• „A izvodi“ îl traduce pe grecescul árho = „a face (ceva) primul“, „a face (ceva) pentru prima oară“; „a începe“; prin extensie: „a crea“ (ca act pur, fără o altă determinare, spre deosebire de „a face“, care presupune o creaţie elaborată – uneori în trepte –, potrivit unui plan). Ultima propoziţie are o funcţie apoziţională, ea explicând cum a făcut Dumnezeu lumea: creând-o din nimic, de vreme ce „a face“ (a crea efectiv) devine simultan cu „a izvodi“ (a crea în imaginaţie modelul arhetipal). Prin această nuanţă, textul de faţă îl anticipează cu mult pe cel din 2 Mac 7, 28.


  • Aici se încheie primul referat biblic asupra creaţiei; de aici începe cel de al doilea, al cărui centru este omul. Pentru a marca hotarul dintre ele, versiunea de faţă a adoptat felul în care o seamă de versiuni occidentale împart versetul în a şi b.


  • În ebraică: adām = om; adāmā = pământ. Aceste două substantive comune îi vor da primului om numele său propriu: Adam.


  • T. M.: „şi s'a făcut omul fiinţă vie“. „S'a făcut“: a devenit; a trecut în alt mod de existenţă. În LXX: „şi s'a făcut omul întru suflet viu“ (eis psyhín zoosãn), care poate fi tradus şi: „întru suflet care trăieşte“, adică nemuritor. Sufletul omului (altceva decât „viaţa“) s'a născut din suflarea lui Dumnezeu şi l-a învăluit (l-a îmbrăcat) pe om odată cu aceasta, dar şi cu tendinţa de a fi „absorbit“: particula eis înseamnă şi „întru“ (înlăuntru) şi „spre“ (direcţie, scop). În 1 Par 12, 19 se spune că Duhul „l-a îmbrăcat“ pe Amasai, care a rostit o profeţie: tot astfel pe Ghedeon (Jd 6, 34). Acest endýo înseamnă „a îmbrăca“, cu sensul de a lua complet în stăpânire; „a se îmbrăca“ = a intra în posesia cuiva sau a ceva. În acest sens duhovnicesc îl va folosi Pavel în Rm 13, 14: „îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos“, în Ga 3, 27: „în Hristos v'aţi îmbrăcat“ şi în Col 3, 12: „îmbrăcaţi-vă cu simţăminte de'ndurare, de bunătate“. Aşadar, omul nu e o simplă „fiinţă vie“, asemenea tuturor celorlalte, ci trup cu suflet viu, aparţinând celor două lumi, materială şi spirituală. Având un caracter antinomic (în acelaşi timp exterior şi interior trupului), el este – ontologic – apt şi pentru experienţele mistice (extaz şi entaz).


  • În ebraică: gan = grădină. Septuaginta îl preferă pe parádeisos = paradis, rai, spre a-i sublinia caracterul cu totul special.


  • Eden: imposibil de localizat geografic, dar cu semnificaţia de „bucurie“, „desfătare“.


  • Pomul vieţii, simbol al nemuririi.


  • Vezi versetul 17.


  • Expresia semnifică moartea inevitabilă şi totală.


  • „Pe potriva lui“: ca şi cum el ar sta faţă'n faţă cu propria sa imagine.


  • Indiferent de ordinea creării lor (comp. cu 1, 20-27), toate vieţuitoarele au fost făcute pentru om.


  • Literal: a zidit-o (a folosit-o ca materie pentru o construcţie elaborată).


  • Frază lăsată intenţionat în suspensie spre a fi corectată de femeia însăşi, implicând-o astfel în faptă responsabilă: Eva cunoştea porunca nu direct de la Dumnezeu, ci prin soţul ei!


  • Cu înţelesul: altfel, veţi muri.


  • În sensul: a socotit, a chibzuit, dar numai prin faptul că i-a dat crezare şarpelui, fără vreo altă probă.


  • Cuvântul katanoéo e foarte bogat în sensuri: a pricepe, a înţelege, a remarca, a-şi da seama, a observa, a medita, a reflecta, a discerne, a vedea cu claritate, a fi conştient de sine. De aici, şi marea putere de seducţie a ispitei.


