• Cuvântul „har“ se află numai în codicii Alexandrinus şi Sinaiticus.


  • Aceste ultime două stihuri sunt proprii Septuagintei. Înţelepciunea are capacitatea de a cuprinde, simultan, particularul şi generalul, amănuntul şi ansamblul.


  • Aici şi în următoarele şase stihuri sunt folosite trei verbe pentru începutul Înţelepciunii: „ a zidi“, „a întemeia“, „a naşte“. În limbajul biblic, „a zidi“ înseamnă a face ceva elaborat, organizat, bine definit. „A întemeia“ este înrudit semantic cu primul, iar ambele se pot referi la Înţelepciune în ipostaza ei de însuşire a lui Dumnezeu, activă mai înainte de orice început şi „mai înainte de veci“. Verbul „a naşte“ susţine teza Sfântului Pavel din 1 Co 1, 30, potrivit căruia Înţelepciunea e identificată cu Iisus Hristos, adică cu Cuvântul care „S'a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii“ (Crezul), Cel ce este „născut, nu făcut“. În Constantinopol, împăratul Justinian îşi va pune bazilica sub patronajul Sfintei Înţelepciuni (Aghia Sofia).


  • armózo (cuvânt rar, folosit de numai şapte ori în V. T.) înseamnă „a (se) potrivi“, „a (se) adapta“, „a (se) pune de acord“, dar şi „a construi“, „ a dura“, „a inventa“, precum şi „a (se) uni“. Toate aceste sensuri converg către identificarea Înţelepciunii cu Logosul ca părtaş la crearea lumii (In 1, 3), aşa cum ni-L descoperă Pavel în 1 Co 1, 30. În Textul Masoretic corespondentul ebraic al lui armózo are un sens foarte neclar, ceea ce-i face pe traducători să oscileze între: „eram lângă El ca un copil drag“ (OSTY) şi „eram lângă El ca un meşter“, BJ, RSV, TOB. Ediţia românească 1936 şi următoarele traduc: „eram ca un copil mic alături de El“.


  • synteléo înseamnă „a împlini (a isprăvi, a completa, a desăvârşi) o lucrare“, dar nu singur, ci împreună cu altcineva (syn-teléo). Un argument în plus pentru prezenţa şi împreună-lucrarea Logosului în actul creaţiei.


  • Stihul acesta nu se află în toţi codicii; de aceea el lipseşte din cele mai multe versiuni româneşti.


  • Numărul 7 e simbolul perfecţiunii; în cazul de faţă, garanţia statorniciei şi durabilităţii.


  • Stihul acesta e preluat din Codicii Vaticanus şi Sinaiticus.


  • = Raţiunea, gândirea raţională.


  • = Dă-i înţeleptului o şansă.


  • T. M.: „Dacă eşti înţelept, pentru tine eşti“.


  • Literal: „celor bărbaţi“; celor vânjoşi, întreprinzători.


  • „Nelegiuit“ aici îl desemnează pe omul care nu are o normă de conduită, criterii de a se conduce în viaţă; în opoziţie cu omul „grijuliu“ (prudent, prevăzător, cu judecată).


  • Bunăstarea materială e pusă pe seama prosperităţii morale.


  • Lucrarea minţii = raţiunea.


  • În limba originală „cuvios“ poate însemna şi „sfânt“.


  • Versetul 4, omis în LXX ed. Rahlfs, este preluat din Versiunea Ebraică şi se află ca atare în vechile ediţii româneşti. Desigur, o prefigurare a Judecăţii de Apoi.


  • „Să nu credem că ne putem cârmui pe noi înşine, ci avem nevoie de ajutor. Frunza e la început totdeauna verde, în creştere, plăcută, apoi se usucă cu încetul şi cade; iar la sfârşit e dispreţuită, călcată în picioare. Aşa şi omul necârmuit de cineva: se usucă pe nesimţite şi cade şi se face rob vrăjmaşului. Cât despre expresia: în sfatul bogat se află mântuire, aceasta nu înseamnă că cineva trebuie să se sfătuiască cu fiecare, ci să se sfătuiască în toate“ (Avva Dorotei).


  • „Sunetul temeliei“: semnul aşezării stabile.


  • În limbajul biblic, cuvântul „casă“ are deseori înţelesul de familie (sau comunitatea tuturor celor ce trăiesc într'o casă – părinţi, copii, servitori, sclavi).


  • epignómon înseamnă, de fapt, „arbitru“, adică cel ce ia o decizie între două părţi adverse.


  • Sf. Maxim Mărturisitorul: „Supărarea este împletită cu amintirea răului. Prin urmare, când mintea va oglindi cu supărare faţa fratelui, vădit este că-şi aminteşte răul de la el. Dacă-ţi aminteşti de răul făcut de cineva, roagă-te pentru el şi vei opri patima din mişcare, despărţind, prin rugăciune, supărarea de amintirea răului pe care ţi l-a făcut“.


  • Cuv. Petru Damaschin: „Precum părinţii iubitori de fii îşi întorc cu mustrări, din iubire, pe fiii lor care fac lucruri nesăbuite, aşa şi Dumnezeu îngăduie încercările ca pe un toiag care-i întoarce pe cei vrednici de la viclenia diavolului“.


  • „Casă“ = familie.


  • E vorba de treieratul grâului, care'n vremile vechi se făcea sub picioarele boilor.


  • Vezi nota de la 14, 1


  • Adevărul nu rezidă în aparenţe, ci în certitudini.


  • Literal: „car“ (insecta care roade lemnul pe dinlăuntru).


  • „Credinţa“ (aici): orice formă de adorare a lui Dumnezeu.


  • Stih propriu Septuagintei.


  • Cel ce cultivă gândurile păcătoase îşi face privirile din afară întunecate şi posomorâte. Limba lui e mută pentru laudele dumnezeieşti şi nu vine în întâmpinarea nimănui spre fericirea lui. Dar cel ce cultivă răsadurile bune şi nemuritoare ale inimii are faţa bucuroasă şi luminoasă. Limba lui e cântătoare la rugăciune şi devine întru totul preadulce la cuvânt (Nichita Stithatul).


  • Să nu vrei a primi ceva dacă nu te-ai încredinţat că Dumnezeu ţi-a trimis din roade drepte şi astfel să o primeşti cu toată pacea. Iar pe cele ce le vezi venindu-ţi din nedreptate sau luptă sau viclenie, respinge-le şi aruncă-le (Cuv. Isaia Pustnicul).


  • Unele ediţii ale Septuagintei, inclusiv aceea a lui Ruhlfs, încorporează următoarele patru versete în acest capitol, 15, printr'o dublă numerotare a unora care le precedă. Aici e preferabilă ordinea clasică a ediţiilor româneşti.


  • „Rostire insuflată“ îl traduce aici pe mantéios = „oracol“, „rostire prin inspiraţie divină“. Prin ungere, regele obţinea şi prerogativa dumnezeiască de a judeca, de a împărţi dreptatea (a se vedea celebra judecată a lui Solomon în 3 Rg 3, 16-28). Următoarele cinci versete se referă la rege.


  • „Sucit“ (skoliòs) e omul cu sufletul întortocheat, pe care niciodată nu ştii cum să-l iei sau de unde să-l apuci; omul nestatornic, pe care nu poţi pune temei.


  • Codicii Alexandrinus şi Sinaiticus intercalează aici: „iar omul înţelept (e mai bun) decât o moşie întinsă“; zicerea însă se află la 24, 5


  • Îngerii trimişi de Dumnezeu au uneori misiunea de a-i pedepsi pe oameni pentru păcatele lor, cum e cazul celor ce au mers în Sodoma şi Gomora (vezi Fc 19, 1-25 ).


  • Literal: „Căile celui ce pe nedrept primeşte daruri în sânul său“.


  • T.M. omite acest verset.


  • Acest verset şi primele două din capitolul următor sunt omise în ed. Rahlfs.


  • Acest al doilea stih e tradus aici după varianta din Codicii Vaticanus şi Sinaiticus. În ed. Rahlfs: „şi tot cel ce s'a prins în ea (în beţie) nu va fi înţelept“.


  • În LXX, versetele 18-22: text lacunar. Redactarea de faţă urmează vechile versiuni româneşti, care, la rândul lor, le-au tradus după Versiunea Ebraică.


  • Imaginea este aceea a morarului care mânuieşte zăgazul apei de pe scoc, dându-i acesteia direcţia pe care el o vrea.


  • Verset omis în LXX; în vechile ediţii româneşti, ca şi aici, tradus după Versiunea Ebraică.


  • „pofteşte răul (cele rele)“ omis în LXX.


  • Literal: „în adunarea Uriaşilor“. Metaforă pentru „umbrele“ care zac în iad (Şeol), existenţe care, cufundate în ceaţă, duc o viaţă larvară.


  • Grecescul perikátharma înseamnă, pe de o parte, „curăţire“, „purificare“, „ispăşire“ şi, pe de alta, obiectul purificării, adică fiinţa necurată, impură, spurcată. Traducerile după T. M. preferă primul sens, mai nuanţat: „(omul) rău e răscumpărare pentru cel drept“ sau „serveşte ca răscumpărare celui drept“, în acord cu Is 43, 1-4. Versiunea de faţă optează pentru sensul ultim. (T. M. adaugă: „şi pentru cel drept va fi dat (în schimb) nelegiuitul“, adaos adoptat şi de vechile noastre ediţii).


  • Ebr.: „Înaintea Domnului“.


  • Verset omis în LXX şi tradus după T. M.


  • Verset omis în LXX şi tradus după T. M.


  • Sf. Maxim Mărturisitorul: De şapte ori a căzut omenirea, întorcându-se cu spatele la Dumnezeu: 1. Prin Adam şi Eva; 2. prin crima lui Cain; 3. prin generaţia lui Noe; 4. prin turnul Babel; 5. prin generaţia lui Avraam; 6. prin generaţia lui Moise; 7. prin generaţia profeţilor. Iisus Hristos, asumându-Şi firea omenească, drept fiind şi fără păcat, a luat asupră-Şi povara păcatelor noastre şi de şapte ori a ridicat omenirea din cădere.


  • Textul următor, până la versetul 23, e omis în Textul Ebraic, dar şi în vechile ediţii româneşti. Aici, după ed. Rahlfs.


  • Literal: „să nu se îndepărteze“.


  • Literal: „îl fac pe om liber“.


  • Sf. Isaac Sirul: Firea sufletului, sprintenă, îl îndeamnă pe om să caute, să descopere şi să înţeleagă lucruri cu mult superioare ei. Când însă ea doreşte - şi când i se permite - să fie şi asemenea cu ceea ce a descoperit, atunci omul îşi dă seama că, de fapt, vrea mai mult decât poate, şi riscă să fie cuprins de deznădejde. Aşadar, totul cu măsură.


  • Sf. Maxim Mărturisitorul: Prietenul poate fi trupul nostru, din pricina afecţiunii naturale pe care sufletul o are pentru el. Înţelesul acestui proverb ar fi să nu te încarci prea mult şi prea des cu grija faţă de trup, ci numai atâta cât el să poată merge pe urma sufletului.


  • Sf. Grigorie Sinaitul: Când cineva vorbeşte din gândul său propriu, dar înainte de a-l fi purificat, e o victimă a amăgirii de sine; căci, în acest caz, cuvântul său nu se hrăneşte din izvorul cel curgător şi limpede al Duhului, ci dintr'o baltă de apă stătută, plină de lipitori şi broaşte.


  • Verset dificil. T. M. îl redactează ca fiind rudă cu 6, 1 şi 20, 19. În acest context, „semeţul“ ar fi beneficiarul unei chezăşii pe care nu şi-a onorat-o (vezi nota de la 6, 1) şi care trebuie să-şi primească „plata“. Expresia „scoate-i haina“ (sau: „ia-i haina“) e raportată de Nil Ascetul la regula luptătorului (în lupte greco-romane) de a se dezbrăca şi a lupta gol, avându-şi trupul uns cu untdelemn, pentru ca adversarul să nu-l poată apuca de haină sau de piele.


  • Literal: „întru nimic pare a se deosebi de ...“.


  • Un text care prefigurează Taina Mărturisirii.


  • Literal: „îl vinde pe om“.


  • Prefigurare a Fiului risipitor (Lc 15, 11-32).


  • Aici poate fi vorba de sclavul fugit de la stăpânul său, în căutare de azil. T. M.: „Să nu-l învinuieşti (să nu-l ponegreşti) pe serv în faţa stăpânului său“; în acest caz, urmările ar fi total disproporţionate.


  • „Fenicienilor“: menţiune în Codex Sinaiticus, fragment al unui manuscris minuscul.


  • „Deşertăciunea deşertăciunilor“: un nominativ-genitiv care exprimă superlativul, excelenţa, culminaţia; compară cu „cântarea cântărilor“ = „cea mai frumoasă cântare“ sau cu „veacul veacului“ = „veşnicia“. „Deşertăciune“ = zădărnicie, nimicnicie, lipsă de valoare sau de folos.


  • „sub soare“: sintagmă frecventă în Ecclesiast, desemnând universul terestru.


  • Versetele 5-7: reprezentare ciclică a fenomenelor naturii, introducând sentimentul că şi omul, solidar cu natura, se repetă pe sine fără să-şi aducă nimic nou.


  • Rotirile ciclice sunt atât de uniforme, seamănă atât de mult între ele, lipsite de reliefuri şi culori specifice, încât ele se şterg chiar din memoria colectivă; totul va fi uitare.


  • Cu toată zestrea lui sofianică, celebrul rege al înţelepciunii nu a fost în stare să agonisească ori să ofere un strop de fericire.


  • „vânare de vânt“: osteneală pe cât de zadarnică pe atât de nesăbuită; nebunie.


  • „zicerile“ = parabolele, proverbele, pildele, aforismele, înţelepciunea concentrată în zicale şi metafore.


  • T. M.: în loc de „zicerile şi ştiinţa de a pricepe“: „nebunia şi prostia“.


  • „să te-ncerc“: să te pun la probă, să văd dacă aceasta e cumva o cale mai bună.


  • „fiii oamenilor“, expresie frecventă, ca ebraism, în Ecclesiast: oamenii.


  • A doua menţiune a înţelepciunii în acest episod. Naratorul şi-a propus o viaţă de desfătare trupească, dar nu prin abandon de conştiinţă, ci în mod deliberat, programatic, ca rezultat al unui principiu de comportament, aşa cum era hedonismul în filosofia greacă.


  • „fapt“ = eveniment.


  • Nefericirea devine tragică prin aceea că nu se limitează la experienţa unui singur om, ci se perpetuează în generaţiile viitoare care, la rândul lor, nu o pot stârpi.


  • În cele ce urmează nu e vorba de vreme ca durată a unui fapt oarecare, ci de un anume timp în care ceva se petrece pentru că trebuie să se petreacă; e un fel de tiranie a clipei, căreia omul nu i se poate sustrage; viziune, practic, fatalistă asupra vieţii. (Ca redactare, persoana a doua singular exprimă mai direct şi mai plastic, în limba română, modul impersonal al infinitivului).


  • Dumnezeu a pus în inima (în raţiunea) omului sentimentul duratei, prin care el poate gândi lucrurile de dincolo de clipă, în ansamblul lor, dar aceasta nu-l ajută să descopere sensul în sine al vieţii.


  • Situaţia-limită a trândăviei: leneşul ajunge să-şi consume propria-i substanţă. Acest verset, precum şi următorul, par a fi două proverbe mai vechi, pe care autorul a găsit de cuviinţă să le insereze aici.


  • Aceasta poate fi o aluzie la Iosif din casa lui Faraon: azvârlit în închisoare printr-o pâră nedreaptă, el a ajuns în Egipt pe treapta cea mai înaltă a dregătoriilor, investit cu putere aproape regească (vezi Fc 39, 1 41, 43).


