• „Pustia Iudeii“: deşert la vest de Marea Moartă şi de cursul inferior al Iordanului.


  • = Împărăţia lui Dumnezeu.


  • Fariseii: membrii unui partid politico-religios foarte influent, caracterizaţi printr'un formalism gol de conţinut; de aici, făţarnici. Saducheii alcătuiau tagma preoţească a aristocraţiei iudaice; naţionalişti fanatici, negau existenţa sufletului şi învierea morţilor.


  • = Fapte care să ateste o pocăinţă reală, nu formală.


  • În limbajul biblic, dreptatea înseamnă acordul omului cu planul lui Dumnezeu de a mântui lumea.


  • Condus de Duhul Sfânt şi de propria Sa voie.


  • În construcţia gramaticală: nu pâinea este hrana prioritară, ci cuvântul creator al lui Dumnezeu. Citatul e după Septuaginta. (În T. M.: „... ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu“).


  • Diavolul Îi făcuse lui Iisus o întreită ofertă: pâinea, miracolul, puterea. Acest episod îi va inspira lui Dostoievski celebra Legendă a Marelui Inchizitor, din romanul Fraţii Karamazov.


  • Capernaum, aşezat pe ţărmul nordic al lacului Ghenizaret, devine reşedinţa lui Iisus, centrul întregii Sale activităţi.


  • Decapole: federaţia a zece cetăţi greceşti întemeiate în Palestina de către urmaşii lui Alexandru cel Mare; regiune situată între Iordan, lacul Ghenizaret şi Transiordania. Aşadar, şi păgânii erau interesaţi de predica lui Iisus.


  • „Cei săraci cu duhul“ (în nici un caz: Cei săraci cu intelectul!) are două înţelesuri, ambele duhovniceşti: 1) Săracul care şi-a asumat lăuntric starea de sărăcie şi o îndură cu demnitate umană şi nădejde cerească; bogatul care nu e dependent lăuntric de propria sa bogăţie şi care, atunci când o pierde, parţial sau total, rămâne un om liber. 2) Pornind de la antropologia paulină, mistica răsăriteană postulează că duhul omului este partea superioară – fină, inefabilă – a sufletului (fără a fi altceva decât acesta), prin care omul poate intra în contact direct (entaz) cu Duhul Sfânt. Pentru ca această experienţă să fie posibilă, e nevoie ca duhul omului să devină „sărac“ de orice patimi sau impurităţi; astfel eliberat, duhul devine disponibil pentru înduhovnicire şi, în consecinţă, pentru împărăţia cerurilor. – Pe de altă parte, în limbajul evanghelic, termenul „sărac“ poate însemna şi „smerit“, „umil“, „supus“, „ascultător“, având întotdeauna o conotaţie pozitivă. – Sensul este înrudit cu acela al versetului 8: „Fericiţi cei curaţi cu inima“.


  • „... minţind, vor zice tot cuvântul rău...“: Aici e vorba de calomnie: fericirea e făgăduită numai acelora care sunt vorbiţi de rău fără nici o acoperire, pe nedrept, în chip mincinos. Sfântul Petru va atrage atenţia creştinilor asupra acestui fapt (vezi 1 Ptr 2, 12 şi 3, 16, precum şi notele respective).


  • „Obroc“ (sau „oboroc“): vas mare, de lemn, folosit ca unitate de măsurat cerealele; baniţă; mierţă; bănicior. Rar folosit în limba curentă, cuvântul (de origine ucraineană) s'a încetăţenit în expresia biblică „a ţine lumina sub obroc“ = a ascunde un adevăr sau o valoare spirituală.


  • Contextual, în N. T., „legea“ era cea dată de Dumnezeu prin Moise. Verbul a (se) plini îşi are dublul său înţeles: pe acela de a adeveri, a face ca o profeţie să devină realitate (ca în Mt 1, 22; 2, 15; 2, 17 etc.) şi pe acela de a face, a săvârşi, a întregi, a împlini, a completa, a duce la capăt, a desăvârşi.


  • Mici semne grafice din alfabetul limbilor biblice. Aşadar: cele mai mici amănunte.


  • Gheena: vechea vale a lui Hinom, în care păgânii canaaneeni îşi ardeau copiii ca jertfă zeilor Baal şi Moloh (Ir 32, 35). Situată la marginea Ierusalimului, în ea se depozitau şi ardeau în permanenţă gunoaiele oraşului. Metaforă pentru chinurile veşnice ale păcătoşilor. În textul de faţă: instanţa ultimă şi irevocabilă, după cea a judecătoriei simple şi după aceea a sinedriului (tribunalul suprem).


  • Te îndeamnă sau te predispune la păcat.


  • Act de divorţ.


  • Răspuns la întrebare; sinceritatea afirmaţiei; întărirea adevărului.


  • A nu-l întâmpina pe cel rău cu rău, cu gând de răzbunare, aşa cum prevedea legea talionului la care Se referă Iisus; porunca nu exclude atitudinea demnă faţă de omul rău (vezi In 18, 22) sau combaterea răului din lume.


  • Perceptori de impozite, faimoşi prin corupţia, abuzurile şi raptul cu care-şi practicau meseria. În limbajul biblic, oameni păcătoşi.


  • În traducere literală: dreptatea voastră (adică practicarea faptelor bune, prin care omul devine drept înaintea lui Dumnezeu).


  • Ipocriţi, oameni care afişează o pietate falsă, fără acoperire lăuntrică; în mod curent, termenul se referă la cei din secta fariseilor.


  • Hrana noastră zilnică I-o datorăm în primul rând lui Dumnezeu, şi de la El se cade s'o cerem. „Cea spre fiinţă“, expresie folosită în unele versiuni, nu traduce exact cuvântul original, dar nici nu constituie o erezie; Sfinţii Părinţi i-au imprimat şi o dimensiune duhovnicească, euharistică.


  • Limba impune o diferenţiere semantică a acestui plural. Spre deosebire de greşeli, care sunt simple erori sau abateri de la normă, greşalele înseamnă încălcarea datoriilor morale pe care oamenii le contractează nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi de semenii lor, atât prin răul pe care-l fac, cât şi prin binele pe care nu-l fac.


  • În înţelesul de „nu ne lăsa să cădem în ispită“ sau „fereşte-ne de prilejul ispitei“. De altfel, ispita nu e o cădere propriu-zisă, ci o încercare sau un examen prin care cineva poate să cadă; o probă de foc.


  • Metaforă pentru lumina spirituală pe care o izvorăşte sufletul; dacă sufletul în sine este întuneric, totul este întuneric.


  • Mamona: demonul banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale.


  • Nu-i judecaţi pe semeni, ca să nu fiţi judecaţi de Dumnezeu. Omul e înclinat să evalueze excesiv faptele altora şi să le condamne cu uşurinţă, absolvindu-se pe sine. O judecată dreaptă nu e posibilă fără a cunoaşte toate datele problemei; Dumnezeu este singurul judecător real, El fiind singurul care cunoaşte şi datele lăuntrice ale fiinţei omeneşti.


  • Este vorba de cărnurile sfinţite după ritualul ebraic spre a fi aduse ca jertfă pe altar. Ideea întregului verset este aceea că adevărurile sfinte, dacă sunt lăsate pe seama celor ce nu pot să le înţeleagă, riscă să fie profanate şi să se întoarcă împotriva celor ce nu le-au administrat cum trebuie.


  • Tot ceea ce au învăţat Moise şi profeţii Vechiului Testament se cuprinde în această regulă de aur.


  • Maeştrii minciunii, care se deghizează în învăţători ai blândeţii şi adevărului spre a-şi apropia pe cei naivi.


  • = Le traduce în faptă; le pune în practică.


  • În sensul de autoritate divină, ascendenţă morală.


  • Iudeii considerau că un lepros este necurat şi sufleteşte, motiv pentru care el nu avea permisiunea de a aduce jertfe (daruri) la altar. Preoţii erau singurii autorizaţi să constate şi certifice dacă un om este sau nu bolnav de lepră. În cazul de faţă, Iisus este nu numai Tămăduitorul, dar şi Cel ce-l autorizează pe fostul bolnav să-şi aducă jertfa, aceasta fiindu-le Iudeilor dovada că omul e curat în întregimea fiinţei lui. De altfel, toate vindecările făcute de Iisus au şi un efect spiritual.


  • Avertisment dat Iudeilor, care se socoteau moştenitorii exclusivi ai făgăduinţei date de Dumnezeu lui Avraam, dar care, refuzând să primească lumina Evangheliei, urmează să fie aruncaţi în întunericul „cel mai din afară“, adică veşnic, desăvârşit, de nepătruns, unde sufletul e complet singur, în imposibilitatea comunicării cu alte suflete.


  • Citat din memorie; alte cuvinte, dar acelaşi sens.


  • Fiul Omului este un nume pe care Iisus Şi-l dă singur şi prin care vrea să sublinieze faptul că El este nu numai Dumnezeu, ci şi persoană umană, ale cărei suferinţe omeneşti (foamea, setea, neodihna, patimile şi răstignirea) vor fi biruite prin învierea Sa din morţi.


  • Aluzie la cărturarul de alături, despre care Iisus ştia că nu fusese sincer în cererea de a-L urma şi pe care îl refuzase, ca pe un suflet mort şi împietrit în propria-i amorţire.


  • Expresie ebraică cu înţelesul: Ce ai cu noi?; ce vrei să faci cu noi?; de ce te amesteci în treburile noastre? În fapt, e vocea demonilor.


  • Capernaum, oraşul Său de reşedinţă, unde venea acum din Gadara.


  • Insultă la adresa lui Dumnezeu, singurul Care poate ierta păcatele.


  • Cuvântul în sine e mai cuprinzător: Fiul Omului are nu numai puterea de a vindeca, ci şi autoritatea (dumnezeiască) de a ierta.


  • În gândirea Evanghelistului, pluralul acesta profetic se referă la slujitorii Bisericii (apostoli, episcopi, preoţi), învestiţi de Iisus cu puterea de a ierta păcatele (Mt 18, 18).


  • În calitate de vameş, funcţionar public pentru colectarea taxelor şi impozitelor.


  • Păcătoşi publici, rău famaţi prin moravuri sau profesie, declasaţi ai societăţii, consideraţi drept fiinţe impure care, printre altele, nu respectau regulile impuse de Lege cu privire la mâncăruri.


  • Aluzie limpede la patimile şi moartea lui Iisus; text pe care se întemeiază, în principal, Postul cel mare sau Păresimile, ca ţinută de doliu pentru absenţa – de până la înviere – a Mirelui.


  • De la Mc 5, 22 şi Lc 8, 41 ştim că acesta se numea Iair şi că era mai-marele sinagogii, deci un demnitar cu funcţie religioasă şi socială, dar fără să fi fost preot.


  • Printr'o lungă şi neîntreruptă tradiţie, gestul femeii de a se atinge de marginea hainei lui Iisus este repetat de mulţi din credincioşii noştri care se ating de veşmintele preotului atunci când acesta iese cu Cinstitele Daruri; în unele părţi, la sfârşitul Liturghiei preotul este rugat să-şi dezbrace veşmintele pe capul bolnavului.


  • Şi aici, prin „putere“ se înţelege nu capacitate sau îndemânare, adică ceva ce se poate învăţa, ci autoritatea divină pe care apostolii urmează s'o exercite.


  • Interdicţie tactică: la începutul misiunii lor, apostolii nu trebuiau să pară în faţa Iudeilor că s'au „spurcat“ cu păgânii şi Samarinenii.


  • Expresie biblică frecventă; ca moştenitor direct al alegerii şi făgăduinţelor divine, poporul lui Israel era primul căruia să i se ofere şansa mântuirii.


  • În gândirea biblică, pacea este un dar concret care poate fi oferit sau retras în funcţie de vrednicia sau nevrednicia beneficiarului.


  • Previziunea nu se referă la sfârşitul lumii, ci la dărâmarea Ierusalimului şi a templului (profeţită de Iisus în Mt 24, 1-2), eveniment ce avea să se petreacă în anul 70.


  • Aşa cum profeţise Dreptul Simeon (vezi Lc 2, 34), Iisus avea să fie un semn al contradicţiei, prin inerentele dispute şi rupturi provocate de opţiunile oamenilor.


  • Joc semantic între viaţa biologică trecătoare şi viaţa veşnică a sufletului.


  • Profeţi, apostoli, misionari de orice fel, mici şi neînsemnaţi în aparenţă, dar cu mare pondere în balanţa comportamentului faţă de ei al celor ce lucrează ca ucenici – aderenţi, următori, credincioşi, mărturisitori – ai lui Iisus Hristos.


  • Întrebarea exprimă nedumerirea lui Ioan că faptele lui Iisus Îl arată numai pe Mielul anunţat la Iordan, nu şi pe Justiţiarul Care ţine în mână securea şi lopata pedepsitoare. Într'adevăr, răspunsul lui Iisus Îl atestă numai ca Miel, Cel ce a venit să mântuiască lumea, nu s'o judece (In 3, 17). Judecătorul va veni şi El, dar la sfârşitul veacurilor.


  • = A cărui încredere în faptele lui Iisus nu se va clătina.


  • Ioan este corolarul şi încheierea Vechiului Testament, cel ce anunţă şi pregăteşte împărăţia cerurilor, dar nu el o şi începe; el continuă să rămână puntea de tranziţie între ceea ce a fost şi ceea ce va fi. E raţiunea pentru care ultimul de sub Har e mai mare decât primul de sub Lege.


  • Împărăţia cerurilor se obţine prin luptă împotriva obstacolelor de tot felul, de la puterile întunericului până la propriile noastre păcate.


  • Aluzie la profeţia lui Maleahi (4, 4) prin care se făgăduia trimiterea lui Ilie ca premergător al zilei Domnului. Hiperbolă folosită de Iisus ca ultim argument pentru importanţa şi măreţia lui Ioan.


  • Ca şi în alte împrejurări, cuvântul „neam“ nu înseamnă naţie sau etnie, ci generaţie; contemporanii lui Iisus.


  • Sâmbăta (Sabatul), după Legea Veche, era zi de odihnă, dar fariseii ajunseseră să interpreteze şi să aplice legea nu în spiritul, ci în litera ei, fapt reprobat de Iisus în repetate rânduri. Iisus reprezintă desfiinţarea Sabatului, ca a multor prescripţii formale, şi instaurarea libertăţii de sub har.


