• Iezechiel foloseşte aici un cuvât rar: ekpsýho (întâlnit numai de două ori în V. T. ) = „a expira“, de unde sensul figurat: a muri, a-şi da duhul, a-şi da sufletul (ca în FA 12, 23). Profetului i se poate atribui intenţia de a nota (ca şi în alte locuri) că există nu numai o moarte trupească, ci şi una sufletească.


  • Probabilă aluzie la „copacii umbroşi“ sub care se desfăşurau riturile orgiastice ale popoarelor păgâne.


  • Final ambiguu, datorită ambiguităţii verbului enafíemi (de folosinţă unică, numai aici, în V. T. ) care poate însemna, pe de o parte, „a stârni“, „a aţâţa“, „a face să izbucnească“, iar, pe de alta, opusul: „a domoli“, „a potoli“, „a îmblânzi“, „a astâmpăra“. Omologul său ebraic are aceeaşi dublă valenţă, ceea ce face ca traducerile să oscileze între „a satisface“ (furia) (RSV, BJ), „a duce până la capăt“ (TOB) şi „a domoli“ (OSTY). Opţiuni româneşti mai vechi (după LXX): „a slobozi“ (a da drumul) (1688) şi „a vărsa“ (a potopi) (1914) au în vedere contextul. Cea de faţă reţine faptul că în finalul oricărei suite de pedepse Dumnezeu Îşi pune în lucrare mila, iertarea, lăsând întotdeauna un „rest“ cu şansa mântuirii; pe de altă parte, psihologic vorbind, nota particulară a furiei este aceea de a se îneca în propriul ei exces.


  • La începutul unei noi campanii militare, regele Babilonului va avea de ales între două obiective: Raba, capitala Amoniţilor (Amanul de astăzi) sau Ierusalimul. Profetul va desena (pe hârtie, pe nisip sau doar în imaginaţie) cele două căi, prefigurând că regele va prefera să atace Ierusalimul.


  • Practici magice, divinatorii, pe care comandanţii de oaste le făceau înaintea campaniei.


  • = Pentru locuitorii Ierusalimului.


  • Invocare către sabia regelui babilonian, trimis acum să-l pedepsească pe regele Amoniţilor.


  • Acum Domnul i Se adresează regelui babilonian; deşi el a avut de îndeplinit o misiune, ca „rob“ al lui Dumnezeu, va fi obligat să se întoarcă în propria ţară, unde va fi judecat şi pedepsit pentru toate nelegiuirile, cruzimile şi crimele lui.


  • Literal: „cetatea vărsărilor de sânge“.


  • = vremea pedepsei.


  • Ca de obicei, pedeapsa e urmată de îndurare.


  • „sâmbetele Mele“, cf. Codex Alexandrinus. T. M.: „...şi Eu am fost spurcat (profanat) în mijlocul lor“.


  • Fiice ale aceleiaşi mame (Israel), Samaria şi Ierusalimul au cochetat cu Egiptul, cu Asiria şi cu Babilonul nu numai în plan politic, ci şi în cel religios, lăsându-se contaminate de idolatria acestora şi înşelându-şi astfel Dumnezeul. Capitol în care limbajul lui Iezechiel devine percutant, violent şi peste măsură de îndrăzneţ.


  • „Ohola“ şi „Oholiba“: nume al căror sens nu poate fi desluşit. „Şi ele au devenit ale Mele“: expresie folosită şi la 16, 8, prin care se reintră în marea temă a contractului marital dintre Iahvé şi poporul ales.


  • Pentru aceasta vezi nota de la 16, 20.


  • Această ultimă menţiune este omisă în T. M., care conchide: „căci asupra ei s'a petrecut osândă“.


  • Excesului îi urmează dezgustul. Faptul poate fi adevărat şi în excesul de îngăduinţă: mai jos, în v. 18, Domnul este Cel ce Se înstrăinează de Oholiba.


  • = Spre sfârşitul lui decembrie 589, când a început asediul Ierusalimului.


  • În parabola de mai jos, simbolic, căldarea e cetatea Ierusalimului, bucăţile de carne şi oasele sunt locuitorii şi fruntaşii ei, rugina (cea roşie) e sângele drepţilor vărsat în ea. Stilul e prolix şi deseori se împiedică în confuzie de termeni.


  • Profetului i se interzic o seamă de practici funebre.


  • „Voi pângări“ = voi permite să fie pângărit.


  • Se înţelege că deportaţii şi-au lăsat în Ierusalim o parte din cei dragi.


  • Amoniţii: vecini şi duşmani tradiţionali ai lui Israel, deseori aliindu-se cu inamicii acestuia.


  • „Fiii lui Chedem“: „fiii Răsăritului“, nume generic al triburilor nomade de la estul Iordanului şi al Mării Moarte; „...spre moştenire“: în posesia, în stăpânirea.


  • Ebr.: „laptele“.


  • Precizarea: „printre neamuri“, preluată din Codex Alexandrinus (în conformitate şi cu T. M.).


  • Textul nu-l absolvă pe Iuda de răutate şi răspundere, dar îl incriminează pe adversarul care încă cere socoteală şi ar pretinde reparaţii totale, ceea ce, într'un fel, ar părea o derogare de la legea talionului. Ultima frază: „şi [din pricină]...“ este omisă în T. M. În primă şi ultimă instanţă, poporul ales nu poate fi judecat şi pedepsit decât de Dumnezeu.


  • Literal: „De vreme ce străinii“ („cei de alt neam“): nume generic (allófyloi) care-i desemna pe Filisteni.


  • Potrivit unor cercetători, locul de obârşie al Filistenilor este ţinutul Caftor, în insula Creta (vezi şi nota de la Dt 2, 23).


  • Tir: cetate portuară la Marea Mediterană, oraş fenician devenit celebru prin negoţul şi navigatorii săi. Bogăţia şi luxul i-au adus decăderea moravurilor, ceea ce făcea ca mai târziu, în vremea lui Iisus, să fie dat, alături de Sidon, ca exemplu de depravare.


  • Tirul era aşezat pe o insulă stâncoasă, la o depărtare de aproximativ 600 de metri de ţărm; cu vremea, insula s'a legat cu continentul.


  • „...fiicele de pe câmp“: locuitorii Tirului din zona continentală; de obicei, agricultorii care întreţineau cetatea cu produse alimentare.


  • „... din câmp într'o cetate“ = fără obstacole.


  • Literal: „psaltirilor“; instrumente muzicale cu coarde, asemenea harpelor.


  • Imaginea construită mai jos este aceea a unei corăbii de o desăvârşită frumuseţe şi bogăţie.


  • „Ostroavele Chitim“ desemnează atât insula Cipru, cât şi pe cele, mai mici, dimprejurul ei.


  • Sidonul şi Arvadul: alte două oraşe celebre de pe ţărmul fenician al Mediteranei.


  • Literal: „Bătrânii Cărţilor“(oi presbýteroi Biblíon). În T. M.: „Bătrânii din Ghebal“, acesta fiind un oraş situat între Beirut şi Tripoli, numit mai târziu Byblos. Traducătorii noştri din 1688 formulează: „Cei bătrâni ai cărţilor“, adică cei ce şi-au petrecut viaţa şi au îmbătrânit printre cărţi. Sensul se leagă cu stihul următor.


  • Togarma: nume menţionat în Fc 10, 3; se presupune că ar fi Armenia.


  • Foarte corect: lădiţe (răcliţe) în care se păstrau obiecte preţioase.


  • Versetul 31 lipseşte din cele mai multe ediţii ale Septuagintei (ed. Rahlfs îl notează în subsol). Redat aici după T. M. şi Codex Alexandrinus.


  • Fraza rămâne suspendată aici. Poemul din acest capitol (vv. 2-19) e construit în jurul păcatului capital al regelui Tirului (numit, totuşi, „principe“): orgoliul, în care se regăseşte drama păcatului originar (pretenţia de a fi egal cu Dumnezeu) şi a căderii.


  • Toţi oamenii (inclusiv regele Tirului) sunt descendenţi ai aceluiaşi Adam, omul arhetipal, creat de Dumnezeu ca imagine văzută a Sa. Iisus Hristos, „Fiul Omului“, este în fapt restaurarea omului primordial (cf. Stăniloae), „căci pe El Şi-a pus pecetea Dumnezeu Tatăl“ (vezi In 6, 27 şi nota). În cele de mai jos este deplânsă drama omului creat de Dumnezeu prin iubire şi desfigurat de propriile sale păcate.


  • Ebr.: „...erai în Eden, grădina lui Dumnezeu“.


  • Pietrele preţioase pomenite mai jos sunt simboluri ale virtuţilor morale şi fizice cu care era împodobit omul creat de Dumnezeu.


  • Textul sugerează că omul, în perfecţiunea lui primordială, era egal cu îngerii. T. M., confuz, cunoaşte traduceri din cele mai diverse, dar pe ideea că omul era heruvimul „pus să ocrotească“ (pe cine?).


  • Literal: „în zilele tale“.


  • Imaginea omului ideal, rămasă fără reazem şi fără raţiunea de a mai fi, ea este aceea care-l repudiază pe omul devenit păcătos.


  • T. M.: „în siguranţă“.


  • T. M. datează diferit: „În anul al zecelea“, ceea ce ar însemna decembrie 588 – ianuarie 587 (adică zece ani de la deportarea regelui Ioiachim).


  • E vorba de Hofra, care a încercat, fără succes, să despresoare Ierusalimul. Ca şi Ieremia, Iezechiel era de partea regelui Babilonului, mandatat anume de Domnul să-l pedepsească pe Israel; ca atare, Faraonul – adversarul permanent al Babilonului – se situa la antipod.


  • = Aceeaşi aroganţă, ca şi la regele Tirului, a omului care a început să se creadă Dumnezeu.


  • T. M.: „ce şezi în mijlocul Nilurilor“. Când e vorba de Egipt, prin „râu“ (sau „Râu“) se înţelege Nilul; când se spune „râurile“ (sau „Nilurile“) se înţeleg braţele din Delta acestuia.


  • Imagine a şarpelui zburător. În T. M.: „ţi-i voi lipi de solzi“.


  • Direcţia calamităţilor va fi de la miazănoapte la miazăzi: Migdol, la nord-estul Deltei; Siena, în sudul extrem al Egiptului, în apropierea graniţelor Etiopiei.


  • Durată paralelă cu cei patruzeci de ani ai lui Israel în pustie, după ieşirea din Egipt; durata unei generaţii.


  • „... ţara Patros“: Egiptul-de-Sus, adică cel situat la sud de localitatea Memfis.


  • = Martie – aprilie 571.


