Literal: „fraţii“, în înţelesul de rude, neamuri, oameni apropiaţi.
În Textul Ebraic: „Fereşte-te... ceva, de la bine pân'la rău“ („nici de bine, nici de rău“), adică nimic (ca în 24, 50).
Abilitatea Rahelei de a-l face pe tatăl ei să nu se apropie susţine, de fapt, sarcasmul implicit al textului la adresa lui Laban, devenit ridicol, dar şi la adresa idolilor de sub şezutul femeii.
Păstorul avea dreptul să nu i se impute vitele ucise de fiare dacă el prezenta, ca dovadă, resturi ale victimelor.
Cu înţelesul: de foarte multe (nenumărate) ori.
„Frica“ lui Isaac (sintagmă întâlnită numai aici şi în v. 52): nume străvechi al lui Dumnezeu, cu originea în epoca pre-mozaică, desemnând Divinitatea de care trebuie să ai teamă aşa cum un fiu se teme de părinte. Pe de altă parte, prin asociere cu rădăcini verbale asemănătoare din limbile aramaică, arabă şi palmirică, originalul ebraic poate fi tradus şi „Casnicul (Rudenia) lui Isaac“, ceea ce ar însemna „Ocrotitorul lui Isaac“ (B. W. Anderson).
Fără altă ieşire, Laban propune un contract pentru protecţia celor două fiice ale sale.
Precizare specifică textului LXX. În context, atât stâlpul de piatră (v. 45) cât şi movila de pietre (v. 46) sunt „mărturii“ văzute ale nevăzutului „martor“, Dumnezeu.
Galaad este echivalentul ebraic al aramaicului Yegar-Sahaduta, cu nuanţele introduse de LXX: pentru Laban, movila era doar semnul unei convenţii; pentru Iacob însă era şi semnul prezenţei lui Dumnezeu (foarte exact: Movila-Martor).
Unele variante textuale adaugă: „Dumnezeul părinţilor lor“.
În unele variante manuscrise, acest verset e plasat la începutul capitolului următor (vezi, la noi, versiunea Radu-Galaction 1938).
Formulele sale de politeţe orientală erau contrazise de prezenţa celor patru sute de oameni, pe care Iacob a interpretat-o ca fiindu-i ostilă.
Planul isteţimii: În urma fiecărui dar, Esau se aşteaptă să apară Iacob, dar iată că apare un alt dar!
Literal: un Om. Pasaj devenit celebru, nu numai prin aura sa de mister, ci şi prin implicaţiile teologice. În literatura patristică (Origen, Fericitul Ieronim, Sf. Ioan Hrisostom) lupta lui Iacob cu Dumnezeu este un simbol al luptei duhovniceşti şi al puterii pe care o poate avea rugăciunea stăruitoare. Într'un plan duhovnicesc mai adânc, Dumnezeu acceptă bucuros să fie „constrâns“ de stăruinţa şi lupta omului care vrea să facă din El un prizonier, aşa cum Iacob L-a „silit“ să-i dea binecuvântarea. „Împărăţia cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc“ (Mt 11, 12). În poezia românească ideea (şi experienţa) sunt rostite splendid de V. Voiculescu: „Oho, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, /Te ţin prizonier... / Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă: / Ah, gemui, pier... / O clipă inima mi se făcuse cer“. (Prizonierul).
Israel (semnificaţii posibile): „Dumnezeu să Se arate puternic“ sau: „Cel ce se luptă cu Dumnezeu“ sau: „Dumnezeu Se luptă“. Finalul versetului cunoaşte câteva variante de traducere; cea de faţă a ţinut seama nu numai de autoritatea ediţiilor româneşti din 1688 şi 1914, ci şi de sensul pe care i-l acordă Sfântul Ioan Hrisostom.
Această ultimă menţiune nu se află în toate versiunile Septuagintei.
Penuel înseamnă „Faţa lui Dumnezeu“.
În text poate fi vorba de un muşchi, dar şi de un tendon sau de un nerv. Dacă e vorba de un tendon, acesta se află pe cârja femurală, în vecinătatea nervului sciatic. Oricum, această interdicţie alimentară nu se mai află în nici o altă parte a Vechiului Testament.
Literal (aici şi în alte părţi): „Dac'am aflat har“ (favoare, generozitate, mărinimie).
Literal: „binecuvântările“. (În limbajul monahal: „a da de blagoslovenie“ = a-i face cuiva un dar).
La Sucot, adică în direcţia opusă Seimului, localitate situată la 2 km nord de Iaboc, între Peniel şi Iordan.
Sucot = colibă; cort; adăpost primitiv. (E clar că Iacob îşi propusese o şedere de durată).
Textual: „a ajuns la Salem“. Ebraiştii cred că originalul şalem, care s'ar traduce: „a ajuns cu bine“, „a ajuns întreg şi sănătos“ a fost redat în versiunile greacă, latină şi siriacă prin numele propriu Salem.
În Textul Ebraic: „cu o sută de kesite“. Kesita: monedă veche, cu valoare azi necunoscută.
În Textul Ebraic: ... „un jertfelnic pe care l-a numit El-Elohé-Israel“ (denumire care s'ar traduce: „Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel“).
Preţul (mohar) = un fel de zestre inversă: suma de bani pe care mirele i-o plătea tatălui miresei; darurile = podoabele de preţ pe care mirele i le oferea miresei.
Pentru „Poartă“ vezi nota de la 23, 10.
Nu numai idolii aduşi de Rahela (31, 19, 30-35), ci şi cei proveniţi din alte părţi, aflaţi în posesia şi adoraţia casnicilor lui Iacob. În fapt, ruptura cu politeismul.
Amulete; podoabe cu încărcătură religioasă.
Ar însemna: „Dumnezeu-Betel“ sau „Dumnezeul-lui-Betel“. Pentru Betel vezi nota de la 28, 19. Cât despre El, (prescurtarea lui Elohim) = Dumnezeu.
În Textul Ebraic, acest verb e la plural, ceea ce în traducere ar fi: „i Se arătaseră Dumnezeu“. Unul din fulgerele Vechiului Testament în intuirea Dumnezeului Treimic.