  • Profetul Isaia, 42, 1-4 (citat din memorie), se referă la Iacob ca „serv“ al Domnului, titlu de nobleţe în Vechiul Testament, demnitar sacru care împlineşte voia Stăpânului nu prin constrângere, ci prin consens. Raportând profeţia la Iisus, Evanghelistul Matei Îl are în minte pe Fiul; Acesta, tot prin consens, I Se face Tatălui „ascultător până la moarte“ (Flp 2, 8), împlinindu-I voia de a Se întrupa spre mântuirea omului.


  • Orice cuvânt de defăimare, insultă, calomnie, dar şi vorbe fără rost, care nu duc la nimic bun.


  • = Vei fi îndreptăţit să beneficiezi de mila, iertarea şi harul lui Dumnezeu.


  • Un semn extraordinar, o minune prin care Iisus să le dovedească fariseilor că autoritatea cu care le vorbeşte are şi o manifestare concretă. Iisus nu înţelege să răspundă la provocare; semnul va fi propria Sa înviere, pe care o anunţă parabolic prin citarea lui Iona.


  • Cuvântul grecesc adelfoi (ca şi ebraicul achiym) înseamnă nu numai fraţi, în înţelesul propriu, ci şi rude apropiate, în special veri. Aşa trebuie înţeles în textul de faţă, ca şi în Mc 3, 32; 6, 3; Lc 8, 19-21; In 2, 12; 7, 3-5; FA 1, 14; 1 Co 9, 5; Ga 1, 19, unde se vorbeşte de „fraţii“ Domnului. Limbajul biblic se cere abordat nu numai filologic, ci şi în dimensiunea lui interioară. Iisus are doar 12 ani când mama Sa Îl află în templu (Lc 2, 41-49). Deşi ea ştie cel mai bine că nu Iosif este tatăl Lui, Îi spune: „Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat“. Cuvântul, astfel rostit în planul social şi juridic, este „prins din zbor“ de Iisus, Care îl transferă imediat în planul duhovnicesc şi-l majusculează: „Întru cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu“. Văzut din două perspective diferite, acelaşi cuvânt are un conţinut diferit (tată-Tată). Acelaşi transfer se petrece în cuvântul fraţi din textul de faţă. Verii Îi sunt prezentaţi lui Iisus ca fraţi reali (deşi nu sunt, ca şi în cazul lui Iosif), dar El atestă imediat o altă realitate fraternă, în plan spiritual (versetele următoare). În nici un caz nu se poate presupune că Iisus Îşi reneagă familia. Cât despre mama Sa (a cărei realitate, desigur, nu poate fi negată), ea devine garanţie şi exemplu suprem al aceluiaşi transfer duhovnicesc, precum în împrejurarea relatată de Evanghelistul Luca (11, 27-28) când Iisus îi conferă maternităţii un sens spiritual generalizat. Aşadar, „fraţii“ Domnului nu sunt fraţi de sânge. Rigoarea filologică a unor exegeţi – atunci când sunt de bună credinţă – duce deseori la soluţii simpliste şi simplificatoare. (Vezi şi „Introducerea la epistolele soborniceşti“).


  • S'a aşezat să înveţe.


  • Parabolă: pildă, istorioară despre întâmplări din viaţa zilnică, obişnuite, la îndemâna oricui, dar cu înţelesuri ascunse; poveste cu tâlc.


  • Celui ce posedă Legea Veche şi se arată disponibil pentru mai mult, i se va da şi cea Nouă; dar celui ce se dovedeşte incapabil să meargă mai departe îi rămâne doar Legea Veche, care însă, prin ea însăşi, nu mai valorează nimic. Principiul e valabil şi pentru creştini.


  • Propoziţie defectuoasă gramatical, dar corectă teologic: Cei răi vor fi nu numai separaţi de cei buni, ci şi despărţiţi între ei, izolaţi individual; în iad ar putea să existe comunitate, nu însă şi comuniune.


  • E vorba de cărturarul creştin, posesor atât al Legii Vechi cât şi al celei Noi, ambele făcând parte din una şi aceeaşi vistierie.


  • Prezenţa lui Iisus le devenise piatră de poticnire, prilej de scandal.


  • Irod Antipa, guvernatorul Galileii, fiul lui Irod cel Mare. După ce-şi alungase prima soţie, s'a căsătorit cu cumnata sa Irodiada (care, de altfel, îi era şi nepoată) în timp ce fratele lui încă trăia.


  • De la Iosif Flaviu ştim că se numea Salomeea.


  • Mergând de-a lungul ţărmului, după corabia ce se mişca în larg.


  • Minunea se leagă lăuntric, duhovniceşte, cu evenimentele similare din Vechiul Testament, precum mana din pustie (Iş 16) sau untdelemnul lui Elisei (4 Rg 4, 1-7) şi-L prefigurează pe Hristos ca Pâine a Vieţii (In 6, 35), hrana euharistică. Într'o rugăciune liturgică asupra Trupului euharistic al Domnului se spune: „Mielul lui Dumnezeu (...) Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu Se sfârşeşte“.


  • Să Se roage nu numai singur, ci şi în mod special, aşa cum o face mai ales în pragul marilor evenimente din viaţa Sa, păstrând astfel permanenta comuniune cu Tatăl.


  • = Între orele 3 şi 6 după miezul nopţii.


  • Literal: când mănâncă pâine. E vorba de spălarea rituală a mâinilor, care ajunsese o simplă formalitate bigotă.


  • În mentalitatea vremii, Evreii erau „fiii“ lui Dumnezeu, în timp ce păgânii erau consideraţi „câini“. Iisus foloseşte acest limbaj nu spre a o jigni pe femeia străină, ci pentru a-i pune la încercare stăruinţa în credinţă şi'n rugăciune. Prin răspunsul ei, femeia şi le dovedeşte pe amândouă şi, în plus, smerenia, virtute crucială pentru dobândirea mântuirii.


  • Unii comentatori (mai ales occidentali) înclină să creadă că istorisirea celor două înmulţiri ale pâinilor (vezi Mt 14, 15-21) relatează, de fapt, unul şi acelaşi eveniment, dar consemnat după două tradiţii diferite. Cu toate acestea, versetele 9 şi 10 din capitolul următor (Mt 16) se referă în mod explicit la amândouă.


  • = Semnele timpului mesianic, minunile lui Iisus.


  • Aluatul dospeşte pâinea (vezi parabola de la 13, 33), dar poate s'o şi strice dacă e vechi şi nu mai fermentează, aşa cum va observa şi Apostolul Pavel în 1 Co 5, 6.


  • În mentalitatea iudaică a vremii, apariţia unui nou profet însemna, de fapt, reactualizarea unui precursor. Profetismul este o obsesie a aşteptării mesianice; Ioan este luat drept Ilie, Iisus drept Ioan. Deşi Iisus nu-Şi revendică dimensiunea profetică, poporul Îl recunoaşte ca atare. Întrebarea lui Iisus provoacă o delimitare, mărturisită mai întâi de Petru şi demonstrată apoi de El Însuşi prin schimbarea la faţă, eveniment ce se va petrece în viitorul imediat (17, 1-8).


  • Relaţia semantică Petru-piatră din acest verset este următoarea: În limba greacă, primul termen este substantiv de gen masculin: o pétros şi înseamnă „piatră“ în sens generic, materie pietroasă, simbol al durităţii („tare ca piatra“) sau al insensibilităţii („inimă de piatră“), dar piatră mobilă, cu dimensiuni între pietricică şi pietroi; al doilea termen e substantiv de gen feminin: e pétra şi înseamnă eminamente „stâncă“, aceasta fiind şi simbol al imobilităţii („neclintit ca o stâncă“) sau al inflexibilităţii („voinţă de stâncă“). Aşadar, traducerea riguros exactă a textului este: „tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea“, dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte în virtutea căruia Iisus i-a schimbat lui Simon numele în Petru. Consecinţa exegetică este aceea că expresia „pe această piatră“ (epitávte té pétra) nu se referă la persoana lui Petru, ci la mărturisirea acestuia din versetul 16, ca temelie a Bisericii lui Hristos. De altfel, adresându-i-Se lui Petru, Iisus fusese cât se poate de limpede: „pe această piatră (stâncă) voi zidi Biserica Mea“, nu: Biserica ta.


  • Întrebarea li se adresase tuturor ucenicilor, iar Petru este purtătorul lor de cuvânt; Iisus pare a-i răspunde numai lui pentru că vrea să-i folosească numele (Petru = piatră) spre a defini soliditatea temeliei apostolice. Că puterea extraordinară de a lega şi dezlega pe pământ şi în ceruri le-a fost dată tuturor apostolilor o arată explicit textul din 18, 18 ca şi altele (In 20, 23). Ea se exercită în şi prin Biserica întemeiată de Hristos ca segment temporal al împărăţiei cerurilor.


  • Sensul primar al cuvântului grecesc skándalon (până acum tradus în româneşte prin „sminteală“) este: piatră aşezată de cineva în drum, obstacol menit să-l facă pe altcineva să se împiedice şi să cadă (deci, piatră de poticnire). Prin devoţiunea sa temperamentală şi necontrolată, Petru = piatră-de-temelie (din versetul 18) devine Petru = piatră-de-poticnire, degradându-şi numele în negativul său semantic. E un joc de cuvinte şi semnificaţii pe care Evanghelistul îl urmăreşte lucid (ca şi în 18, 6, pe aceeaşi relaţie: piatră-piatră). E sigur însă că, şi de data aceasta, Petru exprimă ceea ce gândesc şi simt toţi ceilalţi ucenici, ei fiind împreună cu toţii (spre deosebire de lepădarea sa de mai târziu, când apostolii sunt dispersaţi).


  • Bogat în conţinut, cuvântul grecesc psyhé însumează înţelesurile de: suflet, viaţă, persoană. Ca şi în textul din 10, 39 (vezi nota), sensul cuvântului viaţă este aici dublu, ceea ce s'ar traduce astfel: Cel ce ţine cu orice preţ să-şi salveze viaţa, acela îşi va pierde sufletul; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine, acela îşi va salva (mântui) sufletul. În această lumină trebuie înţeles versetul următor, concluziv. (În literatura română, sintagma eminesciană „viaţa sufletului meu“ nu este un pleonasm; Cartea Facerii (2, 7) îl defineşte pe omul creat de Dumnezeu eis psyhèn zõosan, adică „întru suflet viu“, persoană unică şi irepetabilă, dotată cu conştiinţă de sine).


  • După Tradiţie, muntele Tabor.


  • Pentru verbul „a umbri“ vezi nota de la Iş 25, 20.


  • Iisus este Fiul lui Dumnezeu, iar apostolii sunt fraţii Săi, deci au aceeaşi calitate de fii ai Tatălui ceresc (desigur, prin înfiere, în timp ce Iisus e prin fire).


  • = Monedă de argint.


  • A te purifica, a-ţi primeni sufletul, a-ţi redobândi starea de nevinovăţie a copilăriei.


  • = În viaţa veşnică.


  • În versetele 8 şi 9, sens alegoric; hiperbolă folosită de Iisus spre a sublinia gravitatea încercării sau izbutirii de a întina puritatea unei fiinţe nevinovate.


  • Text limpede care atestă existenţa îngerului păzitor.


  • Biserica: adunarea obştească din care fac parte, în speţă, împricinaţii. Ultima instanţă în care dialogul mai este posibil. Dacă încercarea de reconciliere eşuează şi la acest nivel, nu mai rămâne decât totala ignorare a celui îndărătnic, ca şi cum el nu i-ar mai aparţine comunităţii.


  • După ce a menţionat cele două stări de castitate involuntară, Iisus statuează fecioria voluntară, abstinenţa perpetuă a celor ce vor să se dedice în întregime vieţii duhovniceşti.


  • În sens biblic: conducând, guvernând, fiind mai mari peste; dar şi: participând la Judecata viitoare, împreună cu Dreptul Judecător.


  • Iisus Îşi asumă profeţia lui Zaharia (9, 9) care-L vestea pe Mesia-Împăratul venind în umilinţă şi aducător de pace.


  • Literal, cuvântul ebraic hoşiya nna, preluat de limba greacă, înseamnă „Dumnezeu să (ne) mântuiască acum“. Evoluând semantic, el devine termen de aclamaţie cu înţelesul: Mărire (să I se dea) lui Dumnezeu! Este clar că, adresată lui Iisus, aclamaţia Îi recunoaşte Acestuia atributul divin. „Întru numele Domnului“ înseamnă fie reprezentant al lui Dumnezeu (deci, Dumnezeu Însuşi), fie învestit cu autoritatea lui Dumnezeu. Prin „întru cei de sus“ se înţeleg nivelele (sferele, mediile) cele mai înalte ale cerurilor duhovniceşti.


  • În spaţiul templului le era permis zarafilor să schimbe banii celor ce veneau din diaspora şi negustorilor să vândă păsări pentru ofrandă. E clar însă că totul degenerase în abuz şi hoţie.


  • Începând cu versetul 11, parabola îşi schimbă perspectiva şi se proiectează în eshatologie; cel ce a acceptat invitaţia lui Dumnezeu trebuie să aibă şi ţinuta corespunzătoare, adică dispoziţia sufletească de a se integra în ospăţul duhovnicesc.


  • Partizanii politici ai dinastiei lui Irod, cei ce urmau să le denunţe Romanilor vorba nepotrivită pe care ar fi spus-o Iisus.


  • = Sub inspiraţia Duhului Sfânt.


  • = Pungi de stofă conţinând bucăţi de pergament pe care erau scrise texte din lege; erau purtate cu ostentaţie la frunte şi pe braţul stâng.


  • = Magistru, savant al Scripturilor, învăţător erudit, titlu preferat şi pretins de farisei.


  • Acest verset (14) se află numai într'o seamă de manuscrise şi se pare că a fost interpolat aici prin strămutarea textului din Mc 12, 40 şi Lc 20, 47; în realitate, avertismentele „Vai vouă“ sunt în număr de şapte.


  • Păcatele prin care conţinutul vaselor este procurat şi consumat.


  • Naşterea din nou a lumii (vezi 19, 28).


  • Profanarea sfinţeniei prin instalarea temporar-victorioasă a răului deghizat. Vezi nota de la Dn 9, 27.