  • = E vorba de asediul Babilonului asupra Tirului, care – după Iosif Flaviu – a durat doisprezece ani (585-573), campanie care a cunoscut imense dificultăţi (Tirul avea faima unei cetăţi inexpugnabile) şi'n timpul căreia ostaşii nu şi-au primit plata. Septuaginta foloseşte aici verbul doulévo, care are un dublu sens: pe de-o parte, „a fi rob“ (sclav), „a munci ca mercenar“ (cu plată) şi, pe de alta, „a sluji“, „a servi“; prin extensie: „a fi în slujba lui Dumnezeu“. În acelaşi text, doulía înseamnă, pe de-o parte, „robie“ (sclavaj), „muncă grea“ (dar plătită) şi, pe de alta, „serviciu“; prin extensie: „slujbă adusă lui Dumnezeu“. De aici, dubla conotaţie a textului: muncind din greu şi fără plată, oastea lui Nabucodonosor se afla, fără s'o ştie, în slujba lui Dumnezeu, al Cărui instrument devenise regele Babilonului.


  • = Ale oştenilor ce cărau materiale grele de la distanţe mari.


  • Literal: „toţi cei amestecaţi“: oameni de neamuri diferite, veniţi în Egipt şi trăind laolaltă.


  • După toate probalităţile, Israeliţi înrolaţi ca mercenari în armata egipteană.


  • Avertisment care anunţă iminenţa nenorocirii; vezi şi 7, 5.


  • Stih preluat din Codex Alexandrinus.


  • Literal: „ţara şi plinirea ei“.


  • Stihurile 2 şi 3, preluate din Codex Alexandrinus.


  • Stih preluat din Codex Alexandrinus.


  • Diospolis: numele grecesc al Tebei (Diòs-pólis = Cetatea-lui-Zeus).


  • Sin: numele ebraic al oraşului Pelusium, importantă fortăreaţă pe hotarul de nord-est al Egiptului; actualul El-Faramã.


  • Iliopolis (sau Heliopolis, din grecescul Helíon-pólis = Cetatea-Soarelui): localitate situată la nord-est de actualul Cairo, centrul cultului lui Ra, zeul solar.


  • Bubasta: numele grecesc al localităţii Pi-Beset, situată în Delta Nilului.


  • Tahpanhes (sau Tafnas): cetate situată pe hotarul estic al Egiptului de Nord.


  • Martie-aprilie 587.


  • Urmează o alegorie în care proza se îmbină cu poezia pe ritmuri deseori incerte.


  • „Asurul“: imperiul asirian, pe care profetul i-l pune lui Faraon în faţă, drept comparaţie şi avertisment.


  • Ebr.: „cedru“, folosit uneori în V. T. ca simbol al măreţiei şi puterii. Chiparosul era nu mai puţin măreţ; lemnul de chiparos era folosit în construcţiile de corăbii şi pare mai potrivit pentru trimiterea – simbol la Egipt, ţară a Nilului şi Mediteranei.


  • E vorba de Nabucodonosor.


  • Aluzie la Caldei. T. M.: „Străinii, cei mai răi dintre neamuri...“.


  • Cuvânt „tare“ (prohórema = „dejecţie“, „excremente“), folosit numai aici în V. T.


  • Acest verset lipseşte din versiunile curente ale Septuagintei şi este preluat aici (ca şi în vechile ediţii româneşti) din Codex Vaticanus. Cuvintele îi sunt adresate lui Faraon, regele unui popor care practică circumcizia şi care e sortit să zacă în adânc, laolaltă cu cei necircumcişi.


  • Această ultimă frază: „... răniţii săbiei...“ este preluată aici (ca şi în vechile ediţii româneşti) din Codex Vaticanus.


  • Iezechiel reia principiul responsabilităţii personale. Mai mult: nu există predestinaţie; chiar şi atunci când Dumnezeu Se pronunţă asupra a ceea ce s'ar putea numi destinul unui om, libertatea omului - de a face binele sau răul, de a renunţa la bine sau la rău - este aceea care hotărăşte; de dragul omului, Dumnezeu acceptă să fie dezis.


  • Versetele 25 şi 26 lipsesc din ediţiile curente ale Septuagintei şi sunt preluate aici (ca şi în vechile ediţii româneşti) din Codex Alexandrinus şi T. M. Accentul textului cade pe ideea că legea morală este singura care conferă legalitate.


  • În limbajul biblic, „facerea de urâciuni“ înseamnă, de obicei, închinarea la idoli.


  • Textul rămâne enigmatic prin aceea că nu oferă un subiect determinat. TOB traduce liber: „Când ceea ce ai spus tu va veni...“. Oricum, în text pluteşte şi o nuanţă de ameninţare.


  • Verbul „a paşte“ are două înţelesuri: a mânca iarbă (când e vorba de un animal ierbivor) şi a hrăni cu iarbă (când e vorba de omul care-şi hrăneşte ierbivorele ducându-le la păscut). În cazul de faţă (ca şi la In 21, 17), e vorba de păstorul care-şi paşte turma.


  • Profeţie mesianică regăsită, ca împlinire, în In 10: Păstorul cel Bun, Iisus Hristos din spiţa lui David, „robul“ (demnitarul) lui Dumnezeu.


  • Seir: masiv muntos la sud de Marea Moartă. Expresia „muntele Seir“ denotă „ţara Edomului“ (sau „Idumeea“), în antiteză cu „muntele lui Israel“ sau „munţii lui Israel“ (36, 1), care denotă ţara Israeliţilor.


  • Între Edom şi Israel exista o duşmănie perpetuă, a cărei obârşie se urca la strămoşul Esau, care se jurase să-l ucidă pe fratele său Iacob (Fc 27, 41), devenit Israel. Vicleni, Edomiţii (sau Idumeii) preferau să se alieze cu adversarii puternic înarmaţi ai lui Israel.


  • Literal: „la vremea nedreptăţii celei mai de pe urmă“ (= când Israel se afla la mare ananghie).


  • = împotriva celor de acelaşi neam.


  • Codex Alexandrinus adaugă: „...şi pe potriva invidiei pe care ai vărsat-o în ura ta pentru ei...“.


  • „blasfemie“: insultă la adresa lui Dumnezeu.


  • „Munţii lui Israel“: metaforă pentru ţara lui Israel. Adresându-se lor (vv. 2-15) şi apoi „casei“ (poporului) lui Israel, Dumnezeu anunţă refacerea stării de odinioară, dar nu fără să menţioneze că Israeliţii şi-au atras răul prin propriile lor păcate.


  • Literal: „cu calea lor“ („calea“ fiind denumirea generică a comportamentului moral).


  • Ultimele două fraze sunt preluate din Codex Alexandrinus.


  • Aluzie la „raiul desfătării“ sau „raiul din Eden“ („Eden“ însemnând „desfătare“ – vezi nota de la Fc 2, 8). Aşadar, e vorba de restaurarea stării primordiale.


  • Ceea ce Dumnezeu va face – în viitor – nu este altceva decât plinirea cuvintelor Lui.


  • Textual: „ca să-i fac“. Verbul poiéo = „a face“ este cel din Facerea 1, 1: „Întru'nceput a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“. Aşadar, o nouă trimitere la restaurarea stării primordiale, ca şi cum omenirea ar fi creată din nou. Limba română foloseşte şi verbul „a zidi“: a crea în mod elaborat, după un anume plan.


  • = Numeroasele oi care erau aduse la templul din Ierusalim, în marile sărbători, spre a-I fi jertfite Domnului.


  • Expresia denotă reintrarea profetului în comunicare directă cu Dumnezeu, când el urmează să primească un mesaj. Vedenia asupra oaselor uscate este una din cele mai frumoase şi mai importante pagini ale Vechiului Testament. Pe lângă semnificaţia ei istorică (refacerea din împrăştiere a lui Israel şi reaşezarea lui, sub domnia unui nou David, în jurul templului), Sfinţii Părinţi ai Bisericii n'au ezitat să vadă în ea prefigurarea învierii morţilor, de la sfârşitul veacurilor, şi reaşezarea „noului Israel“ sub domnia lui Iisus Hristos.


  • „...întru duh“ = în stare de extaz, de răpire duhovnicească. În aceeaşi stare (en pnéumati) va fi dus Sfântul Evanghelist Ioan, autorul Apocalipsei, în insula Patmos (Ap 1, 10).


  • Nu un câmp oarecare, ci acela în care profetul mai fusese dus (vezi 3, 22-23 şi 8, 4).


  • Acest al doilea „Doamne“ se află în Codex Alexandrinus.


  • Ştiinţa lui Dumnezeu, în opinia profetului, acoperă nu numai o posibilă înviere a oamenilor, ci orice alt fenomen din categoria minunilor colosale.


  • T. M.: „Şi un duh voi pune în voi“ sau: „un suflu voi pune în voi“, termenul ebraic putând însemna „duh“, „suflu“ (suflare) sau „vânt“ (ca, de altfel, şi cel grecesc). Oricum, nu este vorba de Duhul Sfânt, ci de acel duh pe care omul l-a primit de la Dumnezeu când Acesta „a suflat asupra lui suflare de viaţă“ şi a devenit el „întru suflet viu“: (Fc 2, 7); acela la care se referea Faraon cu privire la Iosif: „Am mai găsi noi oare un om ca el, în care să fie duhul lui Dumnezeu?“ (Fc 41, 38); al înţelepţilor pe care „Eu i-am umplut de duhul înţelepciunii şi al priceperii“ (Iş 28, 3).


  • Expresia: „din cele patru vânturi“ (folosită şi la Mt 24, 31; Ap 7, 1) introduce dimensiunea universală a învierii, întărită de finalul versetului.


  • Această ultimă făgăduinţă indică faptul că profeţia a fost făcută în Babilon, în faţa deportaţilor deznădăjduiţi.


  • Iosif, tatăl lui Efraim, era strămoşul celui mai puternic din triburile ce alcătuiau regatul de nord (Israel).


  • Aceste două ultime propoziţii: cf. Codex Alexandrinus.


  • „... ei şi copiii lor şi copiii copiilor lor“: cf. Codex Alexandrinus.


  • Acest „în veci“ (literal: „în veac“) angajează dimensiunea mesianică a profeţiei: Iisus Hristos, „fiul lui David“, a cărui împărăţie „nu va avea sfârşit“ (Lc 1, 33).


  • Capitolele 38 şi 39 cuprind o profeţie asupra lui Gog, personaj menţionat mai întâi în Nm 24, 7 drept rege foarte puternic, dar care aici, prin context şi prin toată desfăşurarea apocaliptică a evenimentelor, devine simbol al oricărei puteri ce se ridică împotriva lui Dumnezeu. Cu această dimensiune va fi reluat de către Evanghelistul Ioan în Apocalipsa, 20, 7-9 (vezi nota).


  • Ca şi în cazul lui Nabucodonosor, Gog devine instrumentul lui Dumnezeu, prin care Acesta Îşi îndeplineşte un anume plan; aceasta însă nu înseamnă că el va rămâne nepedepsit pentru nelegiuirile lui, ca unul care s'a întrecut pe sine în toată răutatea.