  • Lupta dintre om (specia generată de Eva) şi diavol (al cărui simbol este şarpele – vezi Ap 20, 2). Textul grecesc foloseşte verbul teréo = a pândi, a urmări, a se ţine după, a supraveghea – ceea ce ar sugera o luptă infinită şi nedecisă, spre deosebire de Textul Ebraic care e mai concludent. În schimb, Septuaginta începe fraza prin pronumele personal masculin autós = El (sau Acela), implicându-l şi în segmentul al doilea (autoū = al Lui), ceea ce face din acest verset un text profetic, referitor la Mesia, descendent trupesc al Evei şi Fiul Mariei (Eva cea nouă). În paralel, Vulgata începe fraza prin pronumele personal feminin ipsa (ea), interpretat de exegeţi ca referindu-se la Fecioara Maria. Fie că versetul are o dimensiune hristologică (Septuaginta), fie una mariologică (Vulgata), tradiţia exegetică a Bisericii l-a supranumit Protoevanghelia, întâia deschidere a speranţei pentru mântuirea celui căzut.


  • Eva, transcrierea ebraicului Hawwā = Viaţă. În Septuaginta, literal: „... numele Viaţă“ (Zoé). Numele propriu Eva apare pentru prima oară în 4, 1.


  • Joc de cuvinte între numele Qayn = Cain şi verbul qanah = a dobândi, a câştiga, a obţine. Jubilaţia femeii care, din serva bărbatului, se descoperă născătoare de om.


  • Text dificil, cu variante de traducere. Idee posibilă: Chiar dacă jertfa sa n'a fost primită, Cain ar putea fi acceptat de Dumnezeu în virtutea unor raţiuni care transcend jertfa în sine.


  • Despărţindu-l de pământul însângerat, crima îl desparte pe om şi de Dumnezeu; prin aceasta, el rămâne vulnerabil, total descoperit, fără nici o apărare. Arheologia biblică pare a recunoaşte în Cain pe strămoşul Cheneilor (vezi 15, 19), trib nomad al Canaanului.


  • Literal: a ieşit.


  • Localitate necunoscută, dar al cărei nume pare a sugera ideea de pribegie, rătăcire, viaţă nomadă.


  • În LXX transcris Gaidad.


  • Versetele 23-24 reprezintă textul unui poem străvechi, din vremea când în societatea primară se instituise vendeta sângeroasă: Lameh se laudă cu propria sa ferocitate spre a-şi paraliza adversarii. Inserţia poemului e o replică la versetele 13-15.


  • Altfel formulat: „De atunci au început oamenii să-L cheme pe Dumnezeu cu numele de Domnul“. E vorba de introducerea numelui divin Iahvé (din tetragrama YHWH) = „Domn“, pe lângă acela de Elohim = „Dumnezeu“; deci: Domnul Dumnezeu. Această tradiţie îi plasează originea în generaţia contemporană cu nepotul lui Adam, în timp ce o alta îi atestă o apariţie mult mai târzie, în vremea lui Moise (vezi Iş 3, 13-15). La obârşie, Iahvé era un nume propriu; din respect şi teamă, Evreii preferau să-l rostească prin echivalentul „Domn“. În limbajul biblic, numele divine sunt folosite astfel: Iahvé = Domnul; Elohim = Dumnezeu; Adonai = Domnul; Adonai Iahvé = Domnul Dumnezeu; Iahvé Elohim = Domnul Dumnezeu; Iahvé Sabaot = Domnul Sabaot sau Domnul Atotţiitorul; Şaddai = Puternicul; El-Olam = Dumnezeu-Cel-Veşnic.


  • Variantă de text: „cartea neamului oamenilor“. Genealogiile aveau un rol important în viaţa triburilor semi-nomade, mai ales în exercitarea funcţiei preoţeşti. Cea de faţă vrea să acopere perioada dintre creaţie şi potop şi este, de fapt, o continuare a textului întrerupt la 2, 4a. După numeroşi exegeţi, cifrele din ea, de tradiţie mesopotamică, sunt simbolice şi urmăresc, în principal, două idei: a) o perioadă foarte lungă între două generaţii; b) longevitatea e o binecuvântare a lui Dumnezeu asupra oamenilor drepţi, iar ea scade pe măsură ce răutatea şi păcatul se instalează în lume (între 1000 şi 600 de ani de la Adam la Noe, între 600 şi 200 de la Noe la Avraam, între 200 şi 100 între Avraam şi Iosua Navi, pentru ca de la David încoace să devină „normală“).