  • Proverb ebraic. Prezenţa vulturilor deasupra unui loc e semn că acolo se află unul sau mai multe cadavre, pe care păsările le sesizează chiar şi atunci când acestea sunt acoperite de nisipul deşertului. În perspectiva eshatologică, prezenţa îngerilor va fi semnal al învierii morţilor.


  • Vremea când vine Fiul Omului.


  • Şi aici, cuvântul „neam“ înseamnă generaţie. Această cuvântare este construită în două planuri ce se întretaie şi se întregesc: planul istoric, pentru o mai uşoară percepţie a ucenicilor, vizând dărâmarea Ierusalimului ca sfârşit simbolic al Legii Vechi şi inaugurarea celei Noi; planul eshatologic, căruia primul îi devine suport, simbol şi prefigurare.


  • Traducere literală. Expresia conotează o pedeapsă aspră, cum ar fi demiterea din dregătorie, separarea de trupul comunităţii căreia îi aparţine, dar şi separarea trupului de suflet (unul mergând în pământ, iar celălalt cu „făţarnicii“).


  • = Proaste, prostuţe, neghioabe, înguste la minte, neprevăzătoare – dar responsabile.


  • = Umili, neînsemnaţi, neluaţi în seamă; suferinzii cu care Hristos Se identifică. Criteriul Judecăţii îl constituie faptele iubirii de aproapele (dar şi credinţa mărturisită, cf. 10, 32).


  • Compară cu v. 34: „focul cel veşnic“ nu a fost creat la „întemeierea lumii“!


  • Între fapta bună ca pomană şi fapta bună ca expresie concretă a iubirii de aproapele (printre altele, îngroparea celor morţi), ultima îi este superioară celei dintâi. În inima ei, femeia îşi presimţea rolul de mironosiţă.


  • Literal: „... al Legământului – sau „al Testamentului“ – celui Nou“. Expresia: „al Legii celei Noi“ a intrat în cultul liturgic şi s'a consacrat ca atare. „Legea“, însă, e înrudită cu sensul primilor doi termeni: un testament semnat şi pecetluit are puterea unei legi.


  • Expresie care confirmă adevărul din întrebarea dubitativă a interlocutorului (vezi mai înainte la 26, 25 şi mai departe la 27, 11).


  • Literal: „Ce este nouă? Tu vei vedea!“


  • Intervenţiile lui se dovedesc inutile faţă de rezistenţa adversarilor lui Iisus.


  • Asumându-Şi suferinţa pură şi totală, Iisus refuză băutura anestezică pe care femeile miloase obişnuiau s'o prepare pentru cei răstigniţi, spre a le uşura chinurile.


  • Perdeaua ce despărţea sfânta-sfintelor de sfânta.


  • Înainte de revărsatul zorilor, la întâlnirea dintre noaptea de sâmbătă, ziua de odihnă a Evreilor (Sabatul) şi cea următoare, cu care începe săptămâna lor, adică Duminica noastră (Domini Dies = Ziua Domnului), numită astfel întru amintirea şi celebrarea învierii lui Hristos.


  • Cuvântul grecesc Evanghélion înseamnă Vestea-cea-Bună şi semnifică venirea împărăţiei lui Dumnezeu, anunţată de profeţi ai Vechiului Testament şi proclamată de Însuşi Iisus la începutul propovăduirii Sale (vezi Mt 4, 17).


  • În sens cronologic: Perioada aşteptării lui Mesia s'a încheiat. În sens circumstanţial: Totul e copt pentru ca Dumnezeu să-Şi pună în aplicare planul de a mântui lumea; Iisus a venit la „plinirea vremii“ (Ga 4, 4), El este „plinirea legii şi a profeţilor“ (formulă liturgică).


  • Autoritate divină; ascendenţă morală.


  • În limbajul biblic, prin „duh necurat“ se înţelege diavol, demon, spirit impur, adversar al curăţiei religioase şi morale.


  • Pluralul speciei demonice care se rosteşte prin gura celui posedat de demoni.


  • Iisus respinge şi dejoacă strategia demonilor care, pe de-o parte, ei înşişi Îi proclamă public dumnezeirea, ca să-L compromită în faţa contemporanilor, şi, pe de alta, caută să-I deconspire prematur calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, cu scopul de a-i asmuţi asupră-I pe farisei şi cărturari.


  • = Cei din Capernaum.


  • Acoperiş în formă de terasă, aşa cum îl au casele din ţările calde.


  • Marea Galileii (numită şi Lacul Tiberiadei).


  • Apostolul şi Evanghelistul Matei.


  • Plural impersonal; oarecare inşi care voiau să-I cunoască răspunsul.


  • De la Mt 12, 1 şi Lc 6, 1 ştim că mobilul acestor smulgeri de spice era foamea; în ochii fariseilor, gestul era echivalent cu acţiunea de a secera, a strânge recolta, a procura hrană, deci a lucra în ziua Sabatului, ceea ce constituia un delict.


  • După ce au ieşit din sinagogă.


  • Bogăţia semantică a textului original permite un înţeles mai larg: complotiştii urmăreau nu numai obiectivul uciderii lui Iisus, dar şi mijloacele sau modalităţile prin care să-l atingă.


  • Transiordania, ţinutul din estul Iordanului, regiune pe care Iosif Flaviu şi alţi autori o numesc Pereea (adverbul grecesc péran înseamnă „de partea cealaltă“).


  • Vezi nota de la 1, 34.


  • „Ai Săi“ înseamnă rude, neamuri, prieteni apropiaţi, cei ce-L iubesc pe Iisus, dar sunt incapabili să-I priceapă „nebunia“ de a Se distruge pe Sine de dragul altora. În fapt, ei nu sunt dispuşi să-L trateze ca pe un nebun, ci doar ca pe un exaltat care şi-a pierdut simţul autoconservării. Asociată versetului următor, această situaţie demonstrează teribila dramă a lui Iisus.


  • Pentru mama şi „fraţii“ lui Iisus vezi nota de la Mt 12, 46.


  • Literal: o sămânţă; substantiv colectiv, parte dintr'un întreg. Marcu (ca şi Luca 8, 5) îl foloseşte în sprijinul ideii că seminţele sterpe sunt mai puţine decât cele ce rodesc.


  • Lângă partea carosabilă a drumului, pe poteca bătătorită de pietoni.


  • Cercul mai larg al apostolilor, cei pe care Iisus îi iniţiază cu precădere în tainele Evangheliei.


  • Pasajul e un citat liber din Is 6, 9-10 şi se referă la cei ce refuză efortul cunoaşterii, preferând comoditatea ignoranţei şi, prin aceasta, refuzându-şi mântuirea. Textul are şi o undă de ironie abia perceptibilă.


  • Vezi nota de la Mt 13, 12.


  • Gadara, oraş situat în sud-estul lacului Ghenizaret. Făcea parte din federaţia celor zece oraşe şi cetăţi autonome, cunoscută sub numele de Decapole. Populaţia era în majoritate non-iudaică, păgână, ceea ce explică şi îndeletnicirea de a creşte porci.


  • Cea mai mare unitate romană, alcătuită din infanterie şi cavalerie.


  • Vezi nota de la Mt 9, 21.


  • Iisus le devenise piatră de poticnire, în sensul că faptele şi puterea Sa contrariau simţul comun. A te poticni întru Hristos înseamnă a nu-I acorda creditul total şi necondiţionat pe care Dumnezeu i-l pretinde omului (vezi Mt 11, 6), a te expune căderii în necredinţă.


  • Nu e vorba de igienă, ci de ritual. În accepţia strictă a textului original, mâinile „necurate“ ale ucenicilor treceau drept impure din unghi religios, adică fără să fi respectat prescripţia impusă de tradiţia rabinică (vezi şi nota de la Mt 15, 2).


  • Corban este transliterarea grecească a ebraicului karban, care semnifică un dar oferit ocazional lui Dumnezeu, într'o anumită împrejurare, spre deosebire de ofrandele permanente, consacrate ca atare prin dispoziţiile legii. Un astfel de dar constituia subterfugiul făţarnicilor în scuza de a nu-şi ajuta părinţii.


  • Limbajul biblic românesc a adoptat şi păstrat acest cuvânt tare, cu scopul de a apăsa pe ideea impurităţii morale. Foarte exact, verbul koinõ înseamnă a profana, a murdări, al face pe cineva impur.


  • Literal: ochiul rău, viclean şi pizmaş.


  • Literal: nebunie, demenţă; defect al celui ce nu ia lucrurile în serios; uşurătatea de a lua totul în deriziune; comportament superficial, neangajant, dar care nu exclude responsabilitatea.


  • Ca şi în alte cazuri (Mt 15, 36; 26, 27; Mc 8, 6 etc.), binecuvântarea pâinii sau a paharului e precedată de mulţumirea pe care Iisus I-o aduce Tatălui pentru bunătatea Sa faţă de oameni. Uneori (Mc 6, 41) gestul e sugerat prin expresia „privind la cer“ sau „ridicându-Şi ochii spre cer“. Minunea înmulţirii pâinilor prefigurează Euharistia (de la grecescul euharistéo = a mulţumi) ce va fi instituită la Cina cea de Taină şi care constituie centrul şi esenţa Liturghiei noastre.


  • Localitate încă neidentificată.


  • Relatând acest moment, Matei (16, 1-4) completează prin invocarea lui Iona ca prefigurare a învierii lui Iisus. Marcu se opreşte aici; probabil că el, scriind pentru creştinii convertiţi dintre păgâni, deci nefamiliarizaţi cu Vechiul Testament, consideră că exemplul lui Iona ar fi irelevant.


  • Satul era Betsaida, dar orbul nu locuia acolo.


  • Vezi nota de la Mt 16, 25.


  • Înţeles mai cuprinzător: pe de o parte, ucenicii au reţinut porunca lui Iisus, n'au dat-o uitării; pe de alta, au respectato, în sensul că n'au divulgat taina ce li se încredinţase pe un anume termen.


  • Este vorba de profeţia lui Maleahi (4, 4), pe care Iisus o raportează la Sine Însuşi.


  • Vezi nota de la Mt 5, 29.


  • După Legea Veche, prinoasele de pâine şi carne trebuiau sărate înainte de a fi aduse la altar (cf. Lv 2, 13). Dacă sarea dă gust şi conservă, focul purifică şi sfinţeşte (Iisus va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc, Mt 3, 11). Spre a deveni prinos plăcut lui Dumnezeu, omul trebuie să se purifice prin toate încercările pe care Creatorul i le trimite sau le îngăduie.


  • Structura textului original sugerează două nuanţe: formula rostită (şi prezumată) a binecuvântării este însoţită de gestul punerii mâinilor; Iisus nu-i binecuvintează pe toţi copiii deodată, ci unul câte unul.


  • O seamă de preoţi şi teologi din zilele noastre încă mai discută pe seama acestui cuvânt, în sensul că n'ar fi vorba de cămilă, ci de odgon. Confuzia vine de acolo că în greaca veche există două cuvinte învecinate care uneori se pronunţă la fel: kámilos – kámilos, dar se scriu diferit: kámelos = cămilă şi kámylos = odgon. Fireşte, orice hiperbolă absolutizează imaginea şi implică absurdul, dar tocmai în aceasta constă puterea ei: cămila, pe lângă toate celelalte, are şi cocoaşă.


  • Fericirea de apoi nu depinde de niscaiva favoruri divine prestabilite, ci de credinţa, faptele şi gândurile celor judecaţi şi care astfel îşi vor determina ei înşişi poziţia meritată în împărăţia cerurilor. „Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec, iar judecata Mea este dreaptă“ (In 5, 30), în sensul că faptele omului au ajuns în mâna Tatălui, iar Acesta I le predă Fiului spre judecată.


  • Curtea templului – în special aria prozeliţilor – era deseori folosită drept pasaj între oraş şi Muntele Măslinilor. Vezi nota de la Mt 21, 13.


  • Într'o seamă de variante manuscrise: „le veţi primi“, ceea ce trădează preferinţa copiştilor pentru forma lamvánete a verbului lamváno = a primi, ca exprimând o succesiune logică. În opţiunea de faţă e vorba însă de simultaneitatea teo-logică a verbului (aoristul elávete) din celelalte variante, care pune accentul pe extraordinara putere a credinţei pure, aceea care-şi realizează obiectul prin ea însăşi, fără mijlocirea sau implicarea nădejdii. În felul acesta, rugăciunea nu mai este o simplă cerere, ci o permanentă mulţumire. La învierea lui Lazăr, Iisus Îi mulţumeşte Părintelui înainte de a săvârşi minunea, ca şi cum ea ar fi fost săvârşită (vezi In 11, 41 şi nota). Într'o rugăciune liturgică I se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că „ne-a dăruit împărăţia ce va să fie“. În Euharistie, actul prefacerii e precedat (nu urmat) de mulţumire (ca şi în cântarea paralelă: „Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie“). Apostolul Pavel afirmă că ceea ce pentru noi este virtual, pentru Dumnezeu este real: o făgăduinţă a lui Dumnezeu devine realitate în chiar clipa când El a rostit-o (vezi Rm 4, 17 şi nota; de asemenea, nota de la Evr 11, 1) şi tot aşa trebuie s'o considerăm şi noi prin credinţă.


  • Şi aici, puterea înseamnă nu numai capacitatea de a face minuni, ci şi autoritatea extra-umană cu care este învestit cel care le face (fariseii Îl învinuiau pe Iisus că-i scoate pe demoni prin căpetenia acestora).


  • Trimitere la momentul relatat în Iş 3, 2-6, când Dumnezeu i-a vorbit lui Moise din lumina unui rug care ardea fără să se mistuie.


  • Răspundea la întrebări din popor, indiferent dacă în mulţime se aflau sau nu şi cărturari.


  • Vistieria în care se depuneau danii atât pentru nevoile templului, cât şi pentru opere de caritate.


  • Splendidele clădiri din incinta templului, cărora Iisus le prevestise dărâmarea (ceea ce se va întâmpla în anul 70).


  • Vezi nota de la Mt 24, 8. Cataclismele umane şi cosmice preced nu numai sfârşitul lumii, ci şi naşterea ei din nou (cf. Mt 19, 28). În felul acesta, ele ies de sub incidenţa absurdului şi capătă o finalitate, aşa cum durerile femeii însărcinate capătă sens prin bucuria de a se naşte un om pe lume (In 16, 21).


  • Cel ce suferă este nu numai un martir (martor, mărturisitor) al lui Hristos în faţa persecutorilor, dar devine – implicit – şi un martor al acuzării la marea Judecată.