  • T. M.: „... peste Magog“.


  • Prin „insule“ putem înţelege fie ostroavele din estul Mediteranei, fie, metaforic, „neamurile“, aşa cum sunt acestea definite în Fc 10, 5. T. M.: „foc voi trimite peste Magog şi printre cei ce fără grijă locuiesc în insule“.


  • Expresia se poate referi la iminenţa evenimentului anunţat, sau la faptul că el, deşi poate avea loc mai târziu, intră în existenţă din chiar clipa când Dumnezeu l-a hotărât. Ebr.: „... aceasta este ziua despre care am grăit“.


  • Ebr.: „... un loc de îngropare în Israel, valea lui Abarim, la răsărit de mare, cea care taie calea trecătorilor...“. Text defectuos, de vreme ce Abarim nu se afla în Israel, ci în Moab (vezi Nm 21, 11; 33, 47; Dt 32, 49), în apropiere de Marea Moartă.


  • Ebr.: Hamona.


  • „Uriaşi“: războinici de statură înaltă (dar şi imagine sugestivă a belşugului de carne).


  • Ebr.: „... toţi îngrăşaţi în Vasan“. Vasanul era un platou cu iarbă bogată, la est de Iordan, vestit pentru calitatea animalelor ce se hrăneau pe el.


  • = Clasica gelozie a lui Iahvé faţă de orice trădare a lui Israel în favoarea idolatriei.


  • = 573 î. H.


  • Lungile şi minuţioasele descrieri ale viitorului templu, desfăşurate pe spaţiul a mai mult de trei capitole (40, 143, 12) nu alcătuiesc nici pe departe un documentar (precum cele din cărţile lui Moise), ci se constituie într'o suită – nu întotdeauna uşor accesibilă – de simboluri menite să ateste transcendenţa lui Dumnezeu într'un locaş pur, slujit de preoţi desăvârşiţi şi cercetat de fiii credincioşi ai lui Israel.


  • Textual: „o trestie“ (folosită de zidari pentru măsurători).


  • T. M.: „... când El a venit să distrugă cetatea“, cu trimitere la capitolele 9 şi 10, în care însă Dumnezeu Se arată crunt şi necruţător. Aluzia se poate referi la o prezenţă neconsemnată.


  • Nelegiuitul creează confuzii deliberate prin aceea că, pe de o parte, profanează sacrul şi, pe de alta, îi conferă nelegiuirii o aparenţă de sacralitate.


  • hypóstasis = „substanţa“ (elementele din care e făcută).


  • Ultima propoziţie, preluată din Codex Vaticanus; conformă cu T. M.


  • „Masa curăţirii“ traduce cuvântul ilastérion: la început, acoperământul de deasupra chivotului legii (vezi Iş 25, 17 şi nota); mai târziu, masă pe care preotul aducea jertfele de curăţire, sens în care îl va folosi Pavel (vezi Rm 3, 25 şi nota).


  • Textual: „arielul“. Ebraicul ariel (sau arel) înseamnă „muntele lui Dumnezeu“. Nume simbolic pe care Iezechiel îl dă altarului de jertfă (numai aici şi în versetul următor).


  • Literal: „şi-şi vor umple mâinile“ (de darul sfinţeniei).


  • Profeţie mesianică: Sfânta Fecioară Maria Îl va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, continuând să rămână fecioară.


  • E vorba de Natinei (menţionaţi în Cartea lui Ezdra 2, 43, 58, 70), originari din Gabaon, pe care Iosua Navi i-a rânduit să taie lemne şi să care apă pentru templu (Ios 9, 27).


  • „... Mea“, cf. Codex Alexandrinus.


  • „scornirile minţii lor“: zeii păgâni; idolii, rod al imaginaţiei.


  • = Nedreptatea cu toate consecinţele ei.


  • Textual: „judecată a sângelui“ sau „judecată de sânge“: proces asupra unui caz dificil, care poate duce chiar la pedeapsa capitală.


  • „...ceea ce este afierosit“: afórisma = „osebit“, „pus deoparte“, anume destinat cuiva; de unde: ofrandă (adusă lui Dumnezeu). Vezi şi nota de la Iş 29, 24.


  • Literal: „ceea ce se naşte întâi ăîn produseleî voastre“.


  • Darurile se întorc ca binecuvântare asupra celor ce au dăruit.


  • Iezechiel evită denumirea de „rege“, preferând-o pe aceea de „principe“.


  • Cuvântul „oca“ îl traduce pe grecescul hoinix = unitate de măsurat grâul, cu o capacitate ceva mai mare de un litru, ceea ce îi corespunde vechii ocale româneşti (a cărei capacitate era de un litru şi un sfert).


  • E posibil ca, de-a lungul timpului, raporturile dintre unităţile de măsură să fi cunoscut, şi în Israel, unele modificări; în vremea lui Moise, omerul era echivalentul a ceva mai mult de doi litri! (vezi nota de la Iş 16, 16).


  • „Obolul“: monedă ateniană care cântărea 72 de centigrame.


  • „Siclul“ îi corespunde ebraicului şéqel; cel de aur cântărea 16,36 grame, iar cel de argint, 14,54 grame.


  • „Mina“: monedă în greutate de 818 grame în aur şi 727 grame în argint.


  • „Efa“: unitate de măsurat cereale, cu o capacitate de 38,80 litri.


  • Verset redactat după Codex Alexandrinus; el se referă la categoria celor ce greşesc fără să-şi dea seama (din ignoranţă sau la o vârstă foarte fragedă).


  • Casnic: om de casă; servitor, rob.


  • Araba (Arabah): aşa se numea valea Iordanului de lângă ţărmul nordic al Mării Moarte, dar, uneori, şi Marea Moartă însăşi (Dt 3, 17; vezi şi nota de la Dt 4, 49), care se mai numea şi Marea Sărată.


  • O astfel de însănătoşire o săvârşise profetul Elisei, prin minune, prefăcând apa sărată în apă dulce (4 Rg 2, 19-22).


  • En-Gaddi: zonă pe ţărmul apusean al Mării Moarte.


  • En-Eglaim: zonă la gura Iordanului.


  • Marea cea Mare: un alt nume al Mediteranei.


  • Critica textuală admite că în versetele 13-20 există unele aproximaţii de redactare: pe de o parte, însuşi Textul Ebraic e în bună parte deteriorat, pe de alta, nu toate menţiunile toponimice pot fi localizate. În general, Ţara Sfântă văzută de Iezechiel are aceeaşi întindere cu cea prevăzută în Nm 34, 1-15 şi Ios 15, 1-4, mai puţin teritoriile transiordaniene.


  • E vorba de prozeliţi, non-iudeii care trăiesc printre iudei, care aspiră să devină coreligionarii acestora şi care, până la urmă, devin. Legiuirile iudaice le acordă o atenţie specială.


  • Textual: „... până la cel dinspre mare“ (Mediterana fiind reperul vestic al geografiei palestiniene).


  • Textual: „Aşer, una“.


  • „Pârga prinosului“ înseamnă partea de teren rezervată dimensiunii sacre a ţării. Ca şi în viziunea asupra noului templu, Iezechiel operează şi aici cu simboluri. Noua împărţire nu are nimic în comun cu aceea din vremea lui Iosua Navi; ea nu ţine seama de relief sau de raţiuni istorice, ci de prioritatea centrului faţă de periferii; acesta este rezervat (pus deoparte, asemenea prinoaselor) pentru templu, locuinţele preoţilor şi leviţilor, reşedinţa principelui.


  • diástema = spaţiu exterior, rezervat treburilor gospodăreşti. Ebr.: „păşune“.


  • = circumferinţa.


  • Redactare după Codex Alexandrinus, care consemnează ambele denumiri, în ebraică şi greacă.


  • Datare convenţională, deoarece în anul 606 î. H. nu a avut loc o asediere a Ierusalimului sau o jefuire a templului (acestea s'au petrecut în 587, ultimul an de domnie a lui Ioiachim). Critica vechitestamentară admite, în general, că în cărţile profeţilor reperele istorice sunt conjecturale, ele alcătuind doar părţi ale decorului în care se petrec fapte reale şi se descoperă adevăruri divine (vezi Introducerea).


  • „Casa lui Dumnezeu“: templul. Cât despre „vase“, prin acest termen se înţelegeau nu numai vasele de ritual propriu-zise, ci toate odoarele de mare preţ ale templului.


  • „Şinear“: Babilonia (cf. Fc 10, 10), ţinutul unde oamenii au încercat să zidească turnul Babel (Fc 11, 2).


  • = Marduk (sau Merodah – din Ieremia 50, 2).


  • Eunucii (sau famenii) erau demnitari la curţile suveranilor orientali; unii din ei ajungeau să influenţeze chiar demersuri şi hotărâri politice, aşa cum va cunoaşte şi curtea imperială din Bizanţ.


  • Era în obiceiul şi tradiţia regilor orientali recrutarea unor tineri şi foarte tineri care să fie instruiţi în domeniile filosofiei, astrologiei, ştiinţelor, magiei şi ghicitului, care să alcătuiască la curte un fel de sfat al înţelepţilor.


  • Schimbarea numelor însemna modificarea statutului social al fiecăruia; tinerii deveneau nu numai supuşii direcţi ai regelui, dar şi oamenii săi de curte, viitori demnitari. Beltşaţar: „Ocroteşte viaţa regelui“; Abed-Nego, grafie deviată a lui Abed-Nebo: „Sluga zeului Nebo“; celorlalte două nume nu li se cunoaşte semnificaţia.


  • Rigorismul alimentar era prescris de legea lui Moise.


  • Facultatea de a interpreta vedeniile şi visele era una din cele mai apreciate însuşiri la curţile regale ale Orientului; Iosif se salvase printr'o astfel de iscusinţă (Fc 41, 1-46).


  • = cunoaşterea dobândită (sýnesis) şi învăţătura (paidéia) prin care această cunoaştere va fi transmisă.


  • Cirus a cucerit Babilonul în 538 î. H., ceea ce înseamnă că Daniel va fi avut atunci o vârstă în jur de 70 de ani.


  • mágos (cuvânt folosit numai de Daniel în V. T.) = „mag“, termen care în cultura medo-persană desemna un preot capabil să tâlcuiască visele – sau semnele cosmice (ceva asemănător cu astrologul). Cuvântul va fi regăsit în Mt 2, 1: magii de la răsărit care au venit să I se închine Pruncului Iisus.


  • „Siriaca“: dialect al limbii aramaice, vorbit mai cu seamă de oamenii cultivaţi (vezi şi nota de la Is 36, 11).


  • Textual: „... că voi răscumpăraţi vremea“, expresie ce va fi întâlnită ca atare la Ef 5, 16, dar cu o altă nuanţă (vezi nota).