  • T. M.: „fiindcă ei nu ştiu să facă decât rău“.


  • Aici „trupul“ înseamnă „fiinţa“.


  • Structura ierarhic-piramidală a funcţionarilor statului (sau cetăţii) permite ca superiorii să le pretindă subalternilor – sau să primească de la aceştia – venituri necinstite care, în ultimă instanţă, apasă asupra celor de jos, adică asupra celor ce nu fac parte din această structură. E vorba, desigur, de fenomenul corupţiei.


  • Dependenţa oamenilor de muncile agricole e atât de mare, încât până şi regele devine un supus al pământului.


  • Pentru Ecclesiast, bogăţia nu e bună sau rea în funcţie de cum o foloseşte bogatul, ci e rea prin ea însăşi; o spune cel mai bogat rege al Orientului antic!


  • T. M.: „şi nu are parte nici măcar de mormânt“. Oricum, pentru antici (inclusiv Evrei) nu exista o nenorocire mai mare decât aceea de a nu avea parte de mormânt.


  • „stârpitură“: avorton.


  • T. M.: „fără să guste“.


  • O seamă de interpreţi cred că, potrivit Textului Ebraic, aici poate fi o aluzie la Adam, al cărui nume înseamnă „om“, dar şi „pământ“ (materia din care a fost alcătuit) (vezi nota de la Fc 2, 7).


  • T. M.: „nu se poate lua la întrecere“; „nu poate angaja o dispută“. Or, de vreme ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, dându-i şi un nume, El ar fi al doilea obiect al aluziei din textul de faţă.


  • În Textul Masoretic, ca şi în unele versiuni ale Septuagintei, capitolul 6 se termină aici, următorul verset fiind primul din capitolul următor. Versiunea de faţă urmează ed. Rahlfs.


  • „... îl face... nebun“; literal: îl face să se învârtească în propriul său împrejur.


  • Literal: „îi strică inima puterii“. În Codex Vaticanus: „îi strică inima nobleţei“ (sau: „inima nobilă“). În T. M.: „darul (mita) distruge inima“.


  • „moştenire“ în înţelesul de avuţie, avere, bogăţie.


  • Aici, „umbra“: apărare, protecţie.


  • „în zilele deşertăciunii mele“: de-a lungul vieţii mele zadarnice.


  • Altfel spus: dreptul piere, cu toate că e drept, în timp ce nelegiuitul supravieţuieşte, cu toate că-i nelegiuit.


  • „temeiul celor ce sunt“: raţiunea de a fi a lucrurilor.


  • În acord cu toată gândirea antică, Ecclesiastul afirmă superioritatea sexului masculin, o mentalitate pe care creştinismul o va amenda.


  • Literal: „multe raţiuni“ (de a fi). „Dedesubturi“ angajează ideea de artificii, complicaţii, subtilităţi, chichiţe, unelte de a despica firu-n patru atunci când adevărul e evident în simplitatea lui.


  • Grecescul lýsis (folosit numai aici în V. T.) înseamnă, în general, „acţiunea de a dezlega“ (ca în 1 Co 7, 27), dar are şi sensul mai restrâns, mai special, de „sfârşit“, „final“, „împlinire“, „soluţie finală“, „deznodământ“ (ca deznodământul unei piese de teatru, care descoperă toate sensurile rămase până atunci ascunse).


  • În greceşte, „faţă“ (prósopon) înseamnă şi „persoană“.


  • Ebr.: „Păzeşte porunca regelui, din însăşi pricina jurământului lui Dumnezeu“. Unele versiuni ale LXX aşază verbul „nu te grăbi“ la începutul frazei următoare. Aici, conform ortografiei din ed. Rahlfs. „Jurământul lui Dumnezeu“ poate însemna fie jurământul de credinţă al curteanului faţă de regele său, fie jurământul lui Dumnezeu de a-l păzi pe rege (Ps 88, 35).


  • T. M.: „căci răul (necazul, nenorocirea) omului e mare deasupră-i“.


  • T. M.: „uitaţi“. Termenul din LXX concordă cu Iov 21, 32-33 (vezi şi notele).


  • Literal: „inima fiilor omului“.


  • Şi aici (ca în 7, 12) „umbră“ = apărare, protecţie (viaţă).


  • În sensul: se duc la cei morţi (cu toată răutatea şi rătăcirea lor).


  • „iad“, în sensul din antichitate: locuinţa morţilor, Şeol, Hades.


  • Ebr.: „Un dram de nebunie atârnă mai greu decât înţelepciunea şi slava“.


  • Dreapta şi stânga simbolizează binele şi, respectiv, răul; direcţia bună sau rea.


  • „inima lui duce lipsă“: spiritul său devine slăbănog.


  • Ebr.: „şi el spune tuturor că e nebun“; sau: „el zice despre fiecare: – E nebun!“


  • T. M.: „ca să prindă puteri, iar nu să bea!“


  • Dacă rişti, vei avea surpriza actului fructuos.


  • Ebr.: „Nu am în ei nici o plăcere!“


  • Cele două versete care urmează, 3 şi 4, alcătuiesc o emoţionantă, tristă evocare a degradării la care bătrâneţea îl supune pe om. Tradiţia rabinică a încercat să traducă metaforele în termenii următori: „paznicii casei“ = braţele şi palmele; „oamenii puterii“ = umerii; „morăriţele“ = dinţii; „cele ce se uită prin ferestre“ = ochii; „uşile dinspre uliţă“ = urechile; „glasul morii“ = vocea; scularea „în ciripitul păsării“ = somnul puţin al bătrânului; „fiicele cântului“ = încercările de a mai face vocalize. Desigur, totul sub semnul probabilităţii.


  • Aluzie la Fc 2, 7: „Domnul... a suflat asupra lui (a omului) suflare de viaţă“.


  • Literal: „cuvintele dorinţei“, „cuvintele voii“; cuvinte după vrere sau dorinţă (Arghezi ar fi tradus: „cuvinte potrivite“). Căutarea şi găsirea unui cuvânt, în strădania poetică, este nu numai o problemă tehnică, ci şi una afectivă.


  • Literal: „scrisul în linie dreaptă“; corect, dar care trebuie să aibă o ţintă şi s-o atingă.


  • Grecescul boúkentron (folosit numai aici în V. T.) înseamnă „ţepuşă de îmboldit vitele“. De aici, „cuvântul-ţepuşă“, cel menit să trezească nesimţirea limbajului de rutină.


  • În T. M. comparaţia din aceste ultime două stihuri se referă la „culegerea de ziceri“ sau „culegerea de propoziţii“ şi cunoaşte traduceri mai mult conjecturale. Imaginea este a unor cuie bine înfipte într-un perete, de care pot fi agăţate, în maximă siguranţă, obiecte casnice. Cât despre „singurul Păstor“, El nu poate fi decât Dumnezeu, Cel ce are şi dăruieşte.


  • „Sărute-mă cu sărutarea gurii sale!“ Versul e aidoma cu cel din ediţia 1688. Altfel formulat: „Cu sărutarea gurii lui să mă sărute!“ Origen subliniază că nu e vorba de un optativ, de o simplă dorinţă („ce bine ar fi dacă m'ar săruta!“), ci de un imperativ. Cu alte cuvinte, Biserica virtuală spune: „Până când se va mărgini Mirele [Dumnezeu] să-mi trimită sărutările prin intermediari, cum sunt Moise şi profeţii? În realitate, eu vreau să ating în mod nemijlocit buzele Mirelui, ale Celui ce Se pogoară, prin întrupare, ca Fiu al lui Dumnezeu“. De altfel, literatura patristică cuprinde şi ideea unui eros divin.


  • „Alintul tău“. În Septuaginta (ca şi în Vulgata): „sânii tăi“. După cum notează şi Claudel, se pare că e vorba de o eroare de lecţiune a Textului Ebraic. Aşadar, aici (ca şi în 1, 3) e preferabilă o nuanţă a Textului Masoretic. Traducerile după acesta oscilează între „iubirea“ (KJV, RSV, OSTY), „iubirile“ (BJ), „mângâierile“ (TOB).


  • A se observa trecerea bruscă de la persoana a treia la persoana a doua; procedeu stilistic obişnuit în poezia ebraică.


  • De-a lungul întregului poem, miresmele, mirurile, aromele, balsamurile sunt, toate, simboluri ale iubirii.


  • „Mă duse regele'n cămara lui“: prefigurare, prin vis şi dorinţă, a spaţiului nupţial. Mirele e asimilat unui rege (şi nu numai prin coroana lui Solomon). În acest sens, a se vedea cununile din Taina Nunţii (dar şi simbolistica din folclorul românesc, aşa cum o găsim, de pildă, în Călin de Eminescu şi Nunta Zamfirei de Coşbuc).


  • Culoarea pielii nu indică o rasă neagră, ci tenul unei tinere care lucrează afară, în arşiţă (vezi mai jos), spre deosebire de „fetele Ierusalimului“, fiice ale oraşului, cu tenul alb, cele ce se socoteau a fi repere ale frumuseţii, gata să le dispreţuiască pe celelalte. Sensul duhovnicesc pune accentul pe frumuseţea lăuntrică.


  • „Chedar“: unul dintre urmaşii lui Ismael, fiul lui Avraam şi al egiptencei Agar (vezi Fc 25, 13). „Perdelele lui Solomon“ ar putea face trimitere la învelitorile cortului mărturiei şi apoi ale templului. Întrucât „Solomon“ înseamnă „Pace“, poate fi vorba şi de acoperămintele ocrotitoare ale păcii. Potrivit altor lecţiuni, cuvântul nu ar fi „Solomon“, ci „Salma“, numele unui alt trib nomad din neamul arabilor.


  • „...feciorii maicii mele“ pot însemna fraţi vitregi, numai după mamă.


  • „...dar via mea, pe ea eu n'am păzit-o“. „Via“ e un simbol al femeii iubite (vezi şi Ps 127, 3). Silită de fraţii ei vitregi să se îngrijească de sufletele altora, Iubita şi-a neglijat propriul suflet, ceea ce îl face pe Sf. Grigorie de Nyssa să definească acest ultim stih drept „o plângere deschisă“, generată de sentimentul smereniei.


  • Pe o mare întindere a poemului, dialogul iubirii se desfăşoară în mediu pastoral. Iubita îşi doreşte o cale cât mai dreaptă spre Iubitul ei, ferită de rătăciri şi posibile alunecări.


  • Această replică pare a fi a „prietenilor“ Iubitului, ciobani tolăniţi prin preajmă, care, nu fără o anumită hâtrenie, o avertizează pe fată asupra unui eventual pericol din parte-le.


  • Iubita e asemănată cu o tânără cabalină dintr'o herghelie nobilă, de rasă pură, zburdând într'un alai imperial.


  • En-Gaddi (= „Izvorul iezilor“): oază în apropiere de ţărmul vestic al Mării Moarte.


  • Porumbiţa e o comparaţie frecventă în Cântarea Cântărilor, ca simbol al purităţii şi credincioşiei. Cât despre ochii porumbelului, ei sunt vii, roşiatici, arzători şi curaţi.


  • Literal: „Duceţi-mă în casa vinului“, aceasta fiind o metaforă pentru iatacul intim al regelui. În cazul de faţă, vinul e simbol al „beţiei divine“ (vezi Ps 22, 5 şi nota).


  • Textual: „e glasul frăţiorului meu“. La Iudei, ca şi la Egipteni şi Mesopotamieni, iubitul era numit şi „frate“ sau „frăţior“, iubita se chema şi „soră“ sau „surioară“, în semn de curăţie, nevinovăţie, neprihană. Ecourile acestui vechi apelativ pot fi găsite, la noi, în scrisorile pe care tânărul Gala Galaction i le trimitea viitoarei sale soţii.


  • Literal: „în spatele peretelui nostru“. Fie că e vorba de un cerc de prieteni ai Iubitului, fie că „peretele“ e făcut de suratele Iubitei, tânărul nu are un acces direct şi imediat la aleasa inimii sale.


  • După unii comentatori, acesta ar fi glasul unui părinte sau al unei mame; avertisment asupra pericolului ca puritatea fiicelor lor să fie alterată de „vulpi“ (animale a căror poftă de struguri e binecunoscută). În ordine duhovnicească, ispitele care-i pândesc pe cei curaţi la inimă.


  • V. Voiculescu va exclama, la rândul său, în încleştarea unei experienţe mistice: „O-ho, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, / Te ţin prizonier...“ (Prizonierul).


  • Peisajul pastoral face loc unei procesiuni regale, a lui Solomon, înconjurat de bogăţie şi slavă, asemenea lui Dumnezeu care i Se arată inimii curate în toată splendoarea Sa. Lectica era, în antichitate, un fel de pat sau scaun (tron) purtat, pe două bârne, de mai mulţi oameni. În viziunea biblică, Dumnezeu este Cel ce Se odihneşte (şade) pe heruvimi.


  • În cele de mai jos, elogiul unei frumuseţi fizice care poate fi uşor convertită şi în mândreţe duhovnicească, menită să atragă iubirea Mirelui ceresc.


  • Text important. Prin jertfa lui Hristos, Biserica a devenit Mireasa Lui cea neprihănită, aşa cum fără prihană e trupul Iubitei ce se apropie de Mire.


  • Tinzând spre Dumnezeu, inima curată a părăsit ţinuturile sălbatice ale patimilor (ale „leilor“ şi „leoparzilor“), îndreptându-se irezistibil către Mirele Care o cheamă.


  • „Intrat-am în grădina mea...“. Iubitul anticipează, prin vis şi dorinţă, consumarea nupţiilor.


  • „Mâncaţi, prieteni...“. Acesta poate fi glasul Mirelui, al poetului însuşi, sau al unui cor de nuntaşi. Evangheliştii vor înfăţişa ospăţul ca pe un simbol al împărăţiei cerurilor. Cât despre îndemnul: „îmbătaţi-vă“, el se poate referi la acea „beţie sacră“ a iubirii divine, dar şi la frenezia eshatologică a celor ce se vor îndestula din nemărginitele bucurii ale fericirii veşnice.


  • „Eu dorm...“: text important pentru experienţa isihastă (vezi Introducerea). Ceea ce urmează se consumă în vis.


  • „...rază“, textual: „deschizătură“. E vorba de spaţiul lăsat liber într'o uşă, prin care mâna poate fi vârâtă din afară spre a deschide zăvorul. Prin această deschizătură poate pătrunde şi lumina, chiar ca o rază, în întunericul din odaie. În contextul semnificaţiilor duhovniceşti e preferabilă metonimia.


  • Visul a trecut. Din presupusa prezenţă a Iubitului n'a mai rămas decât urma înmiresmată (pe zăvor şi pe mâinile care l-au atins) a unei treceri suave. Deşi îşi aştepta Iubitul cu înfrigurare, inima Iubitei încă nu era îndeajuns de pregătită pentru marea îmbrăţişare.


  • şi urm.: text paralel cu cel din 3, 2-3. De data aceasta, însă, paznicii de noapte cred că au de-a face cu o nebună, sau chiar cu o femeie uşoară. Ceea ce se cheamă „nebunia pentru Hristos“ se plăteşte!


  • Întrebarea e pusă de „fiicele Ierusalimului“ ca o provocare pentru descrierea ce urmează. Tot astfel pare a fi întrebarea de la 6, 1.


  • „...ca un surâs“. În T. M.: „frumoasă eşti ca Tirţa“, acesta din urmă fiind numele vechii capitale a regatului de nord, devenit mai târziu Samaria. În Septuaginta, evdokía e un termen abstract care indică bună dispoziţie, satisfacţie, deschidere spre comunicare, adică tot ceea ce poate exprima un surâs.