  • Vezi nota de la Mt 24, 15.


  • Ulei preparat cu esenţă extrasă din rădăcină de nard, plantă aromatică din India.


  • Vezi nota de la Mt 26, 11.


  • Iisus prevede şi prezice lepădarea nu numai a lui Petru (vezi mai jos), ci a tuturor ucenicilor, aşa cum ne este relatată în Mt 26, 56 şi Mc 14, 50. Poticnirea însă nu înseamnă prăbuşire totală şi iremediabilă, ci o cădere temporară, deseori provocată de o cauză externă şi neînţeleasă (în speţă, refuzul lui Iisus de a Se salva prin intervenţia Tatălui – Mt 26, 53 –, aşa cum, omeneşte, ar fi fost de aşteptat).


  • Este vorba de ucenici.


  • Acest amănunt este relatat numai de Marcu. Numeroşi comentatori sunt de părere că tânărul era însuşi viitorul evanghelist, martor ocular al evenimentului.


  • De-a dreapta Tatălui, unde Iisus Se va aşeza după înălţarea Sa la cer; pe norii cerului va veni la sfârşitul veacurilor (Mt 24, 30), în toată măreţia Sa.


  • Într'o pelerină roşie, purpurie, din echipamentul cavaleriştilor romani, simulând o hlamidă regală.


  • Vezi nota de la Mt 27, 34.


  • Transcrierea în greceşte a cuvântului aramaic Elahi, derivat din ebraicul Elohim = Dumnezeu. Evanghelistul Matei (27, 46) îl transcrie Eli, ceea ce explică mai uşor jocul de cuvinte pe care-l fac ostaşii (Eli-Ilie).


  • Literal: ziua pregătirii; adică vremea în care făceau ultimele preparative pentru sărbătoarea de a doua zi, când nu mai era permisă nici o activitate.


  • Consilier de vază al sinedriului, cu ireproşabilă ţinută morală; unul dintre demnitarii care aderaseră în taină la Evanghelia propovăduită de Iisus.


  • Adică imediat după apusul soarelui; o indicaţie în plus că înmormântarea se făcuse în mare grabă.


  • Adică, la noi, Duminică dis-de-dimineaţă.


  • După numeroşi comentatori, această menţionare specială a lui Petru denotă că el, prin lepădarea de Iisus, căzuse din apostolat şi nu mai făcea parte din colegiul celor unsprezece. Chiar dacă sintagma „şi lui Petru“ (literal) ar însemna „inclusiv lui Petru“, accentul rămâne acelaşi. Ca atare, episodul relatat pe larg de Evanghelistul Ioan în 21, 15-17 semnifică reabilitarea lui Petru, reaşezarea lui în demnitatea şi prerogativele apostolice.


  • Autorul îşi întocmeşte scrierea pe baza unei minuţioase documentări, folosind atât izvoarele scrise (în mod sigur, Evangheliile după Matei şi Marcu) cât şi pe cele orale (martori oculari ai evenimentelor relatate).


  • Teofil, nobil din Roma, proaspăt convertit sau pe cale de convertire, este destinatarul prim şi direct al Evangheliei a treia (ca şi, ceva mai târziu, al scrierii Faptele Apostolilor). „Preaputernice“ e o formulă foarte politicoasă de adresare, echivalentă cu „Excelenţă“.


  • Descendentă din Aaron, strămoşul şi întemeietorul tagmei preoţeşti a lui Israel.


  • Sterilitatea unei femei era dezonorantă, deseori privită de societate ca o formă de pedeapsă divină.


  • = Salutare ceremonioasă însoţită de gest curtenitor; la fel în versetele 40, 41 şi 44.


  • Puterea prin care Dumnezeu Se descoperă şi creează, asemenea norului luminos de pe muntele Sinai (Iş 24, 16-18) sau a celui de pe Tabor (Lc 9, 34).


  • Cetate a seminţiei lui Iuda. Arheologii preferă s'o identifice în actuala localitate Aïn Karim, la 6 km vest de Ierusalim.


  • Cântarea Mariei e un imn de neasemănată frumuseţe, presărat cu citate din Sfintele Scripturi.


  • Recensământul populaţiei, în vederea stabilirii impozitelor către statul roman.


  • În limbajul biblic, termenul de întâi-născut nu implică în mod necesar existenţa unor fraţi mai mici, ci se referă exclusiv la prescripţiile Legii Vechi care-i acordau primului născut de parte bărbătească o demnitate aparte şi prerogative speciale, sub incidenţa chiar a sacralităţii (cf. Iş 13, 2; 13, 14). Este şi motivul pentru care Pruncul Iisus este adus la templu (vezi mai departe, versetele 22-23). În monarhia ereditară, primul-născut devine în mod automat „Prinţ-Moştenitor“ (al tronului) şi poartă acest titlu (Delfin, Diadoh, Ţarevici), chiar dacă rămâne şi unicul-născut; după cum un suveran se intitulează ab initio, de exemplu, Ferdinand I sau Mihai I, fără ca din aceasta să rezulte necesitatea de a-i urma un al II-lea. Ca atare, expresia de faţă se cere interpretată nu numai din unghi legal-juridic, ci şi duhovnicesc, aşa cum o face Apostolul Pavel. În Col 1, 15 el vorbeşte de Iisus Cel „Întâi-Născut a toată zidirea“, adică Fiul născut din Tatăl înainte de crearea lumii. Or, e de la sine înţeles că după cum Fiul Tatălui nu este „cap de serie“ al făpturilor, nici Iisus, Fiul Mariei, nu este „cap de serie“ al unor fraţi mai mici. Pavel clarifică şi mai pregnant această problemă în Rm 8, 29: aleşii lui Dumnezeu (din Biserică) alcătuiesc o familie în care Iisus Hristos devine „Întâiul-Născut între mulţi fraţi“. Sensul duhovnicesc e cât se poate de clar. Vezi şi Col 1, 18; Evr 1, 6; Ap 1, 5.


  • Ritualul purificării era prescris numai pentru femei, la patruzeci de zile de la naşterea pruncului (Lv 12, 2-8). Luca insistă nu numai asupra grijii părinţilor lui Iisus de a se supune ritualurilor stabilite de lege, dar şi asupra locului unde ele se petrec, Ierusalimul, punct de pornire şi de încheiere a activităţii mesianice.


  • Literal: „sfânt Domnului se va chema“, în sensul că pruncul devine proprietatea lui Dumnezeu, pus în slujba Celui-Preaînalt.


  • Prin dumnezeirea Sa – neînţeleasă sau rău înţeleasă – Iisus şi adepţii Săi vor deveni obiectul a numeroase dispute, contraziceri, contestări şi persecuţii.


  • Ca şi Fiul ei, Maria va fi ţinta celor ce-i vor contesta fie maternitatea divină, fie perpetuitatea fecioriei; sabia e simbol al suferinţelor ei viitoare.


  • În chiar faţa lui Iosif, pe care Maria îl desemnează drept „tată“ în sensul legal şi social al cuvântului, Iisus Îşi declară, pentru prima dată, conştiinţa de Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. Expresia „tatăl Tău“ folosită aici de Maria, şi aceea de „tatăl Său“, folosită de Luca însuşi în versetul 33, fac parte din procedeul stilistic prin care Evanghelistul pregăteşte replica revelatoare a lui Iisus; inserţia lor în text certifică ştiinţa autorului de a construi ceea ce se cheamă o „lovitură de stil“.


  • Locuri atât de accidentate, încât niciodată n?au putut avea cărări; mântuirea îşi taie drum chiar prin ceea ce părea imposibil.


  • Spre deosebire de Matei (1, 1-16), care începe genealogia de la Avraam şi o termină la Iisus, Luca o prezintă în sens ascendent şi o duce până la Adam, „fiul lui Dumnezeu“, spre a demonstra că Hristos îi aparţine nu numai poporului ales, ci omenirii întregi; Evanghelia sa capătă astfel o dimensiune universală.


  • Aducând în lume păcatul şi, prin păcat, moartea, diavolul a obţinut asupra lumii o stăpânire pe care însuşi omul i-a conferito prin neascultarea faţă de Creator şi supunerea faţă de Cel-Rău. În acest fel, diavolul a devenit „stăpânitorul lumii acesteia“ (In 12, 31) şi exercită asupra omului o tiranie din care numai Iisus Hristos îl eliberează (îl mântuieşte) prin jertfa Sa răscumpărătoare.


  • Vremea când Dumnezeu Îşi revarsă mila, îndurarea şi harurile Sale peste poporul care le primeşte cu bucurie.


  • Andrei nu e menţionat nominal, dar e presupus a fi fost în aceeaşi luntre cu Petru; îl implică pluralul din versetele 4-7.


  • Literal: prin cărămizi, ceea ce însă nu presupune o miraculoasă pătrundere a materiei prin materie. Dacă Marcu (2, 4) prezintă acoperişul-terasă al unei case palestiniene, în care se face o spărtură, Luca prezintă imaginea unei case greco-romane, al cărei plafon are o largă deschidere în mijloc, adică o „spărtură“ gata făcută (de reţinut că Luca scrie la Roma şi pentru Romani).


  • Acesta va deveni Evanghelistul Matei.


  • Aceste ultime cuvinte vor fi fost însoţite şi de un gest către cărturari şi farisei, ai căror strămoşi – de aceeaşi teapă – îi prigoniseră pe profeţii Vechiului Testament.


  • Daţi fără să aşteptaţi restituirea. A oferi cuiva un împrumut cu intenţia de a-l face „uitat“ poate fi o modalitate delicată de a-i face bine, de a-l ajuta.


  • Literal: în sân. E vorba de punga sau sacul ce rezultă din îndoitura şorţului sau a hainei până'n dreptul cingătorii, şi chiar deasupra ei. Prinsă pe după gât, o astfel de îndoitură îi putea servi unei mame în mers drept leagăn pentru copil. În acest sens trebuie înţeleasă expresia „sânul lui Avraam“ (Lc 16, 22-23).


  • Rug (folosit mai mult la plural: rugi): tufe de viţe spinoase, care fac mure.


  • Le îndeplineşte; le pune în practică.


  • Nu e vorba de bătrânii din sinedriu, adversari redutabili ai lui Iisus, ci de nişte localnici de vază cu care sutaşul (centurion în armata romană), ca simpatizant al Iudeilor, era în foarte bune relaţii.


  • Vezi nota de la Mt 11, 6.


  • Vezi nota de la Mt 11, 11.


  • Introducere proprie lui Luca, prin trei cuvinte cu aceeaşi rădăcină.


  • Vezi nota de la Mc 4, 4 explicaţie pe care textul lui Luca o confirmă.


  • Variantă toponimică pentru ţinutul Gadarenilor. În legătură cu Gadara vezi nota de la Mc 5, 1.


  • În Mc 5, 10 rugămintea demonilor este aceea ca Iisus să nu-i trimită în afara acelui ţinut. Luca duce gândul până la capăt: să nu-i trimită în adâncul pământului (întru cele mai de jos), acolo unde este sălaşul normal şi definitiv al diavolului (cf. Ap 9, 1-2; 11, 7; 17, 8; 20, 1 , 3).


  • Literal: să intre; cu nuanţa că Iisus nu Se afla în faţa casei lui Iair, ci la o oarecare distanţă.


  • Asupra înţelesului exact al acestui enunţ vezi nota de la Mt 16, 25.


  • Amănunt propriu lui Luca, anticipând momentul din grădina Ghetsimani. Dimensiunea alegorică explică şi inserţia lui după relatarea evenimentului, fiind însă evident că extazul şi trezirea ucenicilor se petrecuseră înainte.


  • Perioada patimilor, răstignirii, învierii şi înălţării lui Iisus, toate alcătuind trepte suitoare spre desăvârşirea rostului Său pe pământ. Pentru definirea aceleiaşi perioade, Ioan foloseşte o expresie mai teologică: preamărire (zilele în care Iisus este preamărit) (In 7, 39; 16, 13).


  • Sub semnul reciprocităţii, Samarinenii evitau contactele cu Iudeii, şi cu atât mai mult cu pelerinii ce călătoreau spre Ierusalim; de obicei, aceştia din urmă ocoleau teritoriul Samariei (provincie între Galileea şi Iudeea), preferând un drum mai lung şi mai anevoios.


  • Joc între dublul înţeles al cuvântului „mort“: mort sufleteşte şi mort fizic. Cadrul mai larg şi motivarea acestor cuvinte se află la Mt 8, 22. Vezi şi nota.


  • După unele manuscrise vechi, numărul acestor apostoli ar fi fost de 72. E vorba de două tradiţii diferite; potrivit celei greceşti, numărul popoarelor descendente din Noe, menţionate în capitolul 10 din Cartea Facerii, a fost 72, în timp ce tradiţia ebraică consemnează 70. De reţinut că numărul apostolilor are o dimensiune simbolică; cei 12 – care alcătuiesc nucleul – sunt în relaţie cu cele 12 triburi ale lui Israel, cărora mesajul evanghelic li se adresează cu prioritate; cei 70 sunt în relaţie cu neamurile non-iudaice, a căror evanghelizare este solicitată de caracterul universal al creştinismului.


  • De data aceasta nu-i trimite ca să-I asigure loc de popas, ca în 9, 52, ci să-I pregătească terenul sufletesc pentru lucrarea cuvântului lui Dumnezeu.


  • Cuvântul original e mult mai bogat în înţelesuri, ceea ce explică variantele unor traducători: Îţi mulţumesc, Te slăvesc, Te binecuvintez, Te laud, Te preamăresc.


  • = Pentru faptul de a-i fi pus o întrebare elementară, cu un răspuns atât de simplu.


  • Din cauza complexităţii gramaticale, întrebarea pare neterminată; răspunsul ei se află în versetul 8.


  • Cu intenţia de a-L pune la încercare.


  • În locul paralel de la Mt 12, 28: cu Duhul lui Dumnezeu. Expresia „degetul lui Dumnezeu“ este preluată din Iş 8, 19 şi se referă la puterea lui Dumnezeu care lucra prin Moise împotriva puterilor magice ale vrăjitorilor egipteni.


  • Iisus confirmă aserţiunea femeii şi o generalizează, extinzând-o asupra tuturor celor ce, asemenea şi după modelul maicii Sale, ascultă şi îndeplinesc voia lui Dumnezeu („Fie mie după cuvântul tău“, Lc 1, 38).