În ebraică: El-Şaddai = Dumnezeu-Atotputernicul.
Literal: „când mai aveau o bucată de drum până la...“. Septuaginta preia ebraicul kibrach = „întindere“, „distanţă“, transcriindu-l havrata, pe care unele versiuni româneşti îl redau ca nume propriu. Despre Efratà vezi nota de la v. 19.
Binyāmin = „Fiul-Dreptei“ (fiul din latura privilegiată, din locul de cinste).
Efrata: localitate la început distinctă de Betleem, apoi confundată cu acesta prin faptul că un grup de efrateni s'a strămutat în Betleem. Nu departe de Rama. Nume legat de acela al Rahelei (vezi Mt 2, 16-18).
Dincolo de turnul Gader (vezi v. 16). Unele versiuni ale Septuagintei o menţionează drept Migdal-Eder = Turnul Cirezilor.
Lista provine din tradiţia sacerdotală. În realitate, Veniamin se născuse în Canaan (v. 16-18).
Strămoşul Amaleciţilor, trib nomad din sudul Canaanului şi peninsula Sinai (Iş 17, 8-16).
Populaţia horeeană care locuise în muntele Seir înainte ca Edomiţii să-l fi invadat.
Adică înainte de Saul. Monarhia edomită nu era dinastică; fiecare rege îşi exercita puterea din propria sa capitală.
În Textul Ebraic: „fiica“.
Tunică princiară, după moda curţilor orientale; mânecile lungi făceau haina incomodă pentru lucru.
E vorba de un vis profetic. Istoria lui Iosif - de altfel, celebră - este, în fapt, istoria iconomiei lui Dumnezeu. Evident sau nu, El este Cel ce conduce „întâmplările“ oamenilor; chiar când aceştia I se împotrivesc, ei au devenit, fără s'o ştie, instrumente ale planului divin.
De sub puterea (influenţa lor).
Literal: „să mănânce pâine“. Expresie ebraică pentru „a mânca“, „a sta la masă“, „a prânzi“.
Madianiţi (oameni din Madian): trib nomad, în descendenţa lui Avraam (vezi 25, 2). Amănunt rezultat din întâlnirea a două tradiţii. Se pare că Madianiţii au mers mai departe împreună cu Ismaeliţii, de vreme ce ei i l-au vândut pe Iosif lui Putifar (vezi v. 36).
Întreaga replică vădeşte mai mult decât ironie: o răutate sadică.
Sac: ţesătură aspră, care înlocuia hainele sfâşiate. Şi una, şi alta: semn de doliu, plângere şi durere.
„Locaşul morţilor“ încearcă să-l traducă pe ebraicul Şeol: spaţiu subteran, cufundat în întuneric, în care morţii locuiesc ca umbre eterne; ceva asemănător Hades-ului grecesc.
Famen (eunuc) în înţelesul de „mare dregător“, „demnitar de mâna'ntâi“. Curtea regală egipteană nu cunoştea eunucii, nici chiar pentru harem, dar termenul a fost împrumutat din Mesopotamia. Vezi şi nota de la FA 8, 27.
Faraon: nume generic pentru suveranii Egiptului.
Şeful aprovizionării generale a Egiptului. Datorită unor transcrieri sau lecţiuni eronate, termenul a fost tradus când prin „bucătar-şef“, când prin „comandantul gărzilor“.
Literal: „s'a coborât“ (de la): şi-a lăsat fraţii în regiunea muntoasă şi s'a aşezat la Adulam, între Hebron şi Gaza.
Fratele soţului mort fără copii avea obligaţia de a se însura cu văduva acestuia; primul lor fiu purta numele celui mort şi-l moştenea (vezi Dt 25, 5-10). Căsătorie legitimată prin „legea leviratului“ (de la latinescul levir = „cumnat“).
În Textul Ebraic: „inelul cu pecete“; sigiliul purtat pe deget pentru parafarea unor acte, deci un obiect care poartă identitatea precisă a posesorului.
Ca şi inelul-sigiliu, colanul îi era lui Iacob un însemn de nobleţe; nu mai puţin va fi fost toiagul, cu anume podoabe şi iniţiale gravate'n metal.
Arderea de vie era o pedeapsă mai rară, prevăzută în Lv 21, 9 pentru prostituţia practicată de fiica unui preot. Oricum, Tamara era încă sub autoritatea socrului ei.
Cu un teribil simţ al datoriei, în virtutea conştiinţei că ea e principalul instrument al perpetuării neamului, Tamara urmărise un singur scop: să aibă un copil de acelaşi sânge cu al soţului decedat.
Fares = „spărtură“, „deschizătură“, „breşă“. Din tribul acestuia, prin Rut, se va naşte David.
Ebraicul Zerah = roşul puternic al zorilor.
Evrei: nume cu care la început numai străinii (neevreii) îi numeau pe Israeliţi. Vezi şi nota de la 14, 13.
Un plural al abilităţii strategice, menit să-i atragă femeii solidarizarea rudelor şi subalternilor.
Literal: fameni (eunuci). Vezi nota de la 37, 36.
În fapt, sub supraveghere controlată.
Tâlcuirile Îi aparţin lui Dumnezeu, iar nu ghicitorilor de profesie, magicieni idolatri, pe care cei doi demnitari i-ar fi consultat în stare de libertate (vezi 41, 8).
Cuvântul folosit aici e acelaşi ca în 37, 20-24, lákkos putând însemna „fântână“, „puţ“, dar şi „groapă“ sau, prin extindere, „temniţă“ (o groapă era folosită uneori drept închisoare, vezi Dn 6, 11). Îngropat şi înălţat, Iosif capătă astfel şi o dimensiune simbolică, aceea de prefigurare a pogorârii şi învierii lui Hristos.
E vorba de Nil, nume a cărui rădăcină egipteană înseamnă „Râul“ sau „Fluviul“. De apele Nilului depindeau în exclusivitate fertilitatea şi belşugul agricol.