  • „...şi de temut...“. Când se consumă în spaţiul sacralităţii, iubirea poate fi însoţită şi de teamă, ca aceea pe care o inspiră, în fenomenele teofanice, prezenţa şi mişcarea oştilor îngereşti. Comparaţia se repetă în 6, 9.


  • „E părul tău...“ şi urm.: text paralel, aproape identic, cu cel din 4, 1 şi urm.


  • „Reginele“ şi „ţiitoarele“ nu se referă, cum s'ar crede, la haremul regelui Solomon, ci sunt doar termeni de comparaţie pentru desăvârşita frumuseţe şi castitate a Iubitei.


  • „Nu, sufletul din mine...“: încă timidă, dar ameţită de sentimentul iubirii, tânăra fată se simte înnobilată, ca şi cum ar fi de neam regesc sau ajunsă regină.


  • „Sulamita“. Asupra acestui nume (citit uneori ca „Sunamita“) s'au făcut foarte multe speculaţii, dintre care cea mai apropiată de adevăr pare aceea care-i atribuie o formă feminină a numelui lui Solomon, adică, într'un fel, „aceea care oferă (sau aduce) pace“.


  • ... „dănţuind cu două cete“: Sulamita este invocată şi aşteptată ca o dansatoare care, potrivit unor obiceiuri orientale, îşi unduieşte graţiile în fruntea a două cete lăturalnice. Întrebarea (incertă ca obârşie) provoacă descrierea care urmează, în care corpul Sulamitei e prezentat de jos în sus, de la picioare la cap.


  • Heşbon (vezi Nm 21, 25), capitala vechiului Moab.


  • Carmel (vezi Is 35, 2): şir muntos, cu o înălţime de aproximativ 550 m şi o lungime de 20 km, isprăvit spre ţărmul Mediteranei printr'un „cap“ de o impresionantă măreţie şi frumuseţe.


  • Iubirea devine debordantă, exuberantă, stârnită de revărsările înmiresmate ale primăverii.


  • Întrebare rostită de un Cor, urmată de intervenţia Iubitei.


  • Pecete (sigiliu): amprentă a persoanei şi simbol al personalităţii. În antichitate era purtată fie la piept, pe un colan (vezi Fc 38, 18, 25), fie pe inelul de la mână (idem, şi nota). În Textul Ebraic, cuvântul „braţ“ include şi mâna. A-şi dori Iubita să devină pecete pe inima şi degetul Iubitului, iată expresia supremei dăruiri şi împliniri.


  • Aici (în acord cu BJ şi OSTY), grecescul zélos nu poate însemna „gelozie“, căci acest sentiment anarhic e cu totul absent din iubirea pură şi, ca atare, din poem. El e însă mai mult decât „râvnă“ (al doilea înţeles al cuvântului); „ardoarea“ nu e altceva decât iubirea care, dobândind ipostaze înflăcărate, devine pasiune.


  • Acest fragment (de altfel, enigmatic) pare a fi o reluare a temei din 1, 5, că adică fraţii mai mari au datoria de a-şi ocroti şi întreţine surioara până la vremea când ea va atinge vârsta peţitului.


  • Folosind imaginea haremului lui Solomon cu o mie de femei păzite de eunuci, autorul subliniază, o dată mai mult (ca în 6, 7-8), cât de nepreţuită este Iubita sa faţă de toate celelalte femei.


  • Ecou al textului din 1, 7, acesta e un avertisment adresat Iubitei de a nu se lăsa furată de vecinătatea prietenilor Mirelui, spunându-le mai mult decât trebuie. Iubirea e un dialog intim, care nu se cere dat în vileag şi făcut astfel pradă vulgarizării.


  • „Aleargă...“, literal: „fugi“, dar nu în sensul de a se îndepărta, ci, dimpotrivă, de a se apropia cu repeziciune de aceea care-şi aşteaptă cu înfrigurare Iubitul. El e chemat să vină, ca şi în 2, 17, spre împlinirea acestui sfârşit de poem, care e şi împlinirea, prin excelenţă, a iubirii.


  • Capitolele 36-39 reprezintă o inserţie, aproape cuvânt cu cuvânt, a textului din 4 Rg 18, 17-20, 19, făcută cu scopul probabil de a readuce în mintea cititorului rolul lui Isaia în contextul unor dramatice evenimente istorice.


  • Capitolul acesta cuprinde trei părţi aproximativ egale: 1-5, 6-10 şi 11-17. Metaforic, Sionul e femeia părăsită, pe care Bărbatul (şi Creatorul) ei, revenit, o îndeamnă la bucurie, cu promisiunea unei bogate rodnicii.


  • Sf. Ioan Hrisostom: Nu e vorba de o vedenie (viziune) propriu-zisă, dar e numită astfel pentru că, în anumite cazuri, Dumnezeu înzestrează auzul profeţilor cu o putere întru nimic inferioară văzului; ei aud în imagini, ca şi cum ar vedea.


  • Invocaţie inspirată din începutul Cântării lui Moise (Dt 32, 1).


  • Legea lui Dumnezeu nu e peste puterile omului; ceea ce El cere de la om nu depăşeşte măsura aplicată animalelor, chiar pe a celor mai proaste; dacă ele ascultă de instinct, cum oare n\'ar asculta omul de raţiune? (Sf. Ioan Hrisostom).


  • „întorcându-I spatele“: cf. Codex Sinaiticus.


  • Teodoret de Cir: „capii“ sunt regii, „inimile“ sunt învăţătorii lui Israel.


  • Sf. Ioan Hrisostom: Jertfele fuseseră într'adevăr instituite de Dumnezeu (vezi Leviticul, Deuteronomul), dar nu de dragul lor, şi nici pentru Sine, ci ca puncte de reper pentru educarea religioasă a omului. Când însă omul face din ele obiectul exclusiv al preocupărilor sale, căzând în formalism, jertfele nu-şi mai au rostul (vezi şi Ps 50, 17).


  • T. M. omite „Sionul“.


  • Potrivit Sfântului Ioan Hrisostom, „ plină de judecată“ înseamnă „plină de dreptate“.


  • După Teodoret al Cirului, Eusebiu de Cezareea şi Chiril al Alexandriei, acest verset se cere interpretat alegoric: argintarii şi cârciumarii sunt dascălii corupţi ai Evreilor, care strică legea dumnezeiască, amestecând-o cu propriile lor tradiţii sau interese.


  • Dumnezeu a îndulcit dreptatea prin milă. Chiar dacă i-a pedepsit pe cei păcătoşi şi apoi i-a iertat în urma pocăinţei lor, mântuirea nu e rezultatul unei simple compensaţii, ci al milei dumnezeieşti.


  • „molid“; textual: „terebint“ = arbore răşinos din care se extrage terebentina, frumos şi măreţ când înfloreşte, dar foarte urât când îi cade frunza. Următorul termen de comparaţie, „grădinile“, îl confirmă pe primul, în contextul versetului precedent, care face o aluzie transparentă la idolatria temporară a Israeliţilor, după modelul păgân, practicată în grădini şi crânguri sacre.


  • Profeţie asupra păcii universale pe care o va aduce în lume Iisus Hristos.


  • „casa lui Iacob“: urmaşii patriarhului Iacob, cei asemenea lui, chemaţi acum nu în lumina săracă şi plăpândă a Legii, ci în strălucirea luminii Domnului.


  • În T. M.: „plină de vrăji şi de cititori în stele, ca Filistenii...“.


  • Căsătoria cu străinii era interzisă prin Lege (Dt 7, 3-4), nu numai pentru puritatea sângelui, ci şi de teamă ca nu cumva prin acest mijloc să pătrundă idolatria în poporul ales.


  • Sf. Ioan Hrisostom: Dacă înclinarea faţă de Dumnezeu îl înalţă pe om şi-l înnobilează, prosternarea în faţa idolilor îl înjoseşte şi-l degradează, răpindu-i demnitatea umană.


  • T. M. omite: „când Se va scula să prăpădească pământul“.


  • Sf. Ioan Hrisostom: Pentru idoli şi idolatri nu va fi nici o scăpare în ziua judecăţii. Autorul îi numeşte pe idoli, în derâdere, „lilieci“; într'adevăr, liliacul trăieşte ascuns în peşteri şi cotloane, la întuneric, ferindu-se de lumină; şi demonii conspiră în taină împotriva lui Dumnezeu şi a omului.


  • Acest verset, 22, nu se află în manuscrisul şi versiunile Septuagintei, cu excepţia versiunii antiohiene a lui Lucianus (ed. Rahlfs îl indică în notă infrapaginală); din acea versiune îl vor fi cunoscut Teodoret de Cir şi Sf. Ioan Hrisostom, care îl comentează: E necesar să te lepezi nu numai de idoli, ci şi de firea umană ce se sprijină pe ei, aceasta nefiind mai mult decât o suflare care, de îndată ce se întrerupe, îl termină pe omul care o poartă. Un astfel de om nu e altceva decât nimic. Dar ţinta profetică a acestui verset singular şi straniu (nici în Ebr. nu are vreo legătură cu contextul) ar putea fi, în zilele noastre, „omul“ ca rezultat al clonării: suflare fără suflet; deci, nimic!


  • Culmea decadenţei – spune Sf. Ioan Hrisostom –: Să-i oferi cuiva totul pe nimic şi el să nu vrea.


  • Literal: „perceptorii voştri (cei ce încasează impozitele) vă spicuiesc (vă fură câte puţin, fără să băgaţi de seamă)“.


  • „vie“: metaforă pentru poporul lui Dumnezeu.


  • „doamnele fiice“: expresie ironică.


  • „Şapte“: simbolul plenitudinii. Citeşte: toate femeile. E vorba de femeile văduve, singure, neajutorate, lipsite de protecţia bărbatului şi expuse astfel tuturor primejdiilor. Lipsa bărbaţilor e consecinţa războiului.


  • Renunţă la întreţinerea din partea soţului, la care le dădea dreptul prevederea de la Iş 21, 10.


  • Literal: „numele tău să fie rostit peste noi“.


  • „ocara“: ruşinea de a nu purta numele unui soţ.


  • „rămăşiţa“: supravieţuitorii, dar şi cei anume rânduiţi de Dumnezeu să rămână aleşii Lui. Ei sunt cei „scrişi pentru viaţă“, expresie ce se leagă cu Iş 32, 32; Ps 68, 28; Ap 13, 8, şi se vor chema „sfinţi“, dar, după cum tălmăceşte Sf. Ioan Hrisostom, nu numai pentru simplul fapt că aşa a hotărât Dumnezeu, ci şi pentru aceea că ei înşişi s'au aşezat, prin credinţa, credincioşia şi faptele lor, în rânduiala dumnezeiască.


  • T. M. omite „fiilor“.


  • În Codex Sinaiticus: „sângele Ierusalimului din mijlocul lor“.


  • „duhul judecăţii“ = duhul pedepsei; „duhul arderii“: metaforă inspirată de curăţirea metalelor prin topire, când cărbunii măresc flacăra şi temperatura, zgura se arde, iar metalul (aurul) iese curat.


  • Poem de o remarcabilă frumuseţe artistică, alcătuit de Isaia cam pe la'nceputul activităţii sale. Potrivit Sfinţilor Părinţi (Atanasie cel Mare, Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare, Teodoret al Cirului), „Iubitul“ este Dumnezeu-Tatăl (în numele Căruia grăieşte poetul), dar „Iubit“ se cheamă şi Dumnezeu-Fiul (Ps 109, 4; Prov 8, 25); cât despre „vie“, numeroase sunt locurile din Biblie în care ea devine metaforă pentru „poporul Israel“ (Ps 79, 8-16; Ir 2, 21; Iz 15, 1-8); metafora va fi folosită şi de Iisus (Mt 21, 33-44).


  • Literal: „corn“; aceasta, pentru că în originalul ebraic provoacă un joc de cuvinte. Sf. Ioan Hrisostom îl interpretează ca „deal încet“.


  • Ebr.: „aguridă“; struguri sălbatici.


  • Încheind parabola lucrătorilor viei, inspirată din poemul lui Isaia, Iisus îi va pune chiar pe lucrători (Iudei) să judece, adresându-le, practic, aceeaşi întrebare (Mt 21, 40).


  • De câte ori intervin calamităţile naturale şi pământul refuză să ne dea roadele aşteptate, deşi l-am lucrat, e bine să nu-i întrebăm pe alţii, ci pe noi înşine. O preţioasă doctorie împotriva răului este mărturisirea, precum şi grija de a ocoli poticnirile (Sf. Grigorie de Nyssa).


  • Textual: „iadul şi-a lărgit sufletul“.


  • „ciumaţii“: păcătoşii care nu numai că sunt ei înşişi corupţi, dar îi corup şi pe alţii; viciul care devine contagios.


  • Aceasta e vocea celor ce nu cred în adevărul şi puterea profeţiilor (Teodoret de Cir).


  • Sf. Ioan Hrisostom: Nu vă miraţi că, vorbind de Dumnezeu, profetul foloseşte o imagine aproape vulgară; el o face pentru auzul proştilor care-l ascultă, spre a-i convinge că Dumnezeu poate orice.


  • „sus către cer“: în Codex Sinaiticus şi'n alte câteva versiuni orientale; în ed. Rahlfs, notă infrapaginală.


  • Anul 740 î. H.


  • „casa Lui“: templul. Acest capitol cuprinde o viziune magnifică a lui Isaia, pe care autorul o realizează cu o savantă economie de mijloace literare.


  • „Serafimi“: fiinţe îngereşti care, împreună cu Heruvimii, Îl laudă neîncetat pe Dumnezeu.


  • „îşi acopereau faţa“ spre a fi ocrotiţi de puterea strălucirii dumnezeieşti.


  • Ştergerea fărădelegilor şi curăţirea păcatelor erau rezultatul jertfelor aduse lui Dumnezeu (cărbunele fusese luat de pe jertfelnicul templului). În numele şi prin lucrarea Domnului, îngerul îi declară lui Isaia buzele curate şi sufletul neîntinat, pentru ca el să nu ezite în faţa adunării (aşa cum făcuse Moise şi cum va face Ieremia), ci să prindă curaj (Sf. Ioan Hrisostom). Pe de altă parte, cărbunele va deveni, în liturghia ortodoxă, simbolul euharistic. Sf. Ioan Damaschin îl interpretează astfel: „Cărbunele nu e lemn curat, ci lemn împreunat cu foc; în acelaşi chip, pâinea euharistică nu e, pur şi simplu, pâine, ci pâine împreunată cu dumnezeire. Dar un trup unit cu dumnezeirea nu devine o singură natură, ci are o natură care-i aparţine trupului şi o alta care-i aparţine dumnezeirii unite cu el, ceea ce înseamnă că într'o singură entitate sunt două firi“.


  • Text pe care Însuşi Iisus îl va cita (Mt 13, 14-15; Mc 4, 12; Lc 8, 10; In 12, 40), precum şi Pavel (FA 28, 26-27; Rm 11, 8), prin care este denunţată îndărătnicia poporului ales de a-L cunoaşte, recunoaşte, înţelege şi urma pe Fiul lui Dumnezeu.


  • Grecescul makrýno are două sensuri principale: „a prelungi“ şi „a alunga“. Sf. Ioan Hrisostom le ia în considerare pe amândouă, începând cu ultimul: Isaia prevesteşte, pe de o parte, captivitatea a zece din cele douăsprezece triburi ale lui Israel, care vor fi „alungate“ din ţinuturile lor, şi, pe de alta, propăşirea („prelungirea“) celorlalte două (Iuda şi Veniamin), rămase acasă. Dar verbul „a prelungi“ (pe care bătrânii noştri din 1688 l-au tradus prin „a îndelunga“) poate să aibă o cuprindere mult mai largă: Dumnezeu Se va îndura de supravieţuitorii captivităţii şi va face ca ei să aibă o viaţă mai lungă („îndelungare de zile“) spre a se înmulţi şi a reface, dintr'o simplă „rămăşiţă“, un întreg popor. T. M.: „îi va alunga“.