  • Adam îi transmite întregului neam omenesc chipul pe care el însuşi îl primise de la Dumnezeu (vezi 1, 27); „asemănarea“ e psiho-somatică.


  • „A umbla cu Dumnezeu“ = metaforă pentru omul care trăieşte în intimitatea lui Dumnezeu, care-I este bineplăcut (vezi şi v. 24; de asemenea, 6, 9).


  • În variantă de text: „îl luase cu Sine“. Verbul metatíthemi înseamnă nu numai a muta, a strămuta, a schimba locul, ci şi a preface, a transforma (a trece ceva sau pe cineva dintr'o stare de existenţă în alta). De aci, exegeza asupra misterului în care Enoh a fost strămutat (fenomen care se va repeta cu profetul Ilie – vezi 4 Rg 2, 3-10 şi notele aferente).


  • Versetele 1-4: text enigmatic; inserţia unei străvechi tradiţii pe care autorul Genezei nu şi-a permis s'o omită. În limbajul biblic, „fii ai lui Dumnezeu“ sunt oamenii superiori, evoluaţi, virtuoşi, în timp ce „fii ai oamenilor“ sunt cei inferiori, primitivi, instinctuali, păcătoşi. Din unirea acestor două „specii“ atât de diferite s'au născut „uriaşii“, ca o culme a răutăţii de pe pământ, răutate pe care Domnul o va eradica prin potop.


  • Vezi nota de la 5, 22.


  • adikia: nedreptate, strâmbătate, asuprire, agresiune, violenţă, cruzimea celui puternic faţă de cel slab.


  • Literal: „toată carnea“, adică orice fiinţă vie, fie om, fie animal.


  • Ebraicul gofer (transpus ca atare de primele traduceri engleze) indică o esenţă de lemn necunoscută nouă. Septuaginta îl traduce prin termenul general tetrágonos, ceea ce indică un lemn de esenţă tare. Echivalentele moderne mai specifice: „salcâm“, „chiparos“, „răşinoase“ sunt fie total inadecvate, fie aproximative.


  • Literal: cuiburi.


  • Un cot: aproximativ 0, 45 m.


  • Text dificil, înţeles neclar. Ideea ar fi: un acoperiş uşor înclinat, a cărui coamă nu va depăşi în înălţime un cot de la streaşină. Altă traducere: „o fereastră la un cot de la acoperiş“. Oricum, corabia (arca) lui Noe nu are nimic în comun cu structura şi formele corăbiei clasice. Septuaginta o desemnează prin substantivul kivotós = ladă cu capac, cufăr.


  • Aşadar, spaţiul cel mare împărţit în trei etaje.


  • În înţelesul: câte două din fiecare specie.


  • Casa ta: familia ta.


  • Neamul: generaţia.


  • Adâncul: genunea (abisul) din 1, 2. E vorba de apele subterane care ţâşnesc din adâncuri în întâmpinarea celor ce se prăvălesc din cer. Totul sugerează refacerea hăului primordial; dacă la'nceput Dumnezeu despărţise apele de ape, acum ele se împreunează din nou, clocotind.


  • Textual: cataractele. Imaginea este aceea a morarului care deschide scocul pentru ca apa acestuia să se prăvălească'n cupele roţii.


  • Literal: pe munţii Ararat. Lanţ muntos în Armenia de astăzi, la sud de Caucaz.


  • Vezi nota de la 6, 16, în legătură cu varianta de traducere a acelui verset.


  • Textul LXX reia expresia din 1, 28, ceea ce sugerează o naştere din nou a lumii, aceasta fiind solidară cu omul atât în cădere cât şi în mântuire.


  • Altar făcut din pietre aşezate unele peste altele.