În Textul Ebraic: „de păcatele mele“ (greşalele împotriva lui Faraon); în Septuaginta: „de păcatul meu“ (acela de a-l fi dat uitării pe Iosif).
Guvernatori teritoriali. Iosif se dovedeşte şi bun organizator.
Literal: „din pământul“ („roadele pământului“).
În „duhul lui Dumnezeu“ sunt concentrate înţelepciunea, priceperea, ştiinţa şi iscusinţa: vezi Iş 31, 3. De notat că în toată această relatare nu sunt implicaţi zeii Egiptului, ci Dumnezeul lui Israel.
Literal: „peste casa mea“; intendent; ispravnic.
„Abrek“ e numai în Textul Ebraic. Cuvânt de origine incertă (poate egipteană), el se traduce fie prin „Atenţiune!“, fie prin „Cădeţi în genunchi!“ Mai târziu, la curtea otomană, făcea parte din ceremonialul de învestitură a marelui vizir.
Ţafnat-Paneah: nume egiptean care poate însemna „A zis Dumnezeu: El e viu“ sau „omul care ştie tot“.
O altă formă a numelui lui Putifar.
Sau „Heliopolis“; localitate la nord-est de actualul Cairo, centrul cultului lui Ra, zeul solar.
Din centrul muntos al Palestinei se „cobora“, într'adevăr, spre şesurile Nilului.
„Nu mai este“: exprimare prudentă, care nu implică neapărat moartea celui în cauză (vezi şi v. 32). Cei zece se simt obligaţi să dea amănunte familiale spre a dovedi că nu au intenţii rele.
Jurământ obişnuit la Egipteni.
Condiţional cu înţeles larg: dacă nu veţi accepta proba; dacă, acceptând-o, nu-l veţi aduce pe fratele vostru. Strategie prin care Iosif îşi constrânge fraţii să i-l aducă pe Veniamin.
Atitudinea lui Iosif se îndulceşte, iar el o motivează.
Literal: „un frate de-al vostru“.
Literal: „între ei era un tălmaci“.
Din cei doi fii ai Rahelei.
Pentru „locaşul morţilor“ vezi nota de la 37, 35.
Literal: „faţa mea nu veţi vedea-o“...
În Textul Ebraic: El-Şaddai = Dumnezeu-Atotputernicul.
Această a doua întrebare indică faptul că de la prima călătorie a fraţilor lui Iosif trecuse un oarecare timp.
Apelativul „fiule“ se explică prin diferenţa de vârstă, dar şi prin ascendenţa rangului social al lui Iosif.
Înzestrat cu darul de a tălmăci visele, Iosif era şi practician al unui tip de magie asiatică, interpretând formele pe care le poate lua o picătură de ulei turnată într'o cupă cu apă. Vezi şi v. 15.
În semn de durere, de jale, de disperare; deşi li se făgăduise libertatea, fraţii se declară solidari cu Veniamin (altfel decât fuseseră cândva faţă de Iosif).
Literal: „nedreptatea“. Nu greşeala de a fi furat cupa (vină inexistentă), ci o alta (poate vânzarea însăşi a lui Iosif!) pentru care Dumnezeu îi pedepseşte acum.
Versetele 18-34: cuvântarea lui Iuda, una din cele mai frumoase pagini ale Vechiului Testament.
Verbul original sugerează nu atât nevoia de încredinţare asupra unui fapt îndoielnic, cât pe aceea de a-şi astâmpăra un dor şi de a-l ocroti pe cel dorit, de a-i purta de grijă.
Întrebare consemnată dintr'o altă tradiţie redacţională. Răspunsul ei se află în cuvântarea lui Iuda (vv. 31-34).
Un grup restrâns, din care poporul se va reface'n timp.
Anticipare aluzivă a profeţiei din 50, 24 (eliberarea din Egipt şi întoarcerea în Ţara Făgăduinţei).
Textual: „Ghesemul Arabiei“. Goşen, regiune situată, după toate probabilităţile, în colţul de nord-est al Deltei Nilului. În 47, 11 identificată cu „pământul lui Ramses“.
Verbul „a (se) înălţa“, „a (se) sui“, „a (se) urca“, în opoziţie cu „a (se) pogorî“, este folosit nu numai pentru raţiuni geografice (nivelul muntos al Canaanului faţă de şesul Egiptului), ci şi în virtutea unor sensuri simbolice, duhovniceşti: (în Noul Testament „a se sui la Ierusalim“ e o expresie frecventă). E acelaşi verb folosit la 50, 5-7 (Iosif „se suie“ în Canaan să-şi îngroape tatăl), dar şi cu trimitere (mai explicită în Textul Ebraic) la eliberarea lui Israel din robia Egiptului (cu ample rezonanţe în teologia creştină: eliberarea, – „înălţarea“ – omului, prin Iisus Hristos, din robia păcatului şi a morţii).
În sensul de a-i închide ochii, dar şi în semn de binecuvântare. Dimensiunea duhovnicească a lui Iosif devine pregnantă.
Textul următor, până la sfârşitul versetului, lipseşte din originalul ebraic; el se află numai în Septuaginta. Cei cinci urmaşi ai lui Manase şi Efraim vor determina un total de 75 de suflete, tradiţie preluată în FA 7, 14.
Pluralul indică faptul că unicul fiu a avut, totuşi, mai mulţi urmaşi. Vezi şi v. 23.
Repulsia Egiptenilor faţă de oierit e atestată numai în acest document. Oricum, Israeliţii urmează să trăiască într'o arie circumscrisă, fără amestec cu băştinaşii.
Verbul original exprimă ideea aşezării cuiva undeva ca străin; a locui ca rezident.
Următoarele două versete (5 şi 6) reproduc exact versiunea Septuagintei (ediţia Alfred Rahlfs), care prezintă o redactare mai corectă faţă de Textul Ebraic. Începând cu 5b, naraţia preia o altă tradiţie.
L-a salutat, adresându-i şi cuvinte de binecuvântare.
Le-a dat stăpânire; i-a pus în posesie.
Raţie de alimente; subvenţie în natură, rânduită prin decret regal.