  • „sfântă seminţie...“: numai într'o seamă de versiuni greceşti; ed. Rahlfs o notează în josul paginii. Ideea e optimistă: deşi frunza părăseşte stejarul, totuşi trunchiul (textual: stéloma = „coloană înălţată“) rămâne, ca o garanţie a perpetuităţii.


  • Ebr.: „al ţarinii lui Fulon“. E vorba de un rezervor situat în Valea Cedrilor, care asigura alimentarea cu apă a Ierusalimului.


  • „Somoron“ = Samaria.


  • T. M.: „o femeie tânără“...


  • Textual: en gastrì éxei. Cuvântul éxei e persoana a treia singular feminin de la verbul ého, al cărui prim şi principal sens este: „a purta“ (un măr în palmă, un şal pe umeri, o haină pe corp, o sabie la şold etc. etc.). Deseori e tradus cu „a avea“, dar tot în sensul de „a purta“, „a ţine“, precum la Fc 8, 11: „porumbelul... avea în cioc o ramură verde de măslin“. Aşadar, nu e vorba de marcarea unui început, ci de constatarea unui fapt, ceea ce se conjugă perfect cu expresia noutestamentară de la Matei 1, 18: (Maria) „s'a aflat pe sine având în pântece de la Duhul Sfânt“ (s'a pomenit că poartă sarcină). T. M.: „Iată, o tânără femeie va zămisli...“, dar citatul din Isaia în Matei 1, 23 este preluat din Septuaginta. Nu încape îndoială, deci, că textul se referă la un fapt extraordinar, suprafiresc: un prunc se va naşte dintr'o fecioară (o tânără care nu a cunoscut bărbat), certitudine întărită de introducerea însăşi a textului: „Domnul Însuşi vă va da un semn“; or, semnul nu se dă pentru un fapt oarecare, obişnuit, banal. Profeţia mesianică e cât se poate de limpede.


  • „Emanuel“ înseamnă: „Dumnezeu e cu noi“.


  • După Sf. Irineu de Lugdunum, textul acesta se referă la natura omenească a Fiului lui Dumnezeu; a se hrăni şi a nu avea discernământ sunt atribute proprii copilului.


  • Acelaşi comentator (Irineu) tâlcuieşte textul ca referindu-se la natura dumnezeiască a Celui născut din Fecioară: respinge răul, păstrând pentru Sine doar binele.


  • Profeţia mesianică e aşezată într'un context sumbru, de război, ură, răzbunare, foamete, sărăcie şi disperare, semn că şi naşterea Fiului lui Dumnezeu se va petrece într'un context asemănător. Referinţa istorică: Efraim (regatul de nord) s'a separat, prin schismă, de regatul de sud (Iuda) şi a avut parte de invazia Asirienilor.


  • „râul Egiptului“: Nilul.


  • Antropomorfismul dur al reprezentării divine se explică prin stilul personal al lui Isaia, care îngroaşă deseori expresia, spre a-i conferi mai multă putere. Raderea completă era pedeapsa cea mai umilitoare la care erau supuşi prizonierii de război.


  • Aşa cum Dumnezeu are puterea de a preface pământul roditor în ţelină şi spini, El are aceeaşi putere de a preface pustiul în sursă de belşug şi strâmtorarea în bucurie (Sf. Ioan Hrisostom).


  • tómos = bucată de papirus sau de pergament; prin extensie: volum, caiet.


  • „cu condei omenesc“: cu litere obişnuite.


  • Ebr.: „Maher-Şalal-Haş-Baz“ = grabnic-pradă-apropiat-jaf. Inscripţie simbolică, în contextul războiului siro-efraimit (acelaşi cu cel din capitolul precedent).


  • „a intra la“ (o femeie): în sensul biblic al unei legături trupeşti; „proorociţă“: nu în sensul de femeie cu dar profetic, ci în acela de soţie a proorocului.


  • Textual: en gastrì élaven; compară cu termenul din 7, 14 (vezi nota).


  • Maher-şalal-haş-baz.


  • „Râul“: Eufratul.


  • Imn de mare frumuseţe, construit pe semnificaţia numelui lui Emanuel (Mesia, Hristos); completat cu alte stihuri din acest capitol şi din cel următor, el a intrat de timpuriu în cultul creştin şi e cântat în Biserica Ortodoxă nu numai ca parte din Pavecerniţa Mare, dar şi ca priceasnă (concert religios).


  • „puterilor“, în Efraemi rescriptor; în ed. Rahlfs, notă de subsol.


  • Teodoret de Cir: În „pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ îi putem vedea pe apostolii lui Iisus, cei ce, după Înălţarea Domnului la cer şi pogorârea Duhului Sfânt, vor fi instrumente ale semnelor şi minunilor pe care Dumnezeu le va face spre binele lui Israel şi al întregii lumi.


  • Profetul îi mustră pe aceia dintre iudei care, contaminaţi de superstiţii, fac apel la ghicitori, necromanţi, înşelători şi ventriloci; e o carenţă pe care n'o pot genera decât stările de incertitudine şi disperare.


  • „ţara lui Zabulon“ şi „ţara lui Neftalim“ (obţinute prin diviziune de către cele două triburi ale lui Israel) alcătuiau teritoriul Galileii, provincie cucerită şi deşertată de locuitori în 733-732 de către regele Tiglatfalasar al Asiriei (4 Rg 15, 29), căreia profetul îi prezice eliberarea (de fapt, contextul în care este aşezată profeţia ce urmează).


  • „Calea mării“: calea spre mare a caravanelor ce purtau mărfuri şi călători din Damasc; se prezumă că acesta a fost drumul robilor galileeni, în 733-732, spre Asiria.


  • Eusebiu de Cezareea notează că în Galileea se aşezaseră şi numeroşi Greci, precum şi rezidenţi de alte neamuri, care locuiau laolaltă cu Evreii. Iată de ce Teodoret al Cirului e de părere că textul profetic ce urmează se referă nu numai la Evrei, ci la „toate neamurile“, cele ce urmau să fie evanghelizate de către apostolii plecaţi din Galileea (Mt 28, 19).


  • Versetele 2-7: Profeţie mesianică de o mare claritate şi frumuseţe: Pruncul minunat va elibera poporul din robia întunericului, îl va îmbrăca în lumină şi va şedea pe tronul lui David, întemeind o împărăţie a păcii universale.


  • Verbul katorthòo înseamnă „a conduce în chip fericit“.


  • „a căta la faţa omului“ (cu referire îndeosebi la judecători): a fi părtinitor; a-i da dreptate nedreptului în dauna celui nevinovat.


  • Avertisment pentru profeţii mincinoşi (şi eretici în general), ca şi pentru judecătorii care strâmbă dreptatea.


  • Asirienii (păgâni) devin instrumentul lui Dumnezeu, prin care El Îşi pedepseşte poporul pentru nelegiuirile lui. Cu toate acestea, poporul păgân (instrumentul) nu scapă de mânia, certarea şi pedeapsa divină, ca unul care s\'a încrezut în forţele proprii, avându-şi drept imbold trufia, lăcomia şi setea de putere (Teodoret de Cir, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Chiril al Ierusalimului). Pe aceeaşi linie de gândire, Atila era supranumit de către contemporanii săi creştini „biciul lui Dumnezeu“.


  • Poporul asirian nu ştia că el e instrumentul lui Dumnezeu şi că de la Acesta a primit capacitatea de a distruge neamuri.


  • Teodoret de Cir pune aceste cuvinte (vv. 9-10) în gura regelui Senaherib al Asiriei.


  • Eusebiu atribuie cuvintele acestui verset lui Dumnezeu: pedepsirea Samariei (prin mijlocirea Asirienilor) poate fi un exemplu pentru locuitorii Ierusalimului şi un avertisment spre a-şi părăsi idolatria.


  • Două din variantele Septuagintei adaugă: „şi să-şi deschidă gura şi să grăiască“.


  • Domnul, Domnul puterilor“, în Efraemi rescriptor.


  • „Domnul... puterilor“, în Efraemi rescriptor.


  • Paranteză inserată în câteva variante ale LXX.


  • Dacă Mesia Se va naşte din tânăra care-L va purta în pântece feciorelnic (7, 14), fecioara însăşi se va trage din neamul lui David (al cărui tată se numea Iesei), vestire făcută de însuşi regele-poet (Ps 131, 11; Ps 88, 35-36). În limbajul biblic, „toiag“ înseamnă „sceptru“.


  • Prefigurarea imaginii de la Botezul lui Iisus.


  • „slava de dinafară“: strălucirea aparentă a puternicului sau bogatului, care pretind că dreptatea e întotdeauna de partea lor.


  • Versetele 6-9: pacea universală pe care o va instaura Mesia.


  • Literal: „pe corăbiile celor de alt neam“; prin „cei de alt neam“ se înţelegeau, de obicei, Filistenii.


  • „marea Egiptului“ = Marea Roşie (aluzie la Iş 14, 16-30).


  • „Râu“: în context: Nilul.


  • Imn alcătuit după modelul Cântării lui Moise din Iş 15, 1-18.


  • T. M.: „din izvoarele mântuirii“.


  • BJ, TOB: „munte pleşuv“; OSTY: „munte despuiat“; RSV: „munte golaş“; ŞERBAN: „muntele şăs“. Grecescul pedinós = „ceea ce formează o câmpie“, „ceea ce e situat în câmpie“. Sensul: platou pe vârful unui munte.


  • Dincolo de interpretarea circumstanţelor istorice, această vedenie apocaliptică a profetului inculcă ideea că istoria, chiar în grozăviile ei, se desfăşoară sub controlul lui Dumnezeu şi că neamuri păgâne pot deveni instrumente ale voii Sale.


  • „Mezii“: trib din regiunea muntoasă a Iranului. Cirus, regele lor (devenit astfel în 550), a cruţat Babilonul, dar Xerxe l-a devastat în 483; de atunci el a tot decăzut până ce, în 127, a fost ocupat de Parţi.


  • „Arabii“: păstorii nomazi ai deşertului siro-arab.


  • „gàdini“: sălbăticiuni fantastice; fiare întraripate.


  • „satir“ (în mitologia antică): omul-ţap, simbol al desfrâului.


  • „străinul“: rezidentul; cel de altă etnie stabilit în mijlocul Israeliţilor; prozelit.


  • După Sfinţii Ioan Hrisostom şi Chiril, ca şi după Teodoret al Cirului: text aluziv la Cirus, regele Mezilor, care va cuceri Babilonul fără lupte şi le va permite Israeliţilor să se întoarcă în ţara lor (anul 538 î. H.).


  • Totala prăbuşire a tiranului e descrisă mai jos într'un amplu tablou de mare expresivitate, din care nu lipsesc nuanţele ironice.


  • Sfinţii Părinţi, şi îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare, au reţinut versetele 12-14 ca fiind viziunea cea mai potrivită asupra căderii lui Lucifer: nu din suprasaturaţie divină (Origen), nu prin tentaţie carnală (gnosticii), ci din orgoliu.


  • După Teodoret al Cirului, Ariel şi Adama se aflau pe solul încenuşat al Sodomei şi Gomorei; noii lor locuitori se vor târî asemenea unor reptile.


  • „fiica Moabului“ (precum „fiica Sionului“): locuitorii ţinutului Moab.


  • După Eusebiu de Cezareea, profeţie mesianică asupra lui Iisus Hristos, Cel care va sta pe tronul şi în cortul (templul) lui David, ca urmaş după trup al acestuia, restaurând adevărul, judecata şi dreptatea.


  • = Anul socotit foarte exact, aşa cum îl socoteşte, să zicem, mercenarul care-şi pretinde plata şi pentru ultimul ceas.


  • Literal: „pământ căruia îi sunt ăîn stăpânireî aripile corăbiilor“. După Teodoret al Cirului, expresia este o metaforă pentru „ţara celor ce aleargă repede“ sau „ţara solilor de mare viteză“. Ea s'a născut din faptul istoric că regele Damascului, de câte ori simţea apropierea inamicului, cerea ajutorul militar al Egiptului şi Etiopiei; când graba era foarte mare, solii erau trimişi pe calea mării. Textul Masoretic e obscur şi a dat naştere unor traduceri foarte diverse, de la „pământ al aripilor vrăjitoare“ (RSV) la „ţară a corăbiilor cu două pânze“ (TOB), până la „ţară a greierului zburător“ (BJ).


  • Aluzie la Egipteni, cunoscuţi ca asupritori.


  • Metaforă pentru pruncii şi părinţii lor tineri, care vor fi ucişi de săbiile duşmanilor.


  • Profeţia se strămută asupra Ierusalimului.


  • Textual: „ventrilocii“. Folosit şi în Lv 19, 31 (vezi nota); tradus astfel prin comparaţie cu termenul ebraic care poate însemna atât spiritele care sunt chemate, cât şi necromanţii care le invocă, prin vorbire care pare a veni din stomac, în practica spiritismului.


  • „Râul“: Nilul.


  • „şanţurile“; canalele din Deltă, prin care gurile Nilului comunică între ele; pot fi şi canale pentru irigaţii.


  • zythos (folosit numai aici în V. T.): „bere“; băutură preparată din orz decorticat şi folosită de Egipteni. Menţionată ca atare în operele lui Strabo, Teofrast, Diodor de Sicilia ş. a.


  • Tanis: oraş în nord-estul Egiptului, numit mai înainte Zoan.


  • Nu se poate şti despre care anume cetăţi poate fi vorba; după toate probabilităţile, comunităţi evreieşti care trăiau în Egipt; simbolic, cifra 5 înseamnă „puţine“, „câteva“ (ca în 17, 6). Cât despre „Asedec“, Teodoret al Cirului traduce: „cetatea Dreptăţii“, aşa cum Melchisedec (Fc 14, 18) este numit de Pavel „rege al dreptăţii“ (Evr 7, 2).


  • T. M.: „Binecuvântat e poporul Meu, Egiptul şi Asiria, lucrul mâinilor Mele, şi Israel, moştenirea Mea“. Dar Sf. Iustin Martirul şi Filosoful îşi construieşte interpretarea pe textul din Septuaginta.


  • „gol“ înseamnă, aici, că Isaia renunţă la îmbrăcămintea de dedesubt, intimă, dar îşi păstrează mantia de profet.


  • După Teodoret al Cirului: Atacaţi de Asirieni, Egiptenii i-au chemat pe Etiopieni în ajutor, aceştia au venit, dar au fost biruiţi împreună.


  • „insulă“ este numit Egiptul, o ţară mărginită de mare, de Nil şi de reţeaua de canale a acestuia.


  • „Pustiu“: Babilonul (ce avea să fie pustiit). Ceea ce urmează este o ethopee (specie literară a antichităţii), pe care autorul o pune în gura Babilonului (personificat).


  • E vorba de invazia Medo-Perşilor.


  • Cuvinte ale inamicului ce-şi pregăteşte invazia.


  • „pe cai“: cavaleria militară; „pe asin“ şi „pe cămilă“: animale de povară (cele ce cară proviziile).


  • „Seir“: un alt nume al muntelui Edom; înseamnă „păros“ (acoperit cu păduri). De notat că Edom era un alt nume al lui Esau (Fc 36, 1).


  • Teodoret al Cirului, în comentariul său, grafiază: „Dacă tu vrei să cauţi, caută şi vezi lângă Mine“.


  • Temaniţii: trib descendent din Esau.