  • Literal: „marele cămăraş“, expresie care nu întotdeauna desemna funcţia, ci un titlu de nobleţe (cum erau în istoria românească: spătar, stolnic, logofăt, comis etc.)


  • Expresie provocatoare, riscantă, menită să strămute istorisirea direct în casa regelui, întristat pesemne de îndrăzneala tânărului iudeu.


  • „Chip“ (eikòn): imagine, reprezentare.


  • = Prin înrudiri; căsătorii mixte.


  • Viziune megalitică asupra apariţiilor şi dispariţiilor succesive ale unor imperii. Cei mai mulţi exegeţi – inclusiv o seamă din Sfinţii Părinţi – sunt de părere că succesiunea imperiilor (în ordinea descrescândă a valorilor de metal din statuie) ar fi: cel babilonian, cel al Mezilor, cel al Perşilor şi cel al lui Alexandru cel Mare, urmat de veşnica împărăţie a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.


  • = L-a ridicat la rang de mare cinstire.


  • Satrapi: guvernatori cu puteri foarte mari, numiţi de regi în imperiile babilonian şi medo-persan.


  • E vorba de o statuie gigantică, de 27 x 2,70 m; se pare că nu era de aur masiv, ci suflată cu aur.


  • Dura (Teodotion transcrie Deira): în preajma Babilonului erau mai multe localităţi cu acest nume (care înseamnă „Locuinţă“).


  • hypátoi: termen generic pentru cei mai înalţi funcţionari ai regatului (folosit numai de Daniel).


  • Literal: „... până ce va arde la temperatura-limită“.


  • În LXX urmează o rugăciune a lui Azaria, un interludiu şi un imn de mare frumuseţe, text ce se află în Vechiul Testament sub titlul „Cântarea celor Trei Tineri“; în ed. Rahlfs, vv. 25-90.


  • Ebr.: „... ca faţa unuia dintre fiii zeilor“. Versiunea siriacă: „... asemenea unui înger al lui Dumnezeu“. Regele nu era monoteist, dar aflase de la Daniel că „în cer este un Dumnezeu Care descoperă tainele“ (2, 28). Dacă „Acest“ Dumnezeu îi descoperise visul şi tâlcuirea lui, „Acelaşi“ Dumnezeu îi putea descoperi o prefigurare mesianică din care nu trebuie exclusă apariţia transfigurată a lui Daniel însuşi, care, asemenea lui Iosif şi asemenea lui Iona, devine personaj simbolic.


  • Pentru aceeaşi raţiune invocată în nota precedentă (3, 25), regele vorbeşte ca un fiu al lui Israel, împrumutând gândirea şi limbajul lui Daniel. Mesajul textului este acela că, în prezenţa şi sub înrâurirea profetului, o taină dumnezeiască se poate descoperi chiar prin gura unui păgân, cum va fi, de pildă, exclamaţia sutaşului din faţa crucii (Mt 27, 54; Mc 15, 39; Lc 23, 47); mărturia de acum despre „Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (pnéuma theoū ágion), împreună cu cea din 3, 25 despre făptura care este „asemenea fiului lui Dumnezeu“ (omoía yiō theoū) se constituie într'o veritabilă revelaţie asupra misterului Sfintei Treimi, mult mai transparentă decât aceea de la stejarul Mamvri (Fc 18). De altfel, această mărturie e fondul aperceptiv pe care se va petrece convertirea trufaşului suveran (vv. 33-34). De remarcat că Daniel Îl „poartă“ într'însul (pe Duhul Sfânt) (en eautō éhei); autorul sacru foloseşte aici verbul din profeţia lui Isaia asupra naşterii lui Iisus dintr'o fecioară (vezi Is 7, 14 şi nota). Textul Masoretic sună diferit: Daniel are într'însul „duhul sfinţilor zei“ (BJ, OSTY) sau „un duh al sfinţilor zei“ (TOB). Ediţiile curente româneşti, deşi îşi revendică Textul Masoretic, adoptă formularea: „Duhul lui Dumnezeu celui Sfânt“.


  • „... şapte vremi“: probabil, şapte ani.


  • „... tâlcul“ [...] şi „semnul“: joc între două cuvinte greceşti foarte apropiate în grafie şi sens: sýgkrisis şi sýgkrima, ambele însemnând, printre altele, „tâlcuire“ (a unui vis), dar al doilea având şi sensul de „hotărâre“, „poruncă“; cu alte cuvinte, în interpretarea visului se cuprinde şi adevărul prefacerii lui în realitate.


  • Autorul foloseşte şi aici verbul „a ajunge“ (ftháno) folosit în vv. 8 şi 17: copacul „a ajuns“ cu înălţimea pân' la cer. În clipa în care trufia omului ajunge în pragul cerului lui Dumnezeu, ea se va pomeni „ajunsă“, la rându-i, de reacţia Celui ce-i stă împotrivă.


  • Baltazar (al cărui nume, în babiloniană, însemna „Bel îl ocroteşte pe rege“) era fiu şi co-regent al lui Nabonide, al patrulea succesor al lui Nabucodonosor (fără a fi un descendent al acestuia; dacă, în versetul următor, Nabucodonosor este numit „tatăl“ lui Baltazar, aceasta era o cutumă a dinastiilor orientale). Prin Daniel, Dumnezeu Îşi va arăta, o dată mai mult, puterea în faţa unui rege care, la beţie, profanează sfintele vase ale templului din Ierusalim.


  • La mesele Iudeilor, vinul se bea cu cumpătare, potrivit legii lui Moise, dar la ospeţele orgiastice ale regilor păgâni se consuma în cantităţi uriaşe (a se vedea şi ospăţul lui Irod Antipa, căruia i-a căzut victimă Sf. Ioan Botezătorul (Mc 6, 14-29).


  • După toate probabilităţile, regina-mamă, care nu participase la ospăţ, dar care era îngrijorată de ceea ce se întâmpla cu fiul ei.


  • T. M.: „... în care se află duhul zeilor sfinţi“ (BJ, OSTY); „un duh al zeilor sfinţi“ (TOB); în ediţiile noastre curente: „Duhul lui Dumnezeu celui Sfânt“.


  • Foarte exact: „stare de veghe“ (grégoresis); în speţă, minte pururi trează, trezvie mentală. Momentele aparent excepţionale ale lui Daniel nu erau, în fapt, o excepţie, ci actualizarea unei stări permanente de hiperluciditate.


  • T. M.: „duhul zeilor“; „un duh al zeilor“.


  • Literal: „de la faţa Lui“; prósopon înseamnă „faţă“, dar şi „persoană“.


  • În grafia masoretică: MENE, TECHEL, UFARSIN. O seamă de exegeţi au încercat să identifice numele a trei monede antice cu valoare descrescândă: mina, şechelul şi o jumătate-de-mină, ca simboluri a trei imperii succesive, dar cu importanţă descrescândă: al Babilonienilor, al Mezilor şi al Perşilor. Concretă însă este interpretarea însăşi a lui Daniel, din următoarele trei versete.


  • Într'o seamă de ediţii ale Septuagintei, acest verset încheie capitolul precedent, ca v. 31.


  • Istoricii nu cunosc un Darius Medul. Succesorul lui Nabonide (căruia Baltazar îi era fiu şi co-regent) a fost Cirus al II-lea (cel Mare), care însă era persan. Încă o dată, unele date istorice sunt numai rama tabloului biblic; Scriptura nu-şi propune să facă ştiinţă, ci să prezinte adevăruri ca obiect al revelaţiei.


  • „... credincios“, în sensul: fidel; plin de credincioşie faţă de regele său.


  • În antichitatea orientală nu era un fapt neobişnuit ca suveranul să fie asimilat unui zeu, căruia să i se înalţe rugăciuni şi jertfe. Tradiţia a fost preluată, strategic, de către Alexandru cel Mare şi apoi de cezarii Romei prin aşa-numita „apoteoză imperială“, pretenţie care va dezlănţui conflictul dintre imperiu şi creştinism, pe durata căruia, timp de trei secole, vor cădea mii de martiri.


  • Suveranii orientali obişnuiau să prindă lei, pe care-i păstrau în cuşti sau gropi făcute anume, pentru viitoare vânători.


  • exomologéo înseamnă „a (se) mărturisi“, şi numai în anumite cazuri „a lăuda“.


  • Dacă Iosif, aruncat într'o fântână şi revenit în lumină, aruncat apoi în temniţă şi înălţat în slavă, a prefigurat, ca şi profetul Iona, moartea şi învierea lui Hristos, cu atât mai mult Daniel, a cărui groapă, pentru exact aceleaşi motive, a fost pecetluită cu mult înaintea mormântului pecetluit de Pilat.


  • Această ultimă propoziţie este omisă în T. M., pentru raţiunea probabilă că ea se repetă în v. 23. Cu toate acestea, aici e vorba de o aserţiune directă, obiectivă.


  • Despre Baltazar vezi nota de la 5, 1. Şi aici, în menţiunea unui anume moment istoric, trebuie văzut doar procedeul literar.


  • Expresie identică cu cea de la 2, 28.


  • Prin „marea cea mare“ se înţelegea Mediterana; asemenea lui Iezechiel, captivul Daniel revede Palestina doar în stare de extaz.


  • Această vedenie face parte din literatura apocaliptică. Ea trebuie pusă în paralelă cu cele patru metale din care era alcătuită uriaşa statuie din capitolul 2. Ca şi acolo, se crede că cele patru fiare sunt simboluri ale celor patru imperii care, în orizontul cărţii lui Daniel, s'au succedat în decursul acelor secole: al Babilonului, al Mezilor, al Perşilor şi al lui Alexandru cel Mare. Ultimul – cel mai vast şi mai complex – a fost cârmuit nu numai de marele cuceritor şi întemeietor, ci şi de dinastia Seleucizilor, ai cărei suverani se înscriu în rândul marilor persecutori, culminând cu tirania lui Antioh Epifan. Tradiţia iudaică şi, mai târziu, cea creştină vor extinde simbolul celei de a patra fiare, în spatele căruia se va ridica împărăţia Romanilor. Lui însă nu-i poate lipsi perspectiva eshatologică, devenind simbolul oricărei mari puteri organizate împotriva lui Dumnezeu. În această perspectivă va fi preluat de către Evanghelistul Ioan în capitolul 13 al Apocalipsei sale, unde cele patru fiare sunt concentrate în una singură, precursoare a Antihristului şi Antihristul însuşi. – De reţinut că în capitolul 2 regele visează vedenia, iar Daniel tâlcuieşte; aici, Daniel are vedenia, dar tâlcul ei este dat de un înger din preajma lui Dumnezeu; în ambele cazuri, nu omul este cel ce descoperă şi luminează sensurile.


  • T. M.: „... asemenea unui leu“. Femininul poate indica o mare ferocitate a instinctului matern la acest animal.


  • Vizionarul nu „descoperă“ nefirescul, ci îl „constată“ fără să tresară, după „logica“ onirică.


