• În tot Vechiul Testament, verbul katepeígo e folosit numai aici şi înseamnă „a presa pe cineva să facă ceva“. În Textul Ebraic: „nu te purta cu el ca un creditor“.


  • „Goliciunea“, dublu sens: goliciunea trupului neocrotit de haină; goliciunea care-l face pe om indecent.


  • E vorba de sfinţenia rituală. Carnea animalelor sfâşiate de fiare era presupusă ca încă mai având în ea sânge; consumarea sângelui era drastic interzisă de Lege (vezi Lv 7, 26-27).


  • Expresie pentru rob în general.


  • Textual: „din luna întâi“; vezi şi 12, 18.


  • Textual: „la ieşirea anului“. Anul evreiesc era perioada dintre două toamne.


  • Această ultimă propoziţie se află numai în unele ediţii ale Septuagintei, inclusiv cea din Frankfurt 1597 (după care a fost tradusă Biblia lui Şerban).


  • În text şi context: de remarcat alternanţele între singular şi plural; vezi şi nota de la 12, 24.


  • Stâlpii: pietre'n forme alungite, înfipte'n pământ, reprezentând anumite zeităţi.


  • Marea Mediterană.


  • Sudul Palestinei.


  • Nadab şi Abiud: fiii lui Aaron (vezi 6, 23).


  • A doua menţiune despre activitatea literară a lui Moise (prima a fost la 17, 14).


  • Cuvintele din carte (v. 4).


  • În Versiunea Ebraică: „L-au văzut pe Dumnezeul lui Israel“; expresie cu totul singulară şi uimitoare, întrucât „nu va putea omul să-Mi vadă faţa (să Mă vadă) şi să trăiască“ (33, 20). Textul Septuagintei precizează că oamenii au văzut numai „locul unde stătea Dumnezeu“, anume doar ceea ce părea a fi aşternutul tronului Său (vezi restul versetului).


  • „Au mâncat şi au băut“: semn că erau vii, dar poate fi vorba şi de un prânz ritual, cu care se încheia de obicei un legământ, o alianţă, un contract, un armistiţiu (vezi alianţa dintre Israel şi Abimelec – Fc 26, 26-31 şi pe aceea dintre Iacob şi Laban – Fc 31, 54).


  • „Lor“: poporului.


  • Iachint: un fel de safir sau ametist, albastru-violet. În Textul Ebraic: „piei de delfin“.


  • Textual: „lemn care nu putrezeşte“; identificat cu salcâmul, cunoscut prin durabilitatea lui.


  • Acest verset lipseşte din textul grecesc; ediţiile româneşti l-au preluat din versiunile ebraice.


  • „Efod“: parte din veşmântul preoţesc; făcut din mătase scumpă, încrustată cu pietre preţioase, era purtat pe umăr. „Pieptar“ (hoşen): altă parte de veşmânt preoţesc, ataşată de efod prin inele de aur.


  • „Chivot“ (kivotós) traduce un cuvânt ebraic care înseamnă „ladă cu capac“, „cufăr“, „sicriu“. Folosit mai întâi pentru a desemna corabia lui Noe (Fc 6, 14). Vulgata îl traduce prin arca = „arcă“ (cu acelaşi înţeles). În cultul creştin ortodox, chivotul este macheta miniaturală a unei biserici, aşezată în altar pe sfânta masă, în care se păstrează Împărtăşania pentru bolnavi. „Chivotul mărturiei“: semnul (mărturia) prezenţei lui Dumnezeu.


  • Un „cot“: aproximativ 45 cm.


  • Mai târziu, ilastérion va deveni o masă pe care marele preot aduce jertfa de ispăşire („acoperirea“ păcatelor), prin stropire cu sânge. Folosit şi de Sfântul Pavel în Rm 3, 25 (vezi nota).


  • Simbol al prezenţei lui Dumnezeu „Cel ce şade pe heruvimi“ (1 Rg 4, 4; 2 Rg 6, 2; 4 Rg 19, 15).


  • Lucrat prin cizelare; precizare menită să elimine presupunerea că imaginile sacre ar fi fost „chipuri cioplite“ (interzise prin Decalog – 20, 4). E motivul pentru care cultul creştin ortodox admite icoana, cizelura şi basorelieful, dar respinge statuia.


  • syskiázo = „a acoperi cu umbră“, „a cufunda în umbră“. Prin lipsa de realism a imaginii, conotaţia duhovnicească e evidentă: Dumnezeu, „Cel ce şade pe heruvimi“, prin aripile acestora Îşi face simţită prezenţa în simbol. Folosind un verb cu aceeaşi rădăcină: episkiázo = „a umbri“, Noul Testament va conota acţiunea prin care Dumnezeu Îşi exercită puterea sau Îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane: Puterea Celui-Preaînalt o va „umbri“ pe Fecioara Maria, făcând-o să zămislească de la Duhul Sfânt (Lc 1, 35), norul luminos al schimbării la faţă îi va „umbri“ pe apostoli (Mt 17, 5; Mc 9, 7), umbra lui Petru îi va „umbri“, vindecătoare, pe bolnavii Ierusalimului (FA 5, 15).


  • După unii: bordură pentru protejarea obiectelor de pe masă; după alţii: stinghie de unire a picioarelor mesei, care să-i asigure stabilitatea. Optăm pentru sensul prim.


  • Pâinile-ofrandă; pâinile-proaducere. În echivalentul liturgic ortodox: prescurile (aduse ca prinoase la altar).


  • Un talant: aproximativ 35 kg.


  • Textual: „vison“, pânză de in de India, ţesătură foarte fină şi scumpă, cu firul răsucit după fierbere (topire).


  • În Textul Ebraic: „operă de artist“, ceea ce înseamnă lucrare de ţesător iscusit; aşadar, chipurile heruvimilor erau parte din ţesătura însăşi.


  • Vezi nota de la 25, 5.


  • Literal: „spre mare“ (adică spre Mediterana).


  • În greceşte: katapétasma = „perdea“, „draperie“. Echivalentul ei liturgic din cultul ortodox e impropriu numit uneori „catapeteasmă“ (perdea); mult mai potrivit e „iconostas“ sau „tâmplă“ (aceasta, de la templum).


  • Corespunzând în arhitectura liturgică ortodoxă: „sfânta“ = naosul; „sfânta-sfintelor“ = altarul.


  • Ideea este aceea de scobitură în lemn sau de trunchi găunos. În locurile de popas, golul era, probabil, umplut cu pietre sau nisip.


  • Desigur, meşteri iscusiţi (de care va fi vorba şi la 31, 1-6), dar consideraţi ca nişte harismatici; cel ce produce opere menite sfinţeniei e mai mult decât un simplu meşteşugar.


  • Ca şi Aaron, veşmântul devine sfânt prin actul sfinţirii.


  • Textul Ebraic adaugă: „şi le vei aşeza în cuibuşoare de aur curat“, adaos pe care Septuaginta îl consideră drept o anticipare a versetelor 13-14.


  • Literal: „paveze“; agrafe în formă de scut. Textul Ebraic indică locaşurile („cuibuşoarele“) în care sunt montate pietrele preţioase.


  • Veşmânt desemnat în Septuaginta prin termenul logêion (derivat din lógos), care înseamnă „avanscenă“ (locul de unde vorbeau actorii teatrului antic), dar şi „tribunal“. Sumara descriere de mai jos conturează o bucată de stofă îndoită, purtată pe piept; în îndoitura ei, ca într'un fel de buzunar, erau adăpostite oracolele Urim şi Tumim, prin mijlocirea cărora marele preot putea să cunoască „judecăţile“ (hotărârile) lui Dumnezeu.


  • Textul Ebraic prezintă în continuare, de-a lungul a şase versete, o descriere de amănunt: 23 Pentru pieptar vei face două inele de aur; cele două inele de aur le vei prinde de cele două colţuri de sus ale pieptarului. 24 Cele două lănţişoare împletite din aur le vei trece prin cele două inele de la colţurile de sus ale pieptarului. 25 Cele două capete ale lănţişoarelor le vei prinde de cele două cuibuşoare de pe umerii efodului, în partea din faţă. 26 Vei face două inele de aur şi le vei pune la colţurile de jos ale pieptarului, pe marginea dinlăuntru, întoarsă spre efod. 27 Vei face două inele de aur şi le vei pune pe cei doi umeri ai efodului, dedesubt şi'n faţă, la încheieturi, peste cingătoarea efodului. 28 Inelele pieptarului se vor lega de inelele efodului printr'un şnur de mătase violetă, aşa încât să stea peste cingătoarea efodului: în acest fel, pieptarul nu se va mişca de pe efod. Din această inserţie rezultă un decalaj în numerotarea versetelor. Ediţia Rahlfs a Septuagintei notează decalajul, dar menţine numerotarea, sărind de la v. 22 la v. 29, însă adăugându-i acestuia un 29 a: Textul Masoretic rezumat aici în versetele 24 şi 25.


  • Urim şi Tumim: două cuvinte ebraice cu etimologii şi sensuri incerte, care s'ar putea traduce prin „Lumini şi Desăvârşiri“. Septuaginta le traduce prin „Arătarea şi Adevărul“. Nu ştim dacă ele erau obiecte (geme sau zaruri) ori numai cuvinte scrise înlăuntrul pieptarului. Oricum, aveau o funcţie oraculară: prin mijlocirea lor obţinea marele preot răspunsuri dumnezeieşti, prin „da“ sau „nu“, în împrejurări excepţionale.


  • Cuvântul original indică o placă alungită, în formă de potcoavă (aşa cum îl traduce Biblia din 1688); în fapt, o diademă, menită să-i ateste marelui preot un rol nu numai sacerdotal, ci şi princiar.


  • Tiară; coroana sacerdotală a marelui preot. Între ebraicul kidar, grecescul mitra şi echivalentul occidental turban, versiunea de faţă preferă, ca mai potrivit, termenul lui Ieronim, tiara (Vulgata).


  • Ritualul prin care, pentru prima oară, în mâinile preotului erau puse bucăţile de carne ce trebuiau aduse ca jertfă.


  • Vezi nota de la 20, 26. Porunca presupune existenţa unui altar cu trepte, aşa cum va fi mai târziu în templul din Ierusalim.


  • Ebr: „căci acesta-i berbec al sfinţirii“ (preotului).


  • A afierosi: de la aforízo = „a separa“, „a despărţi“, „a osebi“, „a pune de-o parte“; de unde: a dedica, a consacra ceva (sau pe cineva) cuiva; a oferi prinos. În ebraică: „ca să le aducă, legănându-le...“. Gest ritual prin care ofranda Îi era întinsă lui Dumnezeu şi primită înapoi, ca de la El.


  • O efă: 36,4 litri.


  • Un hin: 6,06 litri.


  • Libaţie rituală.


  • În Textul Ebraic: „voi locui“ (în mijlocul lor). Septuaginta corelează verbul cu numele propriu „Domnul“ (Iahvé) din versetul următor: Dumnezeu este Cel ce Se identifică în propriul Său nume, un nume care, în acelaşi timp, înseamnă şi prezenţa Sa reală în mijlocul celor ce-i cunosc identitatea.


  • Adică tămâiere profană, fără scopuri rituale.


  • Mai exact: nu veţi vărsa libaţii.


  • Recensământul.


  • „Siclu“ (Ieronim) îl traduce pe ebraicul şéqel; în LXX: didrahma. „Siclul sfânt“: moneda cu care se plătea darea către templu, de douăzeci de ghere, spre deosebire de siclul mesopotamian, de douăzeci şi patru de ghere.


  • Se considera că recensământul e o necesitate social-economică, dar şi un păcat împotriva lui Dumnezeu, singurul îndreptăţit să cunoască numărul real al supuşilor Săi.


  • „Casie“: specie de arbore oriental, folosit şi în medicină (Cassia fistula).


  • În sensul: trupul unui om oarecare, al unui profan (vezi versetul următor).


  • În Versiunea Ebraică aceste cuvinte sunt rostite de popor şi se referă la un singur „dumnezeu“. În Septuaginta, rostit de Aaron, textul capătă o notă de ironie amară, ca'n deznădejdea unei înfrângeri: deşi idolul este unul, Aaron foloseşte pluralul limbajului politeist.


  • În ochii lui Dumnezeu, Aaron s'a făcut solidar cu păcatele poporului.


  • Acest verset lipseşte în Septuaginta.


  • Literal: „v'aţi umplut mâinile“, în sensul: aţi fost consacraţi Domnului. Ca răsplată pentru ce-au făcut, leviţii primesc învestitura preoţească. Pentru expresie vezi 29, 24.


  • Expresia nu este: „şterge-mă şi pe mine“ (ideea de solidaritate) ca în unele traduceri, ci: „şterge-mă pe mine“ (în locul celor ce-au greşit = ideea de jertfă). O declaraţie atât de emoţionantă nu va mai fi întâlnită decât la Apostolul Pavel în Rm 9, 3.


  • Schimbare de ton: Dumnezeu i Se adresează poporului.


  • Horeb: un alt nume pentru Sinai.


  • În Textul Ebraic: „cortul întâlnirii“ (dintre Dumnezeu şi Moise).


  • zetéo = a căuta pe cineva cu scopul de a-l întâlni, de a-l întreba, de a-l cerceta, de a afla ceva de la el. Sens oracular.


  • Expresia nu trebuie înţeleasă literal, de vreme ce Dumnezeu îi vorbea lui Moise din mijlocul norului. „Faţă către faţă“ înseamnă că-i vorbea direct, fără intermediari, într'un limbaj accesibil.


  • Adverbul implică ideea de a cunoaşte ceva sau pe cineva în mod limpede, direct şi distinct, fără putinţă de îndoială.


  • Adică: „Iahvé“.


  • „Tare de cerbice“ (cu gâtul ţeapăn, cu ceafa groasă): îndărătnic, încăpăţânat, lipsit de flexibilitate, fără simţul nuanţelor.


  • În Versiunea Ebraică: „înfricoşătoare“. Septuaginta echivalează prin thaumastá = minunate, uimitoare, extraordinare (lucruri menite să stârnească nu groaza, ci admiraţia).


  • Capişte: altar, jertfelnic, templu.


  • Grecescul álsos = „copac“ înseamnă îndeosebi „copac consacrat“ şi, prin generalizare, orice perimetru vegetal dedicat unei zeităţi. Textul Ebraic foloseşte cuvântul aşera, care desemna emblema Astartei, zeiţa erosului şi a fecundităţii, al cărei cult orgiastic se consuma uneori în crânguri sau desişuri destinate anume.


  • În legătură cu gelozia lui Dumnezeu vezi nota de la 20, 5.


  • Capitolele 35-40 reiau textul din capitolele 25-31, cu unele prescurtări sau adăugiri, spre a sublinia că poruncile lui Dumnezeu sunt puse în aplicare. Notele de acolo sunt valabile şi pentru aceste pagini.


  • De aici şi până la 40, 35 acelaşi material e ordonat diferit pe versete, în funcţie de variantele manuscriselor ebraice sau greceşti pe care au lucrat traducătorii. Întrucât ediţia Rahlfs adoptă, şi ea, o linie diferită, versiunea de faţă rămâne fidelă ediţiilor Bucureşti 1688 – Bucureşti 1914 şi tuturor celor intermediare, prin care s'a statornicit tradiţia biblică românească.


  • Tablele Legii.