  • Regina de Saba, celebră prin vizita pe care i-a făcut-o regelui Solomon spre a-i cunoaşte înţelepciunea (3 Rg 10, 1-13); mai târziu revendicată de Etiopieni drept întemeietoarea dinastiei lor imperiale, în descendenţa lui Solomon.


  • Text dificil prin ambiguitate intenţionată. Faţă de enunţul sobru şi direct din Mt 23, 26 („Curăţă întâi partea dinlăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi cea din afară să fie curată“), în textul şi contextul lui Luca pare a fi şi o notă de ironie: fariseii sunt invitaţi să se debaraseze de „răpirea şi viclenia“ dinlăuntrul fiinţei lor, dar invitaţia vizează şi maniera în care ei obişnuiesc să mimeze facerea de bine.


  • A călca pe un mormânt însemna nu numai o profanare, ci şi dobândirea unei impurităţi rituale.


  • Literal: aţi luat-o; aţi ridicat-o de la locul ei. Deţinând monopolul asupra interpretării legii şi, în acelaşi timp, interpretând-o fals, acest soi de cărturari sechestraseră accesul (atât pe al lor cât şi pe al altora) la cunoaşterea adevărului dumnezeiesc, singura cale ce duce spre mântuire.


  • Întrebarea lui Petru capătă un răspuns limpede: iconomul (purtător de grijă, intendent) nu este altceva decât un servitor pus mai mare peste alţi servitori.


  • Literal: să te scapi de el; să termini cu el (în sensul de a găsi o soluţie de împăcare chiar cu preţul unui compromis – „mai bună o pace strâmbă decât o judecată dreaptă“).


  • Eveniment relatat numai de Luca, în maniera sumară a unui fapt cunoscut: soldaţii romani măcelăriseră câţiva Galileeni în chiar momentul când aceştia îşi înjunghiau animalele de jertfă.


  • Nu se poate stabili o relaţie directă şi cauzală între o calamitate şi victimele ei, dar faptul în sine trebuie privit ca un avertisment divin şi o invitaţie la pocăinţă generală.


  • Irod Antipa. Iisus sesizează viclenia acestuia de a-I transmite o ameninţare cu scopul de a-L demobiliza.


  • Literal: a treia zi sfârşesc, dar cu înţelesul mai bogat că, prin moartea şi învierea Sa, Iisus a făcut tot ceea ce Şi-a propus să facă. Şi-a încheiat misiunea, rotunjindu-Se pe Sine în propria Sa operă.


  • Acumulare de lichid apos în ţesuturile şi cavităţile organismului.


  • Ebraism preluat de greaca veche şi, prin ea, de limbile moderne. Nu e vorba de a urî în înţelesul propriu al cuvântului, căci Iisus nu îndeamnă niciodată la ură, ci la capacitatea de a te despărţi imediat şi total de cei dragi spre a deveni adept apropiat al Domnului. Matei, care şi-a scris Evanghelia mai întâi în aramaică şi apoi în greacă, a fost conştient de riscul acestui cuvânt şi a formulat aceeaşi teză în termeni prioritari: „Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său (...) mai mult decât pe Mine...“ (Mt 10, 37).


  • Drahma, monedă de aur (4,09 g) sau de argint (3,65g).


  • Transformându-şi averea în bani lichizi, operaţie pentru care i-au trebuit doar câteva zile.


  • Împotriva lui Dumnezeu.


  • Forma reflexivă a acestui verb e concluzia versetului 17. Spre deosebire de oaia rătăcită şi de drahma pierdută, care au fost aflate în urma unei căutări, fiul risipitor s'a aflat pe sine printr'un proces personal de conştiinţă.


  • Batos: unitate ebraică de măsurat lichide, egală cu 37 litri; în total, 3.700 litri, deci o datorie foarte mare.


  • Koros: unitate ebraică de măsurat cereale, egală cu 370 de litri; deci un total de 37.000 litri.


  • Stăpânul nu-l laudă pentru nedreptăţile de dinaintea concedierii, deja sancţionate, ci pentru abilitatea de a face faţă unei situaţii-limită. Potrivit unor exegeţi, iconomul nu a falsificat chitanţele, ci le-a redus la valoarea lor nominală, diferenţa fiind comisionul la care funcţia îi dădea dreptul şi pe care şi-l pune astfel în rezervă pentru zilele negre ce-l aşteaptă. Pe de altă parte, aşa cum împărăţia cerurilor poate fi luată cu asalt şi intră în legitima posesie a cuceritorilor (Mt 11, 12; Lc 16, 16), inepuizabila vistierie a lui Dumnezeu e deschisă până şi „jafului duhovnicesc“, dacă acesta urmăreşte salvarea (mântuirea) sufletului.


  • Vezi nota de la Mt 11, 12.


  • Vezi nota de la Mt 5, 18.


  • Stofă foarte fină şi scumpă din care era făcută tunica de sub haina de purpură.


  • Nu numai că nu-l hrănea nimeni, dar devenise el însuşi hrană pentru câini.


  • Vezi nota de la Mc 9, 42.


  • Adică precedată sau însoţită de semne exterioare, perceptibile, la care făceau aluzie fariseii. Instalarea împărăţiei lui Dumnezeu e un proces interior, al inimii (vezi versetul următor).


  • Spre deosebire de oamenii din vremea lui Noe, care se însurau şi se măritau, sodomiţii din vremea lui Lot nu mai aveau astfel de îndeletniciri!


  • Vezi nota de la Mt 16, 25.


  • În dublul înţeles: mai îndreptat din starea păcatului şi, prin aceasta, mai îndreptăţit la îndurarea lui Dumnezeu.


  • Puterea de a domni, pe care urma s'o primească de la o autoritate mai înaltă (un rege de la împărat). Evident, istorisirea e o paralelă a parabolei talanţilor (Mt 25, 14-30), dar se pare că ea e construită pe un cadru istoric cunoscut, anume călătoria întreprinsă de Arhelau la Roma, în anul 4 î.H., spre a obţine confirmarea imperială asupra regatului său, călătorie urmată de intervenţiile Iudeilor de a-i zădărnici demersul. Construcţia nu face decât să înlesnească perceperea dimensiunii parabolice a istorisirii, în sensul că puterea şi slava Fiului Omului vor fi incomparabil mai mari la a doua Sa venire decât s'au arătat în timpul vieţuirii Sale pe pământ. Ideea centrală însă este aceea că întoarcerea nu va avea loc curând, ci după un timp foarte îndelungat.


  • Mină, unitate monetară de 818 g aur – sau 727 g argint.


  • Vezi nota de la Mt 4, 25.


  • = N'ai fost în stare să-ţi dai seama că Însuşi Dumnezeu tea vizitat.


  • Literal: „Să nu fie!“; Una ca asta să nu se'ntâmple! Evident, exclamaţia venea de la cei ce pricepuseră tâlcul parabolei şi se simţeau vizaţi (vezi mai jos versetul 19).


  • Aici e vorba numai de învierea celor drepţi.


  • În pasajul din Iş 3, 6 referitor la rugul aprins, unde Dumnezeu Se defineşte pe Sine. Aici Moise e citat ca autor al scrierii, nu ca martor al evenimentului.


  • Vezi nota de la Mc 12, 41.


  • Durata hotărâtă de Dumnezeu pentru pedepsirea lui Israel; formulă enigmatică, în relaţie probabilă cu numerele simbolice din profeţiile lui Ieremia (25, 11; 29, 10) şi Daniel (9, 2; 9, 24).


  • Aici e vorba de ofiţerii din garda templului, care erau evrei şi se recrutau dintre leviţi.


  • Literal: „fără mulţime“; adică într'un moment când Iisus nu e în contact cu poporul.


  • Criteriul după care cineva poate fi recunoscut drept mai mare peste ceilalţi.


  • Ucenicii n'au priceput sensul spiritual, alegoric, al celor spuse de Domnul, fapt pentru care El le-o retează scurt.


  • Mantie de paradă, prin care Irod vrea să ridiculizeze „pretenţiile“ imperiale ale lui Iisus. Gestul va fi preluat de ostaşii lui Pilat (Mt 27, 28; Mc 15, 17).


  • Concesie făcută de Pilat în faţa mulţimii; o pedeapsă de „cuminţire“ sau avertisment, de obicei biciuirea, menită să satisfacă pofta de sânge a gloatelor întărâtate.


  • Dacă pui pe foc lemnul verde, care nu e destinat arderii (chinurile şi moartea nevinovatului Iisus), ce vei face cu lemnul uscat (adevăraţii vinovaţi)?


  • Traducere literală. De fapt, era vineri seara (ziua pregătirii, vezi nota de la Mc 15, 42); verbul grecesc se referă la obiceiul Evreilor de a-şi aprinde lămpile şi felinarele de cum începea Sabatul.


  • Vezi nota de la Mt 28, 1.


  • Numele celuilalt nu e menţionat, dar o puternică tradiţie creştină îl atestă pe însuşi Evanghelistul Luca, singurul care relatează acest episod celebru prin măiestrie, fineţe şi profunzime (Marcu, care şi-a scris Evanghelia înaintea lui Luca, îl menţionează doar în treacăt – 16, 12-13).


  • = Locuitor venit din altă parte; imigrant; călător, doar în trecere; străin de ceea ce se petrece în jurul său.


  • Expresie folosită de Luca şi în FA 2, 42, conotând Euharistia. E limpede că cei doi din Emaus Îl căutau pe Hristos istoric, dar dintr?o dată li Se descoperise Cel euharistic.


  • = Pogorârea Duhului Sfânt.


  • Întru dimensiunea interioară – nemărginită şi supratemporală – a lui Dumnezeu; în veşnicie; înainte de facerea lumii; anterior oricărei creaţii; „mai'nainte de toţi vecii".


  • Traducerea grecescului Logos şi latinescului Verbum. În filosofia elenă: puterea creatoare a lui Dumnezeu; raţiunea de a exista a oricărui lucru. În revelaţia ioanică: Fiul, a doua persoană a Sfintei Treimi.


  • Împreună cu – şi cu faţa spre – Dumnezeu; pros e o prepoziţie dinamică, sugerând nu numai imediata vecinătate, dar şi mişcarea perpetuă, comuniantă, a Fiului către Tatăl.


  • Dacă în primul verset prepoziţia en traduce relaţia Logosului cu eternitatea, aici ea schimbă perspectiva şi introduce relaţia Lui cu timpul, pregătind astfel versetul următor; Cuvântul participă nemijlocit la naşterea timpului prin actul creaţiei, dar El era şi rămâne anterior acesteia. (De altfel, „dintru" este opţiunea traducătorilor Bibliei din 1688).


  • Logosul ca sălaş şi izvor al vieţii. În limbajul ioanic, cuvântul „viaţă" (folosit de 36 de ori) nu înseamnă niciodată mod de existenţă biologică, ci viaţa reală, viaţa adevărată, modalitatea omului de a exista în Dumnezeu.


  • Succesiunea: Dumnezeu-Cuvânt-creaţie-viaţă-lumină-om-întuneric, termeni fundamentali în teologia lui Ioan. Prin dinamica întrupării, Cuvântul pătrunde în imperiul răului din lume (agresiv, „cuprinzător") şi rămâne victorios (vezi 1 In 2, 8).


  • S'a observat că Prologul Evangheliei după Ioan (versetele 1-18) are o construcţie simfonică; autorul introduce o temă, o părăseşte, o reintroduce şi o dezvoltă contrapunctic în strânsă conexiune cu celelalte. În cazul de faţă, Ioan Botezătorul.


  • Cei ce devin fii ai lui Dumnezeu I se asimilează Cuvântului, Care S'a întrupat din fecioară fără bărbat.


  • Profeţie: Cel ce-mi urmează în timp m'a depăşit în devenire prin aceea că El S'a născut în eternitate.


  • În alte traduceri: har peste har; har după har. Harul pe care-l primim de la Iisus Hristos îi corespunde celui ce este şi rămâne în El, ca noutate faţă de Legea Veche (vezi şi versetul următor).


  • A nu se confunda cu Betania din apropierea Ierusalimului.


  • În jurul orei 4 după amiază.


  • Evanghelistul Ioan nu-şi menţionează niciodată numele în propria sa carte; tocmai de aceea credem că el era „celălalt".


  • În aramaică: Kepa = piatră; în greacă: Petros = piatră.


  • A treia zi de la chemarea lui Filip şi Natanael.


  • Literal: „Ce este mie şi ţie?" Semitism frecvent atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, întrebare care, de obicei, întâmpină o intervenţie inoportună. În cazul de faţă, ea e motivată prin sintagma următoare: „Ceasul Meu încă n'a venit".


  • Adresare aparent ireverenţioasă a unui fiu faţă de mama sa, dar familiară în limbajul ebraic. Iisus o foloseşte intenţionat, atât aici cât şi, mai târziu, pe cruce (In 19, 26) ca o rezonanţă a textului din Fc 3, 15-20, dar cu semnificaţie duhovnicească: aşa cum femeia Eva devine „mama tuturor celor vii", femeia Maria – „Eva cea nouă" – devine mama lui Mesia şi, prin El, a tuturor viilor din împărăţia lui Dumnezeu. Semnificaţia e atestată de faptul că Iisus ascultă rugămintea mamei Sale de a-i începe, aici şi acum, lungul şir al minunilor care-I adeveresc dumnezeirea.


  • Textual: „început al semnelor". În limbajul ioanic, „semnul" este minunea semnificativă, cea care prefigurează ceva (vezi şi mai jos vv. 18-22). În cazul de faţă, transmutaţia apă-vin anunţă transfigurarea vin-Sânge.


  • = una sau mai multe minuni prin care un profet trebuia să arate că e învestit cu putere dumnezeiască.


  • Text fundamental pentru instituirea Botezului creştin ca Taină, necesitate absolută mântuirii omului.


  • În greaca veche, ca şi în ebraică, acelaşi cuvânt pneuma, înseamnă şi vânt, şi duh (vezi şi Iz 37, 9).


  • În concepţia şi limbajul semitic, numele este o realitate tot atât de concretă ca şi persoana care-l poartă.


  • Enon înseamnă „Izvoarele“. După tradiţie, se afla pe valea Iordanului, la câţiva kilometri spre sud de Scythopolis.


  • Probabil despre ritualul iudaic al spălării, botezul lui Ioan şi botezul lui Iisus.