În Textul Ebraic: „la căpătâiul patului său“. La traducere, ebraicul mittā = pat a fost citit matté (Osty), devenind în Septuaginta rábdos = toiag. Citat astfel în Evr 11, 21. Oricum, din versiunea greacă rezultă că Iacob era bătrân, dar încă pe picioare.
Ei vor purta numele triburilor Manase şi Efraim atunci când li se va trage la sorţi partea cuvenită din Ţara Făgăduinţei (Ios 16 - 17). Despre ei însă nu ştim nimic.
A ţine un copil pe genunchi – sau între genunchi – făcea parte din ritualul adopţiunii (vezi 30, 3 şi 50, 23).
Textul Ebraic adaugă: „pentru că Manase era cel mai mare“. De asemenea, verbul sugerează nuanţa: „întinzându-şi într'adins mâinile“. Ca şi în relaţiile Cain-Abel, Ismael-Isaac, Esau-Iacob, nu dreptul natural (de întâi-născut) este acela care hotărăşte, ci dreptul divin, voinţa ascunsă a lui Dumnezeu. În cazul de faţă, tribul lui Efraim va juca un rol decisiv în evenimentele viitoare şi va constitui nucleul primului stat israelit.
Verbul implică nuanţele: m'a hrănit, m'a întărit, m'a îndrumat.
De reţinut întreita evocare a lui Dumnezeu.
Textual: „ficatul meu“ (considerat drept sediu al afectelor). În Textul Ebraic: „slava mea“.
I-au ologit prin tăierea tendoanelor de dinapoia genunchiului; practică menţionată în 2 Rg 8, 4.
Cele două nuanţe desemnează naţiunea şi, respectiv, teritoriul. Tribul lui Simeon va fi absorbit de acela al lui Iuda, iar tribul lui Levi nu va avea un teritoriu al său.
Joc de cuvinte între numele lui Iuda şi ebraicul yodu = a lăuda, a mărturisi, a celebra.
Text mesianic, atât în redactarea metaforică a Versiunii Ebraice, cât şi în aceea, mai transparentă, a Septuagintei. „Ceea ce i-a fost hărăzit“: ceea ce îi aparţine, dar i-a fost pus deoparte, ca rezervă. Mesia este însă un bun universal: prezent în aşteptarea (nădejdea) neamurilor, El rămâne o virtualitate istorică până în momentul întrupării („plinirea vremii“, Ga 4, 4). T. M.: „Sceptru nu va lipsi din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia popoarele I se vor supune“.
Versetele 11 şi 12 sunt un fragment dintr'un vechi poem care celebrează viaţa fericită a tribului lui Iuda, dar şi decadenţa acestuia.
Îmbălsămarea – prin care un cadavru devenea mumie – era o veche practică a Egiptenilor.
Iosif nu s'a dus el însuşi la Faraon din cauza impurităţii pe care o implica starea de doliu.
Literal: „pe coapsele“. Vezi nota de la 48, 12.
În Textul Ebraic, versetul 1 al acestui capitol este versetul 37 al capitolului precedent; de asemenea, în ediţia Rahlfs a Septuagintei. Pentru concordanţa cu ediţiile clasice româneşti, am păstrat structura acestora.
În Textul Ebraic: şaptezeci (conform tradiţiei care-i conferea acestui număr şi o valoare simbolică). Septuaginta însă, urmărind atestarea tuturor urmaşilor lui Israel, adaugă pe cei doi fii şi pe nepotul lui Efraim, pe fiul şi pe nepotul lui Manase, totalizând astfel 75 (vezi şi Fc 46, 27), cifră preluată şi de Noul Testament (FA 7, 14).
Cetăţi situate la est de Delta Nilului, adică în imediata vecinătate a ţinutului Goşen. Termenul „cetăţi-grânare“ poate indica nu numai locuri de însilozare a alimentelor, ci şi garnizoane militare. Cetatea On sau Iliopolis este indicată numai în Septuaginta.
Textul Ebraic adaugă şi motivaţia: „ele sunt viguroase“.
Literal: în Fluviu (râul prin excelenţă al Egiptului).
Coş alungit, cu capac; sicriaş, arcă. Textul Ebraic foloseşte aici acelaşi cuvânt ca pentru corabia (arca) lui Noe, vasul mântuitor al omenirii. Chiar în Septuaginta, grecescul thibe e derivat din ebraicul teva şi se află numai aici, în versetele 3, 5 şi 6.
În ebraică: Moşé, derivat din verbul māşā = „a scoate din“. Etimologie populară, care vrea să sugereze că Moise e primul mântuit. E greu însă de presupus că fiica lui Faraon cunoştea ebraica. Majoritatea lingviştilor biblici sunt de acord că numele e de origine egipteană: mosis sau moses = „fiu“, şi poate fi întâlnit, întreg sau prescurtat, în numele unor divinităţi sau faraoni: Tuthmosis = fiul lui Thot, Ramses = fiul lui Ra.
Numele propriu al preotului din Madian e redat aici numai de textul Septuagintei.
După toate probabilităţile, un al doilea nume al socrului lui Moise. Cert rămâne acela de Ietro.
Literal: „să mănânce pâine“. Expresie ebraică pentru „a lua masa“, „a prânzi“.
În sensul de „rezident“, „locuitor temporar“.
Această a doua jumătate a versetului se află numai în unele versiuni ale Septuagintei (printre care şi ediţia de Frankfurt 1597), în acord cu 18, 4.
Muntele Horeb este unul şi acelaşi cu muntele Sinai, locul în care a fost dată Legea (19, 18-20; Dt 4, 15).
„Îngerul Domnului“: Domnul Însuşi, în chipul în care li Se face El accesibil oamenilor (vezi Fc 16, 7-14).
Scenă celebră, în care Moise Îl descoperă pe Dumnezeul făgăduinţelor, iar Acesta i Se descoperă ca fiind mai presus de orice nume. Rug: tufiş, arbust. În rugul aprins şi nemistuit mistica răsăriteană a văzut prefigurarea Sfintei Maria, Fecioara Născătoare şi rămasă fecioară, prin care Dumnezeu li S’a arătat oamenilor în persoana Fiului Său. În Dt 33, 16 Dumnezeu e numit „Cel ce S’a arătat în rug“ (Septuaginta) sau „Cel ce locuieşte în rug“ (Textul Ebraic).