  • În Textul Ebraic, următoarele şapte versete fac parte din capitolul 5, drept versetele 20-26, ordine pe care o adoptă şi ediţia Rahlfs a Septuagintei şi aşa cum se află în traducerile BJ, TOB, OSTY şi, la noi, 1938 (GALA). Versiunea de faţă preferă structura ediţiilor româneşti clasice, şi aşa cum se află şi în versiunile engleze KJV, RSV şi TEV.


  • Cuvântul ebraic caráath desemna nu numai lepra în sine, aşa cum este ea definită astăzi, ci şi orice boală a pielii, ulceroasă sau nu, şi chiar mucegaiurile ce apar pe haine sau pereţi, producând degradarea acestora. Capitolele 13 şi 14 constituie un veritabil tratat de diagnosticare şi tratare a leprei. În diagnostic, preotul avea putere de decizie. Leprosul era considerat impur şi din punct de vedere spiritual, impuritate ce atrăgea şi interdicţia de a aduce jertfe la altar.


  • „Dacă”: nu în sens condiţional, ci în sens circumstanţial (când).


  • Grecescul doron = „dar” îl traduce pe ebraicul gorbān, care înseamnă ofrandă de orice fel, chiar şi dintre cele ce nu sunt destinate sacrificării pe jertfelnic.


  • „Ardere-de-tot” = holocaust; jertfă de animal, după arderea căreia nu mai rămâne decât cenuşa.


  • „Jertfă ” în sensul: vietatea ce urmează să fie jertfită.


  • „Prinosul de pâine” are un înţeles mai larg: orice prinos din produsele pământului.


  • „În spuză” sau pe vatră încinsă, pe plită.


  • Interdicţie insistentă asupra aluatului dospit, acesta fiind simbol al alterării, aşa cum îl va folosi şi Iisus (vezi Mt 16, 12 şi nota, precum şi locurile paralele). Cât despre „miere”, termenul ebraic cuprindea şi sucurile de fructe obţinute prin fierberea acestora. Oricum, mierea făcea parte din jertfele rituale ale Canaaneenilor, Egiptenilor şi Asiro-Babilonienilor, ceea ce poate fi o raţiune a interdicţiei iudaice.


  • „Pârgă ”: primele roade care se coc într’o cultură vegetală; de obicei, pârga exprimă mulţumirea faţă de Dumnezeu.


  • Încă din timpurile foarte vechi, sarea era mai mult decât condimentul care dă gust bucatelor sau le conservă: ea era simbolul prieteniei, al comuniunii, al frăţietăţii. E simbolul păstrat până astăzi în întâmpinarea cuiva cu pâine şi sare. Sacralitatea simbolului e foarte vizibilă în expresia: „sarea legământului cu Domnul” (sau: „sarea legământului Domnului”), imediat următoare, idee reluată şi în Nm 18, 19.


  • Ebraiştii încă nu sunt de acord dacă termenul original trebuie tradus: „jertfă de pace (împăcare) ” sau: „jertfă de mulţumire” (sensul ultim e adoptat şi de istoricul evreu Iosif Flaviu). Septuaginta foloseşte sintagma thysía soteríou, ceea ce, în traducere literală, ar însemna „jertfă de mântuire”, sens conferit de cei vechi ritualului prin care cineva le mulţumea zeilor la capătul unei încercări, precum vindecarea dintr'o boală, ajungerea cu bine dintr'o călătorie etc.


  • exiláskomai = „a ispăşi”, „a răscumpăra”, dar şi „a se ruga” (prin mijlocirea sau făgăduinţa unui ritual ispăşitor); vezi Iş 32, 30 şi contextul.


  • Sensul exact: va fi lăsat deoparte, părăsit, dat uitării pentru moment.


  • Literal: „un suflet din poporul ţării”, adică un om de rând, fără funcţii sau demnităţi sociale.


  • „A zecea parte dintr'o efă”: 3,64 litri (în măsură de capacitate).


  • Spre deosebire de prinosul de pâine; vezi 2, 1.


  • Păcatele enumerate în versetele 1-5.


  • Diversele prinoase sau jertfe datorate lui Dumnezeu, pe care cineva a omis să le aducă.


  • Siclul sfânt”: moneda cu care se plătea darea către templu. Pentru detalii vezi nota de la Iş 30, 13.


  • „Aproapele” are aici (şi în contexte asemănătoare) sensul de fiu al lui Israel, israelit, compatriot, concetăţean.


  • Urmând, probabil, versiunea Septuagintei de Frankfurt (1597), ediţiile româneşti din 1688 şi 1914 includ următoarele 10 versete în capitolul 6, acesta având deci un total de 40 de versete. În acord cu toate celelalte traduceri româneşti şi străine (inclusiv cele engleze), versiunea de faţă urmează ediţia Rahlfs.


  • În întreaga lectură a Leviticului trebuie ţinut seama de faptul că, atât în limba ebraică cât şi în cea greacă, unul şi acelaşi cuvânt însemna „jertfă” = act ritual, „jertfă” = victima sau ofranda sacrificată şi „jertfă” = vina pentru care se aduce jertfa. Greaca Septuagintei încearcă o diferenţiere între thysía = jertfa-ritual şi kárpoma = jertfa-victimă, dar, în fapt, sensurile se întrepătrund.


  • Pâini menite a fi consumate, ca hrană, la prânzul de după aducerea jertfei.


  • Literal: „Arătarea şi Adevărul”. Despre Urim şi Tumim vezi nota de la Iş 28, 26.


  • Veţi păzi ceea ce Dumnezeu a poruncit să păziţi.


  • Cea descrisă în versetele 8-11.


  • Precizare cu valoare de avertisment în legătură cu ceea ce se va relata în capitolul următor despre abaterea de la rânduială a lui Nadab şi Abiud.


  • În Textul Ebraic: „a scos strigăte de bucurie”.


  • A cădea cu faţa la pământ: semn de adoraţie.


  • Primii doi fii ai lui Aaron, din cei patru; vezi Iş 6, 23.


  • „Foc străin” s'ar tâlcui prin „jertfă lipsită de sfinţenie”, „sacrificiu profan” sau „ofrandă în afara rânduielii”; aceasta, probabil, datorită faptului că cei doi se hotărâseră să tămâieze din iniţiativă proprie, în afara timpului prescris şi fără o învoire expresă din partea lui Moise sau a lui Aaron. Oricum, accentul cade pe ideea că dispoziţiile Legii trebuie aplicate în mod foarte riguros, fără nici o abatere. Este şi o prefigurare a principiului „ascultării” din viaţa monahală de mai târziu, potrivit căruia novicele nu are îngăduinţa de a face ceva din propria sa iniţiativă, ci numai în conformitate cu ceea ce-i porunceşte părintele său duhovnicesc („tăierea voii”).


  • Textul citat nu se află în nici o altă parte a Bibliei, ceea ce înseamnă că, în afara celor consemnate în scris, exista şi un depozit al memoriei (Tradiţia). „Cei ce se apropie de Mine” = preoţii; „Mă voi preamări” = Îmi voi arăta slava şi puterea prin foc mistuitor.


  • Pentru a exprima starea sufletească a lui Aaron, traducerile din ebraică oscilează între „a tăcut” şi „s'a tânguit”, datorită jocului dintre două verbe omonime. Septuaginta foloseşte verbul katanýsso, care înseamnă „a tăcea” („a amuţi”, „a rămâne mut”), dar numai ca derivat al sensului primar „a fi străpuns de durere”.


  • Animal identificat cu hyrax syriacus (cf. Versiunii Ebraice) sau cu lepus timidus (cf. Septuagintei), iepure sălbatic cu laba catifelată. Deşi nu rumegă, mişcarea ritmică a buzei de jos îl arată c'ar face-o.


  • Zgripţorul: vulturul bărbos. De altfel, identificarea păsărilor necurate nu e întotdeauna foarte precisă, iar ordinea enumerării lor cunoaşte variante.


  • În fapt, patru specii de lăcuste, din cele nouă care sunt menţionate în Vechiul Testament şi pentru care limbile moderne nu au echivalente lexicale pe măsură.


  • Adică patruped fără copită, cu talpa moale, cum e câinele, pisica, ursul, maimuţa etc.


  • Semnele leprei sunt atât de evidente, încât nu mai e nevoie de ţinerea bolnavului în carantină.


  • Dacă lepra s'a generalizat, înseamnă că toată crusta albă va cădea de pe corp: semn de vindecare.


  • Literal: „necurat se va chema pe sine”. În acest sens, Textul Ebraic e mai explicit, cuvântul „necurat” e repetat. Ca un mort printre cei vii, leprosul va avea semne distinctive, de doliu, se va căina pe sine şi-i va avertiza pe ceilalţi să se ţină la distanţă.


  • Un log: aproximativ o jumătate de litru.


  • În funcţie de context, unul şi acelaşi cuvânt, afé, poate însemna „semn”, „pată”, „rană” sau „plagă”, „boală” şi chiar, de-a dreptul, „lepră”.


  • Întregul capitol 15 se ocupă cu eliminările, normale sau patologice, din sistemul genital al omului. Ceea ce pare a fi doar o problemă de igienă corporală este, în realitate, legiferarea comportamentului uman în sfera de taină a vieţii înseşi: fecunditatea şi reproducerea. De aici, caracterul sacral al tuturor acestor interdicţii formale şi prescripţii rituale.


  • În unele manuscrise (ebraice şi greceşti): „în apă curgătoare”.


  • Perdeaua care, în cortul mărturiei, despărţea sfânta de sfânta-sfintelor; catapeteasma.


  • Pentru ilastérion vezi nota de la Iş 25, 17, ca şi pe aceea de la Rm 3, 25. În cort, ilastérion era un acoperământ; în templu va deveni o masă.


  • Prin „casa sa” se înţelege aici nu atât familia lui Aaron, cât întregul cin preoţesc (Aaron şi urmaşii săi întru preoţie).


  • Traducem prin „Ducă-se-pe-pustii” literalul apopompāios = „cel menit (făcut, ales) să fie alungat”. La rândul său, acesta îl traduce pe ebraicul azazel, cuvânt enigmatic, folosit de numai patru ori în cărţile canonice ale Vechiului Testament: o dată aici, de două ori în v. 10 şi o dată în v. 26; Vulgata îl redă prin emissarius = „cel trimis”. În absolut toate vechile traduceri ale Textului Ebraic (Septuaginta, Vulgata, Aquila, Symachus), echivalentul lui azazel e întemeiat pe ideea că termenul e un determinativ al ţapului (pe care s'a aruncat sorţul): cel ce urmează să fie alungat. Exegeţi moderni ai Leviticului (printre care şi Ion V. Georgescu) opinează că termenul Azazel desemnează numele unui demon care locuieşte în pustie (sălaşul diavolilor) şi căruia ţapul va trebui să-i ducă înapoi povara păcatelor pe care acela le-a inspirat. Obiecţia că o astfel de lectură ar sugera o concepţie dualistă (Dumnezeu-Diavol), cu totul străină monoteismului iudaic, e amendată prin observaţia că ţapul a fost mai întâi adus „în faţa Domnului” (v. 10) şi că, prin urmare, ţapul destinat lui Azazel nu reprezintă o alternativă, ci o decizie a lui Dumnezeu, cu ştirea şi îngăduinţa Căruia operează’n lume Satana (vezi cazul lui Iov, dar şi Fc 3). Acesta deci ar fi primul text care dezvăluie existenţa unei demonologii a Vechiului Testament.


  • „A lăsa (să plece)” îl traduce aici pe afíemi, folosit în Levitic cu sensul de a trece cu vederea păcatele cuiva; a le ierta.


  • Adică în sfânta-sfintelor.


  • Textul exprimă caracterul ereditar al funcţiei de mare-preot (arhiereu).


  • În studiile introductive asupra Leviticului, capitolele 17-26 sunt cunoscute drept „Legea sfinţeniei”, din pricina structurii lor compacte în jurul unei idei centrale. Sfinţenia lui Dumnezeu constă îndeosebi în transcendenţa şi inaccesibilitatea Lui: sfinţenia omului este derivată din aceea a lui Dumnezeu în măsura în care omul se apropie de El, Îi îndeplineşte prescripţiile rituale şi păzeşte legea morală.


  • Sacrificarea unui animal în afara ritualului era taxată drept crimă.


  • Entităţi nefolositoare, fără conţinut, pline de deşertăciune. Termenul ebraic sugerează ideea de ţap, catâr, ipostază a zeului Pan.


  • Deoarece Domnul era, prin excelenţă, mirele poporului lui Israel, închinarea la idoli era calificată ca desfrânare. Vezi şi Iş 34, 15-16.


  • Ca principiu vital, sângele Îi aparţine lui Dumnezeu, Creatorul vieţii: ca atare, el devine mijlocul prin care Dumnezeu îi oferă omului posibilitatea de a se purifica.


  • Această formulă, prin care Dumnezeu-Iahvé Îşi reafirmă suprema Sa autoritate asupra fiilor lui Israel, va fi repetată ritmic de-a lungul capitolelor 18-26.


  • Ebraicul Molech însemna „rege”, dar era scris în aşa fel încât vocalele anume aşezate între consoane să-i schimbe lectura şi sensul în „lucru de ruşine”. Septuaginta preferă să-l traducă în sensul primar: „domn”. Moloh era un zeu al Canaaneenilor, căruia i se sacrificau copii prin aruncarea lor în foc, ritual interzis foarte limpede în 20, 2-5. O astfel de jertfă adusă unui asemenea „domn” însemna o trădare a singurului Domn: Dumnezeul lui Israel.


  • E vorba de pământul (ţara) Canaanului, spurcat de păgânii pe care Domnul îi va alunga spre a le face loc fiilor lui Israel (vezi v. 3). Dreptul de proprietate are un temei moral: moşteneşte doar cel ce este vrednic de moştenire. Înţelesul însă poate fi mult mai larg, aşa cum îl va descoperi Iisus Hristos vorbind despre Împărăţia lui Dumnezeu.


  • În Textul Ebraic: i-a vărsat; i-a scuipat afară; i-a vomat.


  • E posibil ca aceste interdicţii (de altfel, nemotivate) să se refere la unele practici magice care cultivau amestecuri dintre cele mai ciudate. Ele însă, în mod sigur (vezi începutul versetului), se constituie într'o metaforă pentru puritatea omogenă a legii lui Dumnezeu.


  • În Versiunea Ebraică: „roada lor s'o socotiţi netăiată'mprejur” (adică necurată, asemenea păgânilor).


  • Ebr.: „Să nu mâncaţi cu sânge”; sau: „să nu mâncaţi deasupra sângelui”. „A nu mânca pe munţi” poate fi o aluzie la vulturul care-şi sfâşie prada sus, pe înălţimea stâncilor; dar, în context, se poate referi şi la anume ritualuri magice.


  • A ghici în zborul păsărilor era practica augurilor.


  • Literal: „la ventriloci”; la cei ce vorbesc din pântece, nefiresc, ca din altă lume. Termenul ebraic se poate referi atât la spiritele care sunt chemate, cât şi la necromanţii care le invocă prin mediumnitate. Practicarea spiritismului e condamnată şi în 20, 27; Dt 18, 11; 1 Rg 28, 7-20; 4 Rg 21, 6; 23, 24; Is 8, 19; 19, 3; 29, 4; 1 Par 10, 13; 2 Par 33, 6.


  • Pentru „Moloh” vezi nota de la 18, 21.