  • Cuvântul e folosit aici în sensul său mult mai larg: convertiţi, aderenţi.


  • Fântână săpată adânc în pământ; puţ. Pentru scoaterea apei, fiecare îşi aducea de acasă găleata (de obicei, un burduf) şi funia.


  • Pe la amiază.


  • În timpul captivităţii babilonice a Evreilor (cca. 605-538 î. H.), regele Asiriei a repopulat Samaria cu cinci triburi păgâne asiatice (vezi 4 Rg 17, 24-44). Imigranţii au fost convertiţi doar parţial la mozaism, ei continuând să-şi adore zeităţile proprii. După încetarea captivităţii, Evreii reveniţi în Samaria s'au amestecat cu ei, rezultând astfel un popor hibrid, în permanentă duşmănie reciprocă cu Iudeii. Cei cinci bărbaţi ai femeii, menţionaţi în versetul 18, stau în relaţie simbolică indirectă cu cele cinci triburi originare.


  • = Muntele Garizim, pe care Samarinenii construiseră un templu opus celui din Ierusalim.


  • Secerişul spiritual: Samarinenii care se apropie de apostolii-secerători, aceştia precedaţi de profeţii-semănători ai Vechiului Testament.


  • Betezda = Casa Milostivirii. Patru pridvoare alcătuiau cele patru laturi ale piscinei, în timp ce al cincilea o tăia în două pe linia unde se întâlneau apele a două bazine învecinate.


  • Fiul Îl aude şi-L ascultă pe Tatăl.


  • Ioan introduce discret tema pâinii pascale iudaice (întru amintirea manei cu care Evreii fuseseră hrăniţi în deşertul Sinai – Iş 16), care avea să fie înlocuită de Pâinea Vieţii, principala temă a acestui capitol.


  • După obiceiul oriental, numai bărbaţii şedeau jos, în timp ce femeile şi copiii rămâneau în picioare şi, la rândul lor, primeau hrana de la capii de familie. Aşa se explică şi de ce la Mt 14, 13-21, Mc 6, 32-44 şi Lc 9, 10-17 numărul celor hrăniţi este calculat după acela al bărbaţilor.


  • Pecetea în înţelesul de semn distinctiv, de recunoaştere, prin care Fiul Omului Se identifică cu Fiul lui Dumnezeu, aşa cum L-a mărturisit Tatăl la Botez (Mt 3, 16). Într'o rugăciune liturgică (euharistică!) Sf. Vasile cel Mare Îl defineşte pe Fiul ca fiind „pecete asemenea chipului“ patern, imagine văzută a Părintelui nevăzut.


  • În limba greacă, substantivul ártos = pâine e de genul masculin; relaţia lui cu pronumele „aceea“ (în original: „Acela“) creează o anume ambiguitate care pregăteşte următoarele două replici.


  • A-L vedea pe Fiul: a descifra în El „pecetea“ Tatălui şi a-L recunoaşte astfel ca Fiu al lui Dumnezeu.


  • Sărbătoare anuală iudaică, la sfârşit de septembrie şi început de octombrie, pe durata a şapte zile, cărora li se adăuga a opta pentru ceremonia de închidere. În riturile acestei sărbători, apa şi lumina aveau o importanţă deosebită.


  • Cu privire la fraţii lui Iisus vezi nota de la Mt 12, 46.


  • = Incognito; amestecat în mulţime; fără alai, ca un pelerin oarecare.


  • Vindecarea paraliticului în zi de sâmbătă (In 5, 1-16).


  • = Dacă binele poate fi operat asupra unei părţi din întreg, cu atât mai mult asupra întregului.


  • Diaspora iudaică: Evreii emigraţi în afara Palestinei. Prin „Elini“ erau desemnaţi nu numai Grecii, ci toate naţiunile non-iudaice, „păgâne“.


  • Literal: din pântecele lui. Conotaţie spirituală: Iisus este, prin excelenţă, izvorul Vieţii, dar şi cei ce intră în comuniune cu El pot deveni, prin Duhul Sfânt, nu numai receptori, ci şi distribuitori de apă vie, ca o reţea racordată la sursă.


  • În afară de cei apropiaţi, nu se ştia că Iisus Se născuse în Betleem; I se spunea doar „Nazarineanul“.


  • = După aparenţe, fără capacitatea de a pătrunde în sfera esenţelor.


  • În înţelesul ebraic de „a osândi“.


  • Formulă prin care Dumnezeu Se defineşte pe Sine Însuşi: „Eu sunt Cel ce este“ (Iş 3, 14). În cazul de faţă: Dacă nu veţi crede că Eu sunt Hristos, unicul Mântuitor...


  • = Când Îl veţi fi înălţat pe cruce. Expresie folosită şi la In 12, 32 (în contextul versetului 33). Iudeii, prin braţul secular al Romanilor, Îl vor răstigni pe Hristos, dar crucificarea va fi începutul preamăririi Lui.


  • Ismael era fiul lui Avraam născut din sclava Agar, deci el însuşi cu statut de rob, şi a fost alungat din familie în favoarea lui Isaac, fiul liber şi legitim, care devine astfel şi stăpân al casei (vezi Fc 21, 10-12).


  • La profeţii Vechiului Testament, infidelitatea lui Israel faţă de mariajul său spiritual cu Dumnezeu era calificat ca desfrânare (vezi Os 1, 2; 2, 6).


  • = Limbajul.


  • Definiţia lui Dumnezeu (vezi nota de la 8, 24).


  • Expresie biblică prin care cineva era conjurat să spună adevărul în numele lui Dumnezeu.


  • Fariseii cei orbi, care nu pricepeau că lor li se adresează pilda.


  • Cei ce-L urmează pe Iisus vor avea nu numai viaţa veşnică elementară, ci şi pe cea desăvârşită, în imediata apropiere a lui Dumnezeu, potrivit „multelor locaşuri“ din împărăţia cerurilor.


  • Dublu sens: Devotamentul faţă de oi şi jertfirea vieţii pentru ele. El Îşi dă, într'adevăr, viaţa, dar nu silit de cineva, ci din propria Sa voinţă (vv. 17-18).


  • O sărbătoare de opt zile, care avea loc în decembrie, numită şi sărbătoarea Luminilor; se celebrau purificarea şi înnoirea templului din Ierusalim de către Iuda Macabeul (vezi 1 Mac 4).


  • Fără ocolişuri; fără limbajul încifrat al parabolelor.


  • Sintagmă din Ps 8, 6, referitoare la judecătorii rânduiţi de Moise să povăţuiască şi să îndrepte poporul în numele lui Dumnezeu (Dt 1, 15-17; 19, 17).


  • Evanghelistul anticipează episodul din capitolul următor.


  • Ioan vrea să arate de la început că întârzierea lui Iisus nu s'a datorat indiferenţei sau lipsei de afecţiune, ci dimpotrivă, tocmai iubirii. Pentru noţiunea de „iubire“ (cu verbul „a iubi“) greaca veche posedă trei termeni diferiţi şi cu înţelesuri foarte precise: éros = iubire senzuală; în opoziţie cu aceasta, agápe (folosit în acest verset) = iubire spirituală, maternă, filială, fraternă, duhovnicească, divină; şi filía (folosit în versetul 3, ca şi, mai jos, în 36) = iubire amicală, prietenie, iubire frăţească, general-umană.


  • = De moartea lui Lazăr.


  • Iisus mulţumeşte înainte de a fi săvârşit minunea, ca şi cum rugămintea Sa ar fi fost deja împlinită. Vezi aserţiunea de la Mc 11, 24: „Pe toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit, şi le veţi avea“.


  • Arhiereu-primat, oficiu pe care Caiafa, numit de autoritatea romană, l-a deţinut între anii 18-36 d. H. Evanghelistul nu vrea să spună că aceasta era o funcţie ce se schimba anual, ci numai să precizeze poziţia lui Caiafa în timpul evenimentelor istorisite.


  • Ultima săptămână din viaţa publică a lui Iisus, pe care Ioan o urmăreşte cu aceeaşi grijă ca şi pe prima, în semnificaţiile lor spirituale, cu accentul principal pe preamărirea Fiului Omului.


  • Cantitate echivalentă cu 327,45 grame. Despre mirul de nard vezi nota de la Mc 14, 3.


  • Un dinar era plata pentru o zi de lucru.


  • Era casierul comunităţii apostolice.


  • Participând la pregătirile intrării lui Iisus în Ierusalim (aşa cum aceasta e relatată mai pe larg în evangheliile sinoptice), ucenicii fuseseră instrumente ale planului divin.


  • = Credincioşi de alt neam decât Evreii, dar convertiţi la monoteismul mozaic şi participanţi la o parte din ritualurile iudaice; prozeliţi.


  • Pentru relaţia suflet – viaţă vezi nota de la Mt 16, 25; pentru ebraismul „a urî“ vezi nota de la Lc 14, 26.


  • = Satana, a cărui domnie se va prăbuşi prin moartea şi învierea lui Hristos.


  • Cuvântul ebraic pasach, devenit, în greacă, Pasha (Paşti) înseamnă trecere, comemorând trecerea salvatoare a lui Dumnezeu peste casele Israeliţilor (Iş 12, 12), dar şi trecerea lui Israel prin Marea Roşie (Iş 14), din robia Egiptului în #ara Făgăduinţei. Prin moartea lui Iisus, El împreună cu ai Săi părăsesc lumea înrobită păcatului şi trec în împărăţia lui Dumnezeu.


  • = Până la ultima consecinţă a iubirii: jertfa pe cruce.


  • Grecescul katharós înseamnă, în acelaşi timp, curat (fizic) şi neprihănit (moral).


  • Majoritatea comentatorilor cred că e vorba de însuşi Ioan (supranumit „Evanghelistul Iubirii“), cel ce se defineşte astfel pe sine şi în 19, 26-27; 21, 7, 20. Iisus îi iubea pe toţi ucenicii (vezi începutul acestui capitol), dar Ioan Îi era mai apropiat sufleteşte (probabil din cauză că era şi cel mai curat cu inima), iar la masă ocupa locul de cinste, de unde-I putea vorbi lui Iisus şi în mod confidenţial, ceea ce explică intervenţia lui Petru.


  • Prin faptul că, fără nici o tresărire de conştiinţă, a acceptat suprema ospitalitate a Celui pe Care se gândea să-L trădeze.


  • Text dificil. Întrebare retorică, al cărei răspuns, evident, e negativ; ea face trimitere la In 12, 32.


  • Accent fundamental pe relaţia paralelă dintre lucrarea Duhului Sfânt şi aceea a Fiului.


  • = Iuda Tadeul, fiul lui Iacob.


  • Egalitatea dintre Tatăl şi Fiul este exprimată clar în In 10, 30: „Eu şi Tatăl una suntem“, ca şi în multe alte texte. În cazul de faţă, Iisus Se referă la faptul că Fiul, prin întrupare, a renunţat temporar la slava Sa dumnezeiască, luând chipul smerit al robului, ceea ce în limbajul teologic se numeşte kenoză (vezi nota de la Flp 2, 7).


  • Pentru „stăpânitorul acestei lumi“ vezi nota de la In 12, 31. Satana nu are nimic în comun cu Hristos şi nici o putere asupră-I, dar Iisus îi acceptă biruinţa temporară ca preţ al iubirii şi ascultării Sale faţă de Tatăl (vezi versetul următor).


  • Purcederea (de la latinescul procedo) este mişcarea prin care Duhul Sfânt izvorăşte din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, într'o permanentă comuniune treimică. Sfântul Duh este şi „Duhul Adevărului“, pentru că prin el şi prin lucrarea Sa în lume cunoaştem adevărul total despre Dumnezeu. Text fundamental pentru elaborarea şi formularea articolului 8 din Simbolul Credinţei.


  • Vezi nota de la Mt 16, 23. Iisus îi previne pe apostoli asupra încercărilor la care vor fi supuşi, pentru ca acestea să nu le devină pietre de poticnire în credinţă şi lucrare.


  • Duhul Sfânt va rupe vălul ignoranţei şi va da pe faţă (va vădi) trei realităţi care-i privesc pe oameni: păcatul acestora de a nu-L fi recunoscut pe Iisus drept Fiul lui Dumnezeu; dreptatea lui Iisus de a Se fi declarat pe Sine Fiul lui Dumnezeu, atestată prin revenirea Sa la Tatăl; în final, Dumnezeu îl judecă şi-l condamnă pe Satana.


  • Duhul Sfânt nu conduce la sau un adevăr exterior, ci în interiorul adevărului deja revelat prin Iisus Hristos. Revelaţia însă e incompletă, din cauza neputinţei omeneşti de „a purta“ adevărul divin în întregime şi dintr'odată; ea se va desăvârşi treptat şi în timp, prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică. Text fundamental pentru instituirea Sfintei Tradiţii (Sinoade Ecumenice, opera Sfinţilor Părinţi).


  • = Iuda Iscarioteanul.


  • În cazul de faţă, grecescul speïra indică o treime dintr'o cohortă, aproximativ trei sute de soldaţi. E singura precizare că, pe lângă ostaşii iudei din garda templului, la arestarea lui Iisus a participat şi o formaţie militară romană.


  • Literal: hiliarhul; căpetenia peste o mie = comandant de cohortă.


  • = Evanghelistul Ioan însuşi.


  • În sensul: Demonstrează aici, în faţa tuturor, ce-a fost rău în cuvintele Mele! Replica pare adresată nu celui ce-L pălmuise, ci arhiereului însuşi, din a cărui poruncă fusese lovit.


  • Sala de judecată a procuratorului roman.


  • A intra în casa unui păgân constituia o impuritate pe care Iudeii o evitau cu grijă, mai ales în ajunul Paştilor.


  • Vezi nota de la Mc 15, 17.


  • Întrebarea nu se referă la locul de naştere sau la domiciliul lui Iisus, ci la originea Acestuia. E rândul lui Pilat să intuiască misterul lui Iisus (tema centrală a Evangheliei după Ioan).


  • Şantaj asupra lui Pilat, presiune prin care procesul religios al lui Iisus e transformat în proces politic.


  • Asupra zilei de Vinerea Paştilor vezi nota de la Mc 15, 42. Cam pe la ceasul al şaselea, adică spre amiază, când din casele Evreilor se îndepărtau toate alimentele fermentate, spre a le face loc azimelor.


