menţine conştiinţa apartenenţei la poporul ales. Ritualul tăierii'mprejur e strâns legat de punerea numelui. Apostolul Pavel va spiritualiza acest simbol printr'un transfer al semnificaţiilor.


  • Paralela schimbării de nume a lui Avram. Înţelesul numelui Sarrei rămâne acelaşi: Principesă.


  • În Textul Ebraic, întregul verset se referă la Sarra: „o voi binecuvânta“... „ea va fi'ntru neamuri“... „regi se vor ridica dintr'însa“.


  • Variantă de text: „doisprezece principi“. Oricum, e vorba de cei doisprezece descendenţi ai lui Ismael, nominalizaţi în 25, 12-16.


  • Capitolele 18 şi 19 cuprind unul din cele mai frumoase episoade ale Vechiului Testament. Naraţia e permanent învăluită într'o aură de mister. Cei Trei vorbesc când la plural, când la singular, şi tot aşa Li se vorbeşte. Sfânta Tradiţie a Bisericii creştine a identificat aici întâia revelare a Sfintei Treimi (un singur Dumnezeu în trei persoane), credinţă care a inspirat numeroase capodopere ale iconografiei ortodoxe (printre care celebra icoană a lui Rubliov şi fresca de la Surpatele).


  • În ebraică: Iahvé (indiciu sigur al intuiţiei lui Avraam, în sensul că Cei Trei nu sunt oameni obişnuiţi şi că, în fapt, Ei sunt Unul).


  • Literal: turte. Pâinişoare nedospite şi coapte'n spuză sau între lespezi fierbinţi. Tradiţia ortodoxă numeşte toată această scenă „Filoxenia (ospitalitatea) lui Avraam“, devenită model al carităţii creştine. Deşi adiat de intuiţii sacre, Avraam Îi tratează pe Cei Trei ca pe nişte călători osteniţi şi flămânzi, tratament pe care Ei îl onorează într'o perfectă manieră antropomorfă.


  • În ebraică, joc de cuvinte între numele lui Yiţchaq (Isaac) şi verbul yiţchaq = a râde. Vezi şi 17, 17; 21, 6.


  • Acum de-abia îşi dăduse seama că Cei Trei nu sunt oameni obişnuiţi, ci prezenţe divine.


  • Dumnezeu pedepseşte numai după dreptate şi în cunoştinţă de cauză, şi niciodată din ignoranţă sau capriciu.


  • În context: Din cei trei „Oameni“, numai doi au plecat spre Sodoma, „îngerii“ de care va fi vorba în 19, 1-22.


  • Refuz de politeţe, în replică la tot atât de politicoasa invitaţie a fostului nomad care acum poate pofti pe cineva în „casa“ lui.


  • Verbul grecesc kataviázo e mai puternic: a presa, a sili, a constrânge. Lot ştia care este viciul capital al sodomiţilor şi ce primejdie e pentru un străin să rămână noaptea în stradă.


  • „A cunoaşte“ în sensul limbajului biblic: a avea legături trupeşti (pentru prima lui folosire vezi 4, 1). Păcatul împotriva naturii practicat de locuitorii Sodomei şi relatat în acest episod a dat naştere termenilor de „sodomie“ şi „sodomit“; viciul este aspru condamnat de morala creştină.


  • Neexistând probabil nici o ieşire dintre două rele, Lot îl alege pe cel mai mic. De notat că fetele nemăritate erau proprietatea tatălui lor.


  • Contextul impune adoptarea versiunii ebraice, de vreme ce fiicele lui Lot (cele două şi singurele) locuiau în casa tatălui lor, ceea ce înseamnă, în mod sigur, că încă nu erau căsătorite efectiv.


  • Pentru „Câmpie“ vezi 13, 12 şi nota de la 13, 11.


  • Corespondentul ebraicului Iahvé.


  • Literal: îndreptăţirea. Prisosul bunăvoinţei lui Dumnezeu spre a-l îndreptăţi pe Lot la mântuire.


  • Consecinţa nesupunerii faţă de porunca din v. 17.


  • În sensul: e prea bătrân spre a mai umbla să ne caute nouă bărbaţi.


  • Etimologia îi aparţine Septuagintei prin aceea că numele lui Moab e apropiat de mé'ab = ieşit din tată. Altfel, Vechiul Testament menţionează acest nume numai cu înţelesul de ţară sau popor.