  • În unele nuanţe: cel ce va grăi de rău; cel ce va insulta.


  • Septuaginta sugerează că textul acestui verset nu e o simplă repetare a restricţiilor din 11, 43-45, ci o alegorie asupra situaţiei speciale a lui Israel în raport cu neamurile păgâne.


  • Cuvântul original e mult mai cuprinzător; deşi în context el se referă la un defect fizic (cusur, meteahnă, infirmitate), înţelesul său cuprinde şi aria morală (prihană). Dumnezeu a creat lumea perfectă; ca atare, şi imaginea Sa întrupată în preot trebuie să fie integrală, neştirbită.


  • Jertfe şi prinoase.


  • Catapeteasma dintre sfânta şi sfânta-sfintelor.


  • „Străin”: de altă etnie (alogen), dar şi străin de tagma preoţească (mirean, laic, profan).


  • Luna Nisan (martie-aprilie), numită cândva şi „luna secerişului” (Abib).


  • Spre deosebire de Iş 12, 6 (vezi nota), Septuaginta traduce aici literal: „între cele două seri”. Exegeţii plasează acest timp între momentul când soarele dispare sub orizont şi căderea propriu-zisă a nopţii.


  • „Muncă lucrătoare”: muncă brută sau muncă grea sau muncă productivă, spre deosebire de „ziua odihnei” (Sabatul), în care era interzisă orice fel de muncă.


  • Libaţie.


  • „Luna a şaptea”, numită şi Tişri, era toamna, în actualele septembrie-octombrie. Prima ei zi era marcată de lună nouă; ea va deveni „Ziua Anului”, când începea, de fapt, anul ebraic.


  • A fost o vreme când Israeliţii nu cutezau să pronunţe numele Domnului aşa cum era cuprins în tetragrama sacră YHVH = IaHVeH; acesta era înlocuit, simplu, prin perifraza NUMELE. Rostirea numelui divin ca atare se socotea blasfemie.


  • Literal: „strugurii celui sfinţit al tău”; e traducerea ebraicului: „strugurii nazireului tău”. Nazireul era un fel de monah al Vechiului Testament, ale cărui voturi includeau şi netunderea părului (vezi Nm 6, 5). Viţele netăiate ale viei sunt asemănate cu pletele lungi ale nazireului, persoană afierosită Domnului, sfinţită printr'o slujire aparte.


  • Roadele care cresc spontan, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, fără ca pământul să fie cultivat.


  • Vezi 16, 29-31. Pentru o vreme, această zi era începutul anului. Acum ea devine momentul solemn prin care se deschide cel de al cincizecilea an.


  • Cuvânt original bogat în sensuri: „plecare” (a corăbiilor în larg, a unui roi din stup); „iertare de pedeapsă”; „iertarea unei datorii”; „eliberare” a sclavilor sau a prizonierilor de război sau a militarilor în termen.


  • Textual: „An al semnalului de eliberare”. Îl traduce pe ebraicul yovel, care înseamnă „berbec”. De aici, cornul de berbec din care se făcea trâmbiţa acelui timp, instrument muzical cu care era proclamată eliberarea (v. 9). Tot de aici: yōbél = jubileu.


  • Cu înţelesul: definitiv, ferm, fără putinţă de întoarcere. De altfel, liniile de forţă ale tuturor acestor prescripţii sunt două: 1) odată intraţi în ţara Canaanului, fiii lui Israel trebuie să-şi păstreze libertatea de după ieşirea lor din Egipt; 2) pământurile nu trebuie înstrăinate.


  • „Moştenire” în sensul de „stăpânire”, „posesie”, „proprietate”, „bun care-i aparţine”.


  • Literal: „va ieşi”; va fi prescrisă.


  • Leviţii nu aveau drept de proprietate personală, dar posedau „oraşe” guvernate de legislaţie proprie.


  • Dacă nu de la egal la egal, cel puţin prin pogorământ, aşa cum băştinaşii trebuie să-i trateze pe străinii care s'au aşezat la ei; vezi 19, 33-34.


  • Textul Ebraic adaugă: „puteţi face din ei robi” sau: „îi veţi avea ca pe nişte robi”. Septuaginta însă reţine o nuanţă prin folosirea adjectivului katóhimos (de altfel, folosit numai în acest loc şi nicăieri altundeva în Vechiul Testament), cuvânt care înseamnă „locuit sau posedat de un zeu”, deci un ins asupra sau în interiorul căruia s'a înstăpânit o divinitate. Nuanţa traduce ideea că robul unui iudeu se află, totuşi, sub stăpânirea Domnului acestuia (de vreme ce iudeul însuşi este robul lui Dumnezeu). Totul, pe principiul fundamental că Evreii Îi aparţin Domnului lor.


  • „Cu graiul deschis” îl traduce pe parresía, care înseamnă „libertatea de a vorbi deschis”, de a grăi cu îndrăznire. Folosit de numai cinci ori în Vechiul Testament, cuvântul devine mult mai frecvent în cel Nou, aşa cum îl vom afla, de pildă, în FA 2, 29; 4, 29 sau Ef 6, 20. Aici el sugerează faptul că lipsa de libertate presupune, printre altele, şi interdicţia de a vorbi ceea ce gândeşti.


  • Contrariul versetului 4: un cer care refuză să plouă, un pământ incapabil de germinaţie.


  • Într'o seamă de variante ebraice şi greceşti: „din pricina păcatelor lor”. În schimb, ele adaugă (în acelaşi verset): „şi pentru păcatele părinţilor lor”.


  • Prin anume voturi – sau făgăduinţe – o persoană I se dedica lui Dumnezeu şi devenea astfel proprietatea Sa. La un moment dat însă ea putea fi scutită de obligaţiile asumate şi „eliberată” în schimbul unei sume de bani. Asemenea făgăduinţe erau făcute nu numai pentru oameni, ci şi pentru o seamă de bunuri materiale (animale, case, pământuri).


  • „A afierosi” = a dedica lui Dumnezeu (pe sine, o persoană sau un bun material).


  • Pentru „siclu” şi „gheră” vezi nota de la Iş 30, 13.


  • Întâi-născuţii (chiar din animale) Îi aparţin de drept Domnului, aşa că ei nu mai pot fi afierosiţi a doua oară. Vezi Iş 13, 2 ş.a.


  • Avertisment pentru cei ce cu prea mare uşurinţă depun voturi de afierosire Domnului.


  • „Dijmă”= zeciuială; a zecea parte din recoltă, cantitate ce intră, de obicei, în tranzacţiile agricole.


  • La intrarea sau ieşirea din adăpost, animalele trec la numărătoare pe sub toiagul celui ce le păzeşte.


  • A se înţelege: după clanurile lor. Un clan cuprindea mai multe familii.


  • Literal: „după casele lor părinteşti“, ceea ce indică descendenţii unui părinte comun.


  • „Străinul“ cu sensul: „profanul“; cel ce nu este nici preot, nici levit; cel ce nu este învestit cu sacerdoţiu şi care, profanând locul cel sfânt al prezenţei lui Dumnezeu, urmează să moară; vezi Iş 19, 12.


  • Ebr.: „ca nu cumva Mânia (Domnului) să fie asupra obştii fiilor lui Israel“. Septuaginta reţine cauza Mâniei, nu efectul păcatului.


  • Întregul capitol e dedicat modului în care cele douăsprezece triburi ale lui Israel îşi aşază taberele pe durata unui popas. Schema întregii tabere e un pătrat pe ale cărui laturi se află câte trei triburi, două din ele avându-şi la mijloc pe cel principal. În mijlocul pătratului se află cortul mărturiei, străjuit de leviţi. Principiul dominant este acela că întotdeauna Dumnezeu – prezent, activ şi grăitor în cortul mărturiei – Se află în centrul poporului.


  • Vezi istoria lui Nadab şi Abiud în Lv 10, 1-7.


  • „Înlăuntrul perdelei“: în spatele catapetesmei; în sfântasfintelor; vezi Iş 26, 31 şi nota.


  • Ebr.: „toţi cei apţi pentru serviciul militar“. Leviţii erau scutiţi de acest serviciu în schimbul slujbelor religioase. În Versiunea Ebraică, vârsta minimă este de 30 de ani; textul Septuagintei însă concordă cu Nm 8, 23-26: serviciul militar începea la 25 de ani şi se încheia la 50.


  • Perdeaua (catapeteasma) care „adumbrea“ sfânta-sfintelor, despărţind-o de sfânta. Pentru termenul „a umbri“, „a adumbri“ vezi nota de la Iş 25, 20.


  • „Piele'n culoarea iachintului“: vezi nota de la Iş 25, 5. Termenul ebraic e tradus deseori prin „piele de delfin“ („viţel de mare“). În ritualul ebraic, culorile aveau nu numai un rol practic, acela de a deosebi cu uşurinţă rostul şi folosirea diferitelor obiecte, ci şi o încărcătură simbolică.


  • Ebr.: „vor curăţi jertfelnicul de cenuşă“.


  • Această ultimă frază îi e proprie Septuagintei.


  • Ebr.: „...pe care oamenii le fac încălcându-şi credincioşia faţă de Domnul...“.


  • Ebr., ultima propoziţie: „şi fără ca ea să fi fost prinsă asupra faptului“. În variantă de traducere: („fără ca'mpotriva ei să fie vreo mărturie“), „de vreme ce n'a fost prinsă asupra faptului“.


  • Ebr.: „apă sfântă“, expresie unică în Vechiul Testament, cu sens incert: fie păstrată într'un loc sfânt (un sanctuar), fie adusă dintr'un izvor sfinţit. „Apa vie“ nu presupune neapărat sacralitatea; ea este „apă curgătoare“, „apă de izvor“ sau, în orice caz, apă scoasă dintr'o fântână de mare adâncime, cât mai aproape de pânza freatică, „apa vie“ prin excelenţă. Vezi şi Lv 14, 5-6; Nm 19, 17.


  • „Amin“ = „Aşa să fie“ sau „Adevărat“.


  • În Textul Ebraic: „să facă făgăduinţă de nazireu“. Nazireatul era un vot de abstinenţă temporară, practicat în special de bărbaţi (deşi acest verset face menţiune şi de un nazireat al femeii, cele următoare se ocupă numai de obligaţiile bărbatului). Un astfel de vot va face şi Sfântul Apostol Pavel: vezi FA 18, 18 şi nota.


  • După cei mai numeroşi exegeţi, acest „el“ se referă la nazireu.


  • Pentru nazireu.


  • Cantitatea şi valoarea jertfelor sunt independente de starea materială a celui ce le aduce.


  • Versetul 27 lipseşte din unele ediţii ale Septuagintei (inclusiv Rahlfs). În altele, el face parte din versetul 26.


  • Verset izolat, fără aparentă legătură cu contextul: el însă confirmă modalitatea prin care Moise a primit toate poruncile de mai sus, precum şi plinirea făgăduinţei din Iş 25, 22. În ce priveşte ultima propoziţie a versetului, textul original (atât cel ebraic cât şi cel grecesc) nu acordă o anume determinare pronumelui personal, aşa încât traducerile oscilează între „El (Domnul) îi vorbea“ (lui Moise) şi „el (Moise) Îi vorbea“ (Domnului). Contextul însă impune varianta a doua: comunicarea dintre om şi Dumnezeu nu înseamnă monologul Acestuia, ci dialogul celor doi.


  • I s'au adresat lui Moise.


  • În unele versiuni ebraice: „când veţi suna alarma“ sau „când veţi suna cu strigăte“. Text nu îndeajuns de clar, care sugerează emiterea unor strigăte de război, de pornire la luptă, menite să-i încurajeze pe luptători şi să-i sperie pe adversari, strigăte cu care însă era aclamat un rege sau de care era însoţită purtarea chivotului. Cu toate acestea, se pare că nu e vorba de voci omeneşti, ci de o anume modulare a sunetului de trâmbiţă, într'un fel de triluri clocotitoare.


  • Literal: „cele dinspre mare“.


  • Semnalele de plecare pentru taberele dinspre apus şi miazănoapte sunt proprii Septuagintei; ele lipsesc din Textul Ebraic.


  • Pustia Paran: regiunea de nord a peninsulei Sinai, între Egipt, sudul Palestinei şi ţinutul Edomului.


  • Pentru „lucrurile sfinte“ ce se aflau pe seama fiilor lui Cahat vezi 3, 31.


  • Textul Ebraic e mai concret: „Nu ne lăsa; tu cunoşti cum (unde) ne putem noi aşeza tabăra în pustie, aşa că tu vei fi ochii noştri (călăuzitori)“.


  • În Textele Masoretice acest verset ocupă poziţia lui 34, ca antepenultimul al capitolului.


  • Ebr.: Tabera.


  • Termen folosit numai aici şi la Iş 12, 38: amestecătură de ne-evrei (egipteni, semiţi şi alte neamuri) care plecaseră împreună cu ei din Egipt. La ei şi la poftele lor se va referi Pavel în 1 Co 10, 6.


  • Pentru „coriandru“ vezi nota de la Iş 16, 31.


  • Trecere de la vorbirea indirectă la cea directă.


  • În înţelesul primar: „a profeţi“ = a vorbi în stare de extaz. În cazul de faţă, o harismă simplă şi temporară, ca o prefigurare a Duhului pe Care Domnul Iisus va avea să-L aducă în Biserica Sa.


  • Vânt dinspre Marea Mediterană sau Golful Aqaba; curent de aer care a adus mulţimea păsărilor migratoare. Această minune este amintită şi în Ps 77, 26-30.


  • Se traduce: „Mormintele Poftei“.


  • Proorociţa Mariam, sora lui Aaron şi a lui Moise (vezi Iş 15, 20-21).


  • Literal: „nu prin enigme“. E vorba de un limbaj limpede şi direct, fără încifrări.


  • În ebr.: „chipul (forma, silueta, conturul) Domnului“. În ambele versiuni, ceea ce poate Moise să vadă e altceva decât „faţa“ (prósopon) lui Dumnezeu, pe care nimeni n'o poate vedea fără să moară (vezi Iş 33, 20-23). Expresia „slava Domnului“ se află şi în versiunea siriacă.


  • A se curăţi de lepră = a se vindeca. De reţinut etapele morale ale întregului episod: păcat – pedeapsă – pocăinţă – mijlocire – penitenţă – iertare.


  • Ebraicul Yehoşua, din care derivă Iosua şi Iisus, derivă din tetragrama divină YHWH, adică Yahvé = „Domnul“, numele pe care Dumnezeu i l-a descoperit lui Moise pe muntele Horeb (Iş 3, 14-15). În timp ce „Osia“ înseamnă, simplu, „mântuire“ (numai cu presupunerea că ea vine de la Dumnezeu), „Iosua“ înseamnă „Domnul este mântuire“ sau „Domnul mântuieşte“. Schimbarea numelui lui Osia semnifică, pe de-o parte, că un astfel de nume nu putea să existe înainte de revelaţia de pe Horeb şi, pe de alta, rolul pe care Moise i-l atribuie lui Iosua, acela de secund al său. E posibil ca schimbarea numelui să fi avut loc cu mult înaintea acestui moment, aici fiind menţionată anume în legătură cu trimiterea lui Iosua ca iscoadă în Canaan (el va fi acela care, în final, va cuceri Canaanul); cu numele cel nou e pomenit în Iş 17, 9-14; 24, 13; 32, 17 şi 33, 11.