În Textul Ebraic: „şi-a acoperit“; „şi-a ascuns“.
Populaţii palestiniene non-semitice; Canaaneenii şi Amoreii se aflau acolo înainte de venirea Israeliţilor.
Moise nu mai era acum decât un fugar din Egipt şi un păstor în Madian, elemente care-i justificau smerenia în faţa lui Dumnezeu.
Text fundamental pentru modul în care Dumnezeu Se defineşte pe Sine. Definiţia e concentrată în celebra tetragramă YHWH (care se poate citi IAHVÉ sau, mai rar, IEHOVA), al cărei nucleu e verbul „a fi“. Textul Ebraic are câteva variante de traduceri: „Eu sunt Cel ce sunt“ (misterul lui Dumnezeu Care refuză să-Şi dezvăluie numele); „Eu sunt ceea ce sunt“ (fiinţă prin ea însăşi); „Eu sunt fiindcă sunt“ (care conţine în sine propria-i cauzalitate) şi chiar „Eu sunt Cel ce voi fi“ (TOB) (Cel pe Care oamenii Îl vor percepe prin revelaţii succesive). Septuaginta preferă sensul „Eu sunt Cel ce este“ (Dumnezeu este existenţa în sine, singura realitate adevărată şi cauza unică a tuturor realităţilor); aşa traduce şi Biblia de Ierusalim, revendicându-şi aplicarea unei riguroase sintaxe ebraice.
Precizarea: „care se prefăcuse'n şarpe“ lipseşte din Textul Ebraic. După o tradiţie rabinică, n'ar fi vorba de toiagul din versetul 2, ci de un altul, dat anume de Dumnezeu lui Moise.
Literal: „După zilele acelea multe“. Această determinare lipseşte dintr'o seamă de variante manuscrise.
Cei ce căutau să te omoare. Expresia va fi folosită şi în Mt 2, 20.
Într'o seamă de texte ebraice: „Domnul“. Vezi nota de la 3, 2.
În Varianta Ebraică: „Tu-mi eşti un soţ sângeros“ sau: „Tu-mi eşti un soţ de / prin sânge“. Se pare că circumcizia era practicată încă înainte de epoca bronzului (vezi folosirea tradiţională a cuţitului de piatră). Episodul enigmatic din versetele 24-26 exprimă superstiţia păgână (Sefora era o madianită!) după care ritualul (premarital) al circumciziei, însoţit de o anume formulă magică, avea puterea de a alunga duhurile inoportune. E stufărişul animist din care avea să se limpezească religia lui Israel, monoteistă.
Semnele din versetele 2-9.
Verbul ebraic indică o sărbătorire la capătul unui pelerinaj, cum sunt la noi hramurile marilor mânăstiri sau Paştile la Ierusalim.
Ne-a chemat prin poruncă. Acţiunea de a cita pe cineva în justiţie prin mandat obligatoriu.
Scribii erau evreii desemnaţi de vătafii (supraveghetorii) egipteni să ţină evidenţa personalului, zilelor de lucru şi producţiei. Vezi v. 14.
Literal: „ca ieri şi ca alaltăieri“.
La seceriş, localnicii recoltau doar spicele, lăsând pe mirişte paiele aproape întregi. Acestea, deci, mai trebuiau secerate o dată (sau smulse) şi apoi tocate spre a fi amestecate în lutul cărămizilor de chirpici.
Iahvé. Asupra numirilor lui Dumnezeu vezi nota de la Fc 4, 26. De altfel, fragmentul cuprins între 6, 2 şi 7, 7 este o variantă a chemării lui Moise, paralelă cu cea de până aici, faţă de care prezintă asemănări şi deosebiri.
El-Şaddai, numele sub care-L cunoşteau patriarhii pe Dumnezeu şi care acum este înlocuit cu Iahvé (Domnul).
Literal: „mi-am întins mâna“, în sensul: am jurat prin ridicarea mâinii.
Textual: „cel din [femeia] feniciană“. La începutul istoriei Evreilor, Fenicia şi Canaanul erau sinonime. Menţiune destinată să atragă atenţia că în neamul lui Israel s'a strecurat sânge străin.
Literal: „cu puterea lor“; putere armată (existentă sau, mai departe, în perspectiva organizării).
Dragon; şarpe mare, uriaş. Cuvânt diferit de cel din 4, 3, dar acelaşi cu cel din Ps 90, 13. Termenul ebraic sugerează chiar o reptilă gigantică, de tipul crocodilului.
Literal: „pe malul Râului“. Vezi nota de la 1, 22.
Canalele dintre braţele Deltei; canalele de irigaţie din interiorul ţării.
Într'o seamă de texte ebraice, ca şi în unele versiuni ale Septuagintei (inclusiv ediţia lui Alfred Rahlfs), următoarele patru versete îi aparţin capitolului 7, cu numerotarea 26, 27, 28, 29. Pentru concordanţa cu principalele ediţii româneşti de până acum, versiunea de faţă păstrează ordinea acestora.
Să-i scoată din ţărână (asemenea lui Aaron), pe principiul: cel ce poate să-i aducă, poate să-i şi alunge!
Literal: „muscă câinească“. Termenul ebraic indică numele colectiv al unei specii de insecte dăunătoare, dar greu de identificat; foarte prolifică, specia implică şi ideea de viermuială. Vulgata traduce: omne genus muscarum = „tot felul de muşte“. „Tăunul“ e mai apropiat: insectă vătămătoare, prolifică şi agresivă.
Verbul paradoxázo înseamnă „a osebi“, „a distinge“, „a pune de-o parte“, „a trage un hotar între“, dar şi „a slăvi“, „a glorifica“, „a face pe cineva celebru“, „a consacra pe cineva în mod extraordinar, neobişnuit“.
„Mâna Domnului“, în general: puterea lui Dumnezeu; aici: biciul divin care pedepseşte.