  • Etimologie oferită de Septuaginta. În ebraică, Ben'ammī înseamnă „fiul poporului meu“ sau „fiul neamului meu dinspre tată“. Amoniţii au ocupat teritoriul din nord-estul Mării Moarte, în jurul localităţii Rabat-Amon (Dt 3, 11), actualul Aman. Născuţi din incest, atât Amoniţii cât şi Moabiţii au fost adversari permanenţi ai Evreilor, deşi erau înrudiţi cu aceştia prin Lot, strămoşul rămas inocent prin inconştienţa cu care săvârşea păcatul.


  • Despre Negheb vezi nota de la 12, 9. Acest capitol este inserţia unui document elohist în trama narativă iahvistă şi prezintă un eveniment paralel cu cel din 12, 10-20, dar fără să ţină seama de cronologia contextului, în sensul că Sarra nu mai era demult femeie tânără. Accentul principal însă cade pe ideea că Dumnezeu intervine la timp întru apărarea moralei ameninţate de precauţii premature şi inutile.


  • Literal: chiar şi un neam de (oameni) drepţi?


  • Variantă textuală: „e fiica tatălui meu, dar nu şi fiica mamei mele“.


  • În sensul: îţi stă la dispoziţie.


  • Text ebraic deteriorat, de unde mai multe variante de transcriere şi traducere. Vulgata a acreditat formularea: (cei o mie de sicli) „vor fi ca un văl pe ochi pentru cei ce sunt împrejurul tău şi pentru lumea toată“. Cei o mie de sicli reprezintă reparaţia pe care regele i-o datorează Sarrei şi mărturia că ea este, în continuare, o femeie onorabilă.


  • Expresie de bucurie veselă. Joc de cuvinte asupra numelui de Isaac (vezi nota de la 18, 12).


  • Literal: arcaş; săgetător.


  • Referinţa la acest Ahuzat e specifică Septuagintei. Înţelesul propriu al grecescului nymfagogós este: „cel ce conduce mireasa la mirele ei“, deci un intim al mirelui; în speţă: prietenul (fratele de mână) al lui Abimelec, care i-o adusese acestuia pe Sarra. În înţeles mai larg: om de casă; bărbat de încredere.


  • Cf. Textului Ebraic, în concordanţă cu v. 30.


  • O alianţă (ca între doi egali).


  • Beer-Şeba: „Fântâna Jurământului“. O speculaţie etimologică ebraică permite şi traducerea: „Fântâna celor şapte“ (în referire la versetele 28-30).


  • Autorul vorbeşte despre Filisteni din perspectiva epocii sale. În realitate, acest popor – originar din Marea Egee – a ocupat sudul Palestinei mult după Avraam, către mijlocul secolului 11 î. H.


  • Mai exact: o cultură vegetală. Textul Ebraic însă se referă la plantarea unui singur copac, din familia tamarix, specific deşertului, care poate fi şi un arbust producător de răşină comestibilă.


  • Episod devenit celebru prin originalitatea, dramatismul şi frumuseţea lui literară. Sfântul Pavel îi va acorda evenimentului şi o dimensiune simbolică, Isaac prefigurând jertfa şi învierea lui Iisus (Evr 11, 17-19). Iconografia ortodoxă va introduce „Jertfa lui Avraam“ în pictura altarului, ca simbol euharistic.


  • Înţelesul general al substantivului próvaton este „oaie“, dar, atunci când are o încărcătură simbolică (aşa ca în cazul de faţă), se traduce „miel“.


  • Acelaşi verb înseamnă „a vedea“ şi „a se îngriji“, dublă semnificaţie care pregăteşte cei doi termeni ai versetului 14.


  • Sau: „Domnul poartă de grijă“ (vezi nota precedentă).


  • Sau: „Domnul Se va arăta“. În unul şi acelaşi verset: Dumnezeu-proniator şi Dumnezeu-teofanic.


  • Fiii lui Het: Hetiţii, popor non-indoeuropean (dar tot semiţi), al cărui centru era în Anatolia (Turcia de azi), pentru ca apoi să se extindă din Siria până'n sudul Palestinei. Important e faptul că de la ei, prin Avraam, au obţinut Evreii întâia lor proprietate în Ţara Făgăduinţei.