  • Ebr.: Negheb; regiunea sudică a Canaanului, vecină cu partea de sus a peninsulei Sinai. Vezi nota de la Fc 12, 9.


  • Regiunea muntoasă dintre Beer-Şeba, Hebron şi Ierusalim.


  • În sensul: Nu vă lăsaţi!, rămâneţi legaţi unul de altul şi de cauza comună; perseveraţi în ceea ce aţi început. Verbul proskarteréo e folosit numai aici, în tot Vechiul Testament.


  • Despre Enaciţi se ştie că locuiau în munţii Iudeii înainte de sosirea Evreilor.


  • Potrivit unei etimologii populare, Eşkol înseamnă „strugure“. Valea Eşcol se afla la nord de Hebron.


  • Textul Ebraic precizează: „pe urmaşii lui Enac, cei ce se trag din neamul uriaşilor“.


  • Ţara Canaanului.


  • Au aflat de la Egipteni.


  • „Domnul“ = Iahvé (Dumnezeul lui Israel).


  • Citat liber din Iş 34, 6-7.


  • „De zece ori“, număr simbolic: de nenumărate ori.


  • Excepţia cuprinsă între cuvintele „ci numai (...) ţara“ lipseşte din Textul Masoretic.


  • Literal: „pe calea Mării Roşii', adică în direcţia drumului pe care Evreii ieşiseră din Egipt. Se pare că e vorba de golful Aqaba. Oricum, o indicaţie foarte generală.


  • Literal: păstori nomazi. Sinaiul nu e un deşert total, aşa încât prezintă unele şanse de supravieţuire.


  • Cuvântul „desfrânare“ e folosit aici în sensul limbajului profetic: infidelitate faţă de Dumnezeu. Iahvé fiind unicul mire al poporului lui Israel, închinarea la alţi dumnezei (idolatria) era echivalentă cu adulterul.


  • În Textul Masoretic: (şi veţi cunoaşte) „ce'nseamnă să Mă părăsiţi“; „ce'nseamnă să Mă lepăd Eu de voi“; „cum e când vă stau Eu împotrivă“; „ce'nseamnă să-Mi cădeţi în dizgraţie“. Septuaginta foloseşte termenul thymós care'nseamnă şi „furie violentă“, ceea ce ar duce la un pleonasm: (veţi cunoaşte) „furia mâniei Mele“. Dar sensul primar şi esenţial al lui thymós este acela de „suflu“, „suflet“, „principiu de viaţă“, de unde: principiu al voinţei, al inteligenţei, al sentimentelor şi pasiunilor. Sensul teologic: suferinţa de durată îi este dată omului nu ca o răzbunare divină, ci ca un răgaz în care el poate descoperi raţiunea intimă, lăuntrică, a mâniei lui Dumnezeu asupră-i, descoperire menită să scoată suferinţa de sub incidenţa absurdului.


  • O seamă de traduceri, române şi străine, consideră inoportune prezenţa şi funcţiunea particulei „căci“, de vreme ce ea sugerează păcatul drept cauză a victoriei, şi încearcă formulări precum: „deşi am păcătuit“ sau: „ne vom sui la locul acela, în legătură cu care ne-a spus Domnul că am păcătuit“. Traducerea corectă însă implică următoarea interpretare: tocmai de aceea ne asumăm riscul unei confruntări (al unei probe de foc), fiindcă am păcătuit; judecata lui Dumnezeu este aceea care alege între izbândă sau înfrângere.


  • O zecime de efă era egală cu 3,64 litri (folosită ca măsură de capacitate).


  • Un hin = 6,06 litri.


  • „Neamurile“, aici: generaţiile.


  • „Afierosire“ este partea dintr'un întreg care capătă o destinaţie anume. „A afierosi“ înseamnă a-i atribui acelei părţi o destinaţie sacră, a o închina lui Dumnezeu. În cazul de faţă, pâine din pâinea Canaanului (în versetul precedent s'a precizat: „ţara în care Eu vă voi duce“, spre a i se aminti omului că totul I se datorează lui Dumnezeu).


  • Textual: „cu mână trufaşă“. Ebr.: „cu mână înaltă“. A păcătui cu braţul ridicat însemna o înfruntare conştientă a lui Dumnezeu.


  • Şi aici, prin „suflet“ se înţelege „persoană“.


  • Sensul profetic al lui „a se desfrâna“: „a se închina la idoli“.


  • Motivaţia religioasă a acestei răzvrătiri este o proastă înţelegere asupra preoţiei universale, ca reprezentând prin sine calitatea de preot a fiecărui om (în acest sens, vezi nota de la Iş 19, 6). Episodul ne permite să percepem şi o răscoală (politică) împotriva lui Moise, dar ea e în principal îndreptată împotriva lui Aaron, cel ce deţinea calitatea de mare preot, în timp ce leviţii erau doar slujitori de rând.


  • De vreme ce Aaron fusese rânduit preot de Dumnezeu Însuşi, o răscoală împotriva lui însemna o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.


  • Această particularizare: „adunarea lui“ aparţine numai Septuagintei. Versiunea Masoretică sugerează că răzvrătitul Core ar fi mobilizat întreaga adunare a lui Israel împotriva celor doi, ceea ce e puţin probabil. În cel mai bun caz, Core şi-a mai adăugat o seamă de partizani pe lângă cei două sute cincizeci.


  • Literal: Hades; Şeol; locuinţa morţilor.


  • În Versiunea Ebraică, versetele 36-50 ale acestui capitol fac parte din capitolul 17. Este ordinea pe care o adoptă şi LXX ediţia Rahlfs. Versiunea de faţă însă păstrează nu numai ordinea românească din ediţiile 1688 (Şerban), 1795 (Bob), 1858 (Şaguna), 1914 (Sf. Sinod) şi 1936 (Miron), dar şi pe aceea din versiunile engleze KJV şi RSV în ediţia Nashville 1953.


  • Prin „casă părintească“ se înţelege aici „seminţie“, „trib“; e vorba de cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.


  • „Casa tatălui său“: întreaga seminţie a lui Levi.


  • Literal: „păcatele sfântului locaş“ (mai sus) şi „păcatele preoţiei voastre“. Textul se referă la răspunderea fiecăruia pentru orice păcat săvârşit împotriva sfântului locaş (care fusese dat în grija leviţilor) sau împotriva preoţiei (cu care fuseseră învestiţi Aaron şi fiii săi).


  • Eliberat în schimbul unei sume.


  • În virtutea faptului că animalul necurat nu poate fi adus ca jertfă; vezi Iş 13, 13 şi nota.


  • Sarea fiind prin excelenţă nestricăcioasă, ea a devenit simbolul perpetuităţii; un „legământ de sare“ constituia un contract ce nu poate fi călcat. Vezi Lv 2, 13 şi nota.


  • În sensul: asemenea oricărui fiu al lui Israel, levitul se poate bucura de tot ceea ce i-a rămas după ce a dat zeciuiala. Despre pârga din arie şi din teasc vezi Iş 22, 29.


  • Mariam, sora lui Moise şi a lui Aaron, menţionată ca proorociţă în Iş 15, 20-21 şi ca răzvrătită în Nm 12.


  • Literal: „că Mă sfinţiţi“, în sensul: că prin voi se poate arăta întreaga Mea putere şi mântuire. Textul e o consecinţă a cuvintelor lui Moise din v. 10, care exprimă o îndoială; tot o urmare a îndoielii poate fi şi faptul că, deşi nu i se poruncise astfel, Moise a lovit stânca nu o dată, ci de două ori (v. 11). Fie că e vorba de acest text, fie că-l considerăm pe cel din Dt 32, 50-52, pedeapsa e o urmare a necredinţei.


  • Meriba, nume derivat din ebraicul riyv = „a căuta ceartă“ (aluzie la versetele 3-4).


  • „Calea împărătească“: „în drumul regelui“, adică drumul principal ce străbătea ţara, de obicei bine păzit de gărzile regale.


  • Muntele Hor, localizat între Cadeş şi Negheb (pentru Negheb, vezi nota de la Fc 12, 9), dincolo de hotarul nordvestic al Edomului. Aşadar, Aaron avea să moară în imediata vecinătate sudică a ţării Canaan.


  • „A se adăuga la poporul său“: expresie vechitestamentară pentru „a muri“.


  • Literal: „îl voi da anatemei“, în sensul: „I-l voi dărui lui Dumnezeu“. O astfel de făgăduinţă făcea parte din ritualul războiului sfânt: întreaga pradă de război – oameni, animale şi lucruri – Îi aparţineau Domnului, dar, pentru ca nu cumva juruinţa să fie călcată prin eventuala folosire a prăzii, aceasta era supusă nimicirii totale. De aici, transferul semantic: a-l da pe cineva anatemei = a-l da pieirii (blestemul de a se alege din el praful şi pulberea).


  • Cuvântul Horma e în relaţie cu ebraicul cherem = „anatemă“ = ofrandă votivă = nimicire.


  • Hrana sărăcăcioasă: mana (vezi şi 11, 5-6).


  • În ebr.: „şerpi arzători“ sau „şerpi focoşi“, probabil din pricina muşcăturilor resimţite ca nişte arsuri.


  • Cuvântul original, atât în ebraică (nés) cât şi în greacă (semeion) înseamnă „steag“, „drapel“, „fanion“ (steagul de pe cortul unui general, pavilionul unei nave). Prin asociere, cuvântul a însemnat apoi prăjina care susţine steagul, stâlpul care poartă emblema. În principal, însă, grecescul semeion se traduce „semn“; prin extensie, „semnificaţie“. Valoarea simbolică (semnificativă) a acestui episod vechitestamentar va fi consemnată în In 3, 14, el prefigurând mântuitoarea înălţare pe cruce a lui Iisus Hristos.


  • În Versiunea Ebraică versetele 14 şi 15 exprimă un citat din „Cartea Războaielor Domnului“, o veche culegere de texte epice, astăzi pierdută; de altfel, fragmentul menţionează două nume (Maheb şi Sufa) complet necunoscute, într'un context obscur. Septuaginta oferă un text mai limpede, asupra unui război al lui Iahvé, în care verbul flogízo = „a învăpăia“, „a nimici prin foc“, „a arde“ (cu nuanţa „a mâna pe cineva sau ceva cu bici de flacără“) este folosit aproape aidoma ca în Iş 9, 24 (focul ca factor dinamic al apei): Zoobul este un afluent al Arnonului, iar acesta, la rândul său, îşi adună apele în bazinul oraşului Ar, localitate situată pe hotarul nordic al Moabului.


  • Beer înseamnă „fântână“, „puţ“.


  • Literal: „cei ce vorbesc în ghicituri“ (în enigme, proverbe, parabole). Poemul ce urmează pare a fi o baladă amoreeană despre care nu se ştie sigur dacă fusese sau nu inclusă în „Cartea Războaielor Domnului“. Oricum, textul era menit să demonstreze că Moabiţii îşi pierduseră de multă vreme drepturile asupra acestui teritoriu.


  • Literal: semnele de hotar.


  • Ebr., varianta: „Pierit-au pruncii până la Dibon, femeile până la Nofa, bărbaţii până la Medeba“.


  • Madian, regiune situată în nord-vestul Arabiei; asupra legăturilor lui Moise cu Madianul vezi Iş 3, 1; 18, 1.


  • Prin „Râu“ se înţelege, aici, Eufratul.


  • Asupra ireversibilităţii binecuvântării sau blestemului vezi istoria fraţilor Esau şi Iacob în Fc 27.


  • Literal: „purtând ghiciturile în mâinile lor“. În speţă, darurile cu care erau plătiţi vrăjitorii, ghicitorii, prezicătorii, cei ce tâlcuiau oracolele (vezi şi 1 Rg 9, 6-8).


  • Dumnezeu i S'a arătat printr'un vis sau printr'o vedenie.


  • În limbajul V.T. „îngerul lui Dumnezeu“ înseamnă manifestarea sensibilă a lui Dumnezeu, prin care El devine accesibil oamenilor. Pe de altă parte, versetul de faţă pare a contrazice versetul 20. Chiar dacă, filologic, aici poate fi punctul de interferenţă a două documente din două tradiţii diferite (vezi Introducerea la Pentateuh), ideea centrală este aceea că logica lui Dumnezeu n'o urmează neapărat pe aceea a oamenilor, că numai El este liantul tainic dintre aparenţă şi esenţă.


  • „Bamot“: vezi 21, 19-20. „Bamot-Baal“ s'ar traduce: „Înălţimile lui Baal“. „Baal“: zeu al soarelui, idol fenician, adorat temporar de Israeliţi în epoca judecătorilor (Jd 2, 10-23) şi a regilor (3 Rg 18 ş.a.).


  • Sensul exact: „fără abatere“, „fără să aibă îndoieli“, „fără nici o şovăire lăuntrică“. În Versiunea Ebraică: „s'a dus într'un loc înalt“ sau: „pe un munte golaş“.


  • A pune Dumnezeu cuvânt în gura cuiva: a-l înzestra cu darul profetic. Vezi expresia în 22, 38, precum şi în Ir 1, 9.


  • Grecescul parabolé traduce aici ebraicul maşal, care înseamnă poem, incantaţie, proză ritmată.


  • Inorog: animal fabulos unicorn, simbol al puterii invincibile.


  • În somn, dar avându-şi ochii deschişi: în stare de extaz.


  • Text cu evidentă dimensiune profetică, asupra lui Mesia ca Împărat, pe care însă Versiunea Ebraică îl redă diferit, la modul impersonal: „Apa se revarsă din ciuturile lui, în ape'mbelşugate îi este seminţia“. Profetismul textului însă e în perfectă concordanţă cu Fc 49, 10, dar şi cu v. 17 al prezentului capitol; acesta este motivul pentru care, probabil, BJ părăseşte aici Versiunea Ebraică şi preferă să traducă după Septuaginta.


  • În ebr.: „Agag“, rege amalecit învins de Saul (1 Rg 15, 7-8); viziune istoricistă precară, deoarece Amaleciţii nu au fost niciodată o mare putere. Septuaginta preferă comparaţia cu Gog, a cărui istoricitate are şi o valenţă simbolică, reprezentând orice fel de adversitate organizată împotriva lui Dumnezeu (vezi nota de la Ap 20, 8).


  • T. M.: „Îl văd, dar nu e acum; îl privesc, dar nu e aproape“. Evident caracter profetic.


  • Aici, ca în multe alte părţi, poate fi vorba de Asirieni, dar nu poate fi exclusă nici referirea la Aşurim, menţionat în Fc 25, 3; vezi nota de la Fc 25, 18.


  • Pe de-o parte, cultul lui Baal presupunea şi anumite ritualuri orgiastice, în care femeile îi antrenau pe participanţi; pe de alta, în limbajul Vechiului Testament se operează transferul semantic de la prostituţia propriu-zisă la prostituţia sacră, prin care infidelitatea faţă de Iahvé este echivalentă cu adulterul.


  • Versiunea Ebraică foloseşte un cuvânt cu sens incert, tradus fie prin „spânzuraţi-le“, fie prin „trageţi-le în ţeapă“. Grecescul paradeigmatízo din Septuaginta înseamnă „a da pe cineva în vileag“ (ca exemplu rău), „a-i aplica cuiva o pedeapsă exemplară“, „a-i descoperi cuiva partea negativă“; e folosit în Iz 13, 22, dar şi în Mt 1, 19.


  • Se presupune că madianca era cunoscută, dar numele ei va fi pomenit de abia în versetul 15.