Literal: „moarte“. Termenul ebraic indică o boală generală, rapidă şi necruţătoare, asemenea ciumei.
Acelaşi verb ca în 8, 22; vezi nota.
În Textul Ebraic: „toiagul“.
Amănunt care plasează calamitatea în luna ianuarie.
Verbul empaízo înseamnă „a se juca“, „a zburda“, „a se zbengui“, dar şi „a-şi bate joc de cineva“, „a batjocori“ (ca în Mt 20, 19; 27, 29). Ideea textului de faţă nu este aceea a unei întreceri între două forţe egale (ca în unele traduceri), ci că Dumnezeul lui Israel e atât de puternic, încât îşi permite să-i joace pe degete pe cei ce se cred egali cu El (aceasta, nu fără ca fiii lui Israel să jubileze). Dumnezeu este Cel ce controlează evenimentele istorice.
Ca în toate cazurile asemănătoare, sintagma „Dumnezeul nostru“ are valoare de apoziţie (precizează calitatea substantivului precedent). Textual, citeşte: „e sărbătoarea lui Iahvé, (Cel ce este) Dumnezeul nostru“. Despre numele divine revezi nota de la Fc 4, 26.
Motivarea lui Faraon e întemeiată: lui Dumnezeu nu-I puteau „sluji“ decât bărbaţii (cf. 23, 17; 34, 23).
Literal: „moartea aceasta“.
Literal: „nimeni nu l-a văzut pe fratele său“.
Literal: „îmi vei vedea faţa“.
Cuvântul „plagă“ a mai fost folosit în Fc 12, 17. Aici e singurul loc din Iş unde-l întâlnim. El înseamnă, literal, „lovitură“; prin extindere: „pedeapsă“; dar şi „rană“ (provocată de o lovitură).
Vecini, desigur, egipteni. Vezi 3, 21-22.
În fapt, continuarea lui 10, 29: Moise i se adresează tot lui Faraon (vezi v. 8).
Râşniţă: moară primitivă, alcătuită dintr'o piatră de bază, fixă, şi una deasupra, mobilă, rotită pe un ax. Sclava şedea în genunchi şi învârtea piatra de deasupra, sub care se zdrobeau grăunţele.
Plecarea Israeliţilor se va face pe tăcute, într'o linişte totală: nici măcar câinii nu vor da, ca de obicei, alarma.
Când pe cer e luna plină a primăverii.
În Textul Ebraic, literal: „între cele două seri“. Expresie obscură, interpretată în mai multe variante. Septuaginta preferă „spre seară“ (înainte de apusul soarelui).
Text mesianic, cu rezonanţă clară în In 19, 36.
Ţinuta: gata de drum (pentru plecarea ce se apropie).
Etimologia cuvântului Paşti (în româneşte, de la grecescul pásha) e necunoscută. Ebraicul pésah e legat de verbul pāsah = „a şchiopăta“, „a sări“, „a juca într'un picior“, „a sări peste“ (a omite), „a cruţa“. Vulgata îl explică: id est transitus Domini = „adică trecerea Domnului“, sens referitor la faptul că Dumnezeu, în noaptea aceea, a trecut (a străbătut) Egiptul. Primul sens s'ar referi la faptul că, trecând, Domnul „a sărit peste“, „a cruţat“ casele fiilor lui Israel. Fără a nega aceste sensuri, literatura patristică raportează cuvântul şi la „trecerea“ lui Israel prin Marea Roşie, adică de la robie la libertate. Evenimentul istoric este, în acelaşi timp, şi o prefigurare: el Îl anticipează pe Iisus Hristos, Cel ce „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer ne-a trecut pe noi“ (din Canonul Învierii).
Sensul exact: îi voi pedepsi după cum merită (ca pe unii ce n'au fost în stare să-i apere pe Egipteni).
Literal: „vă voi acoperi“. În Textul Ebraic: „voi sări peste (dincolo) de voi“, vă voi ocoli, viziune care-L implică în act pe Domnul-Însuşi. Septuaginta preferă acordul cu v. 23: Nimicitorul (îngerul Domnului) este cel ce execută pedeapsa, iar Domnul este Cel ce apără (acoperă, protejează, ascunde victima de ochii executorului).
Cf. Textului Ebraic. În Septuaginta, literal: „păziţi această poruncă“.
Despre „oastea“ lui Israel vezi 6, 26 şi nota.
Literal: „înjunghiaţi Paştile“.
Nimicitor: executor al pedepselor divine. Menţionat şi la 1 Co 10, 10.
Plural-singular: alternanţă între adresarea către obşte şi cea către fiecare ins în parte; va fi întâlnită frecvent în cărţile Pentateuhului.
Localitate încă neidentificată, alta decât cea din Fc 33, 17.
Textul Ebraic (în tradiţia sacerdotală) dă această cifră numai pentru şederea în Egipt. Septuaginta însă precizează: „şi'n Ţara Canaanului“, menţiune cu care Sfântul Pavel va fi de acord în Ga 3, 17. Potrivit aserţiunilor din Fc 15, 13 şi FA 7, 6, şederea Evreilor în Egipt a durat patru sute de ani.
Literal: „să-I facă Domnului Paştile“.
A sfinţi, a consacra, cu ideea de a pune deoparte, a păstra în rezervă, a-i hărăzi cuiva un anume scop. Dătător de viaţă, Dumnezeu revendică pentru Sine pârga vieţii, întâiul fruct al pântecelui matern. Prin această sfinţire, primul-născut al omului devenea proprietatea lui Dumnezeu; primul-născut al animalului Îi era destinat tot lui Dumnezeu, dar ca animal de jertfă.
Literal: „în luna celor noi“. În Textul Ebraic: „în luna Abib“, ceea ce se traduce: „în luna spicului“. Pentru această explicaţie vezi 9, 32 şi nota. E prima lună a anului evreiesc, numită mai târziu Nisan.
Acest ritual să devină permanent şi de neşters, ca un tatuaj şi ca o obsesie.
Literal: „cel ce deschide pântecele“.