  • Pentru expresie vezi nota de la 16, 14.


  • „Valea Sionului“: Ierusalimul e aşezat la poalele muntelui Sion; alegoric: Ierusalimul pustiit de Romani.


  • „Elamiţii“: Teodoret îi asimilează Samarinenilor care, la rândul lor, erau veniţi din mijlocul Perşilor, popor ai cărui ostaşi erau vestiţi prin îndemânarea de a săgeta din fuga cailor. Din ură faţă de Evrei, Samarinenii se aliau deseori cu Romanii.


  • Practicile clasice ale pocăinţei şi doliului.


  • Text citat de Pavel în 1 Co 15, 32. După Sf. Ambrozie: nesimţirea omului disperat, care nu mai crede în propria sa veşnicie.


  • Grecescul héos = „până ce“, „până când“ semnifică şi continuitate, perpetuitate, dincolo de ceea ce, gramatical, pare o limită. Aşadar, un astfel de păcat nu se iartă nici după moarte (vezi, mai pe larg, nota de la Mt 1, 25).


  • „Şebna“: nume pomenit doar aici şi într'o seamă de relatări despre asedierea Ierusalimului de către Senaherib (36, 3, 11, 22). „Vistiernicul“ desemnează, generic, un înalt demnitar al casei regale.


  • „robul Meu“: apelativ de mare cinste pentru un muritor, de la Avraam (Fc 26, 24) până la Nabucodonosor (Ir 25, 9; 27, 6; 43, 10).


  • Imagine preluată de Evanghelistul Ioan în Ap 3, 7.


  • T. M.: „ale Tarsisului“. „Tarşiş“: port mai degrabă imaginar, de vreme ce încă nu a fost identificat de geografi, istorici sau arheologi. Cartagina (în grafia greacă: Karhedon): cetate-port la Marea Mediterană, pe coasta de nord a Africii (azi în Tunisia), întemeiată de negustorii-corăbieri fenicieni.


  • „el“:Tirul.


  • „Chitim“ era numele ebraic al insulei Cipru.


  • „Sidon“: al doilea mare port al Feniciei, alături şi în apropiere de Tir, la Marea Mediterană.


  • Tirul este numit aici „marea“ şi „puterea mării“, din pricina flotei puternice şi a marelui număr de locuitori (Teodoret al Cirului).


  • Tirul recunoaşte că nu lui i se datorează mulţimea populaţiei sale şi prosperitatea.


  • Oraşul Sidon se socotea „întâiul-născut al Canaanului“ (vezi Fc 10, 15).


  • Bunătatea lui Dumnezeu: Deşi nelegiuirile tirienilor s'au desfăşurat de-a lungul multor generaţii, Domnul limitează pedeapsa la durata unui rege cu viaţă lungă sau la aceea a unui om obişnuit.


  • symbolé (cuvânt pe care Isaia îl foloseşte o singură dată) înseamnă aici „legământ“, „contract“, „convenţie“, semn al împăcării dintre Dumnezeu şi om.


  • Capitolele 24-27 cuprind profeţii referitoare la întregul pământ, într'o viziune care a fost numită şi „Apocalipsa lui Isaia“.


  • Aici şi urm.: În faţa mâniei Domnului nu vor exista privilegiaţi, ci toţi vor fi trataţi cu aceeaşi măsură. Asupra relaţiei popor-preot vezi şi Osea 4, 9.


  • Ephraemi rescriptor adaugă „Domnului“ după „legea“ (adaos preluat de vechile ediţii româneşti). Textul însă, aşa cum e comentat de Teodoret al Cirului, de Eusebiu şi Chiril, se referă nu numai la legea lui Moise, ci şi la legea naturală; aşadar, nenorocirea pământului va fi cauzată şi de cei ce păcătuiesc împotriva firii.


  • Profetul vede pământul ca pe o fiinţă vie, solidară cu propriii săi locuitori. Aceasta va fi şi viziunea lui Pavel: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o...“ (Rm 8, 20 şi urm.).


  • Sf. Simeon Noul Teolog: Într'un fel, sfârşitul lumii reiterează apocalipsa potopului (Fc 7, 11), numai că din ferestrele cerului nu va mai curge apă, ci un râu de foc (Dn 7, 10).


  • kósmos are aici sensul de oştire a îngerilor pedepsitori (imagine derivată din aceea a astrelor însufleţite).


  • Sintagma „luna va roşi, iar soarele se va ruşina“ se află în numai trei codici, printre care şi Sinaiticus (ed. Rahlfs, notă infrapaginală). Cele două astre vor încerca un sentiment de ruşine pentru aceea că, odinioară, oamenii le-au cinstit ca pe nişte zeităţi. Imaginea însă se răsfrânge asupra oamenilor care le-au divinizat.


  • E vorba de Ierusalimul ceresc, cel pe care îl va pomeni Pavel în Evr 12, 22.


  • Teodoret al Cirului: Cuvinte rostite parcă de corul apostolilor.


  • Sf. Irineu: Trupul rămâne capabil de stricăciune, dar şi de nestricăciune; el e hărăzit morţii, dar şi vieţii. Moartea şi viaţa îşi fac loc una alteia sau se alungă una pe cealaltă, ele neputând fi amândouă la un loc. Aşadar, dacă moartea pune stăpânire pe om, ea alungă viaţa din el, dar dacă viaţa este aceea care se înstăpâneşte asupră-i, moartea e alungată. Viaţa ca viaţă e suflare, dar viaţa care alungă moartea e un rod al Duhului. (Textul Masoretic, diferit, cunoaşte traduceri precum: „El (Dumnezeu) întru biruinţă va înghiţi moartea“ (KJV); „El pe'ntotdeauna va înghiţi moartea“ (RSV); „El a făcut ca moartea să piară pentru totdeauna“ (BJ); „El va face moartea să piară pentru totdeauna“ (TOB); „El va nimici moartea pentru totdeauna“ (OSTY); „El va înlătura moartea pe vecie“ (MIRON).


  • Psalmistul simte la fel: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m'am veselit“ (Ps 76, 3).


  • Cuvintele acestea le vor auzi cei care doar în aparenţă păzesc poruncile Domnului, dar nu acceptă insultele, necinstea sau ocările oamenilor (Sf. Simeon Noul Teolog).


  • Teodoret al Cirului: Aluzie la Iudeii care, în ignoranţa lor şi din zel pentru credinţa lor, L-au răstignit pe Domnul.


  • Literal: „Doamne..., ia-ne în stăpânirea (posesia) Ta“. Sf. Atanasie: Nu Dumnezeu a început să fie Stăpânul nostru, ci noi am început să fim sub stăpânirea Lui. După aceea, bun şi îndurător cum este, şi vrând să devină cunoscut tuturor, El a făcut ca propriul Său Fiu să-Şi ia asupră-Şi trup omenesc şi să devină om, pentru ca în acest trup să Se ofere pe Sine pentru toţi şi să ne elibereze din falsa închinare şi din stricăciune.


  • Sf. Ioan Casian îl citează pe Avva Teodor: Deseori în Sfânta Scriptură cuvântul „rele“ e folosit în loc (sau cu înţelesul) de „necazuri“. Dumnezeu nu e autorul răului, dar acesta poate fi perceput ca atare de cel asupra căruia se abate, aşa cum e uneori perceput de pacientul căruia doctorul îi cauterizează o rană.


  • Rezonanţe noutestamentare: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit“ (Mt 3, 17); „Tu eşti Fiul Meu Cel iubit“ (Mc 1, 11; Lc 3, 22). T. M.: „aşa am fost în faţa Ta“ (KJV); „aşa am fost din pricina Ta“ (RSV); „aşa am fost înaintea feţei Tale“ (BJ). Teodoret al Cirului: Suferind dureri aproape identice cu acelea ale femeii care naşte, Fiului Tău Celui iubit I se datorează faptul că noi am fost mântuiţi de dureri.


  • Sf. Chiril al Alexandriei: Bănuiesc că prin „rouă“ profetul înţelege puterea cea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt.


  • Domnul către Cain: „Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământ“ (Fc 4, 10).


  • Profeţie asupra înfrângerii Satanei. „Sabia“: „sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu“ (Ef 6, 17); de aici, „Cuvântul“ (Logosul) lui Dumnezeu, Iisus Hristos, El Însuşi Dumnezeu (In 1, 1). Balaurul: „Balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana“ (Ap 12, 9). El e „şarpele ce fuge“ din faţa lui Iisus (Mt 8, 29) şi „şarpele încolăcit“, sinuos, înşelător, fascinant. Sf. Vasile cel Mare tălmăceşte: Cel ce-i urmează şarpelui demonstrează că însăşi viaţa lui e încolăcită, inegală, schimbătoare, bântuită de contradicţii.


  • Profetul schimbă registrul şi introduce un scurt poem alegoric asupra Ierusalimului împresurat şi nimicit de duşmani (dar nu fără ştirea, îngăduinţa sau planul lui Dumnezeu).


  • Strigătul de pace a însemnat pocăinţă, iar pocăinţa nu întârzie să-şi arate rodul.


  • E vorba de crângurile sacre din practica religiilor păgâne.


  • Versetele 10-11: Imagine a Evreilor deportaţi, succedată (în versetele următoare) de a celor întorşi din robie.


  • Verbul symfràsso, folosit numai aici în V. T.: a-i strânge sub presiune pe unii dintr'o parte şi pe alţii din alta şi a-i aduna la un loc. Aceasta, de dragul contrastului cu fraza următoare.


  • „şanţurile Râului“ indică, după toate probabilităţile, cele două braţe ale Eufratului, înainte ca marele fluviu al Persiei să se întâlnească cu Tigrul.


  • „Rinocorura“: echivalent (necunoscut) a ceea ce Versiunea Ebraică numeşte „Torentul (Pârâul) Egiptului“, punct ce se cheamă astăzi Wadi el-Ariş, situat la cca 76 km sud-vest de Gaza.


  • Teodoret al Cirului interpretează textul ca fiind o profeţie la adresa Sfinţilor Apostoli: dacă Dumnezeu Îşi poate strânge fiii printr'o singură mişcare (vezi fraza precedentă), pe trimişii Săi (apostolii) îi va aduna în timp, mergând din sinagogă în sinagogă şi din cetate în cetate.


  • Pare a fi o aluzie la Damasc şi la restul Siriei, de unde tribul lui Efraim îşi recruta mercenarii împotriva Ierusalimului.


  • Posibilă aluzie la imperiul asirian.


  • După Teodoret, „cei ce se îmbată fără vin“ erau închinătorii la idoli, a căror practică ducea deseori la extaze frenetice (mai ales în cultul misterelor orientale).


  • „mânia Domnului“ (aici şi în alte locuri) nu înseamnă acţiunea directă a lui Dumnezeu, ci instrumentul prin care El lucrează (în speţă, duşmanul care se năpusteşte ca o furtună devastatoare).


  • = Îngăduinţa lui Dumnezeu de a amâna o judecată de acum pentru una viitoare.


  • Critică aspră, violentă, la adresa contemporanilor, din care nu lipseşte ironia şi de la care nu sunt cruţaţi preoţii şi „profeţii“.


  • După unii exegeţi, „băutura tare“ („sichera“) era un preparat, prin fermentaţie, din palmier; după alţii, era vin amestecat cu aromate.


  • „vedenia“: cuvânt folosit la modul ironic = „vedenia“ rezultată din iraţionalitatea stării de beţie.


  • Text profetic care Îl anunţă pe Iisus Hristos drept „piatra din capul unghiului“, pe care ziditorii o nesocotiseră (Ps 117, 22-23; Mt 21, 42). Sf. Chiril al Alexandriei: Piatra din capul unghiului e menită să unească doi pereţi; Iisus Hristos este Cel ce i-a unit în Sine pe Evrei şi Neamurile. În limba greacă, cuvântul „piatră“ (líthos) e de genul masculin, motiv pentru care pronumele folosit aici îl păstrează. T. M. omite „în El“. Dintre traducerile acestuia: „Cel ce crede nu se va grăbi“ (KJV); „Cel ce crede nu va fi zorit“ (RSV); „Cel ce se încrede nu se va clătina“ (BJ); „Cel ce se sprijină nu va fi luat prin surprindere“ (TOB); „Cel ce crede nu se va clătina“ (OSTY).


  • După unii comentatori, îndemn ironic.


  • Ariel: nume criptic al Ierusalimului (deşi Teodoret crede că e un alt nume al localităţii Areopolis din ţara Moabului). După unii ebraişti, ar însemna „leul lui Dumnezeu“ sau „căminul (vatra) lui Dumnezeu“. În versetele 1-4 Domnul îi aduce necazuri, în versetele 5-8 îi nimiceşte duşmanii. Cucerirea Ierusalimului de către David este relatată, foarte pe scurt, în 2 Rg 5, 6-9.


  • Sf. Simeon Noul Teolog: Pentru cel care o citeşte superficial, chiar dacă o învaţă pe dinafară, Scriptura rămâne o carte închisă sau pecetluită. Scriptura se cere, în ultimă instanţă, contemplată lăuntric, prin asistenţa Duhului Sfânt.


  • Text de mare frumuseţe, citat de Iisus în Mt 15, 8-9.


  • Demonstrând că Evanghelia lui Hristos a răsturnat falsele valori intelectuale şi morale, înlocuindu-le cu cele autentice, Pavel va cita această ultimă frază în 1 Co 1, 19.


  • Aici şi în versetele următoare: profeţie mesianică.


  • Textual: „cei ce mustră în porţi“. În antichitate, poarta cetăţii (spaţiul din faţa ei) era loc pentru adunări publice.


  • Cuvântul synthéke = „înţelegere“, „învoială“, „contract“, „alianţă“ mai este folosit de Isaia şi în 28, 15, unde e vorba de o înţelegere cu moartea.


  • Hanes: capitală a Egiptului de Sus, pe care Grecii au numit-o mai târziu Heracleopolis.


  • Sălbatic şi potrivnic era deşertul (Negheb) pe care îl străbăteau caravanele emisarilor regeşti ai lui Israel, în drumul lor spre Egipt, de unde sperau ajutor împotriva Asirienilor (cu care rupseseră alianţa).


  • Într'o seamă de versiuni greceşti: „Cuvântătorul („Oracolul“) (tòn lóghion) lui Dumnezeu“, aşa cum apare şi în vechile traduceri româneşti. Ed. Rahlfs: „Sfântul (tòn àghion) lui Dumnezeu“, în concordanţă cu Textul Ebraic. VULGATA: „sanctus Israel“. Textul nu e lipsit de o nuanţă ironică.


  • În contextul unui sfârşit de război devastator, în care Israelul întreg e la pământ, textul sugerează că Ierusalimul, totuşi, deşi doar simbolic, rămâne în picioare.


  • Dumnezeu e întotdeauna sensibil la pocăinţă şi rugăciune; prin vrerea şi îndurarea Lui, totul se schimbă.


  • Tabloul se modifică brusc: Dumnezeu Se întoarce împotriva Asirienilor.


  • „cu înţelepciune“ (sau: „înţelepţeşte“): ca unul care ştie ce face; asemenea părintelui-pedagog care pedepseşte cu scopul de a îndrepta.


  • Această spusă a Domnului nu se află în Versiunea Ebraică. Sfinţii Ioan Damaschin, Ioan Casian şi Ambrozie al Milanului o comentează în sens alegoric, ca referindu-se la descendenţa duhovnicească a celor ce seamănă cuvântul lui Dumnezeu în perspectiva Ierusalimului ceresc. În plan istoric, ea îi poate viza pe Iudeii care, în faţa ameninţării lui Senaherib, au renunţat să se refugieze în Egipt şi au rămas în Ierusalim. De fapt, această exclamaţie a profetului schimbă tonul textului şi introduce capitolul următor, foarte important pentru dimensiunea sa mesianică. (Cât despre „casnici“: oameni de casă; prieteni sau servitori devotaţi).