  • Natura acestei pedepse nu ne e cunoscută.


  • În funcţie de context, grecescul zelos înseamnă „zel“, „râvnă“ sau „gelozie“. Adulterul lui Israel cu popoarele idolatre ale Canaanului era de natură să stârnească gelozia lui Iahvé, singurul îndreptăţit la credincioşie.


  • Acest al doilea recensământ, după cel relatat în capitolele 1 şi 3, îşi propune să evalueze, pe de-o parte, forţa armată ce urmează să cucerească ţara Canaanului şi, pe de alta, numărul şi starea celor ce vor primi pământ.


  • Manuscrise degradate, text fragmentar (versetul 4).


  • În enumerarea celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, Versiunea Ebraică prezintă o ordine uşor diferită de aceea a Septuagintei, motiv pentru care ediţia Rahlfs adoptă o dublă numerotare a versetelor. Datele însă sunt aceleaşi. Din ele rezultă că, faţă de primul recensământ, numărul celor din seminţiile lui Ruben, Simeon, Gad, Efraim şi Neftali descrescuse, în timp ce al celorlalte se mărise.


  • Ceea ce cade sub incidenţa expresiei: „aşa cum Domnul i-a poruncit lui Moise“ are putere de lege şi nu poate fi pus în discuţie.


  • În Versiunea Ebraică: „Suie-te pe muntele Abarim“. În fapt, Abarim era un lanţ muntos (etimologic: „cei ce se află de cealaltă parte“) ce se întindea de-a lungul coastei de est a Mării Moarte, între hotarul Moabului la sud şi vârful Nebo la miazănoapte.


  • Asupra sfinţeniei Domnului prin ape vezi nota de la 20, 12.


  • „Meriba“: vezi nota de la 20, 13.


  • Literal: „despre rostirea arătării“, „arătarea“ (descoperirea, vădirea) fiind cuvântul cu care Septuaginta îl traduce pe ebraicul Urim (asupra căruia vezi nota de la Iş 28, 26). Neavând nici preoţie şi nici dar profetic, Iosua nu poate fi un pandant al lui Moise; el va cunoaşte rostirile lui Dumnezeu numai prin mijlocirea marelui preot care, la rândui, le va cunoaşte prin intermediul oracolului.


  • E vorba de „adunarea sfântă“ prescrisă în Lv 23, 2; era o convocare specială, în afara celor obişnuite la alte sărbători, când întreaga obşte a lui Israel se aduna împrejurul altarului.


  • Prin „munca slujitoare“ (érgon latreutón) se înţelegea numai munca propriu-zisă, productivă, nu şi treburile mărunte, menite să-i asigure omului nevoia elementară de a se hrăni; această precizare e făcută în Iş 12, 16. Atunci când şi acestea din urmă erau interzise, se folosea expresia „nici o muncă“ sau „nici un fel de lucrare“ (ca în Nm 29, 7, unde repaosul total e motivat şi prin postire).


  • Pârga produselor agricole, din care I se aduc prinoase Domnului (tradiţie perpetuată şi în ritualul creştin). Se mai numea şi sărbătoarea Secerişului (vezi Iş 23, 16), precum şi sărbătoarea Săptămânilor (Iş 34, 22).


  • Literal: „Semn“, „Semnal“. Strigăte de război (vezi 10, 5 şi nota) devenite aclamaţii religioase. Luna a şaptea (septembrie-octombrie) reprezenta începutul anului calendaristic şi avea foarte numeroase sărbători.


  • Întristarea sau smerirea sufletului (cf. Lv 16, 29) presupunea o stare de penitenţă în care se includea şi postul.


  • Acest verset reprezintă, de fapt, încheierea capitolului precedent.


  • În context: prin „făgăduinţă“ se înţelegea un anume vot prin care omul se obliga să-I facă lui Dumnezeu unul sau mai multe daruri (acestea fiind puse deoparte în acest scop); prin „legământ“ se înţelegea votul cuiva de a-şi impune temporar o anumită abstinenţă, parţială sau totală, cum era, de pildă, nazireatul (vezi capitolul 6).


  • E vorba de sfinţenia cuvântului dat, mai ales în împrejurări solemne.


  • Asupra „întristării sufletului“ vezi nota de la 29, 7.


  • Această poruncă este o urmare a celei rostite la sfârşitul capitolului 25 împotriva Madianiţilor, care-i atacaseră pe Israeliţi prin viclenie.


  • Nu se poate şti dacă Finees avea rolul de conducător militar sau numai de căpetenie religioasă. Oricum, Eleazar a rămas în tabără spre a nu se spurca prin eventuala atingere a cadavrelor de pe câmpul de luptă (vezi interdicţia din 19, 13).


  • Plural generic, în timp ce Versiunea Ebraică se referă numai la mâinile lui Finees. „Lucrurile sfinte“ puteau fi vase ale cortului, veşminte sau chiar chivotul însuşi.


  • Literal: „împreună cu tot ce ţinea de ele“.


  • Textul Ebraic adaugă: „păstraţi-le vii pentru voi“.


  • Apă lustrală, sfinţită, purificatoare.


  • De data aceasta, prin apă simplă, obişnuită.


  • Localităţi în regiunea transiordaniană cuprinsă între Iaboc şi Arnon.


  • Literal: „l-a dat“ (cu nuanţa: „l-a predat“, „l-a transmis“). În Textul Ebraic: „l-a lovit“, aluzie probabilă la războiul împotriva Madianiţilor (cap. 31).


  • Sintagma: „care cunosc binele şi răul“ îi e proprie Septuagintei şi are menirea de a sublinia responsabilitatea morală a celor ce au ales neascultarea, cu toate consecinţele ei.


  • „Chenezeul“: precizare singulară, în sensul că Iefone făcea parte din tribul edomit al lui Chenaz, urmaş al lui Esau, menţionat în Fc 36, 11.


  • Acesta este singurul loc din Vechiul Testament în care e folosit cuvântul katarrembévo = „a face să se învârtească în toate direcţiile“; aşadar, nu e o învârtire circulară, ci una labirintică, sinuoasă, cu multe meandre într'un spaţiu relativ restrâns.


  • Aici „neamul“ în sensul de generaţie.


  • „În faţa Domnului“ sau „înaintea Domnului“: expresie repetată prin care se sugerează prezenţa lui Dumnezeu în oastea luptătoare, fie prin chivotul mărturiei (care însoţea campaniile militare), fie prin anumite porunci inspirate comandanţilor.


  • Ebr.: „i-au deposedat“.


  • Sălaşuri: mici tabere de corturi sau de colibe rudimentare folosite de semi-nomazi.


  • „Cu mână înaltă“: expresie a libertăţii; vezi şi nota de la Iş 14, 8.


  • Ramses, localitate menţionată în Iş 1, 11, situată la est de Delta Nilului, adică în imediata vecinătate a ţinutului Goşen. În următoarele versete (până la 49 inclusiv) sunt enumerate patruzeci de etape ale călătoriei lui Israel prin pustie; numele unor locuri se află numai în această recapitulare.


  • Ebr. precizează: „în Negheb“ (adică în partea de miazăzi a Canaanului).


  • Ebr.: „să-i alungaţi“; în variantă: „să-i deposedaţi“.


  • După o seamă de comentatori, braţul răsăritean al Nilului.


  • Mediterana.


  • Chineret se va numi mai târziu lacul Ghenizaret sau Marea Tiberiadei (deseori menţionate în Noul Testament).


  • Marea Moartă.


  • Versetul e formulat ca o anticipaţie (profeţie sigură), ca şi cum autorul s'ar fi aflat deja pe teritoriul Canaanului.


  • Un cot era egal cu aproximativ 45 centimetri.


  • Se instituie dreptul de azil, dar numai pentru criminalii care au ucis fără voie şi fără intenţie (vezi mai departe).


  • Înscăunarea unui nou arhiereu era prilej de amnistie pentru crimele de omucidere, când ucigaşii puteau ieşi fără teamă de sub ocrotirea cetăţilor de azil, întorcându-se acasă (v. 28).


  • Despre anul jubileu vezi Lv capitolul 25. La jubileu se retrocedau pământurile vândute şi cumpărate, dar legea nu prevăzuse nimic asupra celor moştenite.


  • Ebr.: „în şesurile Moabului“. Septuaginta foloseşte termenul dysmé, a cărui semnificaţie e dublă: 1) apusul soarelui (sau al astrelor), ca punct cardinal; 2) declinul (unei vieţi, al unui popor, al unei civilizaţii). E de crezut că autorul le-a avut în vedere pe amândouă, dar că accentul cade pe înţelesul figurativ: sfârşitul Moabului, principalul adversar al Israeliţilor; precizările ce urmează sunt, şi ele, semnificative: Iordanul care trebuie trecut şi Ierihonul care se cere cucerit.


  • „Cântarea lui Moise“ e una din cele mai frumoase pagini poetice ale Vechiului Testament, intrată de timpuriu în cultul creştin. Ea cuprinde relaţia dramatică dintre Domnul (Iahvé) şi poporul Său cel ales. În ciuda binefacerilor revărsate de Domnul asupră-i, Israel îi devine necredincios prin veşnica sa aplecare spre idolatrie. Mâniat, Domnul îl pedepseşte, dar, bun, nu-l dă pierzării; până la urmă, puterea lui Dumnezeu este aceea care învinge. Comentatorii occidentali notează că textul Versiunii Ebraice e foarte deteriorat, ceea ce face ca traducerile să recurgă deseori la parafraze şi aproximaţii; nu o dată ei recurg la limpezimea Septuagintei.


  • „Întregul Israel“ sau „tot Israelul“ semnifică, de obicei, adunarea tuturor „fiilor lui Israel“ (v. 3) într'un anume loc spre a li se citi, periodic, legea dată de Domnul prin Moise.


  • Luna Şebat (ianuarie-februarie), în cel de al patruzecilea an de la ieşirea din Egipt.


  • Verbul diasaféo, folosit numai aici în V. T., înseamnă a face lumină într'o chestiune oarecare, a face pe cineva să vadă limpede, a da cuiva instrucţiuni precise. Aşadar, Legea de pe Sinai este reluată şi completată într'o amplă expunere care cuprinde nu numai texte de lege propriu-zise, ci şi o seamă de clarificări asupră-le.


  • Araba (sau Arabah): cu acest nume e desemnată valea Iordanului de lângă ţărmul nordic al Mării Moarte.


  • Ţara-de-Jos: zona deluroasă dintre Munte (centrul muntos al Palestinei) şi ţărmul Mediteranei.


  • Negheb: vezi nota de la Fc 12, 9 (partea de sud a Palestinei, desemnată uneori prin „câmpie“, „ţinutul pustiu“ sau „miazăziua“).


  • Condeieri (literal: „scribi“): grefieri pentru instanţele de judecată. Menţiune proprie Septuagintei.


  • LXX literal: „valea Strugurelui“. Ebraicul Eşkol înseamnă „strugure“; ţinut cu podgorii, nu departe de Hebron.


  • LXX literal: „fiii uriaşilor“. Aluzie la Nm 13, 28, dar şi la Nm 13, 33, text în care „fiii lui Enac“ sunt descrişi ca nişte giganţi.


  • Ebr.: „El se va bate pentru voi“. Începând cu versetul următor, autorul introduce pasaje în care pronumele personal referitor la Israeliţi alternează între plural şi singular, uneori printr'o gramatică ciudată dar bine condusă, în interiorul aceleiaşi fraze. Teologic, aceasta înseamnă: 1) voi, fii ai lui Israel; 2) tu, Israele, ca popor ales şi unitar; 3) tu, israelitule, ca individ şi persoană. Relaţia omului cu Dumnezeu se consumă nu numai individual, ci şi în contextul neamului căruia îi aparţine (ca şi, de altfel, în contextul întregii omeniri).


  • Despre Caleb vezi Nm 13, 30; 14, 24.


  • „Cel ce-ţi stă înainte“: cel ce întotdeauna e gata să-ţi primească poruncile. Menţionat pentru prima oară în Iş 17, 9-16 drept comandant de oaste, Iosua va deveni succesor al lui Moise la conducerea Israeliţilor şi va cuceri Canaanul.


  • Referire la dispoziţia din Nm 33, 54.


  • „Fiii (sau urmaşii) lui Esau“: Edomiţii; descendenţii fratelui lui Iacob, care se numea şi Edom (vezi Fc 36, 1).


  • Despre Ar vezi nota de la Nm 21, 15. În Versiunea Ebraică: „vei trece hotarul Moabului pe la Ar“. În LXX ed. Rahlfs: „la Seir“.


  • „Zomzomimi“: „cei ce murmură“; cârtitori. Par a fi identici cu Zuzimii menţionaţi în Fc 14, 5.


  • Septuaginta transcrie „Capadocienii“ şi „Capadocia“. „Caftor“: locul de obârşie al Filistenilor (cf. Ir 47, 4); o seamă de cercetători îl plasează în insula Creta.


  • Literal: „cetăţile Ferezeilor“: ale celor ce locuiau la ţară, în aşezări lipsite de fortificaţii.


  • Introducere concluzivă: Moise a încheiat expunerea unor evenimente istorice şi trece acum la înfăţişarea actelor normative care vor alcătui „A Doua Lege“.


  • În sensul: să povesteşti urmaşilor tăi despre toate lucrurile pe care le-ai văzut; principiul predaniei orale, din generaţie în generaţie.


  • Ebr.: „până'n inima cerului“.


  • Compară cu Iş 20, 21: „iar Moise a intrat în întunericul unde era Dumnezeu“.


  • Versiunea Ebraică omite „vuiet mare“. De altfel, Textul Ebraic cunoaşte mai multe variante de traducere: „întuneric, nori şi întunecime“ (KJV); „întuneric, nor şi întunecime“ (RSV); „întunericul norilor şi al nopţii'ntunecoase“ (TOB); „ceru'ntunecat de nori negri“ (BJ); „întuneric, nor şi strat noros de'ntuneric“ (OSTY); „cer înconjurat de întuneric, de nori şi de beznă“ (GALA). Septuaginta întregeşte vizualul cu auditivul, dincolo de care se consumă experienţa mistică a lui Moise.


  • Unele versiuni ale LXX adaugă: „în munte“.


  • homoíoma = ceea ce seamănă cu cineva sau ceva; imagine. Deseori tradus prin „formă“, „chip“.


  • Pentru „podoaba cerului“ vezi nota de la Fc 2, 1.


  • Elementele naturale sunt un bun comun al tuturor neamurilor, în timp ce Dumnezeu i Se descoperă numai poporului ales. Întregul episod reprezintă o puternică pledoarie pentru monoteism, un monoteism despovărat de orice urmă de idolatrie.


  • „Cuptorul cel de fier“, metaforă pentru groaznicele chinuri îndurate de Israel în Egipt. Dacă însă, potrivit unor filologi, se traduce „cuptorul cel pentru fier“ (furnal), atunci exegeza implică ideea purificării poporului ales în urma trecerii lui prin probele de foc ale Egiptului.


  • E vorba de animalele şi elementele naturii enumerate în vv. 16-19, versete care, de altfel, nu sunt altceva decât detalierea poruncii a doua (Iş 20, 4-5; Dt 5, 8-10). Toate aceste animale şi elemente făceau parte din cultele idolatre ale Egiptenilor, Asiro-Babilonienilor şi ale popoarelor din Canaan.