  • În cetatea antică, „Poarta“ era piaţa de lângă intrarea principală, loc pentru întruniri publice, întâlniri de afaceri, concilii nobiliare şi şedinţe de judecată. Mai târziu, în imperiul otoman, „Înalta Poartă“ desemna capitala însăşi, reşedinţa sultanului.


  • La cursul şi cântarul curent al pieţei. Argintul circula nu atât în monede, cât în lingouri, aşa că el era cântărit.


  • Coapsă: denumire eufemistică a sexului. Exprimă un gest ritual de întărire a jurământului prin implicarea forţei vitale a bărbatului. În acelaşi fel va proceda Israel cu fiul său Iosif (vezi 47, 29). În ambele cazuri, bătrânii sunt pe patul de moarte.


  • Un siclu = 11,424 grame. Inelul era, desigur, pentru nări (vezi Iz 16, 12 şi nota de la v. 47). Din versetul 47 reiese că aceste daruri i-au fost înmânate fetei după consumarea dialogului din versetele 23-25.


  • Dreptatea: faptul că Dumnezeu îl consideră pe Avraam ca pe unul din drepţii Săi; adevărul: credincioşia lui Dumnezeu faţă de Avraam, căruia îi dăruise făgăduinţele.


  • Literal: „la casa mamei sale“, expresie din care reiese că Batuel nu mai trăia, fata fiind în grija mamei şi a fratelui ei.


  • În Textul Ebraic: i-am pus inelul în nări.


  • În realitate, Laban şi Milca. Batuel este aici nume substitutiv, al celui ce reprezintă autoritatea paternă şi al cărui consimţământ este absolut formal, de vreme ce întregul eveniment se consumă prin intervenţia directă a lui Dumnezeu (vezi şi versetul următor). Altfel, numele lui Batuel nu apare în nici unul din momentele-cheie ale logodnei.


  • Pluralul acesta îi implică pe toţi membrii familiei al cărei cap fusese Laban.


  • În ebraică, numele Rebecăi şi substantivul „miriade“ alcătuiesc o asonanţă pe care o folosesc cei ce-i fac urările: ea să devină mama unui număr infinit de oameni.


  • Pentru Negheb vezi nota de la 12, 9.


  • Raguel şi Navdeel sunt menţionaţi numai în Septuaginta.


  • Pentru înţelesul acestei denumiri vezi 16, 14.


  • Aşezările (satele) celor ce adoptaseră viaţa sedentară.


  • Taberele celor rămaşi încă nomazi. Cuvântul original indică un loc de popas, în special pentru turme.


  • El: singular generic (Ismael), în înţelesul „neamul său“.


  • În numeroase traduceri: Asiria. Mai nou, TOB şi Osty corectează grafia şi lecţiunea: e vorba de numele menţionat în v. 3.


  • Esau înseamnă păros; în sens mai larg: acoperit cu păr roşu.


  • Cu semnificaţia: spre a-l împiedica să se nască primul (cu prerogativele întâiului-născut); gestul îl anunţă pe Iacob de mai târziu.


  • Numele lui Iacob este prescurtarea expresiei Yaaqob-El = „Dumnezeu să ocrotească“.


  • Culoarea fierturii de linte, exprimată în ebraică prin cuvântul adom = roşu, e o altă explicaţie a lui Edom, cel de al doilea nume al lui Esau.


  • În Septuaginta, verbul paroikéo = a locui pe lângă cineva, a fi vecinul cuiva; a locui undeva ca rezident.


  • Apă vie: apă săltătoare, ţâşnind direct din pânza freatică.


  • Ebraicul eseq înseamnă ceartă, sfadă, dispută.


  • Sitna = împotrivire.


  • Rehobot = lărgime, spaţii largi.


  • Vezi nota de la 21, 22. De altfel, întregul capitol 26 îşi propune o paralelă între viaţa lui Isaac şi aceea a lui Avraam; subiect al unor evenimente asemănătoare, Isaac este şi subiectul aceloraşi făgăduinţe.


  • Adică „Jurământ“.


  • Vezi nota de la 21, 31.


  • Căsătoriile mixte nu erau privite cu ochi buni în familiile evreieşti; ele alterau nu atât puritatea sângelui, cât pe aceea a credinţei religioase.