  • Inscripţie pe o placă de lemn, cu numele condamnatului. Evident, placa nu a fost scrisă de însuşi Pilat, ci din ordinul lui (ca şi biciuirea din versetul 1 al acestui capitol).


  • Fără s'o ştie, ostaşii romani, prin care se plinea profeţia din Ps 21, 18, deveneau instrumente ale planului divin.


  • Pentru această adresare vezi nota de la In 2, 4.


  • Dispoziţie testamentară consemnată de însuşi Ioan, cel implicat direct în ea, de unde reiese limpede că Iisus era unicul fiu al Mariei şi că aceasta, după moartea Lui, nu mai avea pe nimeni care s'o ocrotească. Dimensiunii filiale i se adăuga cea duhovnicească, prin care Maria, „Eva cea nouă“, devine Maica tuturor credincioşilor.


  • Isop : plantă aromatică din Palestina. Ramura de isop a constituit suportul buretelui, şi amândouă au fost ridicate în vârful unei trestii (cf. Mt 27, 48 şi Mc 15, 36).


  • Mijloc prin care era grăbită moartea crucificaţilor agonici.


  • Procesul de separare a serului de plasma sangvină era o probă asupra decesului. Dincolo de aspectul fiziologic, Sfinţii Părinţi atestă dimensiunea spirituală a momentului: apa e simbolul Botezului prin Sfântul Duh, sângele e simbolul Euharistiei. În ritualul liturgic al Bisericii, ambele elemente fac parte din materia euharistică.


  • Evanghelistul Ioan însuşi.


  • Duminică.


  • În timp ce giulgiurile se odihneau lipite de pământ, marama păstra forma ovală a capului.


  • Nu pricepuseră Scriptura Vechiului Testament în realitatea ei profundă.


  • Pescuirea minunată, simbol al împărăţiei cerurilor (vezi Mt 13, 47-48), eveniment pe care ucenicii îl mai trăiseră (vezi Lc 5, 1-11), readuce fulgerător în mintea lui Ioan imaginea lui Iisus.


  • Înţelesul exact: o haină pescărească de deasupra, încinsă cu sfoară, asemănătoare cu ceea ce noi numim halat.


  • Întreita întrebare şi mărturisire semnifică reabilitarea lui Petru după întreita sa lepădare de Iisus.


  • Moartea lui Petru, martirizat la Roma în anul 64 (sau 67).


  • Drept confirmare a reabilitării, Iisus îi repetă lui Petru cuvintele pe care i le spusese la spălarea picioarelor (vezi In 13, 36).


  • = Evanghelia după Luca, a cărei continuare este Faptele Apostolilor. Despre Teofil vezi nota de la Lc 1, 3.


  • Plinirea făgăduinţei de a-L trimite pe Sfântul Duh (Lc 3, 16), ceea ce s'a întâmplat în ziua Cincizecimii. Luca trece aici de la vorbirea indirectă la cea directă, reluând firul narativ întrerupt la Lc 24, 49.


  • Cale de o sâmbătă: distanţa pe care Evreii aveau voie s'o parcurgă în zi de Sabat; ceva mai puţin de un kilometru.


  • = Împlinirea perioadei de cincizeci de zile de la Paşti; sărbătoare prin care era celebrat legământul dintre Dumnezeu şi Israel (Lv 23, 15-21; Dt 16, 9-11) şi înnoirea legământului (2 Par 15, 10-13).


  • = Cei doisprezece apostoli.


  • Semn văzut al darului de a vorbi în limbi străine.


  • Oameni din diaspora iudaică, veniţi la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii; emigranţi care-şi pierduseră limba maternă şi o vorbeau pe aceea a ţării în care trăiau; li se adăugau prozeliţii (păgânii convertiţi la iudaism).


  • Textual: luaţi în urechi cuvintele mele.


  • În jurul orei 9 dimineaţa.


  • Patimile şi moartea lui Iisus nu au fost întâmplătoare, ci rânduite şi preştiute de Dumnezeu, Care le-a vestit prin profeţii Vechiului Testament (vezi şi FA 3, 18).


  • Făgăduinţa le-a fost dată mai întâi Iudeilor, dar nu numai lor, ci şi păgânilor (aluzie la textul din Is 57, 19).


  • = Folosirea în comun a bunurilor materiale (vezi mai departe v. 45), dar şi participarea la aceeaşi viaţă duhovnicească întru Acelaşi Domn Iisus Hristos.


  • Actul ritual al Euharistiei şi cuminecării.


  • Prin rugăciuni şi cântări în comun.


  • = Fiind bine văzuţi; având nume bun în societate.


  • Petru foloseşte exact cuvintele lui Iisus la vindecarea paraliticului din Capernaum (Lc 5, 23-24) şi în alte împrejurări asemănătoare.


  • Răspuns la întrebarea ce aştepta, nerostită, pe buzele tuturor.


  • Puterea lui Iisus, invocat întru credinţă, este aceea care i-a dăruit celui suferind integritatea sănătăţii trupeşti. Numele lui Iisus este inseparabil de Persoana Sa şi lucrează cu aceeaşi putere (credinţă fundamentală în practica isihastă).


  • Relele asupra lui Iisus: blasfemia, patimile şi răstignirea.


  • Saducheii, partid religios opus fariseilor. Motivul tulburării lor era dublu: pe de-o parte, prin doctrina lor, ei tăgăduiau învierea din morţi (vezi 20, 27 şi urm.); pe de alta, faptul că predica Apostolilor Îl prezenta pe Iisus Hristos drept autor al învierii.


  • Ca şi la înmulţirea pâinilor, socotirea persoanelor implicate într'un eveniment se făcea după numărul bărbaţilor, adică al capilor de familie. Trebuie să înţelegem că, în acel moment, numărul celor botezaţi era de cel puţin 15-20.000.


  • Numele lui Iisus nu operează asupra bolnavului la modul instrumental (adică „prin“ El, aşa cum greşit traduc unele versiuni româneşti şi occidentale); odată cu vindecarea trupească, întreaga fiinţă a fostului suferind este încorporată în Iisus Hristos, face parte din El.


  • În greceşte: Hristos înseamnă Uns. În versetul următor se precizează identitatea dintre Unsul lui Dumnezeu şi Fiul Său, Iisus.


  • Lui Anania i se recunoaşte dreptul de proprietate, atât asupra ţarinei, cât şi asupra banilor rezultaţi din vânzarea ei, precum şi libertatea de a face ce vrea cu propriile sale bunuri până în momentul când le-a destinat comunităţii. Păcatul său este acela de a fi minţit faţă de apostoli şi, prin ei, faţă de Duhul Sfânt.


  • Să ispitiţi = să-L puneţi la încercare, să vedeţi dacă-L puteţi înşela, dacă voi sunteţi mai iscusiţi decât El.


  • În limbajul noutestamentar, verbul „a umbri“ semnifică acţiunea prin care Dumnezeu Îşi exercită puterea sau Îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane umane. În cazul de faţă, prin Petru; în cazul Fecioarei Maria, prin Duhul Sfânt (Lc 1, 35); în cazul schimbării la faţă, printr'un nor luminos (Mt 17, 5; Mc 9, 7).


  • Viaţa cea nouă, de sub Har, principalul obiect al predicii apostolice.


  • A spânzura pe lemn = a răstigni. Expresie din Dt 21, 23, citată de Apostolul Pavel în Ga 3, 13 şi repetată, cu acelaşi înţeles, în FA 10, 39; folosită şi în imnografia răsăriteană.


  • Gamaliel I, sau Cel Bătrân, fariseu înţelept, cu vederi largi, tolerant faţă de opiniile şi poziţiile altora; dascăl al lui Saul, tânărul devenit Apostolul Pavel (FA 22, 3).


  • Conducătorul unei răscoale politice, amintit şi de istoricul Iosif Flaviu.


  • Iuda Galileeanul a încercat o răscoală în anul 6 d. H., în timpul recensământului de sub Sulpicius Quirinus, guvernatorul Siriei.


  • Evrei din afara Palestinei, de cultură şi limbă greacă; în Ierusalim îşi aveau sinagoga lor aparte, în care, spre deosebire de acelea ale Evreilor propriu-zişi, cultul se oficia în greceşte. Această împărţire s'a păstrat şi în prima comunitate creştină.


  • Distribuirea zilnică a bunurilor, în special a hranei.


  • Ca şi în versetul precedent: noii adepţi ai lui Hristos; ucenicii apostolilor.


  • Principalele îndeletniciri ale apostolilor în reuniunile liturgice ale comunităţii: rostirea rugăciunilor (inclusiv frângerea pâinii) şi cateheza.


  • Cei şapte s'au numit diaconi, adică slujitori, de la cuvântuldiakonía, deseori repetat în context, care înseamnă slujire. E evident că ultimul era destinat să-i slujească pe cei din comunitatea Eleniştilor.


  • Rugăciunea şi punerea mâinilor alcătuiesc, până astăzi, actul sacramental al hirotoniei. Alegerea era făcută de comunitate, dar hirotonia, numai de apostoli.


  • Liberţi: sclavi eliberaţi. Urmaşii Evreilor pe care Pompei îi dusese ca sclavi la Roma în anul 63 î. H.


  • = Împotriva templului.


  • E vorba în special de familia lui Iosif; originea lui era deja cunoscută în casa lui Faraon (Fc 39, 14, 17; 41, 12).


  • Textual: în flacăra focului unui rug.


  • Firul roşu al cuvântării lui Ştefan este observaţia că poporul evreu a ignorat şi respins tot binele pe care Dumnezeu a vrut să i-l facă. Fuga lui Moise în Egipt e motivată nu prin frica acestuia de Faraon, ci prin spaima de a fi denunţat de propriii săi conaţionali. Vechiul conflict Dumnezeu – Israel culminează în drama lui Iisus Hristos.


  • = Mijlocirea.


  • În mijlocul adunării, Moise a fost intermediarul dintre îngerul Domnului (manifestarea sensibilă a lui Dumnezeu) şi poporul lui Israel.


  • Cuvintele legii, a cărei respectare este viaţă în Dumnezeu. Literal: cuvinte vii.


  • Literal: să slujească – prin închinare – oştirii cerului. În limbajul biblic, prin „oştirile cerului“ se înţeleg astrele, pe care unele popoare păgâne din antichitate le divinizau (Dt 4, 19).


  • = Încăpăţânaţi, perseverenţi în nesupunere şi incapabili să priceapă lucrurile lui Dumnezeu.


  • = Celui ce a grăit prin Moise şi prin profeţi.


  • În finalul teribilului său rechizitoriu, Ştefan invocă tradiţia rabinică, potrivit căreia legea de pe Sinai a fost dată de îngeri, Moise fiind intermediarul. Folosind aceeaşi tradiţie, Apostolul Pavel (Ga 3, 19; Evr 2, 2) va demonstra că tocmai de aceea legea are un rol secundar în raport cu Evanghelia, care vine direct de la Dumnezeu prin Hristos-Dumnezeu.


  • Potrivit procedurii prevăzute în Dt 17, 7 martorii acuzării erau cei ce începeau execuţia prin lapidare. În cazul lui Ştefan, în lipsa unui proces real şi a unei sentinţe de condamnare, „execuţia“ nu e altceva decât un linşaj, iar „martorii“ sunt cei mincinoşi menţionaţi la 6, 13-14.


  • Cel ce avea să devină Apostolul Pavel.


  • Despre Samaria şi Samarineni vezi nota de la In 4, 9.


  • Sensul exact: făcea ravagii în.


  • Tânăr zelos, cu bogată cultură juridică şi bucurându-se de încrederea sinedriului, Saul fusese învestit cu puteri speciale de a-i urmări şi aresta pe creştini, având la dispoziţia sa şi o gardă militară.


  • Persecutaţii devin cei dintâi misionari, realizând astfel a doua etapă a răspândirii creştinismului.


  • Nu Apostolul Filip, ci unul din cei şapte diaconi menţionaţi în capitolul 6.


  • Emanaţie a puterii divine pe care Samarinenii o presupuneau lucrătoare în faptele neobişnuite ale lui Simon.


  • Ca diacon, Filip avea puterea de a boteza, dar nu şi pe aceea de a transmite Duh Sfânt. Şi în practica de astăzi a Bisericii, un diacon – sau chiar un simplu mirean – poate boteza în împrejurări excepţionale, dar Taina Mirungerii, prin care celui botezat i se împărtăşesc darurile Sfântului Duh, e oficiată numai de episcop sau de preot.


  • Această întâmplare a dat naştere cuvântului „simonie“ (de la Simon): vina de a cumpăra cu bani sau cu bunuri echivalente hirotonia sau demnităţile bisericeşti. Traficul de cele sfinte este interzis şi pedepsit de Canoanele Bisericii. Duhul Sfânt este, prin excelenţă, un dar al lui Dumnezeu, care se transmite în mod absolut gratuit: „În dar aţi primit, în dar să daţi“ (Mt 10, 8).


  • Nu poţi transmite ceea ce n'ai primit.


  • = Eunuc. Despre fameni ca atare se vorbeşte la Mt 19,12 (vezi şi nota). Prin generalizare, termenul de „eunuci“ îi desemna pe înalţii demnitari ai curţilor imperiale din răsărit, cu mare influenţă în treburile politice şi casnice, aşa cum îi cunoaştem, de pildă, din istoria Bizanţului.


  • Candachia nu era un nume propriu, ci desemna calitatea de regină a Nubiei (partea de dincolo de prima cataractă a Nilului, Sudanul egiptean); echivalentul feminin al cuvântului Faraon.


  • Era în obişnuinţa anticilor să citească cu voce tare.


  • Text fundamental pentru lectura Sfintei Scripturi. De aici, trebuinţa tot mai acută, în zilele noastre, a unor ediţii biblice adnotate sau comentate.


  • Profeţie mesianică din Is 53. Text, într'adevăr, dificil, care solicită o lectură critică şi o exegeză aparte.


  • Localitate între Gaza şi Ioppe.


  • Înţelesul complet este acela că lumina, foarte strălucitoare, l-a învăluit din toate părţile, în acelaşi timp încercuind-l şi acoperindu-l.


  • Prigonindu-i pe creştini, Saul Îl prigonea pe Însuşi Iisus, Care Se identifică cu cei ce cred în El şi-I urmează (cf. Mt 25, 40, 45).


  • Nu poţi lupta împotriva lui Iisus fără să te răneşti. Caz celebru în istorie: Iulian Apostatul.