  • Pentru „Dumnezeu gelos“ vezi nota de la Iş 20, 5. Expresia se repetă aici în acelaşi context (Dumnezeu nu admite „mariajul sau adulterul spiritual“ cu nici o altă divinitate).


  • Literal: „şi fii din fiii tăi“.


  • În sensul: veţi pieri ca naţiune.


  • Deseori tradus prin „nu miros“ sau „nu au miros“. Verbul osfraíno înseamnă „a simţi“, cu nuanţa simţului olfactiv al câinelui care discerne prin miros.


  • În Versiunea Ebraică: „glasul unui zeu“ sau „glasul lui Dumnezeu“. Expresia: „Dumnezeului celui viu“ e specifică Septuagintei.


  • Literal: „şi aţi rămas vii“.


  • Ebr.: „prin mari îngroziri“. Aici „vedenii“ în sensul de manifestări spectaculoase menite să uimească şi să'nspăimânte.


  • În Transiordania de astăzi.


  • Versiunea Ebraică adaugă: „până la Marea Araba“ (în concordanţă cu 3, 17).


  • Idee înaltă asupra simultaneităţii generaţiilor în faţa lui Dumnezeu; prin eternitatea Lui şi convieţuirea în El, oricare generaţie devine contemporană cu cele ce au precedat-o şi cu cele ce-i urmează. Principiu preluat şi dezvoltat de Părintele Stăniloae în teologia responsabilităţii solidare la Judecata de Apoi.


  • Versetele 6-21 reprezintă repetarea Decalogului din Iş 20, 2-17, cu o seamă de adaosuri şi diferenţe întregitoare.


  • „Apele de sub pământ“: e vorba de apele subterane, dar şi de acelea pe care, potrivit cosmologiei biblice, stă pământul.


  • Ebr.: „străinul ce se află'n porţile tale“ = ce se află'n cetăţile (aşezările) tale. „Poarta“ cetăţii antice orientale domina o piaţă unde se ţineau întrunirile, judecăţile obşteşti şi orice alte acţiuni de interes public. În imperiul otoman „Înalta Poartă“ desemna însăşi capitala.


  • De la „pentru ca...“, completare în spiritul umanitar general al Deuteronomului. În unele variante ale Septuagintei, robului şi roabei i se adaugă: „şi dobitocul tău“.


  • Ebr.: „din mijlocul întunericului“.


  • Textul Ebraic adaugă: „şi măreţia Sa“.


  • Ebr.: „ca să trăiţi“ (să fiţi vii). Aici însă e vorba de calea lui Dumnezeu, cea care-l adună pe om de pe drumurile sale rătăcitoare, nesigure, în derivă, calea la capătul căreia îl aşteaptă odihna.


  • Această frază se află numai în Septuaginta (uneori inclusă în versetul 3). Ea introduce, în special, amănuntele privitoare la respectarea primei porunci.


  • Text important şi (poate tocmai de aceea) cu mai multe variante de traduceri după Textul Ebraic: „Domnul, Dumnezeul nostru, este un Domn“; „Domnul, Dumnezeul nostru, Domnul este unul“; „Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este singur“; „Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul El unul“. Preferinţa unor traducători pentru varianta (cu nuanţele ei): „Domnul, Dumnezeul nostru, este Domnul unul“ pune accentul pe ideea că Dumnezeu este indivizibil, că adică El nu poate fi multiplicat în asemănările idoleşti ale popoarelor păgâne. Textul Septuagintei însă e citat aidoma, chiar de Domnul Iisus, în Mc 12, 29, ceea ce-i conferă o autoritate indiscutabilă; el atestă, o dată mai mult, monoteismul pe care Dumnezeu Se străduieşte să-l impună poporului ales.


  • Cea de a doua jumătate a versetului, în Versiunea Ebraică: „şi-ţi vor fi ca o panglică'mprejurul frunţii tale“. Interpretarea literală a acestui verset a creat mai târziu „filacteriile“ (vezi Mt 23, 5 şi nota), adică punguţele de stofă în care erau cusute texte sacre scrise pe petice de pergament, purtate cu ostentaţie de farisei, ca şi de alţi iudei evlavioşi, spre a-şi arăta ataşamentul faţă de Lege. Diferenţa de text (compară şi cu Iş 13, 16) poate indica faptul că la vremea redactării Septuagintei filacteriile nu existau.


  • Invocarea numelui lui Iahvé într'un jurământ era nu numai o garanţie asupra sincerităţii, ci şi o mărturisire sinceră a credinţei în singurul Dumnezeu adevărat ca supremă autoritate morală.


  • Ebr., plural: „Să nu-L ispitiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru“. Domnul Iisus însă, în convorbirea Sa cu diavolul (Mt 4, 7; Lc 4, 12), va cita după Septuaginta. A nu-L ispiti pe Dumnezeu înseamnă a nu-L pune la încercare, a nu-L supune la probe, a nu-I cere dovezi asupra puterii Sale; altfel, ar însemna că te îndoieşti de El.


  • Vezi episodul din Iş 17, 2-7, când Israel s'a îndoit de prezenţa Domnului în mijlocul său.


  • Ebr.: „Şi dreptatea noastră va fi“; sau: „Şi dreptate va fi pentru noi“; sau: „Aşa va fi dreptatea noastră“; sau: „Şi noi vom fi drepţi“; sau: „Şi va fi pentru noi un fapt de dreptate“... Aşadar, credincioşia faţă de Lege îi conferă omului un anume statut în faţa lui Dumnezeu, acela de „drept“, adică vrednic de mântuire. Întemeindu-se însă pe textul Septuagintei, Apostolul Pavel va demonstra că păzirea Legii, fiind imposibilă în totalitatea ei şi în amănuntele ei, nu-l poate face pe om „drept“ (fără cusur) în faţa lui Dumnezeu şi că întotdeauna el Îi mai rămâne lui Dumnezeu dator cu ceva; această datorie este „radiată“ nu prin „faptele Legii“, ci prin mila lui Dumnezeu. Aşadar, în ultimă instanţă, mântuirea e opera Harului (vezi îndeosebi epistolele către Romani şi Galateni).


  • În Textul Ebraic: „să-i dai anatemei“. „A da anatemei“ era expresia folosită pentru prăzile de război (oameni şi bunuri) care-I erau oferite în întregime Domnului, ca semn de recunoştinţă, fără ca biruitorul să aibă dreptul de a se înfrupta din ele. Dar, pentru ca el să nu fie cumva ispitit s'o facă, atunci erau totalmente distruse: robii, ucişi; bunurile, arse. De aici, expresia „a da anatemei“ a devenit echivalentă cu „a nimici“, „a stârpi“, „a da pierzării“; a anatemiza pe cineva = a-l blestema la pieire.


  • Pentru „sfintele lor crânguri“ vezi nota de la Iş 34, 13.


  • „Dumnezeu credincios“: plin de credincioşie; leal; cel ce nu-şi calcă niciodată cuvântul.


  • Literal: „după faţă“. Grecescul prósopon înseamnă „faţă“, dar şi „persoană“ (limba română păstrează acest înţeles în expresia „faţă bisericească“). Aşadar, pedeapsa dumnezeiască are în vedere răspunderea personală a fiecăruia din cei ce-L urăsc pe Dumnezeu, în timp ce versetul precedent atestă mila infinită şi nediscriminatorie a lui Dumnezeu, cu efecte şi asupra descendenţilor. Idee mult mai generoasă decât în Iş 34, 7, unde pedeapsa divină îi poate lovi şi pe urmaşi, dar numai pân' la al treilea şi al patrulea neam (faţă de beneficiarii milei, care sunt mii şi mii).


  • Ebr.: „vei devora toate neamurile...“.


  • Versiunea Ebraică omite: „să nu se pustiască pământul“.


  • Literal: „ca nu cumva să fii şi tu anatema ca şi ea“; vezi nota de la 7, 2.


  • Ebr. adaugă: „pe durata acestor patruzeci de ani“.


  • Ebr.: „mana pe care tu n'ai cunoscut-o şi pe care n'o cunoscuseră nici părinţii tăi“.


  • Ebr.: „ci cu tot ceea ce iese din gura Domnului“, omiţându-se astfel „cuvântul“. Textul Septuagintei însă va fi citat aidoma de Însuşi Iisus Hristos în convorbirea Sa cu diavolul (Mt 4, 4). Referinţa expresă la „cuvântul“ lui Dumnezeu e o trimitere directă la puterea creatoare a Acestuia, Cel ce a făcut lumea („cerul şi pământul“) prin cuvânt. Evanghelistul Ioan, prin transferul semantic dintre hréma şi lógos, va identifica în acest „cuvânt“ pe Fiul lui Dumnezeu („Cuvântul“), devenit, prin întrupare, Iisus Hristos (In 1, 1-3). Puşi în situaţia de a nu putea să-şi procure hrana prin mijloace proprii (cultivarea pământului), Evreii aveau să-şi dea seama că Dumnezeu îi poate hrăni direct, cu mană, o mană însă pe care mai întâi a anunţat-o prin cuvânt („Eu voi face să plouă pentru voi pâine din cer“ – Iş 16, 4). Cum la Dumnezeu nu există virtualitate („pe cele ce nu sunt le cheamă ca şi cum ar fi“ – vezi Rm 4, 17 şi nota), orice lucru ia fiinţă în chiar clipa când Dumnezeu l-a rostit. Aşadar, prin succesiunea textuală: „nu numai... ci cu tot cuvântul“ (iar nu: „ci şi cu tot cuvântul...“) nu trebuie înţeles un paralelism între „pâine“ şi „cuvânt“, că adică omul s'ar hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu, „pe lângă“ pâine, ci sensul integrator, prin care cuvântul lui Dumnezeu devine (sau este) pâine. Hrana materială se află înlăuntrul celei duhovniceşti („căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea (hrană, îmbrăcăminte, n. n.) vi se vor adăuga“ – Mt 6, 33). În ultimă instanţă, Iisus Se va identifica pe Sine Însuşi ca atare: „Eu sunt Pâinea vieţii“ (In 6, 35), anunţând, de fapt, Pâinea euharistică. Sfinţii Părinţi acordă spaţii largi dimensiunii duhovniceşti a acestui verset.


  • Sensul prim al grecescului paidévo este acela de a creşte un copil, de a-l forma, a-l instrui, a-l educa. Numai legat de acesta a derivat cel de al doilea: „a certa“, „a pedepsi“, „a-i da o lecţie“; aşadar, a certa pe cineva cu scopul de a-l îndrepta. Despre Dumnezeu ca educator, Clement Alexandrinul va scrie o carte anume: Pedagogul.


  • ... nu din sărăcie sau cu zgârcenie îţi vei mânca pâinea; nu vei socoti şi nici nu-ţi vei micşora îmbucăturile, gândind să-ţi mai rămână şi pe mâine.


  • Verbul metallévo, folosit numai aici în V. T., îşi are sensurile legate de existenţa, săparea sau exploatarea unei mine (din care se extrag metalele). Poetul V. Voiculescu îşi va asemăna sufletul cu o mină în care Dumnezeu („Minerul“) caută aur.


  • În sensul: să nu se umfle de mândrie.


  • Ebr.: „această bogăţie“ (belşugul Canaanului).


  • Sintagma „pe cer şi pe pământ“ e proprie Septuagintei.


  • Despre „fiii (urmaşii) lui Enac“ vezi notele de la Nm 13, 33 şi Dt 1, 28.


  • „Tare la cerbice“: cu ceafa groasă; inflexibil; îndărătnic; încăpăţânat.


  • Literal: „s'a nelegiuit“; trăieşte în fărădelege.


  • Pentru „Tabera“ vezi Nm 11, 3 şi nota.


  • Vezi Iş 17, 1-7.


  • Vezi Nm 11, 31-34.


  • Ebr.: „din ziua'n care eu v'am cunoscut“; formulare ce exprimă o constatare a lui Moise şi limitată la durata relaţiei dintre acesta şi poporul ales. Septuaginta pune constatarea pe seama lui Dumnezeu Însuşi şi, într'o interpretare mai largă, o împinge până la începutul neamului omenesc, ştiut fiind că Dumnezeu i S'a descoperit (S'a făcut cunoscut) omului încă din epoca paradisiacă, atunci când s'a manifestat întâia şi marea neascultare a acestuia faţă de Creatorul său.


  • Ebr.: „m'am prosternat“; „am căzut cu faţa la pământ“. Septuaginta foloseşte verbul déo = „a se ruga“, din care derivă substantivul déisis = „rugăciune“, dar cu particularitatea că e o rugăciune pentru cei ce sunt în nevoie şi au trebuinţă de mijlocire.


  • Expresia „Împărat al dumnezeilor“, proprie Septuagin-tei, nu se află în Textul Masoretic (ca „Dumnezeu al dumnezeilor“ cum este întâlnită în 10, 17, ca şi în Ps 135, 2). Ea nu vrea să însemne că Domnul ar fi mai-marele zeilor, într'o ierarhie pseudo-religioasă, ci că Dumnezeu Unicul şi Atotputernicul dispune de dumnezeii cei mincinoşi în mod discreţionar. De altfel, în numele Unicului Dumnezeu sfărâmase Moise viţelul de aur, falsul dumnezeu al Israeliţilor.


  • Ebr. adaugă: „în ziua adunării“.


  • Următoarele patru versete (6-9) reprezintă o digresiune asupra unui itinerar preluat dintr'o tradiţie uşor diferită faţă de cea consemnată în Nm 33, 30-38 (acolo, de pildă, se relatează că moartea lui Aaron a avut loc în muntele Hor). Pentru o mai bună explicitare am pus textul în paranteză.


  • Ebr.: „Tăiaţi-vă'mprejur inima voastră“. Diferenţă de nuanţă, în care Septuaginta oferă metafora întreagă. Tăierea'mprejur era semnul exterior, corporal, care atesta apartenenţa la poporul lui Dumnezeu (Fc 17, 10). Mai importantă însă decât aceasta trebuie să fie circumcizia spirituală, aceea care desprinde şi aruncă învârtoşarea inimii (inima considerată ca sediu al minţii, voinţei şi sensibilităţii), adică acea coajă grosolană care-L separă pe Dumnezeu de miezul fiinţei omeneşti. Circumcizia învârtoşării inimii este prezentată aici ca lucrare a omului; circumcizia inimii este prezentată în 30, 6 ca lucrare a lui Dumnezeu; luate împreună, cele două lucrări realizează synergia, adică împreună-lucrarea din relaţia Dumnezeu-om. Apelul la lepădarea învârtoşării inimii va fi făcut şi de proorocul Ieremia (4, 4) şi reluat, cu accente definitive, de către Pavel (Rm 2, 29); Apostolul va merge până într'acolo încât va declara inutilitatea circumciziei fizice şi înlocuirea acesteia cu circumcizia duhovnicească, botezul, singura poartă de intrare în Biserica lui Hristos.


  • Renunţaţi la încăpăţânare.


  • Enumerarea unor atribute menite să demonstreze că Iahvé este unicul şi atotputernicul Dumnezeu într'o lume idolatră.


  • A nu căuta la faţa omului = a fi imparţial.


  • În sensul: nu poate fi mituit; Dumnezeu este incoruptibil.


  • „străin“ în înţelesul de rezident; venetic; cel de alt neam care a cerut azil şi a fost acceptat într'o comunitate (familie, trib, naţiune). Vezi acest sens la Iş 12, 48, 49; 20, 10 etc.