  • Binecuvântarea paternă era decisivă pentru destinul beneficiarului şi al urmaşilor săi. Întregul capitol reprezintă un text celebru, compilat din cele două tradiţii, iahvistă şi sacerdotală. În el nu există nici o urmă de dezaprobare a vicleşugului prin care Iacob obţine binecuvântarea lui Isaac în detrimentul propriului său frate care, prin legea naturală, ar fi fost singurul îndreptăţit. Istoriceşte, el vrea să explice superioritatea lui Israel faţă de Edom (şi, în general, faţă de celelalte neamuri). Episodul însă e plinirea profeţiei din 25, 23: „cel mai mare îi va sluji celui mai mic“. Chiar când istoria pare absurdă, în spatele ei există şi lucrează un plan al lui Dumnezeu, al cărui sens nu se descoperă decât foarte târziu. Acest episod va fi comentat de Apostolul Pavel în Rm 9, 10-24. Esau şi Iacob se aflau în pântecele Rebecăi şi „înainte de a fi fost ei născuţi, şi înainte de a fi făcut ei ceva bun sau rău – pentru ca planul lui Dumnezeu cel potrivit alegerii să rămână'n picioare, nu din fapte, ci de la Cel ce cheamă...“.


  • Ceremonialul binecuvântării sau al jurământului era precedat de un prânz ritual; vezi şi 26, 30-31.


  • Potrivit unei alte etimologii, numele lui Iacob (Yaaqov) are şi înţelesul de „a înşela“. În redare strictă: „Iacob m'a iacobizat de două ori“. Pe de altă parte, versetul cuprinde şi un joc de cuvinte între bekorāh = „dreptul de'ntâi-născut“ şi berākāh = „binecuvântare“.


  • Binecuvântarea, ca şi blestemul, este o formulă ireversibilă şi irevocabilă, asupra căreia nu se revine. Totuşi, iubirea paternă deschide portiţa unei speranţe, o speranţă care va fi, şi ea, onorată. (Edomiţii se vor elibera de sub dominaţia iudaică în secolul 9 î.H.; vezi 4 Rg 8, 20-22). Compară cu „portiţa“ deschisă de Dumnezeu în urma blestemului aruncat asupra protopărinţilor noştri Adam şi Eva (Fc 3, 15 şi nota).


  • Dacă Iacob ar fi murit de mâna lui Esau, acesta ar fi trebuit să fugă sau, la rându-i, să fie ucis de un răzbunător.


  • Înţelesul exact: pământul în care acum locuieşti ca străin (vezi şi nota de la 26, 3).


  • Acest episod, al visului lui Iacob, sinteză a tradiţiilor iahvistă şi sacerdotală, îşi propune să ateste Betelul ca topos sacru, punct de comunicare între pământ şi cer. În viziunea patristică, scara lui Iacob este simbolul prezenţei proniatoare a lui Dumnezeu în lume, El păstrându-Şi, în acelaşi timp, transcendenţa, dar şi prefigurarea întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care S'a pogorât prin „poarta cerului“. Într'un colind românesc: „Pe o scară de argint / Se pogoară Domnul Sfânt“, scara fiind simbol al Maicii Domnului. În mistica răsăriteană (Sf. Ioan Scărarul), scara lui Iacob este şi simbol al urcuşului duhovnicesc pe treptele sfintelor desăvârşiri, aşa cum poate fi contemplat în reprezentarea iconografică de pe biserica mânăstirii Suceviţa.


  • Neamurile = aici, cu înţelesul: familiile, triburile, clanurile.


  • Betel se traduce: „Casa lui Dumnezeu“.


  • În câmp: într'un loc nedeterminat. A nu fi confundată cu fântâna din imediata vecinătate a Haranului, menţionată la 24, 11-13.


  • Rahela înseamnă „oaie“; într'un echivalent românesc: Mioara.


  • Fântâna era, probabil, proprietatea mai multora, iar apa trebuia împărţită echitabil.


  • În înţelesul de „rudă“. În realitate, nepot de soră. Acelaşi adelfós, cu acelaşi înţeles de „rudă“, va fi folosit şi în Noul Testament cu privire la „fraţii“ lui Iisus.


  • Ospăţul de nuntă; festivitatea dura şapte zile.


  • Viclenia lui Laban şi eroarea lui Iacob se explică prin obiceiul oriental ca mireasa să nu-şi scoată vălul înainte de noaptea nunţii.