  • Cornul: simbol al puterii.


  • „Cel-Vechi-de-Zile“ (expresie proprie lui Daniel): „Cel-Veşnic“, a cărui vârstă nu se poate socoti; în iconografia creştină: Dumnezeu-Tatăl. T. M.: „un Bătrân“.


  • = miriadele de îngeri; vezi Ap 5, 11.


  • Literal: „până la vreme şi vreme“


  • „... Cineva ca Fiul Omului“, ceea ce înseamnă că Acesta îi era cunoscut (deja revelat) lui Daniel. Aici expresia „Fiul Omului“ are o cu totul altă conotaţie decât „fiul omului“ din profeţiile lui Iezechiel; Personajul Îi este foarte apropiat Celui-Vechi-de-Zile, Care Îi conferă stăpânirea finală asupra întregului pământ; nu e greu de perceput profeţia mesianică asupra lui Iisus Hristos, Cel ce singur Îşi va spune „Fiul Omului“: deşi Fiul lui Dumnezeu, El aparţine umanităţii prin firea acesteia, asumată la întruparea din Sfânta Fecioară Maria. În T. M.: „un fiu de om“ (o persoană aparţinând speciei umane).


  • = unul din miile de miriade (din v. 10).


  • „Cel-Preaînalt“ este una şi aceeaşi persoană cu „Cel-Vechi-de-Zile“. În vremea patriarhului Avraam, Melchisedec era „preot al Dumnezeului Celui-Preaînalt“ (Fc 14, 18). Cele două denumiri indică supra-temporalitatea şi, respectiv, supra-spaţialitatea lui Dumnezeu.


  • Literal: „a dat judecată“, în sensul: a restaurat, prin judecată, dreptatea.


  • Stăpânirea sfinţilor nu e alta decât aceea a Fiului Omului (v. 14); ei se află în comuniune cu El, aşa cum vor fi ei atunci când „vor judeca lumea“ (1 Co 6, 2).


  • În perspectivă istorică, Antioh Epifan; în perspectivă eshatologică (versetul următor), Antihrist.


  • „... o vreme şi vremi şi o jumătate de vreme“; expresia indică o perioadă limitată a suferinţei. Ea va fi preluată de Evanghelistul Ioan în Ap 12, 14 (vezi nota).


  • Comuniunea sfinţilor cu Fiul Omului – Fiul lui Dumnezeu este şi comuniunea lor cu Dumnezeu, deoarece Fiul Se află în permanentă comuniune cu Tatăl.


  • Literal: „Până aici este sfârşitul cuvântului“; capătul convorbirii profetului cu îngerul.


  • Suza, fostă capitală a Elamului, devenită mai târziu una din capitalele imperiului persan. La rândul său, Elamul era teritoriul Elamiţilor, descendenţi ai unuia din fiii lui Sem (Fc 10, 22), situat la est de Babilonia meridională (la nord de Golful Persic). Ulai era râul care trecea prin Suza.


  • Cu ajutorul lui Daniel însuşi (vv. 19-21), exegeza admite că simbolismul acestei vedenii se referă la succesiunea unor imperii. Cele două coarne ale berbecului sunt imperiul Mezilor, urmat de acela al Perşilor. Ţapul unicorn nu ar fi altcineva decât Alexandru cel Mare; după moartea acestuia (sfărâmarea cornului), imperiul se împarte între cei patru generali ai săi. Ultimul corn – şi cel mai devastator – va fi Antioh Epifan, cel ce a vrut să elenizeze Iudeea, a interzis legea lui Moise şi a profanat templul, dedicându-l unor zeităţi păgâne.


  • „Oştirea cerului“ era alcătuită din miriadele de îngeri, cărora le erau asociaţi sfinţii lui Israel. Antioh Epifan a mers atât de departe cu persecuţia, încât nu a cruţat nici sacralitatea văzduhului iudeu.


  • = Şi-a târât gloata nelegiuirilor până la pragul lui Dumnezeu.


  • Antioh Epifan a interzis jertfele aduse lui Iahvé.


  • După toate probabilităţile, un înger.


  • Nume propriu lui Teodotion, cu semnificaţie necunoscută.


  • Ebr.: „Două mii şi trei sute de seri şi dimineţi“; se pare că e o aluzie la cele două jertfe zilnice, prescrise de lege. În acest caz, numărul se împarte la 2, de unde rezultă 1150 de zile, ceea ce ar echivala cu mai mult de trei ani, timpul de când Antioh Epifan a abolit cultul până la restaurarea templului (TOB). Dar, pe lângă dimensiunea istorică, textul are şi una mesianic-eshatologică: Femeia din Apocalipsă va fi hrănită în pustie timp de o mie două sute şi şaizeci de zile (Ap 12, 6).


  • Îngerul Gavriil, vestitorul prin care Dumnezeu Îşi comunică voia, aşa cum o va face şi către Fecioara Maria (Lc 1, 19, 26).


  • „... fiul omului“: aici, în sensul folosit de Iezechiel.


  • Indicaţie clară că mesajul acestei revelaţii nu primeşte doar dimensiunea ei istorică, ci şi pe cea eshatologică. Avertismentul va fi repetat în v. 19.


  • = Alexandru cel Mare.


  • = În perspectiva istorică, Antioh Epifan; în cea eshatologică – în mod evident –, Antihrist. „A cunoaşte ghiciturile“: a fi înzestrat cu abilitatea de a descifra intrigile politice, dar şi unele sensuri din spatele aparenţelor.


  • „... poporul cel sfânt“: fiii lui Israel, dar şi fiii noului Israel, ai Bisericii.


  • kloiós = lanţul pe care-l purtau sclavii în jurul gâtului.


  • Confirmarea dimensiunii eshatologice a acestei revelaţii.


  • T. M.: „... iar eu nu înţelegeam“ (OSTY); „... şi purtând-o în mine fără s'o înţeleg“ (BJ); „... şi nimeni n'o înţelegea“ (TOB).


  • Asuerus: una şi aceeaşi persoană cu Ahaşveroş sau Artaxerxe.


  • E vorba de Cărţile sfinte ale Evreilor, care circulau şi printre deportaţi.


  • Apogeul dezastrului înseamnă, de fapt, începutul eliberării şi restaurării. Cei şaptezeci de ani de captivitate babilonică fuseseră prevestiţi de Ieremia (25, 11-12), dar numărătoarea lor s'a făcut nu de la deportarea ordonată de Nabucodonosor în 587, ci de la prima deportare, cea din 609 (coincidentă cu moartea regelui Iosia) până la edictul lui Cirus, din 538, care le permitea Evreilor întoarcerea acasă. Desigur, nu trebuie neglijat simbolismul numărului 70 ca cifră rotundă a profeţiei.


  • A-L cerceta pe Dumnezeu prin rugăciune şi post: a încerca să pătrunzi înlăuntrul Său, pentru ca El să-ţi descopere tainele.


  • = Mărturisirea păcatelor personale, dar şi a celor ce aparţin poporului, profetul având şi rolul de mijlocitor. Mărturisirea era parte esenţială în actul purificării sufleteşti.


  • athetéo = a înşela pe cineva prin nerespectarea unei promisiuni sau prin violarea unui contract.


  • Alături de regi, judecătorii sunt aceia care arbitrează între bine şi rău (vezi şi Ps 2, 10).


  • Adevărul lui Dumnezeu, în totalitatea lui, nu poate fi obiect al înţelegerii (deoarece Dumnezeu este, în acelaşi timp, revelaţie şi taină), dar poate fi mediul înlăuntrul căruia putem obţine înţelegerea care ne este necesară pentru mântuire.


  • = relele.


  • „... muntele Tău cel sfânt“: Sionul, pe care fusese templul dărâmat din ordinul lui Nabucodonosor.


  • Principiul solidarităţii morale a generaţiilor. Psalmistul spusese şi el: „Păcătuit-am împreună cu părinţii noştri“ (Ps 105, 6).


  • Verbul synetízo, folosit de două ori în această frază, înseamnă „a instrui“, a face (pe cineva) să înţeleagă.


  • Literal: „un bărbat al dorinţelor“; iubit (de Dumnezeu).


  • Citeşte: „şaptezeci de săptămâni de ani“, concept propriu nu numai culturii ebraice, ci şi celei greceşti (Aristotel). Săptămânile de ani biblice îşi au sorgintea în Lv 25, 8. Versetele 24-27 au o mare densitate profetică, fapt pentru care exegeza lor cunoaşte enorme dificultăţi şi a dat naştere la numeroase controverse; aceasta, cu atât mai mult, cu cât între Textul Masoretic şi cel grecesc există diferenţe notabile. Atunci când de la bun început este eliminată dimensiunea mesianic-eshatologică, o seamă de repere istorice cărora le este supus textul (decretul lui Cirus, rezidirea Ierusalimului, restaurarea templului şi a cultului, persecuţia lui Antioh Epifan etc. etc.) nu fac decât să complice dificultăţile. Ca şi în numeroase alte locuri din Sfânta Scriptură, trebuie să se ţină seama de faptul – deseori esenţial – că există şi numere simbolice (aşa cum sunt nume-simbol, culori-simbol, pietre-simbol). În cazul de faţă, şaptezeci de săptămâni-ani înseamnă 49 de ani, la sfârşitul cărora începe anul-jubileu, stabilit prin legea lui Moise în Levitic 25. Aşadar, simbolic, cele şaptezeci de săptămâni de ani reprezintă o perioadă nedeterminată, la capătul căreia se instalează un timp al iertării şi libertăţii universale. Conţinutul imediat al versetului nu face altceva decât să confirme această interpretare.


  • „Sfânta cetate“: Ierusalimul cel Nou.


  • „... să se sfârşească păcatul“: să înceteze înclinarea – sau dispoziţia – de a păcătui.


  • Verbul „a pecetlui“ are mai multe sensuri. Aici: a îngropa definitiv, a ţine într'un depozit închis şi sigilat (vezi Iov 14, 17; Dt 32, 34).


  • „Dreptate veşnică“: expresie unică în Vechiul Testament. Ştim însă – cel puţin din versetul 7 – că dreptatea Îi aparţine numai lui Dumnezeu (Cel Veşnic); mai ştim că Dumnezeu I-a dat Fiului puterea de a judeca şi de a face dreptate (In 5, 22, 30). Aşadar, instaurarea dreptăţii veşnice va avea loc la Judecata de Apoi.


  • Verbul „a pecetlui“, aici: a adeveri, a confirma, a consfinţi, a încheia (In 6, 27; 1 Co 9, 2), aşa cum un sigiliu întăreşte un document. Aşadar, un timp când totul a fost spus şi nimic nu mai e de spus, când toate profeţiile se vor plini şi nu va mai fi nici o raţiune pentru altele.