Asinul, animal necurat, nu poate fi adus jertfă; deşi mult mai valoros, el va fi dat în schimbul unui miel ce va fi jertfit în locul lui.
Să dai o sumă de bani cu care poţi cumpăra un animal de jertfă. În Textul Ebraic: „dacă nu-l vei răscumpăra, să-i rupi gâtul“ (să-l omori fără să curgă sânge, ca nu cumva uciderea lui să fie luată drept jertfă).
De-a lungul coastei Mediteranei, patru-cinci zile de mers până'n Canaan.
Textul Ebraic adaugă: „ca să poată merge şi ziua şi noaptea“, adaos pe care Septuaginta nu-l consideră necesar.
„Să se întoarcă“, în sensul: să ocolească. Textul e o reluare a istorisirii din 13, 18, cu unele detalii toponimice.
Înfrântul Faraon va fi cel ce instrumentează slava biruitorului Dumnezeu.
„Cu mână'naltă“: gest de libertate; plecaseră fluturând din mâini, fără să le pese (e altceva decât „braţul înalt“ al lui Dumnezeu).
Verbul sugerează: s'a mutat ridicându-se prin văzduh.
„Îngerul lui Dumnezeu“ şi „stâlpul de nor“ sunt sinonime şi simbolizează prezenţa ocrotitoare a Domnului (Iahvé) asupra poporului israelit.
Textul Ebraic, foarte dificil, sugerează şi traducerea: (datorită norului) „noaptea era întuneric într'o parte şi lumină în cealaltă“ (Symahus).
Imagine grandioasă: vântul e harapnicul cu care Dumnezeu mână telegarii mării, alergându-i.
Dubla mişcare a toiagului lui Moise a devenit în imnografia creştină simbol şi prefigurare a Sfintei Cruci: pe verticală când a despicat apele, pe orizontală când le-a readunat.
Imn devenit celebru şi intrat foarte de timpuriu în imnografia creştină. Având o triplă dimensiune – poetică, istorică şi profetică –, el cântă nu numai eliberarea Evreilor din robia egipteană şi trecerea lor prin Marea Roşie (vv. 4-12), ci şi drumul lor prin pustie spre Ţara Făgăduinţei (vv. 13-16) şi chiar regăsirea lor în templul din Ierusalim (vv. 17-18).
Cu nuanţa: dureri ale femeii care naşte (ca în Ps 47, 6).
Deci, şi a lui Moise. Proorociţă: femeie inspirată, căreia Dumnezeu îi transmite mesaje (vezi Nm 12, 1-2); înzestrată şi cu darul poetic: proorociţa Debora, asemenea lui Mariam, va alcătui şi ea un imn (Jd 5).
Timpan (de la grecescul týmpanon): instrument muzical asemenea unei tamburine.
În fapt, nucleul Cântării lui Moise. E posibil ca aceste două versuri să fi alcătuit un refren prin care femeile celebrau, şi ele, biruinţa.
În ebraică: mar = „amar“, „amărăciune“.
Cantitate dublă, în vederea Sabatului de a doua zi (vezi v. 26).
În Textul Ebraic: man-hu; cuvânt de origine necunoscută şi semnificaţie incertă, prin care se explică numele de „mană“ pe care Israeliţii l-au dat acestui fel de hrană (vezi v. 31).
Omer: ceva mai mult de 2 litri.
Sâmbătă – în ebraică: Sabbath = „odihnă“. La origine, ziua cu care se încheia săptămâna de şapte zile. Verbul derivat însemna la început „a încheia“, „a termina“, „a isprăvi“, „a înceta de a mai...“, „a pune capăt“; mai apoi: „a fi inactiv“, „a nu lucra“, „a se odihni“. La Evrei, zi riguroasă de odihnă (reţinere absolută de la activităţile fizice), rigurozitate împinsă uneori până la formalism, ceea ce-L va face pe Domnul Iisus s'o desfiinţeze (vezi Mt 12, 8; Mc 2, 27; Lc 6, 5; 13, 15-16). Sfântul Apostol Pavel, de asemenea, va nega obligativitatea Sabatului (Col 2, 16-23; Evr 4, 4-11). Creştinii îl vor înlocui cu ziua de Duminică (Domini Dies = Ziua Domnului), „ziua cea dintâi a săptămânii“. În această primă zi a arătat Dumnezeu lumina (Fc 1, 3-5) şi tot în ea a înviat Domnul Iisus, „Lumina lumii“ (In 9, 5). Încă din epoca apostolică, Duminica era ziua în care creştinii săvârşeau Euharistia, „frângerea pâinii“, cuminecarea (vezi FA 20, 7 şi nota).
Coriandru: plantă umbeliferă (coriandrum sativum) al cărei fruct, aromat asemenea chimenului, are un diametru de 5 mm. Comparaţia de aici se referă nu la culoarea, ci la mărimea grăuntelui de mană.
Adică, de fapt, în Chivotul Mărturiei (sau al Legământului). În acesta erau păstrate Tablele Legii, toiagul lui Aaron şi urna cu mană, tradiţie ce va fi consemnată de Apostolul Pavel în Evr 9, 4.
O vadră: ceva peste 10 litri. În Textul Ebraic: „a zecea parte dintr'o efă“.
A-L ispiti pe Dumnezeu: a te îndoi de puterea sau de bunătatea Lui şi a-I cere să Şi le dovedească printr'o minune; a-L pune la încercare.
Ar însemna „Cârteală-şi-Ispitire“.
Nume generic pentru Amaleciţi, popor descendent din Edom (vezi Fc 36, 1 şi 12). Aşezaţi la nord de Cadeş, ei îşi revendicau, probabil, oaza de la Rafidim.
Prima menţiune a lui Iosua (Navi), tânărul războinic care-i va succeda lui Moise şi va cuceri Canaanul.
E pentru întâia oară când Moise e menţionat ca autor al cărţilor lui; chiar dacă nu putem şti de care anume carte e vorba aici, faptul rămâne semnificativ.
Iahvé-Nissi = „Domnul este steagul meu“.