  • Literal: „că era urâtă“ (obiect al urii); ebraism care nu exprimă sentimentul în sine de ură, ci indică un loc secundar al unei persoane în afecţiunea cuiva. Cu acest sens va fi folosit, uneori, şi în Noul Testament (vezi Lc 14, 26 şi nota).


  • Numele Ruben e legat de rădăcina verbului „a vedea“.


  • Numele Simeon e înrudit cu verbul „a auzi“.


  • Etimologic legat de verbul „a se lipi“, „a se ataşa“.


  • Iuda (Yehuda), de la ebraicul hodah = a lăuda, a celebra, a cinsti.


  • Ca izvor al vieţii, Dumnezeu este Cel ce acordă sau refuză fecunditatea (vezi 16, 2; 29, 31).


  • Numele Dan se înrudeşte cu o rădăcină verbală care vrea să însemne „a judeca“ (în favoarea cuiva), „a face dreptate“.


  • Neftali e derivat din verbul „a (se) lupta“. Textul Ebraic sugerează un accent mai îndrăzneţ: „Cu Dumnezeu m'am luptat“ sau: „Luptele lui Dumnezeu am luptat“.


  • Ebraicul gad înseamnă „noroc“.


  • Adică „fericit“.


  • Mandragoră: plantă perenă, cu rădăcină cărnoasă şi fructe roşii-gălbui. Încă din antichitate, folclorul i-a atribuit proprietăţi afrodisiace, propice fecundităţii. Numele ei ebraic e înrudit cu substantivul „iubire“. În folclorul românesc mătrăguna e centrul şi materia unor descântece de dragoste, menite să faciliteze măritişul. Ca plantă medicinală e cunoscută sub numele de atropa belladonna; în doze mari, poate fi nocivă. Plasat în contextul rivalităţii acerbe dintre cele două femei, episodul din versetele 14-16 reprezintă o inserţie folclorică a încercării de a oferi o explicaţie aparte, savuroasă, pentru naşterea lui Iosif. Totuşi, adevărata explicaţie e pusă, până la urmă, tot pe seama lui Dumnezeu: vezi v. 22.


  • Numele Zabulon e legat de două rădăcini, una semnificând „dar“ (cadou), alta „a locui“.


  • Vezi istoria Dinei în capitolul 34.


  • Numele lui Iosif e legat de verbul yosef = „a adăuga“ (mai precis: „El adaugă“).


  • Frază neterminată, presupunând rugămintea: „mai rămâi!“.


  • Abilitatea verbală a lui Iacob: prin „nimic“, el întâmpină lăcomia lui Laban; adăugând „şi-am să le păzesc“, el foloseşte un verb care poate însemna şi „a ţine“, „a păstra“, într'un fel de reservatio mentalis.


  • Sein: alburiu; alb impur; brumăriu; negricios. În Textul Ebraic: „tot mielul tărcat şi pestriţ, tot mielul negru între oi“.


  • Literal: dreptatea (purtarea nepătată).


  • De regulă, oile erau albe, iar caprele, negre. Oaia neagră şi capra albă constituiau excepţii. Aşadar, opţiunea lui Iacob nu părea deloc o afacere bună.


  • Păstrând în paza sa exemplarele anormale, Laban şi-a făcut o socoteală: în turmele rămase pe seama lui Iacob – adică cele normale – se vor naşte numai oi albe şi capre negre!


  • Principiu fiziologic cunoscut încă din antichitate şi aplicat în principal spre a obţine cai şi câini de o anumită culoare. E prima mărturie despre ceea ce, în zilele noastre, se va numi manipulare genetică!


  • Înţelesul nu e prea clar, de vreme ce între cei doi era o distanţă foarte mare (trei zile de mers). O variantă textuală sugerează faptul că, totuşi, cei doi s'au apropiat de mai multe ori, în repetatele încercări ale lui Laban de a modifica simbria lui Iacob.


  • Laban le „vânduse“ nu în sensul strict al cuvântului, ci prin aceea că, timp de paisprezece ani, reţinuse pentru sine tot ce câştigase din munca lui Iacob, fără să fi pus deoparte ceea ce ar fi trebuit să constituie zestrea fiicelor sale.


  • În original: terafimii; idoli mici de lemn, care se ţineau în casă; un fel de penaţi.