  • În T. M.: „să fie uns locul cel prea-sfânt“ (RSV); „sfântul sfinţilor“ (BJ); „un Sfânt al Sfinţilor“(TOB); „Sfântul Sfinţilor“ (OSTY), în sensul că nu e vorba de o persoană, ci de un loc (care poate fi altarul sau templul din Ierusalim, după restaurare); dacă, totuşi ar fi vorba de o persoană, aceasta poate fi un bărbat consacrat prin ungere: rege (2 Rg 5, 17), mare preot (Nm 35, 25), preot (Iş 30, 30; Lv 16, 32). Textul grecesc se referă, indubitabil, la o persoană, iar contextul face trimitere la Acela care a fost uns nu de om, ci de Însuşi Dumnezeu: Iisus Hristos, Care va cita un text din Isaia (61, 1): „Duhul Domnului e peste Mine, pentru că El M'a uns“ ca referindu-Se la Sine (Lc 4, 21). Pe de altă parte, din verbul hrío = „a unge“ derivă adjectivul hristós = „uns“, care poate fi substantivat: „unsul“ (vezi versetul următor).


  • = Cuvântul-răspuns al lui Dumnezeu la rugăciunea lui Daniel (din versetele 4-19).


  • „Unsul-Principe“ (Hristós-Egoúmenos): Grecescul Hristós este echivalentul ebraicului (în transcripţie elenă) Messías, ambele având sensul de „Uns“. Teologia iudaică a Vechiului Testament a operat transferul semantic de la „Unsul“ ca rege al lui Israel la „Uns“ ca regele ideal. T. M.: „... până la un uns, un principe“ (RSV); „... până la Principele Mesia“ (BJ); „... până la un şef uns“ (OSTY); „... până la un mesia-şef“ (TOB); „... până la Cel Uns - Cel Vestit“ (ediţiile româneşti curente). Cât despre grecescul egoúmenos din Septuaginta, tradus în Daniel prin „principe“, el are înţelesul general de „conducător“, „căpetenie“, „îndrumător“, „călăuzitor“. Raportat la Unsul-Hristos-Mesia, el Îi conferă Personajului atributul conducerii; Hristos este Capul nevăzut al Bisericii.


  • Ca şi în versetul precedent, orice încercare de calcul matematic e de prisos.


  • Întoarcerea timpului: momentul restaurării.


  • Pe lângă zid, care delimitează spaţiul „închis“ al noului Ierusalim, vor fi restaurate şi „largurile“ (plateìa), adică întinderile deschise (practic, infinite) ale împărăţiei lui Dumnezeu. T. M.: „pieţe şi şanţuri“ (cu explicaţia că pieţele sau târgurile se situau în afara cetăţii antice); cât despre „şanţuri“ – de apărare – acestea rămân enigmatice.


  • „Deşertarea vremilor“ poate însemna sfârşitul istoriei, convertirea timpului în eternitate, când cerul şi pământul vor deveni „cer nou şi pământ nou“ (Ap 21, 1). T. M.: „... dar în vreme de strămutare“.


  • Grecescul hrísma înseamnă atât acţiunea de a unge, cât şi materia cu care se face ungerea: mirul. Autorul foloseşte aici metonimia, abstractizând: Mirul este echivalentul Unsului (din versetul precedent). Parte din literatura patristică L-a indentificat, şi aici, pe Iisus Hristos, Cel al Cărui trup, după ce a fost uns cu mir (miresme), a pierit prin pogorârea în mormânt, dar fără ca în El să se fi aflat vreo vină. T. M.: „... un uns va fi nimicit, şi nimic nu va avea“ (RSV) sau: „... şi nu se află pentru el“ (BJ, OSTY) sau: „... dar nu pentru el“ (TOB). Comentatorii sunt de acord că din Textul Ebraic a fost eliminat un cuvânt (care însă se află în cel grecesc şi care dă sens: „vină“).


  • Textul – dificil – poate fi citit ca prefaţă la abolirea formelor cultice, care nu vor mai fi necesare în perspectiva eshatologică (vezi versetul următor). Un conducător potrivnic va profana cetatea şi templul, dar el va fi nimicit împreună cu ele, T. M.: „Cetatea şi templul vor fi nimicite de poporul unui principe ce va veni“ (dar nu se face nici o referire la Principele care-l va nimici).


  • Potopul, ca simbol al Judecăţii de Apoi.


  • O săptămână: perioada finală, în care Unsul-Principe va face legământul (testamentul) Său cu cei ce-L vor urma. (În T. M. pronumele „el“ se referă la „celălalt“ principe, cel potrivnic, căruia i se vor alătura laşii şi apostaţii).


  • În Ierusalimul ceresc nu vor exista nici preoţie şi nici ritualuri cultice (jertfe şi prinoase) din partea oamenilor, de vreme ce „Însuşi Dumnezeu va fi cu ei“ (Ap 21, 3); e posibil însă ca ele să înceteze mai înainte.


  • „... urâciunea pustiirilor“: în limbajul biblic, prin „urâciune“ se înţelege fie idolul, fie orice formă de idolatrie. Aşadar, va veni o vreme, înainte de sfârşit şi ca un semn al acestuia, când în locul cel sfânt al lui Dumnezeu se va instala fie un personaj care va pretinde şi va obţine adorare, fie o nouă formă de idolatrie, menită să pustiască sufletele oamenilor prin alungarea lui Dumnezeu (Căruia idolul sau idolatria I se substituie). În acest sens, eshatologic, „urâciunea pustiirii“ din profeţia lui Daniel va fi citată de către Domnul Hristos Însuşi (Mt 24, 15; Mc 13, 14). În T. M.: „pe aripa urâciunii va veni cineva care pustieşte“ (RSV); „... pe aripa pustiirilor se va afla un devastator“ (TOB); „... pe aripa ăTempluluiî va fi o urâciune pustiitoare“ (OSTY); „... pe aripa Templului va fi urâciunea pustiirii“ (BJ); comentariile trimit, toate, la persecuţia lui Antioh Epifan.


  • = Victoria finală a Unsului-Principe (Iisus Hristos).


  • Prin post (şi, desigur, prin rugăciune) profetul se pregăteşte pentru primirea unei noi vedenii.


  • De obicei, îngerul se arată sub înfăţişarea unui bărbat; aripile sunt absente – sau doar presupuse.


  • Ofir: ţinut faimos prin calitatea aurului (menţionat ca atare şi în Iov 28, 16); localizare geografică incertă.


  • „... trupul“: ceea ce se bănuia a fi sub veşmântul de in. „... topaz“; literal: Tarsis – Topazul (sau crisolitul) se extrăgea din regiunea Tarsis.


  • „... şi pe palmele...“: preluare din Codex Alexandrinus.


  • Pentru această expresie vezi nota de la 9, 23.


  • Ca şi apostolatul, profetismul e un exerciţiu incomod.


  • Revelaţia are loc în inima lăuntrică a profetului, care se rosteşte prin cuvintele lui. T. M.: „... eu am venit din pricina cuvintelor tale“.


  • În Dt 32, 8 se spune că fiecărui neam de pe lume i s'a rânduit un înger patron. Acela al Perşilor, „voievodul“, a încercat să-l împiedice pe Gavriil să-i comunice profetului prevestiri nefavorabile neamului pe care-l patrona; aceasta, timp de trei săptămâni, cât a durat postul lui Daniel.


  • Numele lui Mihail apare pentru prima oară în Sfânta Scriptură, ca fiind unul dintre „arhonţii“ de rang înalt ai oştilor îngereşti (tagma celor cunoscuţi ca „arhangheli“; în imnografia românească, „voievozi“).


  • Literal: „potrivit acestor cuvinte...“.


  • = ... m'au cuprins nişte dureri năprasnice.


  • Lupta fusese întreruptă prin intervenţia lui Mihail, dar în ajutorul voievodului Perşilor venea acela al Grecilor.


  • Gavriil e mesagerul, iar Mihail este cel ce asigură transmiterea mesajului.


  • Acest capitol prevesteşte desfăşurarea unor evenimente istorice pe o durată foartă lungă, de peste trei secole (486 – 164), adică de la începutul domniei lui Xerxes cel Mare până la moartea lui Antioh Epifan. În mare măsură el poate fi pus în paralelă cu capitolele 7 şi 8; ceea ce acolo este simbol, aici este o referire directă, dar la modul profetic (în care se reţin nu atât evenimentele, cât semnificaţiile lor). Nume de persoane nu apar; evenimentele se succedă rapid, uneori eliptic, fragmentar, cu hotare de abur, aşa cum se desfăşoară în vis. Masoreţii, cunoscători a posteriori ai evenimentelor, au putut îmbunătăţi textul, făcându-l mai explicit. Istoricii moderni au identificat personajele şi faptele, uneori până la amănunt.


  • Unii cred că e vorba de Darius (521-486), cel ce a pornit prima campanie împotriva Grecilor (vezi bătălia de la Maraton); mai degrabă însă poate fi Xerxes I, cel ce a continuat campaniile predecesorului său (vezi înfrângerea de la Salamina). Se pare că profetul îi reuneşte într'un singur personaj.


  • Grecii erau organizaţi în mai multe cetăţi independente una faţă de celelalte.


  • Alexandru cel Mare.


  • Vezi 8, 8: cornul ţapului, cel sfărâmat în cele patru vânturi ale cerului.


  • Cei doi fii ai Macedonului, Alexandru şi Heracles, au murit de mici. Vastul imperiu a fost împărţit, în principal, între generalii („diadohii“) lui Alexandru şi urmaşii lor: Ptolemeii în sud (Egipt) şi Seleucizii în nord (Siria).


  • Ptolemeu Soter.


  • Episodul următor (vv. 6-9) se referă la rivalitatea dintre două femei şi lupta lor pentru putere.


  • Textul prevesteşte victoria lui Ptolemeu al IV-lea Filopator, regele Egiptului, asupra lui Antioh al III-lea (cel Mare), regele Siriei, în lupta de la Rafia (217 î. H.).


  • O vedenie care nu ne este cunoscută (poate a unui profet mincinos).


  • „... ţara Juvaierului“: Canaanul.


  • = Insulele din Mediterana.


  • Antioh Epifan, regele Siriei, marele persecutor al Evreilor (vezi 1 Mac 1, 11).


  • Prin „Chitim“ se înţelegea mai întâi Creta, apoi majoritatea marilor insule din Mediterana. „Năvălitorii“: cei ce ies (de undeva) şi se năpustesc: T. M. „Corăbiile“.


  • Textul din vv. 32-35 are şi o dimensiune profetică, pentru toate timpurile: în vreme de prigoană, mulţi credincioşi ai lui Dumnezeu ar vrea să reziste, dar nu toţi vor izbuti s'o facă până la sfârşit, ci vor capitula.


  • „... şi mai presus decât Dumnezeul dumnezeilor“, preluat din Codex Vaticanus.