  • Ardere-de-tot (holocaust): jertfă în care animalul sacrificat era în întregime mistuit de focul de pe altar. Ofrandă totală, din care jertfitorul nu-şi reţine nici o parte.


  • Literal: o voi cere din mâna...


  • Altfel formulat: fiecărui om îi voi cere socoteală pentru viaţa (sângele) fratelui său.


  • Viaţa Îi aparţine lui Dumnezeu, căci El i-a dat-o fiecăruia. A atenta la viaţa omului înseamnă a atenta la însuşi chipul lui Dumnezeu.


  • Legământ: alianţă, învoială, acord, făgăduinţă, testament. Legământul lui Dumnezeu cu Noe va fi urmat de acela cu Avraam (capitolele 15 şi 17) şi de acela cu poporul lui Israel (Iş 24).


  • Literal: să-i lărgească (neamul). În ebraică, joc de cuvinte între yèfèt = Iafet şi yafte = a lărgi. Binecuvântarea implică nu numai creşterea în număr a urmaşilor lui Iafet, ci şi extinderea lor pe teritorii vaste.


  • După unii comentatori, ramurile care au migrat spre vest şi au populat insulele şi ţărmurile Mediteranei. Fraza însă sugerează şi metafora unui pământ plutitor din care se desprind plauri (vezi 10, 32). Ideea unităţii primordiale a speciei umane.


  • În socotinţa lui Dumnezeu, Cel ce-i atestă faima.


  • Se crede că această menţiune se referă la Ninive. Totuşi, Calah a fost capitala Asiriei în secolele 12-9 î. H. Actuala localitate Nimrud, aproape de confluenţa Tigrului cu Zabul Superior.


  • După ce a consemnat structura etnografică a lumii vechi, autorul introduce genealogia semiţilor, asupra căreia i se va concentra de-acum atenţia, pregătind astfel intrarea în scenă a lui Avraam.


  • În general se admite – cu unele corecturi – ipoteza că din Peleg se trag semiţii din Nord (Mesopotamia), iar din Ioctan, semiţii din Sud (Arabia).


  • Munte necunoscut, în timp ce se speculează că Sefar (Safara) se afla pe ţărmul de sud-est al Arabiei.


  • Vezi nota de la v. 5.


  • Această relatare preia o tradiţie diferită de aceea a listelor genealogice precedente, care presupun existenţa mai multor limbi. Totuşi, ideea centrală le este comună: diversitatea oamenilor îşi are originea într'o unitate primordială.


  • Verbul syg-héo: a răsturna, a întoarce pe dos, a stârni confuzie, a amesteca (în sensul de a tulbura un lichid prin agitarea drojdiei), a încâlci, a răvăşi, a înnegura, a încurca. În text, obiectul acestui predicat este „graiul“ (singular).


  • La origine, ebraicul Babel (Bāb-ili) înseamnă „poarta lui Dumnezeu“. Printr'o etimologie populară, el devine bālal = a amesteca, a încâlci, a produce confuzie.


  • Sancţionarea orgoliului omenesc de a străpunge cerul (locuinţa lui Dumnezeu) cu puteri proprii. Cu acest moment se începe nu numai istoria limbilor, ci şi istoria mentalităţilor; când doi oameni „nu vorbesc aceeaşi limbă“ înseamnă că ei gândesc diferit.


  • Cu unele diferenţe, acest tablou genealogic îl continuă pe cel din capitolul 5 şi acoperă perioada dintre Noe şi Avraam. El este însă şi o paralelă a celui din 10, 21-31, cu deosebirea că pare a se ocupa numai de ramura nordică a semiţilor, cea din Mesopotamia, din care se va naşte Avram.


  • Cetatea Ur (Uru), în Mesopotamia de Sud, pe malul drept al Eufratului, la cca 200 km de Babilon. Locuită la început de Sumerieni, ea a cunoscut o mare înflorire în mileniul III î. H. În primul mileniu era locuită de clanul aramaic al Caldeilor. Identificată de recente cercetări arheologice.


  • Avram înseamnă „preamărit este tatăl meu“; în text se va numi aşa până la 17, 5 când devine Avraam.