  • Teodoret: Această prevestire nu poate fi raportată la Iezechia, care încă domnea, nici la Zorobabel, care era doar guvernator militar, nici la Iosia, care nu a avut virtuţile consemnate în profeţie. Aşadar, „Regele“ nu poate fi decât Iisus Hristos, iar „mai-marii“ nu pot fi decât apostolii Săi, ca principi ai Bisericii.


  • = va vorbi în parabole (Mc 4, 33).


  • „femei bogate“, „fiice încrezătoare“: metafore pentru cetăţi.


  • Fericirea şi speranţa nu pot avea durată, dacă oamenii din nou vor păcătui şi nu vor simţi nevoia de pocăinţă.


  • Viziunea asupra pogorârii Duhului Sfânt la Cincizecime.


  • Muntele Carmel: metaforă pentru pământul steril care-şi va reface fertilitatea.


  • T. M.: „... unde puteţi lăsa boul şi asinul să umble'n libertate“, cu interpretarea că pământurile de pe lângă ape sunt atât de fertile, încât stricăciunile cauzate de boii şi asinii liberi sunt neînsemnate. Textul din LXX e interpretat de Teodoret în următorul fel: Potrivit Legii vechi, asinul era un animal necurat, dar boul era curat. Ei simbolizeză neamurile păgâne şi, respectiv, neamul Evreilor, pe care domnia lui Iisus Hristos îi va chema să trăiască împreună, în belşugul duhovnicesc de pe lângă apele Duhului Sfânt.


  • Dacă binecredinciosul rezistă persecuţiei, e ca şi cum persecutorul nu l-ar fi persecutat. Ecou noutestamentar: „Noi întru toate suntem necăjiţi, dar nu striviţi; în stări fără ieşire, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi“ (2 Co 4, 8-9).


  • Interpreţii creştini ai primelor secole au văzut în cuvântul „Lege“ Noul Testament.


  • Aici şi în versetele următoare: sfârşitul idolatriei; socotiţi cândva zei, idolii nu vor mai fi nici cel puţin oameni.


  • Ecou paulin: Noi „nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, dar cele ce nu se văd sunt veşnice“ (2 Co 4, 18).


  • Cuvântul „cort“ e folosit aici în înţelesul de „locaş de închinare“, „templu“. În perspectiva mesianică: Biserica (Sf. Chiril al Alexandriei). Ţăruşii şi funiile sunt martirii şi apostolii; îngropaţi în pământ, ţăruşii sunt cei ce susţin tot ce e deasupra.


  • „corabie cu vâsle“: aluzie, pare-se, la marele vas cu trei rânduri de vâsle, galeră din care se alcătuiau flotele romane de război; metaforă pentru duşmanul cel neîmpăcat al Bisericii.


  • După Eusebiu de Cezareea şi Chiril al Alexandriei, „şchiopii“ erau Romanii care au cucerit şi dărâmat Ierusalimul în anul 70. Păcatul lor însă a fost iertat: la acea vreme Ierusalimul (Sionul) încetase să mai fie locuinţa lui Dumnezeu.


  • Întregul capitol e construit pe o viziune apocaliptică.


  • Această propoziţie se află numai în codicii Vaticanus şi Purpureus; ed. Rahlfs o notează în subsol; e conformă cu Textul Ebraic.


  • Tradiţia rabinică interpretează: Potrivit vechilor credinţe, fiecare popor de pe pământ îşi are un înger în cer; acolo se începe lupta.


  • Boţra (Bozrah): Importantă fortăreaţă a Edomului; locul de obârşie al regelui Iobab (Fc 36, 33).


  • Sf. Grigorie de Nyssa: Printre numeroasele locuri din V. T. care anunţă şi prefigurează Botezul – nu în mod explicit, ci prin graiuri acoperite – se află şi capitolul 35 din Cartea lui Isaia. Aici nu e vorba de pustia propriu-zisă, ci de pustiul sufletului care tânjeşte după izvoarele Duhului Sfânt, aşa cum şi David a exclamat: „sufletul meu era însetat după tine ca un pământ fără apă“ (Ps 142, 6), sau: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu Cel tare, Cel viu“ (Ps 41, 2).


  • Sf. Ioan Casian: Spusele acestea par la început un îndemn, dar în final înţelegem că Dumnezeu este Cel ce ne întăreşte.


  • Sf. Atanasie cel Mare: Că aceste rostiri sunt profetice o demonstrează certitudinea că asemenea evenimente nu s'au petrecut în perioada Vechiului Testament; Neeman s'a curăţit de lepră, Ilie a înviat un mort, ca şi Elisei, dar nici un surd n'a auzit, nici un şchiop n'a săltat, şi cu atât mai puţin un orb din naştere a căpătat vedere.


  • Pe linia interpretărilor duhovniceşti, Teodoret de Cir şi Sf. Chiril de Alexandria opinează că aici, în acest stih, e vorba de oamenii cu sufletul întraripat şi posesori ai unei gândiri dumnezeieşti.


  • Sf. Chiril crede că e vorba de păgâni, oamenii „risipiţi“ de Satana. Teodoret, pe de altă parte, se gândeşte la Sfinţii Apostoli, cei „risipiţi“ de Domnul la propovăduire, regăsiţi apoi în Împărăţia Noului Ierusalim.


  • desfătare: nu în stomac, nu în privire, nu în inimă, ci pe creştet (literal: „desfătarea capetelor“); de ce nu ne-am gândi la nimburile sfinţilor?


  • „satrap“: guvernator al unei provincii în imperiul asirian. LXX: topárhes.


  • „... limba siriană“ (mai exact: „siriacă“): dialect al limbii aramaice, folosit îndeosebi de cărturari. La rândul ei, aramaica, originară din Mesopotamia şi răspândită în întregul Orient creştin, devenise a doua limbă oficială a diplomaţiei orientale. În vremea lui Iezechia, aramaica era cunoscută numai de către marii dregători ai regatului. Mai târziu însă, după ce ebraica clasică a început să se numere printre limbile moarte, ea va deveni şi limba poporului; în ea vor vorbi Domnul Iisus şi apostolii Săi.


  • „cei care au rămas“: cei ce se aflau în Ierusalim după căderea acestuia în 587; cei ce nu se refugiaseră în Egipt, ci preferaseră să rămână în propria lor cetate. Teologic vorbind, e de reţinut faptul că Ierusalimul începuse să fie socotit drept „rămăşiţa lui Israel“. (O menţiune despre cineva „rămas“ o avem şi în 7, 3).


  • În toată istorisirea din capitolele 36-39, rolul lui Isaia este acela de purtător al cuvântului lui Dumnezeu.


  • Aici, sensul special al lui pnēuma: rafală de vânt.


  • Libna: cetate în Iudeea, aproape de hotarul Filistenilor (alta decât locul de popas al Israeliţilor în pustie, menţionat în Nm 33, 20-21).


  • Textual: „toată lumea“ (oikouméne), lumea ca totalitate a neamurilor şi populaţiilor.


  • Urmează un poem de mare frumuseţe, în care se recunoaşte stilul literar al lui Isaia.


  • „Sionul“ şi „Ierusalimul“ sunt una şi aceeaşi cetate; locuitorii ei nu numai că nu s'au înfricoşat, dar au cutezat să-şi râdă de temutul rege. „Fiica fecioară“: precizare asupra căreia, făcând un arc peste timp, Fericitul Ieronim va dezvolta un comentariu teologic, legând-o de Sfânta Fecioară Maria.


  • Teodoret al Cirului: Dumnezeu mântuieşte Ierusalimul nu de dragul locuitorilor lui, atât de nestatornici în fidelitatea lor faţă de Domnul, şi nici de dragul lui Iezechia, a cărui inimă, totuşi, a fost atinsă de trufie, ci de dragul propriului Său nume de proniator, ca şi de acela al lui David, întemeietorul cetăţii.


  • În Versiunea Ebraică e menţionat şi numele tatălui său, Ahaz.


  • E vorba de un cadran solar; în mijloc era înfiptă o tijă, a cărei umbră, mişcându-se odată cu soarele, indica ora. După tradiţia talmudică, atunci când regele Ahaz (care fusese un rău cârmuitor) a murit, Dumnezeu a scurtat ziua cu zece trepte (grade, linii). Aşadar, când lui Iezechia i s'a dat înapoi sănătatea, ziua a revenit la durata ei normală (cf. Solomon B. Freehot, apud Manley).


  • Această rugăciune, proprie cărţii lui Isaia (în sensul că nu se află şi în textul paralel din 4 Rg) are structura şi cadenţele unui psalm, părând destinată cultului.


  • Literal: „în înălţimea“ = în zenitul vieţii mele (înainte de a începe coborâşul).


  • Literal: „la porţile Şeolului“ (ale Hadesului, ale locaşului morţilor).


  • Propoziţia „cu cei ce locuiesc“ nu se află în toate manuscrisele Septuagintei.


  • „a gânguri“: echivalent pentru meletáo, care înseamnă, printre altele, „a declama“, „a recita“ (un poem, o rugăciune, un cântec).


  • Stihul acesta, absent în numeroase redactări, este preluat din Codex Sinaiticus.


  • Cel ce-I mulţumeşte Domnului pentru o binefacere va naşte ucenici care să-l imite în împrejurări asemănătoare.


  • „psaltirea“: instrument muzical asemănător cu harpa.


  • Unele versiuni moderne aşază aceste ultime două versete între versetele 8 şi 9.


  • Eusebiu de Cezareea notează că regele Merodac-Baladan, impresionat de lucrurile minunate petrecute în regatul şi viaţa lui Iezechia, intenţiona să încheie o alianţă cu un suveran asistat de un Dumnezeu atât de puternic.


  • Iezechia îşi arată bogăţia nu, neapărat, din mândrie, ci spre a demonstra solilor că, în cazul unei alianţe, el nu e un rege sărac, care să nu-şi poată întreţine armata. El însă nu-şi dă seama de unul din adevărurile crude ale istoriei: aliatul de azi poate fi inamicul de mâine.


  • Prin „fiii“ se înţelege „urmaşii“. Profeţia lui Isaia s'a plinit în vremea lui Nabucodonosor, care a cucerit Ierusalimul, l-a supus pe regele Ioiachim şi l-a deportat pe Iehonia, urmaşul său, împreună cu toată curtea lui, confiscând şi toate averile regale (4 Rg 24).


  • Iată un răspuns neaşteptat, care însă vrea să arate că regele, deşi avertizat asupra unor dezastre viitoare, nu pune la îndoială cuvântul lui Dumnezeu. Cu aceasta se încheie prima parte a cărţii lui Isaia.


  • Dubla adresare arată că chemarea se face sub semnul urgenţei; plinirea profeţiei e nu numai posibilă, ci şi iminentă.


  • Mila lui Dumnezeu e incomparabil mai bogată decât suma păcatelor.


  • Toţi Evangheliştii îl vor identifica pe Ioan Botezătorul, ca Înaintemergător al Domnului, ca fiind „Glasul celui ce strigă în pustie“.


  • Sf. Ioan Hrisostom crede că împlinirea profeţiei din acest verset a cunoscut două momente: întoarcerea fiilor lui Israel din robia babilonică; întruparea Fiului lui Dumnezeu, care înlesneşte drumul celor ce călătoresc spre virtute, un drum care mai înainte ar fi fost imposibil de străbătut. (De notat: Cuvântul „căile“ nu se află în T. M. şi nici în toate variantele LXX; el se află însă, în principal, în Codex Alexandrinus şi este preluat ca atare de Evanghelistul Luca – 3, 5).


  • Sf. Vasile cel Mare comentează: În Sfânta Scriptură, „glasul lui Dumnezeu“ nu denotă fenomenul fizic al vibraţiei aerului între vocea care emite şi timpanul care receptează, ci are o conotaţie cu totul specială, teologică, duhovnicească. În Cartea Ieşirii 20, 18 ni se spune chiar că poporul „vedea sunetul“. Nouă, oamenilor, ni se întâmplă să ne amintim voci sau sunete pe care le-am perceput prin somn, în vis, nu ca fenomen fizic, ci ca o impresie pe inimă, pe simţurile lăuntrice; aşa trebuie înţeles glasul lui Dumnezeu în experienţa profeţilor.


  • Versetele 9-11: profeţie mesianică. Teodoret al Cirului şi Sf. Chiril al Alexandriei o raportează la predica Sfinţilor Apostoli.


  • Versetele 12-17: Tablou magnific al măreţiei lui Dumnezeu.


  • Aceste ultime două stihuri lipsesc din Textul Masoretic. Septuaginta le are în Codicii Sinaiticus şi Alexandrinus, precum şi în Efraemi rescriptor; ele vor fi citate ca atare de către Pavel în Rm 11, 35.


  • Versetele 18-20: Fragment sarcastic la adresa idolilor şi a celor ce-i făuresc.


  • Versetele 21-30: Din nou despre măreţia lui Dumnezeu (uneori în comparaţie cu nimicnicia celor de jos).


  • Dacă Dumnezeu e „cauza propriei Sale frumuseţi“ (v. 26), El este şi cauza propriei Sale raţiuni, în sensul că nimeni altul nu I se poate substitui sau nu-I poate deveni cauză. Textual: „nu există o descoperire a facultăţii Sale de a raţiona“ (frónesis). „Descoperire“ („izvodire“) este echivalentul grecescului exéureses (folosit numai aici în V. T.), care înseamnă „invenţie“ (şi numai în acest sens „descoperire“).


  • egkainízo = „a face din nou“, „a (se) prenoi“; a (se) primeni, a (se) împrospăta (şi cu un sens derivat: „a consacra“, „a sfinţi“ – ca în Dt 20, 5). Poate fi formulat şi: „Treziţi-vă la o viaţă nouă!“. T. M.: „Tăceţi în faţa Mea!“.


  • „Insulele“ pot fi atât unităţile geografice din estul Mediteranei, cât şi (potrivit textului din Fc 10, 5 şi 32) neamurile pământului care s'au desprins dintr'un trunchi comun.


  • Termenul „judecată“ (mai ales cel ebraic) poate însemna şi restaurarea normalităţii, reaşezarea unei rânduieli răsturnate (cum este întoarcerea din robie).


  • Sf. Ioan Hrisostom notează că, încă din vremea lui, o seamă de exegeţi l-au văzut aici pe Cirus (pomenit pe nume în 44, 28 şi 45, 1), regele Medo-Perşilor care, cucerind Babilonul în octombrie 539 î. H., un an mai târziu a emis edictul prin care Evreii erau liberi să se întoarcă acasă, după o captivitate de 60 de ani; ideea e preluată cu entuziasm de către protestanţi şi nu le displace catolicilor din zilele noastre. Sf. Chiril al Alexandriei însă e de părere că profeţia Îl anunţă pe Iisus Hristos, Cel ce a instaurat împărăţia dreptăţii, El Însuşi fiind dreptate (cf. 1 Co 1, 30).


  • EU SUNT: numele cu care Dumnezeu Se numeşte pe Sine, definindu-Se (vezi Iş 3, 14). Sf. Grigorie de Nazianz: Dacă acceptaţi ideea că nimic n'a existat înainte de Dumnezeu şi că El nu are o cauză anterioară, atunci Îi acordaţi numirea de Nenăscut şi Necauzat; iar dacă sunteţi de acord că fiinţa Sa nu are sfârşit, atunci L-aţi numit Nemuritor şi Nepieritor; în fond, aceasta e cunoaşterea apofatică a lui Dumnezeu: prin ceea ce El nu este.