  • „Maozin“: nume necunoscut. Cu mare greutate ar putea fi apropiat de Moan, localitate din zona Carmelului, în care se aflau fortificaţii militare. T. M.: „... în locul său îl va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor (fortăreţelor)“; probabil, Zeus Capitolinus (OSTY).


  • Edomiţii, Moabiţii şi Amoniţii: eternii duşmani ai fiilor lui Israel.


  • „Efadano“ e un nume persan, dar indică un loc din Israel; probabil, un aşezământ de colonişti originari din Persia.


  • Profeţie mesianică: mântuiţi vor fi cei scrişi în Cartea Vieţii, a împărăţiei lui Dumnezeu (vezi Is 4, 3; Flp 4, 3; Ap 3, 5; 13, 8; 17, 8 etc.).


  • exegeíro = „a (se) trezi“, „a (se) deştepta“ (din somn). Dacă Iezechiel profeţea o înviere generală, nediferenţiată (37, 1-14), Daniel anunţă tot o înviere a tuturor, dar a cărei finalitate rezidă în răspunderea individuală, a fiecărui om pentru faptele sale.


  • syniéntes e un cuvânt cu o mare încărcătură semantică: cei înzestraţi cu inteligenţa de a înţelege prin cunoaştere, de a intra în posesia cunoaşterii prin lumina intelectului (vezi In 17, 3): „Iar viaţa veşnică aceasta este: ca ei să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care Tu L-ai trimis“.


  • Literal: „... ca lumina tăriei“ (a firmamentului); (vezi Fc 1, 6-8).


  • „Drepţii“ sunt cei ce se mântuiesc cu precădere prin dimensiunea lor morală (care însă nu exclude cunoaşterea).


  • Despre pecetluirea vedeniei vezi şi 8, 26.


  • Vezi nota de la 7, 25.


  • Literal: „când va lua sfârşit risipirea mâinii poporului celui sfânt“. „Poporul (sau „neamul“) cel sfânt“: fiii lui Israel (Iş 19, 6). Cuvântul „mână“ are aici înţelesul de „o mână de oameni“, adică puţini, ceea ce concordă cu „rămăşiţa“ (sau „restul“) lui Israel (vezi Is 46, 3): supravieţuitorii tuturor încercărilor istoriei, prin care Dumnezeu asigură continuitatea poporului ales.


  • T. M.: „Când se va isprăvi de sfărâmat forţa poporului celui sfânt, atunci toate acestea vor lua sfârşit“.


  • „A avea cunoaşterea“: vezi nota de la v. 3. Cât despre „înţelepţi“ (noémones), aceştia nu sunt înţelepţii obişnuiţi (sofoí) ai filosofiei, ci „noeticii“ care dobândesc cunoaşterea prin propria lor aşezare în duh; mai cuprinzător: „înţelepţii duhovniceşti“.


  • Ca şi în alte cazuri, numere simbolice care nu se supun unor calcule omeneşti.


  • = Odihnă prin moarte.


  • klerós (în principal): „sorţi“; prin evoluţie semantică: ceea ce-ţi aparţine prin tragere la sorţi sau prin moştenire (kleronomía). Împărăţia cerurilor este o moştenire pe care Dumnezeu le-a rânduit-o, încă de la întemeierea lumii, celor ce vor fi vrednici de ea (Mt 25, 34). Prin toată viaţa lui, Daniel este un ales al lui Dumnezeu: va dormi şi va învia în ceea ce este al său.


  • Literal: „o femeie a desfrânării“, expresie cu totul neobişnuită în V. T. Poate fi vorba de: 1) o fostă desfrânată, care a încetat să mai fie, dar în fiinţa căreia a rămas, virtual, morbul desfrânării; 2) o prostituată sacră (vezi Dt 23, 17 şi nota), a cărei desfrânare e parte din ritualul închinării la idoli (ceea ce ar fi mai aproape de sensul simbolului); 3) o femeie a cărei mamă a fost prostituată. În toate cazurile, se prezumă că morbul desfrâului matern trece şi în copii. E cunoscut simbolul desfrânării sau al adulterului pentru repetata infidelitate a fiilor lui Israel faţă de Dumnezeu, cu Care făcuseră un legământ marital.


  • = Prin aceea că s'a îndepărtat de Domnul.


  • Izreel = („Dumnezeu seamănă“) este şi numele locului în care Iehu a omorât-o pe regina Izabela şi pe urmaşii lui Ahab (4 Rg 9 şi 10). Evident, numele fiilor lui Osea, poruncite de Domnul, sunt simbolice.


  • Vechea făgăduinţă dată de Dumnezeu lui Israel (Fc 32, 12).


  • Poemul de mai jos trebuie citit în cheia simbolică: Dumnezeu-soţ – Israel-soţie. Tonurile aspre se topesc într'un final optimist.


  • E posibil ca prin „desfrâu“ şi „adulter“ să se înţeleagă aici semnele şi tatuajele idolatrilor.


  • Repetatul accent al posesiei va fi răsturnat în v. 10.


  • Dorinţa desfrânatei de a se întoarce la soţul ei nu este o expresie a căinţei, ci a poftei de trai mai bun.


  • Acor: vale din apropierea Ierihonului. Fostă cândva o „vale a nenorocirii“, ea a devenit, cu timpul, o „vale a speranţei“.


  • „Umilinţa“ de odinioară nu era altceva decât bucuria de a recunoaşte că Dumnezeu îi este Creator, Stăpân şi Călăuză.


  • „Baalim“: probabil, un nume de răsfăţ al lui Baal şi al reprezentărilor lui plastice.


  • „Izreel“ este acum simbolul noului Israel. În perspectivă profetică, „Noul Israel“ este Biserica lui Hristos.


  • „Urim“ (alături de Tumim): cuvânt sau gemă sau zar cusut în veşmântul marelui preot, prin care acesta primea anumite răspunsuri de la Dumnezeu (vezi notele de la Iş 28, 26-30 şi Nm 27, 21).


  • Nu este singurul loc, în literatura profetică, unde clerul, ca tagmă, devine obiectul mustrărilor lui Dumnezeu pentru vina de a-şi fi uitat misiunea şi de a practica năravuri urâte (Ir 2, 8; 6, 13; Mi 3, 11; Sof 3, 4; Mal 1, 6; 2, 9). Derutat de propriii săi preoţi, poporul lui Israel (care posedă o „preoţie împărătească“ (Iş 19, 6), devine el însuşi asemenea unui preot contestat.


  • „Maică-ta“: după toate probabilităţile, preoţii şi profeţii la un loc (dat fiind că, uneori, chiar şi profeţii şi-au neglijat sau pervertit misiunea – vezi Ir 23, 13-32).


  • Literal: „căile“.


  • Aici poate fi vorba nu numai, metaforic, de închinarea la idoli, ci şi de „prostituţia sacră“, prin care idolatrii credeau că-şi îndreaptă viaţa.


  • Aici e vorba de unele practici magice (inclusiv folosirea unor baghete de lemn) prin care erau consultaţi zeii.


  • Desfrâul, ca metaforă pentru idolatrie, nu mai este o particularitate a câtorva, de vreme ce a devenit un rău generalizat: pervertiţii au devenit totuna cu perverşii.


  • Ghilgal şi Bet-Aven: locuri ale unor practici idolatre.


  • Un nou avertisment pentru trei categorii de responsabili morali: preoţii, profeţii (subînţeleşi, prin context, ca „fiii lui Israel“), membrii şi curtenii casei regale.


  • skopía = în general: „loc de observaţie“, „vârf de munte“; în particular: „turn de veghere“ (sau de observaţie) = loc privilegiat al celor ce pretind că îndrumează poporul, pe care însă ei îl folosesc ca să-şi arunce asupra poporului plasele lor amăgitoare.


  • „... duhul desfrânării“: idolatria devenită viciu lăuntric, fie printr'o practică îndelungată, fie prin transmiterea de la mamă a înclinaţiei spre închinarea la idoli (vezi nota de la 1, 2).


  • Vor merge cu obişnuitele animale de jertfă.


  • = Bastarzi: copiii ca fruct al desfrânării.


  • = Cei ce mută, prin forţă, abuz sau fraudă, pietrele de hotar.


  • Duşmanul trebuie învins şi stăpânit, dar nu asuprit, căci asuprirea e împotriva dreptelor judecăţi ale omeniei. Pentru acest mare păcat va fi pedepsit, de pildă, Nabucodonosor, deşi el îi robise pe Israeliţi printr'un mandat divin.


  • Aluzie la sabia trimisă de Ahaz lui Tiglatfalasar, relatată în 4 Rg 16, 7.


  • Prefăcuta pocăinţă nu va dura decât trei zile, căci Israel e grăbit să-L mintă pe Domnul.


  • Verset celebru, citat de Iisus ca exprimând propria Sa voinţă (Mt 9, 13; 12, 7); citatul e conform Septuagintei. T. M.: „Credincioşie (fidelitate) vreau, iar nu jertfă“.


  • Galaad: cetate situată pe platoul cu acelaşi nume, în Transiordania de astăzi.


  • Sichem: veche cetate, ca la cincizeci de kilometri nord de Ierusalim.


  • După unii exegeţi, Israel şi Efraim se află aici în paralelism sinonimic, ei alcătuind astfel un singur subiect.


  • Samaria: regatul de nord.


  • Metaforă dură pentru concupiscenţa morală a celor ce L-au trădat pe Domnul spre a se închina la idoli. Aluatul e un simbol al corupţiei spirituale, aşa cum va fi folosit, uneori, de Iisus (Mt 16, 6; Mc 8, 15; Lc 12, 1).


  • În secvenţe repezi, tăioase, de abia ţinând pasul cu gramatica, profetul înfăţişează deruta morală, politică şi militară a regatului Israel de sub domnia unor suverani decăzuţi.


  • Porumbiţa'n călduri, care zboară de colo-colo, bezmetică, fără să ştie ce vrea, e simbolul anarhiei politice a lui Israel, care pendulează între Egipt şi Asiria.


  • În acelaşi stil eliptic, abrupt, propriu lui Osea, Dumnezeu Îşi anunţă prezenţa pedepsitoare. „Vultur“: pasăre de pradă. „Casa Domnului“ (aici): Palestina.


  • Conştiinţa pervertită consideră că binele îi este duşman.


  • = Viţelul-idol, căruia i se aduceau jertfe. „Samaria“: regatul Israel.


  • „Mălură“: boabe de grâu degradate, nesănătoase.


  • Înşelarea de sine poate merge până într'acolo încât propria ta prosperitate îţi devine potrivnică.


  • „... lor“: Asirienilor, care n'au vrut altceva decât să primească daruri slugarnice.


  • „... altarele“ de pe care li se aduceau idolilor jertfe.


  • „... vetre idoleşti“: aşezăminte de care vorbeşte şi Iezechiel (6, 4, 6).