  • În Versiunea Ebraică (şi chiar în unele ediţii ale Septuagintei): „şaptezeci de suflete“. Asupra acestei nepotriviri vezi nota de la Iş 1, 5.


  • Reluarea ideii din 5, 3 (vezi nota).


  • „acolo!“ pare a indica gestul prin care Moise arată Ţara Făgăduinţei, în care el, totuşi, nu va ajunge. Amănunt specific Septuagintei.


  • Aluzie la tehnica irigaţiilor egiptene: fie o roată hidraulică acţionată prin pedalare, fie şanţuri scobite şi astupate cu picioarele.


  • Literal: „să nu ţi se lăţească inima“. Expresie ironică la adresa celui ce se îndestulează uitându-L pe Cel ce i-a dat belşugul şi arătându-şi disponibilitatea pentru un fel de ecumenism „avant la lettre“. Textul Masoretic, pe lângă faptul că izolează fraza precedentă, legând-o concluziv de prima parte a versetului 15, foloseşte o expresie mai directă: „ia seama ca nu cumva să-ţi fie inima înşelată“.


  • Pentru varianta masoretică vezi nota de la 6, 8.


  • Binecuvântarea şi blestemul devin efective nu prin ele însele, ci prin opţiunea omului faţă de bine sau rău. Ca şi în cazul primilor oameni în rai, călcarea poruncii lui Dumnezeu atrage după sine blestemul.


  • Acest verset anunţă instaurarea ceremoniilor rituale prezentate în capitolul .


  • Literal: „stejarul cel înalt“; pe numele său, Mamvri, pomenit pentru prima oară în Fc 12, 6.


  • În fapt, aici începe cea de „a doua Lege“. Prin conţinu-tul lor, capitolele 12-26 poartă şi numele de „Codul Deuteronomic“. Acest Cod este, în mare măsură, o reluare a Legii mai vechi, cu o seamă de amănunte, precizări şi adaosuri la măsura evoluţiei pe care societatea israelită o va cunoaşte în Ţara Făgăduinţei.


  • Despre „sfintele lor crânguri“ vezi nota de la Iş 34, 13.


  • Adică „cel din cetăţile voastre“.


  • Vânatul constituia o „hrană profană“; carnea nu era supusă nici unei interdicţii sau restricţii rituale, putând fi consumată oricând şi oriunde.


  • E vorba de jertfele umane (îndeosebi copii) pe care neamurile păgâne ale Canaanului i le aduceau lui Moloh. Vezi Lv 18, 21 şi nota.


  • În Versiunea Ebraică, acest verset este primul din capitolul următor (care va avea, deci, 19 versete). Tot aşa e situat în Septuaginta ediţia Rahlfs. Versiunea de faţă păstrează însă ordinea din alte versiuni, mai vechi, ale Septuagintei, aşa cum se află în ediţiile româneşti ale Bibliei (Bucureşti 1688, Blaj 1795, Sibiu 1858, Bucureşti 1914 şi 1936), dar şi în versiunile engleze King James şi Revised Standard (nu însă şi în Today's).


  • De obicei, spusele unui profet sunt întărite, spre mai multă crezare, de semne şi minuni cu care el le asociază, aşa cum a făcut, de pildă, Moise (vezi Iş 4, 30-31). Dar de la acelaşi Moise ştim că şi vrăjitorii lui Faraon au fost în stare să facă aceleaşi semne (Iş 7, 11). Dacă deci profeţii mincinoşi au puterea de a-şi asocia profeţiile cu anumite semne, nu semnele sau minunile constituie principalul criteriu al credibilităţii, ci conţinutul profeţiilor, dacă ele adică sunt în acord cu autentica învăţătură descoperită de Dumnezeu. În asemenea cazuri, credinciosului i se cere un foarte puternic simţ al discernământului (facultatea „deosebirii duhurilor“ – 1 Co 12, 10), spre a nu se lăsa înşelat.


  • În sensul: denunţă-l în faţa tuturor (secvenţă absentă din Textul Ebraic).


  • Pentru expresia „a stârpi de istov“ vezi nota de la 7, 2.


  • Textul Ebraic adaugă: „chiar şi vitele ei să le treci prin ascuţişul săbiei“.


  • Din cele date anatemei, sortite pieirii.


  • Întregul verset se referă la unele rituri funerare practicate de neamurile Canaanului, rituri pe care Legea lui Dumnezeu le interzice. În legătură cu primul, Versiunea Ebraică denunţă practicarea unor incizii corporale, practică la care se face aluzie şi în Lv 19, 28. Septuaginta însă foloseşte verbul foiváo (de altfel, singura dată în întreg V. T.) = a purifica, a deveni strălucitor (prin purificare), ceva asemănător cu expresia „a străluci de curăţenie“, ceea ce n'ar exclude ritualul unei purificări prin incizare. Ideea „curăţirii“ introduce astfel întregul capitol 14.


  • Poate fi vorba de raderea smocului de păr dintre sprâncene. Traducătorii din ebraică, deşi pornesc de la textualitatea expresiei „între ochi“, glosează pe ideea tunderii părului de pe frunte (cum am zice noi astăzi, tunderea „bretonului“), sau pe aceea a raderii părului din porţiunea frontală a capului.


  • „Spurcat“ e mai puternic decât „necurat“ şi are aici un conţinut religios-moral: ceea ce este „urâciune“ în faţa Domnului, termen care condamnă orice formă de idolatrie (vezi 7, 25).


  • Ebr.: „boul, oaia şi capra“. Acelaşi înţeles îl are şi textul Septuagintei, dar cu o nuanţă specială asupra purităţii soiului.


  • Literal: „cămila-panteră“. Acest fel de interdicţii alimentare, enumerate mai jos, sunt mai explicite în Lv 11; unele sunt reluate aici, dar nu toate vietăţile pot fi identificate foarte precis.


  • Textul Masoretic adaugă: „sau vinde-i-o celui de alt neam“.


  • Ca şi la Iş 23, 19; 34, 26, Textul Masoretic preferă „ied“.


  • Adică la capătul unui ciclu de şapte ani. Legea pentru iertarea datoriilor şi eliberarea sclavilor urmează ritmul anului sabatic pentru odihna pământului, stabilit în Iş 23, 10-11.


  • LXX foloseşte verbul daneízo = „a împrumuta bani cu dobândă“, aşa cum e folosit aici, ca şi în versetele 8 şi 10, precum şi în cap. 28 vv. 12 şi 44. Traducerile Textului Masoretic însă introduc şi ideea unui amanet (gaj, garanţie, zălog) pe care creditorul îl deţine de la debitor şi care trebuie restituit odată cu iertarea datoriei. După unii interpreţi, amanetul putea fi chiar unul din copiii debitorului, care trebuia să muncească în contul datoriei neachitate. În altă ordine de idei, versetele 1-11 cunosc două variante de interpretare, în funcţie de formularea traducerii după T. M.: pe de-o parte, aceea a rabinilor talmudişti, care văd o iertare radicală şi definitivă a datoriilor, şi, pe de alta, aceea a moderaţilor, care cred că iertarea era doar temporară, pe durata anului sabatic, aşa cum pare a sugera versetul 9.


  • Ebr.: „În şase ani ţi-a slujit de două ori cât plata unui simbriaş“; sau: „în şase ani el ţi-a slujit la jumătate din preţul unui slujitor plătit“.


  • Pentru „luna Spicului“ („Abib“) vezi nota de la Iş 13, 4.


  • „Paştile“, aici: animalul sacrificat în cinstea Domnului.


  • Se pare că interdicţia de a fierbe, prevăzută la Iş 12, 9, e depăşită prin Codul Deuteronomic.


  • Literal: „ieşire“ (din sărbătoarea Azimelor). Ebr.: „adunare solemnă“. În toate relatările, sărbătoarea Azimelor este strâns legată de aceea a Paştilor.


  • Menţiunea: „în afară de cele ce i se fac sufletului“ lipseşte din Textul Masoretic. Pe această excepţie însă se vor rezema toate minunile pe care Iisus le va face în zi de Sâmbătă, toate îndreptate mai întâi spre vindecarea sufletului.


  • Ca şi la 1, 15, e vorba de grefierii care-i asistau pe judecători; ei însă puteau fi şi persoane instruite cu rol de sfetnici pe lângă cârmuitori, judecători şi căpetenii militare (29, 10; 20, 5, 8, 9).


  • Despre (sfintele) crânguri vezi nota de la Iş 34, 13. Chiar dacă un asemenea crâng e sădit pentru trebuinţele proprii, simplul fapt că el se află în vecinătatea altarului sacru i-ar putea conferi o aură de sacralitate, ceea ce ar fi un pas către idolatrie.


  • Ebr.: „oştirea cerului“. Vezi explicaţia în nota de la Fc 2, 1; expresie folosită şi la Dt 4, 19. Aici, nuanţa: oricât ar fi acel lucru de strălucit şi atrăgător, să nu te închini lui.


  • Aici „Eu“ se referă la Domnul, care vorbeşte prin gura lui Moise.


  • Adică în afara cetăţii, pentru ca aceasta să nu fie întinată de cadavrul celui ucis. (De altfel, în piaţa de lângă poartă se făceau şi judecăţile publice).


  • Acest for nu sugerează criterii de judecată pentru cel indecis, ci pronunţă el-însuşi o sentinţă.


  • Un rege cu o armată (în special cavalerie) prea puternică e expus îngâmfării şi, ca urmare, neascultării faţă de Dumnezeu.


  • Ebr.: „va scrie pentru sine, într'o carte, o copie de pe această Lege“. Expresia „A Doua Lege“ (Deuteronómion) e specifică Septuagintei şi a devenit titlul întregii cărţi.


  • „Stomacul“ (énystron): al patrulea stomac al rumegătoarelor, în care se termină digestia, considerat în bucătărie ca o delicatesă; nuanţă specificată numai în acest loc.


  • „şi să binecuvinteze“ lipseşte din Textul Masoretic.


  • „de-a pururi“, literal: „în toate zilele“, nu se află în toate variantele Septuagintei.


  • Vezi nota de la 12, 31.


  • Expresia se referă la practica oraculară a celor ce „prevestesc“ în stare de transă (mediumnitate). Următoarele categorii nu au caracteristici foarte distincte, dar toate fac parte din categoria mai largă a practicilor magice.


  • Se pare că e vorba (cel puţin după termenul ebraic) de categoria astrologilor.


  • Grecescul oioonizómenos (de la oioonízomai) se referă la cel ce ghiceşte interpretând zborul sau strigătul păsărilor; la Romani se numea augur (care însă îl desemna şi pe cel ce prezicea prin tâlcuirea viselor).


  • Practicant al magiei negre, de orice fel.


  • Categoria spiritiştilor de orice fel; vezi nota de la Lv 19, 31.


  • Cel ce interpretează evenimentele sau întâmplările extraordinare.


  • Practica necromanţiei.


  • Textul Masoretic adaugă: „din mijlocul vostru“. Text profetic fundamental prin care se anunţă venirea lui Mesia. Pe el se vor întemeia Sfinţii Apostoli, mai întâi prin predica lui Petru (FA 3, 12-26) în a argumenta că Iisus Hristos ca Mântuitor a fost vestit chiar de Moise. Reţinem şi faptul că Petru, prin Evanghelistul Luca, citează după Septuaginta.


  • Ebr.: „El le va grăi tot ceea ce-I voi porunci Eu“. Textul Septuagintei se referă nu la cantităţile, ci la domeniul şi modalitatea în care Iisus preia şi predă cuvintele Tatălui: „Cuvântul pe care îl auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui Care M'a trimis“ (In 14, 24); „Încă multe am a vă spune, dar nu le puteţi purta acum“ (In 16, 12); „dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate“ (In 14, 26). Aşadar, textul Septuagintei nu face din predica lui Iisus o operă închisă, ci deschide perspectiva pneumatologică pe care se întemeiază predica Apostolilor şi întreaga Sfântă Tradiţie a Bisericii.


  • „duh păgân“ încearcă să-l traducă pe asevía = impietate, sacrilegiu; lipsă de evlavie; impostură; cutezanţa (obrăznicia) de a te da drept ceea ce nu eşti, de a vorbi în numele altuia fără să ai mandat.


  • Traducerile după Textul Masoretic oscilează între: „Să-ţi pregăteşti o cale“; „Vei pregăti drumurile“; „Vei ţine'n stare bună calea lor de acces“; „Vei stabili un plan al drumurilor“; „Vei ţine drumurile'n stare bună“; „Să-ţi faci drum“, toate convergând către ideea unui sistem rutier prin care fugarii să aibă acces la cetăţile de azil. Septuaginta foloseşte verbul stoházomai (de altfel, numai aici în tot V. T.) = a socoti, a chibzui, a judeca asupra a ceea ce poate fi mai bun, ceea ce înseamnă că termenul „calea“ are sens metaforic: modalitate, fel de a lucra. Cu alte cuvinte, dacă Moise primeşte de la Domnul porunci precise şi deseori foarte amănunţite, el se bucură şi de propriul său liber arbitru.


  • Depoziţiile a doi sau trei martori nu constituie o sentinţă, ci doar elementele prin care se defineşte capul de acuzare; cu alte cuvinte, martorii nu li se substituie judecătorilor. Principiul va fi recomandat de Însuşi Domnul Iisus pentru aplanarea litigiilor (Mt 18, 16).


  • Ultima frază lipseşte din Textul Masoretic, ca şi din unele ediţii ale Septuagintei (inclusiv Rahlfs). Ea pecetluieşte celebra lege a talionului, pe care Iisus, pornind chiar de la această frază, o va răsturna prin inversarea subiecţilor: „Pe toate câte voiţi să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor“ (vezi Mt 7, 12 şi nota).


  • Ebr.: (Domnul) „merge cu voi ca să Se lupte pentru voi“ (vezi şi 1, 30). În textul Septuagintei, Domnul nu i Se substituie omului (precum în cazul ieşirii lui Israel din Egipt, când Domnul, prin minuni, „Se luptă“ în locul său – Iş 14, 14 –, omul fiind neajutorat), ci i se alătură în semn de solidaritate, ceea ce, în fapt, prefigurează synergia = conlucrarea dintre Dumnezeu şi om, indispensabilă în procesul mântuirii, aşa cum va fi dezvoltată în teologia Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului.


  • Literal: „scribii“; grămăticii. Idem în Textul Masoretic. Versiunile engleze preferă să traducă: „ofiţerii“. Contextul însă indică mai degrabă categoria acelor „condeieri“ sau grefieri (vezi 1, 15 şi nota) care erau familiari cu legile.


  • Termenul se referă şi la mişcările din următoarele două versete şi indică acţiunea de a inaugura ceva nou ca act sacramental. E singurul text asupra inaugurării sacramentale a unei case particulare; acelaşi verb (kainízo) e folosit la 3 Rg 8, 63 pentru sfinţirea casei Domnului.


  • Ebr.: (poporul) „va fi silit la muncă forţată şi-ţi va sluji“.


  • T. M. adaugă: „şi de copii“. Totuşi, „toată partea bărbătească“ din versetul precedent îi presupune şi pe pruncii de sex masculin (viitori soldaţi).


  • Literal: „să-i dai anatemei“. Pentru această expresie vezi nota de la 7, 2.


  • Ebr.: „la o apă curgătoare“.