  • Roţile carelor de luptă erau prevăzute uneori, în armatele asiatice, cu câte un cerc de fier zimţat, asemenea unui ferăstrău, care să muşte\'n goană din carnea inamicilor.


  • Textul se referă acum la idoli şi la adoratorii lor.


  • Teodoret al Cirului: Dacă de la Soare-Răsare vine cel anunţat în versetul 2, din Miazănoapte (borrãs = „boreal“) vor veni Bisericile răsărite între neamurile păgâne.


  • Versetele 1-7 cuprind întâiul poem închinat „Servului lui Dumnezeu“, viziune mesianică în care Sfinţii Părinţi ai Bisericii L-au văzut pe Iisus Hristos, în ipostaza Sa umilă (ipostază pe care mesianismul iudaic a refuzat s'o accepte). În mentalitatea şi practica aulică din antichitatea orientală, „servul“ (robul, sluga) era un titlu de nobleţe pe care-l purta, la curtea regală, dregătorul prin care suveranul îşi făcea cunoscute deciziile judecătoreşti. Versiunea Ebraică foloseşte, constant, unul şi acelaşi cuvânt: ébed, în timp ce Septuaginta nuanţează prin folosirea a două cuvinte: doulos = „rob“, „sclav“, „slugă“, „serv“ şi país, termen al cărui prim sens este acela de „copil“ (în ipostaza masculină: „fiu“) şi care numai în al doilea rând înseamnă „rob“, „serv“, „slugă“. Patriarhul Avraam se numeşte pe sine „robul“ lui Dumnezeu (Fc 18, 3), iar Acesta, la rându-I, îl numeşte „robul Meu“ (sau „sluga Mea“). Tot astfel îi va numi pe Isaac, pe Iacob şi pe David, ca şi, în general, pe fiii lui Israel. În poemul de faţă, trimiterea la Iisus Hristos este susţinută şi de dubla încărcătură semantică a cuvântului país: „fiu“ şi „serv“, nuanţe pe care vechii traducători români ai Septuagintei, începând cu cei din 1688, le-au consfinţit.


  • În una din catehezele sale, Sf. Chiril al Ierusalimului subliniază frecvenţa cu care Isaia menţionează prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt asupra Unsului Domnului, ca şi asupra poporului Său, citând texte din cartea marelui profet: 11, 2; 42, 1; 44, 3; 48, 16; 59, 21; 61, 1. „Duhul Sfânt – conchide el – este unul şi nedespărţit, dar lucrările Lui sunt multe şi felurite“.


  • Ca şi în 41, 1, cuvântul „judecată“ înseamnă aici restaurarea unei ordini răsturnate. Opera lui Iisus Hristos nu e altceva decât „restaurarea omului“ (Stăniloae).


  • Ebr.: „vor aştepta“.


  • „unui neam“: cuvântul gènos poate însemna „familie“, „trib“, „rasă“, „neam“ (de acelaşi sânge, cu descendenţă comună); „spre luminare... neamurilor“: éthnos are înţelesuri asemănătoare, dar în limbajul biblic, folosit la plural, înseamnă „neamuri“ altele decât Evreii şi, în general, „păgânii“. Aşadar: prin legământul dintre Dumnezeu şi poporul ales (Fc 15, 18; 17, 2; 17, 4; Iş 2, 24; 19, 5 etc.), iconomia mântuirii lucrează înlăuntrul unui singur neam; dar prin Iisus Hristos, „Lumina lumii“, ea se deschide spre universalitate.


  • „stăpânia“ Lui: proprietatea Lui; titlu de nobleţe pentru oameni.


  • Chedar (Kedar): al doilea fiu al lui Ismael (Fc 25, 13); ţinuturile deşerturilor arabe unde locuiau, ca triburi nomade, descendenţii săi, chedariţii.


  • „Dintotdeauna“ nu se află în toate manuscrisele greceşti.


  • Stihul acesta nu se află în toate manuscrisele greceşti şi nicicum în cele ebraice. E vorba de cel ce s\'a separat de obştea din care făcea parte.


  • Sf. Ciprian al Cartaginei: Vrăjmaşul n'ar avea nici o putere asupra noastră dacă ea n'ar fi fost îngăduită – sau chiar poruncită – de Dumnezeu. Adevărul acesta este evident în cele două versete de mai sus. Dar şi în Cartea lui Daniel ni se spune că Dumnezeu este Cel ce „l-a dat“ pe Ioiachim, regele Iudeii, în mâna lui Nabucodonosor (Dn 1, 2). De aceea e bine ca, în lupta noastră duhovnicească, să ne gândim mai întâi la Dumnezeu.


  • Pregătindu-i o nouă şi aspră mustrare (cea de la sfârşitul acestui capitol), Dumnezeu Îşi alină şi încurajează poporul, ca s'o suporte mai uşor.


  • Literal: „capului tău“.


  • E vorba, desigur, de fiii lui Israel răspândiţi, ca robi, în toate punctele cardinale.


  • Teodoret al Cirului notează dimensiunea profetică a textului: de vreme ce fiii lui Israel şi-au denaturat calitatea de popor ales, neamurile (păgâne) vor veni, împreună cu principii lor, şi vor alcătui Biserica întemeiată de „Servul“ Său.


  • „de dragul Meu“: pentru propria Mea raţiune, pentru că aşa vreau Eu, să iert, iar nu pentru că tu ai fi îndreptăţit să capeţi iertarea; îndreptăţirea se dobândeşte numai prin căinţă (vezi ultimele două stihuri din versetul 26).


  • Avertisment împotriva impostorilor.


  • Combătându-l pe Arie – care invoca acest text în a susţine că Fiul lui Dumnezeu nu este El-Însuşi Dumnezeu –, Sfântul Atanasie cel Mare interpretează: Afirmaţia de aici consună cu cea din Dt 32, 39. Dumnezeu, într'adevăr, este Unul şi Singurul şi Cel-Dintâi, dar pe aceasta n'o spune spre a-Şi nega Fiul; pentru că El (Fiul) este întru Acel Unul şi Cel-Dintâi şi Singurul ca fiind singurul Cuvânt (Logos) şi singura Înţelepciune şi singura Strălucire a Celui ce este Unul şi Singurul şi Cel-Dintâi, ca deplinătate a Dumnezeirii Celui ce este Primul şi Unicul, El fiind Dumnezeu întreg şi deplin.


  • Versetele 9-20: O teribilă diatribă împotriva idolatriei, din care nu lipseşte ironia, uneori împinsă până la sarcasm.


  • Dumnezeu îi denunţă nu numai pe şarlatanii care „vorbesc cu morţii“ şi „prezic“ viitorul, ci şi pe trufaşii care se cred înţelepţi fără să fie (vezi şi 1 Co 1, 20: „Oare n'a arătat Dumnezeu drept nebună înţelepciunea lumii acesteia?“).


  • În Codex Vaticanus: „cetăţile Idumeii“.


  • Aici Cirus e menţionat pe nume ca devenind instrument al lui Dumnezeu pentru eliberarea poporului evreu din robia babilonică, pentru rezidirea Ierusalimului şi restaurarea templului. E unul din marile mistere ale iconomiei divine: acelaşi Dumnezeu, pe de o parte, îl alege pe Nabucodonosor să-I robească poporul şi, pe de alta, peste şaizeci de ani, îi porunceşte lui Cirus, învingătorul Babilonului, să devină moderat şi să intre în slujba lui Iahvé (mai mult, acelaşi Iahvé îl numeşte „Cirus, unsul Meu“, ceea ce înseamnă „regele“ intrat în subordinea lui Dumnezeu printr'un act special de graţiere (45, 1). Cu toate acestea, păgânul (idolatrul) nu va rămâne nepedepsit. Această temă teologică (dar şi de filosofie a istoriei) continuă să fie una din cele mai pasionante.


  • Teodoret e de părere că, aici, cuvântul „uns“ nu are sensul obişnuit al Vechiului Testament, ci pe acela de „ales“ al lui Dumnezeu pentru un anumit scop.


  • Sf. Ioan Casian tâlcuieşte alegoric: Cuvântul lui Dumnezeu este cel ce merge înaintea noastră, sfărâmă obstacolele patimilor şi ne deschide calea spre adâncurile înţelepciunii Sale.


  • Evident, Dumnezeu nu este autorul răului din lume. Teodoret ne invită să facem deosebire între răul obiectiv (ca natură) şi răul subiectiv (ca lucrare, aşa cum este el perceput şi evaluat de fiecare om). Aceeaşi distincţie o face şi Sf. Ioan Damaschin, cu precizarea că lucrarea răului în lume se face numai cu ştiinţa sau îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru raţiuni care-I sunt proprii. Asupra textului e de observat că sensul primar al verbului ktízo este acela de „a zidi“, iar înţelesul de „a crea“ e derivat. Or, „a zidi“ înseamnă a lucra cu nişte materiale care deja există şi care sunt la îndemână. Pe de altă parte, substantivul adjectival „kakós = „rău“ – „răul“ este la plural, ceea ce face imposibilă o traducere de genul : Eu sunt Cel ce fac pace şi creez răul“. T. M.: „Eu fac fericirea şi creez nefericirea“.


  • Stihul acesta e preluat din Codex Vaticanus; în ed. Rahlfs, notă.


  • După unii exegeţi, Isaia a preluat aceste două întrebări dintr'un ritual funebru (cu sensul obscur).


  • Semnul întrebării e impus de context.


  • Text mesianic în care, o dată mai mult, se poate urmări ambiguitatea voită, deliberată, studiată, a limbajului profetic.


  • Traducerile după T. M. pun aceste ultime două stihuri între ghilimele, ca fiind cuvintele supuşilor lui Cirus: „Nu este Dumnezeu decât la tine; alţii nu există, nici un alt dumnezeu“. În LXX, existenţa secvenţei „pentru că“ nu permite o astfel de intervenţie. Sf. Chiril al Ierusalimului tâlcuieşte: Iată încă o mărturie asupra dumnezeirii lui Hristos! Citiţi acest text al lui Isaia şi vedeţi că Fiul este Dumnezeu, avându-L în Sine Însuşi pe Dumnezeu Tatăl. Acelaşi lucru, în esenţă, se spune la Ioan 14, 11: „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine“. Sau la Ioan 10, 30, Fiul nu spune: „Eu şi Tatăl Meu una sunt“, ci : „Eu şi Tatăl Meu una suntem“, ceea ce înseamnă că noi nu trebuie să-I despărţim, dar nici să facem vreo confuzie în relaţia Tată-Fiu.


  • T. M. : „Tu eşti un Dumnezeu Care Se ascunde“.


  • Şi aici, „insule“ înseamnă „neamuri“ (vezi nota de la Fc 10, 5).


  • Asemenea unui artist, Dumnezeu mai întâi Şi-a „văzut“ opera şi apoi a creat-o.


  • Teodoret reţine faptul că profetul nu spune: „toată sămânţa lui Israel“, ci: „toată sămânţa fiilor lui Israel“; „fiii“ sunt descendenţii direcţi ai lui Israel, dar „sămânţa“ lor poate fi aflată în neamurile chemate la mântuire şi vrednice de ea.


  • „Bel“: zeitate babiloniană. „Nebo“ (în LXX: „Dagon“): zeu babilonian, socotit uneori ca fiind fiul lui Marduk. Aceştia doi sunt pomeniţi pe nume, apoi profetul, în acelaşi context, generalizează. Se ştie însă că biruitorul Cirus nu a distrus idolii din cetatea învinsă; dimpotrivă, le-a dat cinstire. Aceasta înseamnă că textul lui Isaia nu a fost scris după căderea Babilonului, ci înainte. Faptul că o profeţie nu se împlineşte în toate amănuntele, tocmai acesta pledează pentru autenticitatea ei; e un punct de vedere pe care-l susţin chiar unii protestanţi moderni.


  • În versetele 6 şi 7: stilul ironic, propriu lui Isaia.


  • Alături de Teodoret, Sf. Ioan Hrisostom opinează că „pasărea“ e o metaforă pentru poporul lui Israel ce se va întoarce repede din robia babilonică.


  • „fecioară“: adresare ironică. În fapt, „fiica Babilonului“ era o mare desfrânată (vezi v. 10), dar în ochii oamenilor voia să pară castă.


  • Măcinatul la râşniţă: o muncă a sclavelor.


  • „cărunteţea“ (părul alb): metaforă pentru longevitatea imperiului babilonian.


  • Vezi nota de la 44, 28.


  • A-ţi aminti de evenimente viitoare, iată una din antinomiile gândirii teologice! Într'o rugăciune anamnetică din Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom se spune că, jerfind, ne aducem aminte de cruce, de groapă, de înviere şi... „de cea de a doua şi slăvită venire“ a Domnului.


  • = Îngânarea definiţiei pe care Dumnezeu Şi-o dă Sieşi; substituire luciferică.


  • Văduvia: pierderea regalităţii, dar şi a mariajului cu zeii; sărăcia, prin pierderea subiecţilor stăpânirii (v. 9).


  • „cunoaşterea acestor lucruri“ este o referire la zestrea intelectuală a imperiului babilonian, alcătuită mai ales din imense acumulări de cunoştinţe astrologice şi, în general, magice (să ne amintim şi de magii de la Răsărit veniţi cu daruri la Pruncul Iisus).


  • Stihul acesta e preluat din codici secundari.


  • Focul: metaforă pentru pedeapsa lui Dumnezeu. Supremul dezastru e nu numai nimicirea materială, ci şi prăbuşirea unei culturi de milenii, întemeiată şi construită pe eroare.


  • Răspunderea omului de rând poate fi relativă (şi, deci, amendabilă), dar aceea a unui conducător e totală.


  • Dumnezeu este Cel ce i-a prevestit lui Israel, cu mult înainte, atât robia cât şi eliberarea; una, ca efect al nelegiuirii poporului ales, cealaltă, ca efect al bunătăţii divine.


  • Sfinţii Ioan Hrisostom şi Chiril al Alexandriei, precum şi Teodoret al Cirului opinează că aceasta este o referire la Cirus.


  • În acest verset intervine vocea însăşi a profetului. Asupra ultimelor două stihuri Sf. Grigorie Palama tâlcuieşte: Textul acesta se leagă de cel din Is 61, 1: „Duhul Domnului e peste Mine, pentru că El M'a uns; El M'a trimis să le binevestesc săracilor...“, pasaj pe care Iisus îl va cita ca referindu-se la El. Aşadar, Sfântul Duh nu numai că este El trimis, dar El Însuşi Îl trimite pe Fiul Care este trimis de Tatăl; e cât se poate de evident că Duhul este egal cu Tatăl şi cu Fiul în natură, putere, lucrare şi mărire.


  • Despre „insule“, vezi nota de la Fc 10, 5: popoarele în răspândirea lor; „neamuri“: popoarele păgâne care, prin Evanghelie, vor fi chemate la mântuire.


  • Sfinţii Părinţi pun aceste cuvinte în gura Fiului lui Dumnezeu; numele lui Iisus va fi rostit de către îngerul Domnului în chiar clipa în care-i vesteşte Mariei că-L va purta în pântece (Lc 1, 31).


  • Metaforic, Iisus e o „săgeată“ care-l răneşte dulce pe cel care-L iubeşte, aşa cum citim şi în Cântarea Cântărilor: „... spunèţi-i că-s rănită de iubire“ (5, 8). Tolba nu e altceva decât vistieria iconomiei prin care Dumnezeu a pregătit mântuirea omului prin Iisus Hristos.


  • „Israel“ e un nume simbolic al lui Iisus Hristos (cum este şi „Fiul lui David“), care atestă descendenţa Sa trupească. „Servul“ poate fi tradus aici şi prin „Robul“, în consonanţă cu textul din Filipeni 2, 7: (Hristos) „S'a golit pe Sine ăde slavăî luând chip de rob“ (doūlos).