Literal: „să mănânce pâine“, expresie ebraică pentru „a mânca“, „a sta la masă“.
Dată imprecisă; se crede că cea exactă a dispărut din vechile manuscrise ebraice.
Adică în faţa (sau în imediata vecinătate) a „muntelui lui Dumnezeu“, Sinai (după tradiţia elohistă: Horeb – vezi 3, 1 şi nota). Localizat în sudul peninsulei cu acelaşi nume. Munte devenit celebru prin aceea că în el i S'a descoperit Dumnezeu lui Moise şi li s'a dat Israeliţilor Legea. Pentru Sfântul Apostol Pavel, Sinaiul va fi simbolul Legii care a fost desfiinţată prin Iisus Hristos (vezi Ga 4, 24-31).
Adică la „muntele lui Dumnezeu“, Sinai.
Textual: basíleion hierátevma. În context, cele trei trepte: „popor ales“ în vederea unei misiuni speciale, selecţionat de Cel ce, ca Împărat suprem, stăpâneşte „tot pământul“; pentru îndeplinirea misiunii, poporul ales e înzestrat cu o „preoţie împărătească“, preoţie conferită de Împăratul-Dumnezeu (în fapt, întregul text e o pregătire pentru instituirea templului şi a preoţiei levitice); prin prezenţa şi lucrarea acestei preoţii, poporul ales devine el însuşi „neam sfânt“. Textul Ebraic permite traduceri cu accentul nu pe preoţie, ci pe împărăţie: „împărăţie preoţească“ sau „împărăţie de preoţi“ (în Vulgata: regnum sacerdotale), de unde interpretarea de sorginte apuseană că ar fi vorba de instituirea unei „preoţii universale“, în virtutea căreia orice membru al comunităţii este preot. În faţa acestei interpretări, romano-catolicii glosează în sensul că o „împărăţie de preoţi“ nu înseamnă că e „alcătuită din preoţi“, ci „condusă de preoţi“ (de aici, deschiderea spre teocraţie). Expresia din Septuaginta e citată aidoma în 1 Ptr 2, 9, în acord cu sintagma „preoţie sfântă“ din 1 Ptr 2, 5, în sensul că vechea preoţie, cea din umbra Legii, devine cu adevărat „împărătească“ şi „sfântă“ prin Cel ce o conferă, Iisus Hristos, Împărat şi Arhiereu. În acelaşi sens o foloseşte şi Sfântul Vasile cel Mare în una din rugăciunile sale liturgice (anamneza din Liturghia ce-i poartă numele).
Literal: „curăţeşte-i“ (oficiază, prin poruncă, actul purificărilor rituale).
Ebr.: „muntele“; (totuşi, în unele manuscrise: „poporul“).
Sensul exact al verbului katanoéo: „a vedea (a contempla) spre a înţelege“; „a privi spre a-ţi câştiga pricepere“; „a înţelege“. Folosit în Fc 3, 6 în legătură cu pomul cunoştinţei binelui şi răului. În textul de faţă: nu numai că ochii omului nu pot suporta slava lui Dumnezeu, dar nici vederea lui lăuntrică, de creatură, nu poate accede la fiinţa intimă a lui Dumnezeu, la esenţa Lui.
În concordanţă şi cu Textul Ebraic: frază întreruptă, rămasă neisprăvită; autorul s'a grăbit să introducă marele şi importantul capitol al Decalogului. În fapt, primul verset al capitolului următor e continuarea versetului 19 al capitolului de faţă.
Textual: „idol“ (eídolon); prin definiţie, statuie sau statuetă sculptată, ca reprezentare a unei zeităţi.
Această interdicţie făcea din Israel un unicat în întregul său context uman. De reţinut însă că textul se completează prin prima frază a versetului următor; porunca nu interzice opera de artă, ci transformarea acesteia în idol.
Grecescul zêlos înseamnă „zel“, „ardoare“, „râvnă“, dar şi „gelozie“, „emulaţie“, „rivalitate“; zelotés înseamnă „zelos“ sau „gelos“; sensul e dictat de context. În cazul de faţă, Dumnezeu Îşi revendică în exclusivitate fidelitatea şi iubirea celor cu care a încheiat legământul; în caz de trădare cu alţi „dumnezei“, El Îşi atribuie chiar pornirile temperamentale ale unui acces de gelozie. Sfântul Apostol Pavel va vorbi despre o „gelozie a lui Dumnezeu“: vezi 2 Co 11, 2 şi notele în context.
„Cea dintâi poruncă urmată de făgăduinţă“ (Ef 6, 2).
În sensul de a nu săvârşi adulter.
Ca şi la 12, 24, alternanţă plural-singular: poruncă pentru întreaga comunitate şi pentru fiecare ins în parte.
La început, preotul israelit care aducea jertfa avea pe el doar o bucată de pânză împrejurul coapselor, după modelul egiptean. Mai târziu, când altarele erau înalte şi cu trepte de acces, preoţii erau obligaţi să poarte pe dedesubt pantaloni (vezi 28, 38).
Literal: „în dar“; „pe gratis“.
Literal: „dacă va răspunde“, în replică la o anume situaţie, propunând modificarea ei.
În sensul: servitoare-ibovnică.
Cu acest verset se instituie „legea talionului“; mai pregnantă în vv. 23-25.
Crima fără premeditare; în acest caz, impactul dintre ucigaş şi victimă e pus pe seama lui Dumnezeu.
Se instituie dreptul de azil. Locul de refugiu avea, de obicei, un sanctuar.
Sensul exact: fără să aibă înfăţişare de om; în stare încă embrionară, când copilul – după concepţia vremii – încă nu devenise persoană (Textul Ebraic însă vizează cu precădere vătămarea mamei). Vezi şi versetul următor.
Prin transcrieri neglijente ale vechilor manuscrise, versetele 3b şi 4 au fost deplasate de la locul lor firesc, adică imediat după versetul 1. Cititorul e rugat să le trateze ca atare.
În Textul Ebraic: „să fie lovit de anatemă“, adică: să I se ceară lui Dumnezeu, prin blestem, ca el să piară.