  • Simbolismul acestor acte, desigur, rituale (raderea capului, tăierea unghiilor şi lepădarea hainei de sclavă) nu ne este cunoscut. (Potrivit Textului Ebraic, acestea sunt făcute de către femeia însăşi).


  • Textual: „urâtă“ (contrariul sentimentului de iubire); ebraism cu semnificaţia: mai puţin iubită.


  • Ebr.: „cel spânzurat este un blestem al lui Dumnezeu“. Sfântul Pavel va cita textul din memorie, dar după Septuaginta (Ga 3, 13).


  • În sensul: nu cumva întreaga recoltă să-I fie închinată Domnului (să capete un caracter sacru) şi să nu poată fi folosită pentru consumul obişnuit, profan.


  • Ebr.: „cu care te acoperi“, dar poate fi vorba de acoperirea trupului, nu de învelitoare. Detalii şi explicaţii asupra acestei porunci sunt date în Nm 15, 37-41.


  • Cămaşa nupţială.


  • „Femeia tatălui său“: alta decât mama (în căsniciile poligame). Vezi asemenea cazuri la Fc 35, 21; 49, 4.


  • „A ridica acoperământul“: expresie eufemistică; ea se referă la gestul unui bărbat de a-şi ridica poala hainei asupra unei femei, ca semn că doreşte s'o aibă (ca soţie sau ţiitoare). Simbol de posesie, dar şi de protecţie. Expresia e mai limpede, prin context, în Rut 3, 9.


  • Versiunea Ebraică aşază acest ultim verset la începutul capitolului următor, el devenind astfel 23, 1. Totuşi, prin conţinut, el aparţine capitolului 22; aşa îl are Septuaginta (cu excepţia ediţiei Rahlfs) şi tot astfel îl numerotează versiunile engleze KJV şi RSV.


  • Edomiţii erau descendenţii lui Edom-Esau, fratele lui Iacob.


  • Motivarea indică o atitudine mult mai binevoitoare a legiuitorului faţă de Egiptenii care, totuşi, în ultimă instanţă, au fost un instrument al lui Dumnezeu în planul Său general. Textul nu mai foloseşte cuvântul „slugă“ (oikétes), ca în 5, 15, ci „străin“ (pároikos), cu înţelesul: rezident; străin care locuieşte temporar într'o ţară, cetate sau familie; imigrant (vezi Lc 24, 18 şi nota).


  • Textul Masoretic lasă posibilitatea unei speculaţii lingvistice în virtutea căreia numeroase versiuni occidentale moderne traduc „prostituată sacră“, cu referire la prostituţia de acest fel practicată de popoarele Canaanului; speculaţia se extinde şi asupra bărbatului. Din aceasta s'ar înţelege că interdicţia se limitează numai la această categorie de desfrânate şi desfrânaţi. Septuaginta nu face această separare, aşa cum n'o face nici Vulgata, textele lor fiind în concordanţă cu 1 Co 6, 9.


  • Acest verset, în întregime, lipseşte din Textul Masoretic (ca şi din Vulgata), fiindu-i propriu Septuagintei. Ediţia Rahlfs îl include, ca parte a doua, în versetul 17, dar aici s'a păstrat numerotarea din vechile ediţii româneşti. Cât despre sintagma „descântător de vrajă“, ea încearcă să-l traducă pe teliskómenos (derivat din verbul telísko, folosit până acum numai la Nm 25, 3, 5 cu sensul de a se închina la idoli); novice al unui cult esoteric, din categoria misterelor frigiene, novice care ajunge la capătul iniţierii prin anumite incantaţii vrăjitoreşti.


  • „Câine“: metaforă pentru prostituatul masculin, pervertitul sexual de orice fel; vezi şi nota de la Ap 22, 15.


  • Subînţeles: ei vor locui ca soţ şi soţie.


  • Termen ambiguu în ebraică, tradus foarte diferit, de la „ceva necurat“ (KJV) până la „ceva scandalos“ (OSTY) şi tot atât de divers interpretat de şcolile rabinice, de la a nu-i plăcea bărbatului cum i s'a gătit mâncarea şi până la situaţia că o altă femeie îi place mai mult. Septuaginta foloseşte áshemon = „rău conformat“, „diform“ (fizic); „de neadmis“, „indecent“, „ruşinos“ (moral). Oricum, obiecţia soţului constituie motiv de divorţ. Iisus însă va stabili că singurul motiv de divorţ e adulterul (Mt 19, 3-9); legea lui Moise era doar un pogorământ faţă de slăbiciunea firii omeneşti.


  • La această limită se va referi Apostolul Pavel, căruia i se aplicase pedeapsa maximă; vezi nota de la 2 Co 11, 24.


  • Despre „căsătoria de levirat“ vezi nota de la Fc 38, 8. La ea se vor referi saducheii în tentativa lor de a-L „prinde“ pe Iisus în cuvânt (vezi Mt 22, 23-27; Mc 12, 18-23; Lc 20, 27-33).


  • Ariergarda. Despre lupta cu Amaleciţii vezi Iş 17, 8-13.


  • Ebr.: „Tatăl meu era un arameu pribeag“. Referire la Iacob, părintele celor douăsprezece seminţii, ai cărui strămoşi erau aramei din Mesopotamia (vezi Fc 25, 20; 28, 5). KJV traduce: „Tatăl meu era un sirian gata să piară“, preluând adverbul ebraic nu numai în sensul de „pribeag“, „rătăcitor“, „nomad“, ci şi în acela de „om pierdut“, deznădăjduit, răzle-ţit de ai săi. Oricum, e vorba de diferenţa dintre pribeagul şi oropsitul (în Egipt) de odinioară şi proprietarul funciar de acum.


  • T. M. adaugă precizarea: „care este anul zeciuielii“; referire la 14, 28-29.


  • Literal: „Pe cele sfinte“. Odată închinate Domnului, darurile capătă dimensiunea sacralităţii, devin sfinte şi-I aparţin lui Dumnezeu.


  • Ambiguitatea Textului Masoretic a provocat traduceri diferite: „Tu azi ai întărit (confirmat) că Domnul e Dumnezeul tău“ (KJV); „Tu azi ai mărturisit că Domnul e Dumnezeul tău“ (RSV); „Tu ai obţinut azi de la Domnul această mărturisire, că El va fi Dumnezeul tău“ (BJ); „Pe Domnul L-ai adus tu astăzi să declare că El devine Dumnezeul tău“ (TOB); „Astăzi ai mărturisit tu Domnului că El va fi Dumnezeul tău“ (ed. rom. 1936); „Astăzi te-ai spovedit înaintea Domnului că El îţi va fi Dumnezeu“ (GALA). În formularea de faţă prevalează socotinţa că în nici o parte a Bibliei nu se spune că legământul dintre Iahvé şi Israel ar constitui un contract între doi parteneri egali. Nici Septuaginta nu spune aceasta, dar folosirea verbului „a alege“ pune un accent special pe faptul că, deşi Dumnezeu este iniţiatorul, Cel ce alege primul, totuşi El îi respectă omului libertatea de a opta între alegerea lui Dumnezeu şi propria sa alegere. E drama căderii omului şi, în continuare, drama lui Israel, dar şi maiestatea omului de a avea dumnezeiasca însuşire a libertăţii. Notăm şi faptul că verbul airéo, folosit foarte rar (de numai 9 ori) în Vechiul Testament, înseamnă în primul rând „a prinde în mâini“, „a apuca“ (ceva sau pe cineva), şi numai în al doilea rând „a alege“. De aici: a-L alege pe Dumnezeu înseamnă, de fapt, şansa de a-L avea în mână, de a-L păstra pentru tine. Este ceea ce exprimă, cum am mai arătat, V. Voiculescu în poezia „Prizonierul“: „Oho, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, / Te ţin prizonier... (...) O clipă inima mi se făcuse cer“. Evident, e vorba de o experienţă mistică. În legătură cu aceasta însă vom reţine şi faptul că airéo e folosit aici în locul verbului eklégo = „a alege“. Vecinul acestuia e substantivul eklogé = „alegere“, dar înrudit cu acesta din urmă e substantivul eklógesis = căutare. Aşadar, opţiunea omului pentru Dumnezeu este, în fapt, rezultatul (deseori subconştient) al unei căutări. „A alege“ devine sincron cu „a fi aflat“, şi aşa se explică încrâncenarea mistică prin care omul „Îl ţine pe Dumnezeu în mână“.


  • A doua folosire a verbului airéo, de unde se vede că Dumnezeu şi omul se aleg reciproc, un parteneriat pe care teologia creştină îl va defini drept synergie = conlucrarea dintre Dumnezeu şi om.


  • Treptele: „popor ales“, „preoţie împărătească“ şi „neam (aici „popor“) sfânt“ sunt arătate mai pe larg în nota de la Iş 19, 6.


  • Acesta e singurul loc în care „bătrânii lui Israel“ îi sunt asociaţi lui Moise în rostirea poruncilor. În cele ce urmează se reia alternanţa dintre pluralul şi singularul verbelor.


  • A nu pune fier: a lăsa totul în stare naturală, fără intervenţia forjei şi ciocanului.


  • „Amin!“ = „Fie!“; „Aşa să fie!“; „Adevărat!“.


  • Istoricul Iosif Flaviu relatează că, în timpul asediului din anul 70 al armatei romane, locuitorii Ierusalimului ajunseseră să-şi mănânce copiii.


  • „Căiţa“: placenta. Termen folosit şi în Versiunea Ebraică, pe care, totuşi, unii tălmăcitori români (Radu, Gala) îl traduc prin „fătul“. Septuaginta foloseşte termenul hórion = „placentă“, care însă uneori e folosit în locul lui kórion = „copilă“ (Morrish). Având în vedere că hórion este folosit numai aici în tot V. T., faptul că succesiunea imediată este „pruncul“, că cei vechi ai noştri (ŞERBAN, BOB, ŞAGUNA, SINOD) l-au tradus prin „soartea“ (casa sau cămaşa copilului, placenta), optăm pentru „căiţa“; textul exprimă teribila situaţie-limită în care suferinţa (întru necredinţă) îl poate dezumaniza chiar pe omul cel mai pur, mai delicat, mai neprihănit.


  • Pentru „nemaipomenite“ (minunate, ieşite din comun) vezi nota de la Iş 34, 10.


  • Versetele 64-68 anunţă, în principal, captivitatea babilonică (597-538 î. H.), cu o uimitoare clarviziune asupra evenimentelor şi stării de spirit.


  • Versiunea Ebraică aşază acest verset la sfârşitul capitolului precedent, ca verset 69. În cazul acesta el e concluziv, iar începutul său poate fi tradus: „Acestea sunt cuvintele...“. Vulgata îl aşază aici, la început, ca introducere-titlu la capitolele 29-30. Tot aici se află şi în traducerile româneşti – chiar şi în cele după Textul Ebraic. Versiunea de faţă îl păstrează astfel, deşi ediţia Rahlfs a Septuagintei îl înregistrează drept versetul 69 al capitolului 28.


  • T. M. e tradus diferit: „ca să poţi tu intra în legământ cu Domnul, Dumnezeul tău, şi'n jurământul Lui“ (KJV); „ca să poţi tu intra în juratul legământ al Domnului...“ (RSV); „să treci tu în legământul Domnului, Dumnezeului tău, jurat cu blestem...“ (BJ); „pentru ca tu să treci în legământul Domnului, Dumnezeului tău, rostit cu blesteme...“ (TOB); „pentru ca tu să treci în legământul Domnului, Dumnezeului tău, [acest legământ însoţit de] blestem...“ (OSTY); „ca să închei legământ cu Domnul, Dumnezeul tău, şi să ai parte de jurământul-legământ...“ (RADU); „ca să intri în legământul cu Domnul Dumnezeul tău şi în jurământul pe care îl va întări...“ (GALA). Cele mai multe comentarii pe marginea acestor versiuni se referă la străvechiul ritual prin care legământul (contractul) dintre doi parteneri era însoţit de blestemele pe care şi le lua fiecare asupră-şi pentru cazul când n'ar mai respecta înţelegerea. Din această perspectivă e imposibil de admis că Dumnezeu, ca partener al legământului, Şi-ar asuma un astfel de blestem, deoarece El niciodată nu-Şi calcă făgăduinţa. Mult mai limpede, Septuaginta se referă, în fapt, la cele două alternative ale omului: legământ însoţit de făgăduinţe şi binecuvântări în caz de credincioşie; legământ însoţit de blesteme în caz de trădare. Vezi nota de la 26, 17.


  • Alţii decât cei enumeraţi în vv. 10 şi 11. Pentru simultaneitatea generaţiilor în faţa lui Dumnezeu vezi nota de la 5, 3.


  • Cugetul celui ce crede că el e măsura tuturor lucrurilor.


  • Pentru „gelozia“ lui Dumnezeu vezi nota de la 4, 24.


  • Idolii nu se numără printre bunurile pe care Dumnezeu le-a împărţit oamenilor. Vezi şi nota de la 4, 19.


  • Ebr.: „va tăia'mprejur“. Pentru expresia de faţă vezi nota de la Lv 19, 23.


  • Sau: „vor fi devoraţi“. Reversul situaţiei din 7, 16.


  • Ebr.: „împotriva“; tot aşa în versetul 26.


  • În Textul Masoretic acest verset e formulat astfel: „El (adică Moise, preluat din versetul precedent) i-a poruncit lui Iosua, fiul lui Navi: Fii tare şi curajos, că tu îi vei duce pe fiii lui Israel în ţara pe care Eu M'am jurat să le-o dau, şi Eu voi fi cu tine“. Evident, personajul e Moise, dar cuvintele sunt ale lui Dumnezeu, rostite însă la persoana întâi. Spre a evita confuzia, unii traducători l-au înlocuit pe „El“ (Moise) cu „Domnul“.


  • Puterea cuvântului şi modalităţile lui (line, dulci, aspre sau pedepsitoare) de a se rosti.


  • Incursiune în istoria deja consumată a lui Israel.


  • În Textul Masoretic: „după numărul fiilor lui Israel“. Toţi exegeţii însă (inclusiv Ernest Wright) sunt de acord că textul Septuagintei „reflectă, în mod aproape sigur, textul original ebraic“. El se află în consonanţă nu numai cu contextul imediat, dar şi cu texte mai îndepărtate cum ar fi Ps 81; Ps 88, 7; Dn 10, 13, din care reiese că Dumnezeu i-a rânduit fiecărui neam un înger păzitor şi că toate entităţile cereşti, oricare le-ar fi numele şi rangul, se află în subordinea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel va folosi această temă în Epistola către Evrei, capitolele 1 şi 2, spre a demonstra că, în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu (şi, deci, El Însuşi Dumnezeu), Iisus Hristos e mai presus de toate entităţile cereşti. De notat că numeroşi traducători din ebraică (RSV, BJ, RADU, GALA) au preferat textul Septuagintei, în timp ce alţii (KJV, TOB, OSTY) au rămas pe Textul Masoretic.


  • Imaginea grandioasă a vulturului care-şi învaţă puii să zboare.


  • Mierea albinelor sălbatice, cu fagurii adăpostiţi în clonţani (vezi şi Ps 80, 16); untdelemn din măslinii ce cresc în locuri pietroase.


  • T. M. precizează: „a berbecilor de Vasan“ (din regiunea vestită pentru mulţimea şi frumuseţea turmelor).


  • Ebr.: „I-au stârnit gelozia prin [dumnezei] străini“ (aici v. 21).