  • Isaia introduce aici prima tonalitate minoră în marea şi puternica simfonie a Fiului Omului: tristeţea Sa de a nu fi fost recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu. Tema Mântuitorului suferind va fi dezvoltată magistral în capitolele 52 - 53.


  • „cei împrăştiaţi ai lui Israel“: diaspora iudaică.


  • Reluare a textului din 42, 6 (vezi nota).


  • „a sfinţi“: a-I rosti numele cu sfinţenie, în orice împrejurare, dar mai ales în rugăciuni şi'n cântări de laudă. În „Tatăl nostru“: „sfinţească-se numele Tău“.


  • Văduvia: metaforă pentru pierderea regalităţii, aşa cum „stearpă“ („fără copii“) e metaforă pentru pierderea populaţiei.


  • Versetele 1-3: După Teodoret al Cirului, profeţie asupra căderii Ierusalimului – şi a templului de pe Sion –, în anul 70, sub Romani. Revine tema mariajului dintre Iahvé şi poporul Său; consecinţa infidelităţii: divorţul (cartea de despărţire); copiii au încetat să mai fie ai „Lui“: sunt numai ai „ei“.


  • Literal: „creditor“.


  • Versetele 4-11: Una din cele mai transparente şi mai mişcătoare profeţii asupra lui Mesia.


  • Literal: „limba învăţăturii“.


  • Sf. Leon cel Mare întregeşte această secvenţă a patimilor Domnului prin dubla profeţie a lui David: „Şi ca hrană mi-au dat fiere şi întru setea mea mi-au dat să beau oţet“ (Ps 68, 21); „Împărţit-au hainele mele loruşi, iar pentru cămaşa mea au aruncat sorţi“ (Ps 21, 18). Pe de altă parte, Sf. Isaac Sirul avertizează: Dacă Domnul a suferit acestea, voi întru acestea nu-I semănaţi. Dumnezeu S'a smerit pe Sine de dragul vostru, dar voi – de dragul vostru propriu – nu vă smeriţi. Voi sunteţi mândri şi plini de sine. Dumnezeu a venit şi a luat asupră-Şi povara voastră, ca să vă dea vouă odihna Lui, dar voi nu vreţi să înduraţi osteneli şi suferinţe. Rănile nu vi se vindecă decât prin ostenelile voastre.


  • În interpretarea Sfântului Ioan Hrisostom, versetele următoare se referă la cei ce aprind focul propriilor lor păcate şi-l întreţin cu propriile lor vicii; e un foc care, într'adevăr, luminează, dar care-i va mistui pe cei ce l-au aprins; ei nu vor avea parte de mântuire dacă din vreme nu se vor trezi şi nu vor înţelege că singura lumină lină este aceea care vine de la Dumnezeu.


  • „stâncă“ – „groapă“: metaforă unică în V. T. După Teodoret, ea introduce versetul următor: la vârsta lor înaintată, Avraam şi Sarra erau ca o piatră seacă, din care nu creşte nimic; cu toate acestea, Dumnezeu a făcut din ei părinţii unui popor numeros. Adevărata stâncă: credinţa (Fc 17, 4-5). De aceeaşi părere este Sf. Ioan Hrisostom. La rândul lor, Eusebiu de Cezareea şi Sf. Chiril al Ierusalimului văd aici o referire profetică la stânca în care a fost săpat mormântul Domnului, relaţia Avraam-Sarra fiind doar un termen de comparaţie: din „piatra-seacă“ a mormântului a înviat Hristos, speranţa şi mântuirea mulţimilor de oameni. Textul Masoretic sună diferit: „priviţi în stânca ădin careî aţi fost tăiaţi şi la deschizătura gropii ăde undeî aţi fost săpaţi“ (KJV). De aici, versiuni moderne precum: „Priviţi spre stânca de unde aţi fost tăiaţi şi spre cariera (de piatră) din care aţi fost extraşi“ (OSTY).


  • Stihul acesta este preluat din Codicii Vaticanus şi Sinaiticus. „Asfinţitul“: literal: „apusul“. Unii comentatori l-au luat drept punct cardinal, dar contextul impune sensul metaforic: declinul, pragul sfârşitului, agonia. În dimensiune eshatologică: Dumnezeu va face ca sfârşitul să devină un nou început; raiul (parádeisos) de odinioară, închis în urma lui Adam (Fc 3, 23-24), se va redeschide prin moartea şi învierea lui Hristos (Lc 23, 43).


  • Legea de pe Sinai, dată prin Moise pentru fiii lui Israel, s'a învechit; o lege nouă va veni prin Iisus Hristos, şi anume pentru toate neamurile pământului (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful).


  • „mântuirea Mea“ = ca şi în multe alte cazuri: mântuirea care vine prin Mine; care vine de la Mine; pe care Eu o dau.


  • Literal: „s'a întărit“; în sensul: cu cât fumul se înnegreşte, cu atât devine mai consistent.


  • „judecata“ din v. 4.


  • = Fii cum erai altădată, când strălucirea ta atrăgea toate privirile asupră-ţi.


  • „dihania“ = literal: „lăţimea“; în sens retrâns: lăţimea neobişnuită a unui animal fabulos, lăbărţat. Ebr.: „Rahab“ (monstru marin în mitologia antică). Potrivit vechilor exegeţi, „dihania“ şi „balaurul“ pot fi aluzii la Faraonul Egiptului (cu hotarele lăbărţate) şi la Senaherib al Asiriei (cel plin de îngâmfare). De altfel, aceste două ultime stihuri se află în numai câteva versiuni ale LXX: Origen le pune sub asterisc.


  • Aluzie la Marea Roşie, pe fundul căreia au trecut Evreii eliberaţi de către Moise din robia egipteană.


  • Acest ultim stih se află şi în una din rugăciunile creştine pentru morţi, ca o imagine a „locului luminat“ din împărăţia lui Dumnezeu.


  • Sensul frazei: Neputinţa lui de azi e proporţională cu intenţia de ieri.


  • Asupritorul nu-şi va avea sălaş în împărăţia celor mântuiţi. În câteva versiuni secundare ale Septuagintei se află un adaos: „şi nu va omorî spre stricare şi pâinea lui nu va lipsi“, text obscur, pe care Origen, în Hexapla, îl transcrie sub asterisc. T. M.: „Cel încovoiat va fi repede eliberat şi'n groapă nu va muri şi nici pâinea lui îi va lipsi“.


  • Ca şi în alte câteva locuri ale Vechiului şi Noului Testament, substantivul „umbră“ (skiá), alături de verbul „a umbri“ (skiázo, episkiázo), are aici o conotaţie specială: lucrarea puterii lui Dumnezeu asupra unei persoane sau a mai multora (vezi Iş 24, 16-18; Lc 1, 35; Lc 9, 34; Mt 17, 5; Mc 9, 7; FA 5, 15).


  • Ebr.: „ca o antilopă într'o plasă“.


  • În plan istoric, Teodoret al Cirului: Poporul a fost robit pentru păcatele lui (păcatul neavând nici o valoare pozitivă), dar eliberarea e un dar al lui Dumnezeu. În perspectivă profetică, Sf. Vasile cel Mare: Singurul preţ adevărat pentru răscumpărarea noastră din robia păcatului a fost sfântul şi preacinstitul sânge al Domnului nostru Iisus Hristos.


  • Teodoret pune această profeţie în relaţie cu Luca 2, 52: „Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta“.


  • Patimile Domnului vor fi precedate de uimirea şi entuziasmul celor ce-I vor vedea minunile şi-L vor preamări cu osanale.


  • După introducerea din cele două stihuri de mai sus, Isaia îşi deschide strania profeţie asupra patimilor lui Iisus Hristos printr'o dublă întrebare, retorică şi totodată tonică.


  • În comparaţie cu frumuseţea de negrăit a dumnezeirii Sale, chipul omenesc al lui Hristos va fi lipsit de frumuseţe. Sf. Grigorie de Nazianz remarcă: Prin întrupare, El Şi-a asumat o natură inferioară, cea umană, care însă lăuntric se îndumnezeise prin unirea ei cu Dumnezeu; aceasta, pentru ca şi eu să pot deveni Dumnezeu aşa cum El S'a făcut om. El S'a născut, dar în fapt fusese născut; S'a născut din femeie, dar femeia era fecioară; naşterea în sine e omenească, dar naşterea din fecioară e dumnezeiască. În firea Sa omenească El nu avea tată, iar în firea Sa dumnezeiască nu avea mamă; acestea aparţin, amândouă, Dumnezeirii.


  • Aceste două stihuri vor fi citate, din memorie, de Evanghelistul Matei (8, 17).


  • Sf. Atanasie cel Mare: În această profeţie, patimile lui Hristos sunt înfăţişate cum nu se poate mai limpede. El nu pentru Sine suferă, ci pentru nemurirea şi mântuirea tuturor, în timp ce sfatul Iudeilor Îl defaimă şi-L dispreţuieşte. De dragul nostru S'a lipsit El de cinstire, pentru ca noi să fim aduşi la cinstire. Sf. Ambrozie: Cine oare poate fi, dacă nu Hristos, Acela prin a Cărui rană noi ne-am vindecat? Acelaşi de Care vorbeşte şi Pavel: „De dragul nostru L-a făcut El (Dumnezeu-Tatăl) păcat pe Cel ce n'a cunoscut păcatul“ (2 Co 5, 21). La rândul său, Teodoret exclamă: „Iată o extraordinară şi stranie modalitate de a tămădui: doctorul se supune operaţiei şi pacientul se vindecă!“.


  • Înainte de patimi, Iisus le-a vorbit, zi şi noapte, ucenicilor şi mulţimilor, dar în timpul patimilor a tăcut.


  • Sf. Grigorie de Nazianz: El Se roagă, dar ascultă rugăciuni; El plânge, dar şterge lacrimi; ca om întreabă unde e Lazăr, dar ca Dumnezeu îl învie; El e vândut ieftin, pe numai treizeci de arginţi, dar răscumpără lumea cu nepreţuitul preţ al sângelui Său; ca o oaie la'njunghiere Se aduce, dar El e Păstorul lui Israel şi al lumii; tăcut ca un miel, El e, prin excelenţă, Cuvântul; e ridicat şi pironit pe Lemn, dar prin Lemnul Vieţii ne readuce pe noi la starea cea dintâi; moare, dar dă viaţă; moare, dar prin moartea Lui nimiceşte moartea; e îngropat, dar Se ridică; Se pogoară în iad, dar aduce suflete deasupra; Se înalţă la cer, dar iarăşi va să vină să judece viii şi morţii.


  • Smerit fiind, a admis să fie condamnat pe nedrept.


  • Grecescul genéa înseamnă şi „generaţie“, dar sensul central este acela de „neam“, „rasă“, „familie“, „spiţă“; prin extensie: „naştere“ (ca fapt, timp sau loc). Sfinţii Părinţi reţin ultimele două sensuri. „Prin aceasta, spune Sf. Ioan Hrisostom, nu trebuie să înţelegem naşterea Fiului în eternitate, ci întruparea şi naşterea Sa din fecioară, mister pe care nimeni nu va încerca să-l explice fără să impieteze într\'un fel sau altul“. Textul Masoretic ridică mari dificultăţi, singurul accent căzând pe sensul de „generaţie“; de aici, o mare varietate de traduceri.


  • Iisus, Cel ce avea să moară între doi tâlhari, va cita stihul acesta ca referindu-se la Sine.


  • „... acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Mt 26, 28).


  • Aluzie la cortul mărturiei, pe care Dumnezeu i l-a poruncit lui Moise (Iş 25). Atât în prima parte a acestui poem, cât şi în cea de a doua, Sionul e văzut ca locaş al Domnului.


  • La Iudei, femeia fără copii era obiect al dispreţului public (vezi Lc 1, 25 şi nota).


  • O nouă referire la un moment al trecutului, când Dumnezeu Şi-a înnoit legământul faţă de om. De reţinut: În relaţie cu mânia Domnului, mila Sa va fi incomparabil mai mare şi mai de durată. Făgăduinţa de acum deschide perspectiva eternităţii.


  • „străini“: prozeliţi; oameni de alt neam, veniţi de aiurea şi stabiliţi în cetăţile lui Israel; rezidenţi de durată, care se vor asimila. În tâlcuire patristică: păgânii care, auzind şi înţelegând glasul Evangheliei, vor veni la Botez.


  • Sf. Ambrozie al Milanului: „Toate ţările veneau în Egipt să cumpere pâine de la Iosif“ (Fc 41, 57). Iisus Hristos oferă hrană fără să ceară bani; el cere doar credinţă, care e mai preţioasă decât banii. Preţul, adevăratul preţ, l-a plătit El, chiar El, prin sângele Său.


  • Textual: „vor aplauda (epikrotései) cu ramurile lor“. Natura, cosmosul, în deplină solidaritate cu destinul omului (Rm 8, 19-22) participă festiv la bucuria mântuirii.


  • „Famenii“ (sau „eunucii“) erau bărbaţii sterili, fără copii, fie prin natură, fie că se angajau voluntar ca, de dragul lui Dumnezeu, să renunţe la capacitatea lor reproductivă; fameni erau şi bărbaţii castraţi prin violenţă, în special prizonierii de război. La aceste trei categorii se referă Iisus în Mt 19, 12. În textul de faţă: Dacă e vorba de famenii voluntari, ei vor fi răsplătiţi prin locuri şi nume veşnice; dacă e vorba de cei prin natură, puterea lui Dumnezeu operează transferul metafizic, aşa cum Iisus o va face în cele nouă Fericiri.


  • După chemarea la mântuire a străinilor (prozeliţilor), a famenilor şi, în cele din urmă, a fiilor lui Israel, profetul vesteşte împresurarea finală a Ierusalimului şi căderea lui în mâinile „fiarelor“ şi „câinilor“, nume în care Sfinţii Părinţi îi identifică pe Romanii cuceritori, sau chiar neamurile păgâne rămase încă în sălbăticie.


  • Acest ultim verset se află numai într'o seamă de codici (cum e Efraemi rescriptor), păstrat de Origen sub asterisc; ed. Rahlfs îl menţionează în notă infrapaginală.


  • Teodoret al Cirului, împreună cu Eusebiu de Cezareea şi Sf. Chiril al Alexandriei consideră că aceasta (vv. 1-2) este o profeţie la adresa lui Iisus Hristos (Dreptul prin excelenţă) şi a apostolilor Săi, dar şi o referire la cei ce L-au răstignit fără să le pese dacă învinuirile erau drepte sau nu. Ceea ce urmează e o teribilă suită de mustrări şi invective la adresa fiilor lui Israel, cei ce nu o dată L-au trădat pe Dumnezeu, fie adoptând idolatria popoarelor vecine, fie stâlcind înţelesul legilor Lui; revine adulterul ca metaforă a infidelităţii. Cu toate acestea, răutatea poporului ales nu va covârşi iubirea lui Dumnezeu pentru el.


  • Vocea profetului e, prin excelenţă, publică, puternică şi fermă; prin ea vorbeşte autoritatea lui Dumnezeu.


  • Profetul denunţă falsitatea postului formal, făcut la adăpostul unei conştiinţe ipocrite.


  • hyponýsso (folosit numai aici în V. T.) = „a pişca“ (a face înţepături uşoare). Aici nu e vorba de păcatele mari sau mijlocii, sesizabile, ci de cele mărunte şi dese, care trec aproape neobservate, cum sunt „înţepăturile“ uşor răutăcioase, direct sau indirect, la adresa altora; acumulate în timp şi înregistrate în subconştient, ele deteriorează relaţiile dintre oameni.