  • Sub denumirea de „sfinţi“ erau desemnaţi creştinii din Biserica primară. Împrumutat din Vechiul Testament (Iş 19, 6; Lv 11, 45; Nm 16, 3), termenul e des folosit în epistolele pauline şi exprimă ideea de credinţă în Hristos, devotament în Dumnezeu, lepădarea păcatelor şi curăţie sufletească. Mai târziu el a fost restrâns la categoria celor din elita creştină, aşa cum îi cunoaştem din calendar.


  • Convertirea şi botezul lui Pavel, eveniment crucial pentru dezvoltarea creştinismului.


  • = După vreme îndelungată. Pentru economia naraţiei, Luca simplifică faptele şi trece peste cei trei ani petrecuţi de Saul în Arabia, episod pe care-l cunoaştem direct de la Pavel (Ga 1, 17-18).


  • De fapt, el i-a întâlnit pe Petru şi pe Iacob, fratele Domnului, precizare pe care Pavel o face în Ga 1, 18-19, dar pe care Luca, din motivele simplificatoare pomenite mai sus, o omite.


  • Duhul Sfânt e o hrană duhovnicească a Bisericii, care o face să crească din interior.


  • Grecescul Dorkas îl traduce pe aramaicul Tabitha, ambele însemnând, de fapt, gazelă.


  • Corneliu, centurion din armata romană. El nu era un prozelit, ci un păgân familiar cu religia iudaică, în care se implica fără a merge până la circumcizie.


  • Miresmele jertfelor de alimente şi tămâie ale Legii Vechi erau deja înlocuite prin rugăciuni şi fapte bune.


  • = Pe terasa casei, la loc singuratic; pe terasa unei case palestiniene se afla uneori şi un cort.


  • = Pe la amiază.


  • Restricţiile alimentare impuse de Legea Veche (Lv 11).


  • = Vorbit de bine; bucurându-se de recomandări favorabile.


  • Înţelesul exact: a căzut cu repeziciune, s'a lăsat năprasnic.


  • Cum vorbiseră şi apostolii în ziua Cincizecimii (FA 2, 4).


  • În limbajul Noului Testament sunt numiţi Elini, prin generalizare, toţi cei netăiaţi împrejur, adică păgâni.


  • Grecescul Ecclesía e tradus în limba română prin cuvântul Biserică, înţelegându-se prin aceasta comunitatea - universală sau locală - a creştinilor constituiţi într'o ierarhie harică; se scrie cu majusculă, spre a nu fi confundată cu biserica-locaş (de închinare). Constituirea Bisericii din Antiohia este a treia etapă în dezvoltarea şi răspândirea creştinismului primar, după Ierusalim şi Samaria.


  • = Harismatici în Biserica primară. Prin daruri speciale ale Sfântului Duh, ei aveau capacitatea de a profetiza, adică de a tâlcui corect profeţiile Vechiului Testament, de a-i întări şi îndemna pe cei slabi, de a citi în sufletele oamenilor, şi numai în ultimul rând pe aceea de a profeţi, adică de a prezice viitorul, ca în cazul de faţă. Ca importanţă, Pavel îi situează imediat după apostoli (1 Co 12, 28).


  • Literal: bătrâni, prezbiteri. Bărbaţi mai în vârstă decât diaconii, rânduiţi de apostoli în cea de a doua treaptă harică a Bisericii, după episcopi. Primeau harul prin punerea mâinilor (FA 14, 23) şi îndeplineau funcţii liturgice, pastorale, didactice şi administrative. Traducerea lui presbýteros (bătrân) prin „preot“ e un procedeu filologic absolut normal, echivalarea în limba receptoare făcându-se în funcţie de conţinutul semantic al cuvântului original, conţinut prin care o noţiune generală se particularizează. Câteva exemple mai la îndemână: Acelaşi cuvânt basiléus (suveran) e tradus prin „rege“ dacă demnitarul conduce un regat, dar va fi tradus prin „împărat“ din clipa în care acelaşi personaj a primit coroana unui imperiu. Din momentul sfinţirii, „apa“ devine „aghiasmă“. Un militar poartă denumirea generică de „ostaş“, dar de îndată ce a primit unul sau mai multe grade el se va numi „sergent“, „locotenent“, „colonel“ ş.a.m.d., continuând, totuşi, să rămână „ostaş“. În funcţie de treapta binecuvântării, aceeaşi „pâine“ se va numi „artos“, „prescură“, „anaforă“ sau „cuminecătură“, după cum o „casă“ sfinţită pentru cult devine „biserică“. În acelaşi fel, un „bătrân“ hirotonit se va numi „preot“, spre deosebire de ceilalţi bătrâni care nu au hirotonie.


  • Irod Agrippa I, nepotul lui Irod Antipa. Evenimentele relatate mai jos se petrec între anii 41, când Irod devine „rege“ al Iudeii şi Samariei, şi 44, când moare (vezi v. 23). Istoricul Iosif Flaviu menţionează că moartea lui Irod a fost neaşteptată şi neobişnuită; el a sucombat la numai cinci zile după ce a simţit dureri în intestine.


  • Iacob, fiul lui Zevedeu şi fratele Evanghelistului Ioan. El e primul apostol care-şi dă viaţa pentru Hristos, aşa cum o vor face toţi ceilalţi.


  • = Înainte de Paştile Iudeilor.


  • Marcu, văr al lui Barnaba, viitor însoţitor al Apostolului Pavel şi autor al celei de a doua Evanghelii (vezi nota de la Mc 14, 52).


  • Referinţă la îngerul personal păzitor (vezi Mt 18, 10) sau slujitor al omului (vezi Evr 1, 14); credinţa populară îi atribuia uneori şi ipostaze de dublură, prezumţie explicabilă aici prin starea de uimire.


  • Iacob, supranumit „fratele Domnului“ (Ga 1, 19); cel care a deţinut şi calitatea de episcop, conducând, până la moarte, Biserica din Ierusalim.


  • Tirul şi Sidonul, oraşe maritime, importau alimente din ţările agricole vecine ale Palestinei. Conflictul dintre ele şi Irod era, fără'ndoială, de natură economică.


  • Aclamaţii linguşitoare, menite să potolească mânia regelui; făceau parte din protocolul apoteozei imperiale. Irod acceptă zeificarea şi e pedepsit.


  • În cazul de faţă, punerea mâinilor nu are aceeaşi semnificaţie şi acelaşi conţinut ca în 6, 6 şi 14, 23, adică nu e o hirotonie, ci doar gestul solemn prin care celor doi li se dă binecuvântarea de a pleca în misiune.


  • Cipru e ţara de baştină a lui Barnaba (FA 4, 36).


  • În Noul Testament, Ioan Marcu e numit, circumstanţial, când cu amândouă numele, când cu numai unul din ele, dar e una şi aceeaşi persoană.


  • De îndată ce Saul (Savlos) îşi începe contactele misionare cu mediile greco-romane, Luca preferă să-i pronunţe numele prin corespondentul său grecesc, devenit apoi latin (Pavlos, Paulus). Grafia şi pronunţia românescului Pavel derivă din greacă.


  • Pisidia, regiune muntoasă în Asia Mică.


  • Pavel are două categorii de ascultători: evrei prin naştere, pe de-o parte, şi „temători de Dumnezeu“, asemenea lui Corneliu sutaşul (FA 10, 2), pe de alta.


  • În manuscrisele greceşti există şi o variantă (adoptată de unii traducători români şi occidentali): „le-a răbdat năravurile“. Aceasta, datorită apropierii grafice dintre două cuvinte: tropoforéo = a suporta comportamentul cuiva, şi trofoforéo = a hrăni. Opţiunea de faţă e determinată de context: hrănirea în pustie face parte din seria binefacerilor lui Dumnezeu faţă de Israel.


  • Literal: alergarea. Spre sfârşitul misiunii sale.


  • Strategie oratorică, prin care Pavel le acordă Evreilor din diaspora un ascendent moral faţă de cei din Ierusalim, cu scopul de a-i capta.


  • Citat liber din Is 55, 3. Făgăduinţele date de Dumnezeu lui David vor fi transferate urmaşilor lui şi se vor plini prin învierea lui Iisus Hristos.


  • A fi (cineva) îndreptăţit: a i se oferi elementele prin care el să fie socotit drept înaintea lui Dumnezeu; apt pentru mântuire. Termen fundamental în teologia paulină.


  • Grecescul éthne îi desemnează pe neiudei, pe cei netăiaţi împrejur. În funcţie de context, el e tradus când prin „păgâni“ (vezi versetele 42, 46), când prin „neamuri“, dar însemnând acelaşi lucru. Cuvântul are însă şi un înţeles general: limbi, etnii, naţii, popoare, neamuri (ale pământului), ca în Mt 25,32.


  • Cei ale căror nume sunt scrise în „Cartea Vieţii“. Expresie folosită în Noul Testament cu înţelesul că viaţa veşnică este un dar al lui Dumnezeu şi se dobândeşte prin Iisus Hristos.


  • Limba obişnuită a localnicilor. Altfel, limba oficială era latina, în timp ce cărturarii şi oamenii de afaceri foloseau greaca.


  • Hermes era zeul elocinţei şi purtătorul de cuvânt al zeilor. Mărturie că Pavel impunea prin marele său talent oratoric. De notat că localnicii vor fi păstrat în memorie mitul potrivit căruia Zeus şi Hermes, sub înfăţişare omenească, i-au vizitat pe Baucis şi Filimon şi le-au răsplătit ospitalitatea.


  • = De aceeaşi natură.


  • Din text reiese că: Pavel şi Barnaba au întemeiat Biserici locale; preoţii acestora nu au fost aleşi de popor, ci desemnaţi direct de cei doi apostoli şi hirotoniţi prin punerea mâinilor (vezi şi Tit 1, 5 ). Grecescul heirotonéo înseamnă a alege pe cineva prin ridicare de mâini (când e vorba de mulţime) sau prin punerea mâinilor (când e vorba de un singur oficiant sau de câţiva).


  • Adunare consemnată în istoria bisericească drept Sinodul Apostolic de la Ierusalim, definitoriu pentru modul sobornicesc în care Biserica îşi rezolvă problemele importante. În fond, adunarea fusese convocată pentru a discuta şi hotărî asupra viitorului însuşi al Bisericii. În disputa dintre iudaizanţi şi liberali, Sinodul s'a pronunţat în favoarea celor din urmă, dar într'o formulă foarte delicată şi elastică (vezi mai departe).


  • Altă formă a lui Simon, primul nume al lui Petru.


  • Carnea animalelor jertfite idolilor.


  • Carne de animale sugrumate.


  • Păgânii respiră uşuraţi că obligativitatea Legii iudaice (circumcizia) a fost eliminată din procedura trecerii lor la creştinism.


  • Deşi Pavel nu-i acordă circumciziei nici o valoare, devine concesiv în cazul lui Timotei, pe care Iudeii l-ar fi putut învinui de apostazie dacă, născut din mamă evreică, ar fi rămas necircumcis. Actul face parte din strategia misionară a Apostolului; Timotei e rânduit să predice printre Evrei, va deveni ucenicul apropiat al lui Pavel şi primul episcop al Efesului.


  • Prin Asia se înţelege doar provincia romană cu acest nume, a cărei capitală era Efesul. Pavel va merge acolo ceva mai târziu şi va întemeia una din cele mai puternice Biserici.


  • Troa, port maritim pe coasta de nord-vest a Asiei Mici, la cca. 15 km de Troia cea veche.


  • Aici (16, 10-17) autorul schimbă brusc registrul istorisirii, implicându-se în persoana întâi plural, ca participant la evenimente, aşa cum o va mai face în 20, 5; 21, 17; 27, 1; 28, 16. Ca fost însoţitor al lui Pavel, Luca îşi va fi folosit, desigur, însemnările sale de drum, uneori transcrise direct.


  • Neapolis, oraş din sudul Macedoniei, pe locul căruia se află astăzi Kavalla.


  • Colonie romană, Filipi era un oraş latinizat, a cărui administraţie o imita pe aceea a capitalei imperiului.


  • Evreii din Filipi nu aveau sinagogă în cetate, ci se rugau afară, lângă apă, unde-şi făceau şi spălările rituale.


  • = Facultatea de a ghici. „Duh pitonicesc“, de la şarpele Python şi preoteasa-prezicătoare Pythia din oracolul de la Delfi, patronat de Apollo.


  • Evreii erau liberi să-şi practice propria lor religie, dar nu aveau voie să-i convertească pe Romani. Evident, acuzatorii nu fac nici o deosebire între Iudei şi creştini.


  • Literal: purtători de vergi. Poliţişti romani care, mai ales la paradă, purtau câte o secure cu coada îmbrăcată într'un buchet de nuiele.


  • Născut în Cilicia, Pavel avea calitatea de cetăţean roman. Or, cetăţenii Romei nu puteau primi pedepse dezonorante cum erau, de pildă, bătaia sau crucificarea. E motivul pentru care Pavel îşi va da viaţa nu prin răstignire, ca Petru, ci prin decapitare.


  • Actualul Salonic. Capitala provinciei romane Macedonia. Oraş înfloritor, port maritim şi centru comercial; avea o populaţie numeroasă şi amestecată, inclusiv o importantă comunitate evreiască.


  • Biserica din Tesalonic, întemeiată de Pavel, va fi alcătuită în marea ei majoritate din păgâni convertiţi (vezi 1 Tes 1, 9).


  • I-au eliberat pe cauţiune.


  • Pavel se adaptează cu repeziciune la mediul cultural grecesc şi adoptă maniera socratică de a-şi aborda interlocutorii pe stradă şi'n pieţele publice.


  • Adepţi ai celor două importante curente filosofice ale vremii, cu morală diferită: epicureii cultivau plăcerile vieţii, în timp ce stoicii practicau austeritatea.


  • Reiese că atenienii înţelegeau Învierea (predicată de Pavel) tot ca pe o divinitate.


  • = Amfiteatru pentru judecăţi sau dezbateri publice, situat pe colina cu acelaşi nume, nu departe de Acropole.


  • Altar prin care atenienii sperau să nu-şi atragă mânia unui zeu pe care ei uitaseră să-l cinstească nominal; altar la care puteau să apeleze cei ce nu ştiau sau nu se hotărau cărui zeu să i se închine. Genial punct de plecare pentru cuvântarea lui Pavel.


  • Dintr'un singur om, Adam, sau dintr'o singură seminţie primară.