  • Recolta nu e altceva decât plata pe care Israel o primeşte în schimbul desfrânării sale idolatre cu baalii.


  • Chiar dacă Israel îşi mai aminteşte că, pe lângă cultul idolatru, trebuie să-I aducă unele jertfe şi lui Dumnezeu, acestea sunt pur formale, lipsite de conţinut.


  • E vorba de sărbătoarea Corturilor, care nu putea fi celebrată în exil, dat fiind că toţi bărbaţii trebuiau să se înfăţişeze înaintea Domnului (Iş 23, 17).


  • Aluzie ironică la vechea captivitate egipteană; dacă atunci, în vremea lui Moise, fiii lui Israel au părăsit Egiptul, acum, când ei îl preferă, acesta îi va înghiţi.


  • pneumatóforos = (în literă): „purtător de Duh“; în semnificaţie: „inspirat de Dumnezeu“. „Profetul cel ieşit din sine“ (în stare de extaz) se află în paralelă sinonimică cu „pneumatoforul“. În contrast cu contextul, aceste două stihuri pot oferi o foarte fină implicare exegetică: asemenea unui profet, pe care lumea îl crede nebun şi care îndură astfel numeroase necazuri, Israel poartă într'însul o nebunie reală, păcătoasă, fără să ştie însă că, în forul său interior, el e purtătorul unui mesaj divin.


  • „Zilele dealului“: aluzie probabilă la celebrările idolatre de pe înălţimi.


  • Viciul confiscă deseori limbajul virtuţii şi, pervertindu-l, caută să-l pună în slujba sa; aşa se face că un pervers sexual poate deveni „iubit“. În Biblia lui Şerban (1688): „se făcură cei urâţi (cei vrednici de ură, n. n.) ca cei îndrăgiţi“.


  • Cultul lui Baal cerea jertfe umane, îndeosebi copii.


  • În Ghilgal s'a început, prin Saul, regalitatea în Israel, (1 Rg 11, 14-15), pe care profetul o consideră de rău augur.


  • Ameninţare cu stingerea biologică.


  • Idolatria este încurajată şi alimentată de prosperitatea economică. Altarele şi stâlpii sunt locuri de jertfă şi adorare pentru baali.


  • Ironie a profetului la adresa unei regalităţi corupte.


  • Samaria: regatul Israel; „viţelul“: idol baalic.


  • Altă ironie: viţelul-idol dăruit Asirienilor e însuşi Efraim!


  • „... regele“ (ironic): viţelul.


  • Versetul 12 conţine câteva principii de înţelepciune; unele sintagme („rodire de vieaţă“, „lumina cunoştinţei“) au intrat în cult.


  • Aluzia istorică nu e prea clară; e vorba însă de grozăviile ce se pot întâmpla în vreme de război.


  • Ebr.: „din Egipt L-am chemat pe fiul Meu“, aşa cum va fi preluat de Matei (2, 15), raportându-l la Iisus Hristos. Pentru Osea, istoria reală a Israeliţilor începe odată cu plecarea lor din Egipt.


  • dýnamai (printre altele) = „a crea un sens“, „a avea o semnificaţie“, Dumnezeu îi „pălmuieşte“ pe oameni nu spre a-Şi arăta El puterea asupra lor, biruindu-i, ci spre a-i trezi la realitate, o realitate în al cărei centru Se află Însuşi El, în dimensiunea (sensul) Pedagogului.


  • Pendulând politic între Egipt şi Asiria, pe de o parte, iar, pe de alta, blestemat să rătăcească, risipit, printre neamuri, poporul lui Israel e pururea dependent de spaţiul habitatului său. Osea foloseşte aici un cuvânt foarte rar: (în LXX) epikrémamai = „a fi suspendat de“. T. M.: „Poporul Meu e atârnat de apostazia lui“ (OSTY); „Poporul Meu e agăţat de infidelitatea lui“ (BJ); „Poporul Meu! Ei se agaţă de apostazia lor“ (TOB); „Poporul Meu e legat de'ndepărtarea de Mine“ (RSV, cu menţiunea că „sensul Textului Ebraic e nesigur“); „Norodul Meu este bolnav de căderea lui“ (GALA); „Poporul Meu este hotărât să se despartă de Mine“ (ediţiile româneşti curente).


  • „Adma“ şi „Ţeboim“: ţinuturi citate în Fc 10, 19 în aceeaşi linie cu Sodoma şi Gomora; de aci, prin tradiţie, faimă negativă.


  • Dublă conotaţie: Dumnezeu nu va intra în cetate aşa cum îşi face intrarea un cuceritor care mai întâi a nimicit-o; de vreme ce Domnul este, prin excelenţă, Dumnezeul lăuntric (vezi stihul precedent), El nu vine „din afară“.


  • Un alt paradox al profetului: Dumnezeu răcneşte ca un leu, dar copiii Săi, deşi înspăimântaţi, se adună la El; este, într'un fel, spaima cu care oamenii, la glasul trâmbiţei, se vor aduna, înviaţi, în faţa Dreptului Judecător.


  • „... copiii apelor“: cei ce vor veni dinspre apus, dinspre apele Mediteranei.


  • apokathístemi = „ a restabili“; „a readuna ceva la starea iniţială“; „a restaura“.


  • „... vântul de răsărit“: vântul care aducea seceta şi pârjolea totul; metaforă pentru invaziile Asirienilor.


  • Duplicitate păguboasă: alianţă cu Asiria şi negoţ cu Egiptul.


  • Aluzie la două fapte ale lui Iacob; acesta a încercat să-l oprească pe Esau să devină întâi-născut (Fc 25, 26); a biruit în lupta sa cu îngerul (Fc 32, 24-30).


  • Omul nu-şi poate aduce aminte decât de cineva pe care l-a cunoscut şi l-a pierdut. Chiar pentru un ateu din naştere, Dumnezeu este o amintire virtuală.


  • Adevărata apropiere a omului de Dumnezeu nu e o mişcare intermitentă, ci o curgere neîncetată, aşa cum trebuie să fie şi rugăciunea. Chiar şi în viaţa viitoare, ceea ce numim noi „odihnă“ va fi, în fapt, o nesfârşită mişcare lină în nesfârşirea lui Dumnezeu.


  • „Canaan“ (aici): nume dispreţuitor pentru Israel. Profetul cunoaşte faptul că Iacob (Israel) se îmbogăţise prin înşelăciune (Fc 30, 28-43); este şi acesta un mod de oprimare.


  • T. M.: „... ca'n zilele Întâlnirii“. Aluzie probabilă la „întâlnirea“ Domnului cu fiii lui Israel la muntele Horeb (Iş 33, 6-23).


  • Mâinile profeţilor, care se ridică'n rugăciune, se mişcă în propovăduire şi se'ntind în binecuvântare, Îl prefigurează pe Dumnezeu în Iisus Hristos.


  • Produs de import, cultul baalilor îşi avea obiectul tot în afară.


  • Dumnezeu nu li S'a descoperit Israeliţilor în ipostaza Sa de Creator, ci în aceea de Proniator.


  • Aceste două stihuri vor fi citate de Sf. Ioan Hrisostom, jubilând, în noaptea învierii lui Iisus Hristos.


  • ... „cele ce i s'au făcut“: cele i-au venit; cele ce i-au fost insuflate.


  • Tecoa: localitatea situată la 9 km. sud-est de Betleem. Acarimul va fi fost una din aşezările păstoreşti din preajmă (stână, târlă, saivan), ceea ce i-a făcut pe masoreţi să fie mai expliciţi: „... Amos, care era unul din păstorii (mai exact: „unul din crescătorii de oi“) din Tecoa“.


  • Ozia: suveran al regatului Iuda (din sud), de unde era Amos originar, şi Ioaş, suveran peste Israel (din nord), unde profetul şi-a desfăşurat activitatea.


  • Nu se ştie în ce an a avut loc cutremurul de pământ, dar se pare că a avut proporţii impresionante, de vreme ce profetul Zaharia (14, 5) îl va pomeni.


  • De la început, viziune sumbră; muntele Carmel era simbolul vegetaţiei îmbelşugate.


  • Damascul: capitala Siriei, adversar redutabil al fiilor lui Israel. „... păcate“: mai exact, fapte ale celor fără Dumnezeu, ale celor ce nu posedă o lege morală. „Trei păcate“ plus cele patru din versetul următor înseamnă 7, număr simbolic al perfecţiunii (există şi o perfecţiune a răului: Mafia zilelor noastre pretinde că e singura în stare să comită „crima perfectă“, al cărei făptaş nu poate fi descoperit).


  • = Una din cele mai crâncene orori ale războiului sau, în general, ale barbariei.


  • Gaza: termen generic pentru întregul teritoriu al Filistenilor. Aceştia obişnuiau să prindă Israeliţi („robi ai lui Solomon“) şi să-i vândă ca sclavi în Egipt şi Idumeea (Edom).


  • Aluzie la legământul (frăţesc) dintre Solomon şi Hiram, regele Tirului (3 Rg 5, 15).


  • lymaínomai = „a spurca“, „a necinsti“, „a maltrata în mod ruşinos“.


  • E vorba de depoziţia martorului făcută sub presiunea spaimei; la Idumei devenise principiu (ca şi, mai târziu, în sistemele totalitare).


  • Moabiţii: adversari permanenţi ai lui Israel.


  • Profetul condamnă incinerarea – chiar a unui duşman – drept crimă de neiertat, întrucât aceasta făcea ca sufletul mortului să intre de-a dreptul într'o stare de nefericire.


  • „Judecătorul“ (aici): cârmuitorul.


  • Literal: „... de deşertăciunile lor“.


  • Cea mai mare crimă, de neiertat, a fiilor lui Israel este idolatria, adică trădarea Domnului, Dumnezeul lor.


  • Din cele de mai jos: A doua mare crimă, de neiertat, a fiilor lui Israel este încălcarea moralei inter-umane; de unde se vede că trădarea lui Dumnezeu e urmată de trădarea semenului.


  • Literal: „vin din năpăstuiri“. Năpastă: suferinţă cauzată de o acuzaţie nedreaptă.


  • Pedeapsa Domnului nu va face altceva decât să'ntoarcă pe dos obişnuinţele oamenilor, aceştia fiind contrariaţi că nimic nu mai este cum trebuia să fie.


  • Fiii lui Israel văzuţi unitar, ca o familie, al cărei Cap – dar şi Partener – este Domnul.


  • Exemplele de mai sus demonstrează că fiece fapt are o cauză sau o motivaţie. Comentând acest verset, Sf. Ioan Damaschin precizează că, uneori, îngăduinţa lui Dumnezeu este prezentată în Sfânta Scriptură ca fiind energia sau lucrarea Lui. Or, Dumnezeu, fiind principiul absolut al binelui, nu poate crea răul. Trebuie însă făcută distincţia între răul natural, care stă împotriva virtuţii şi a voinţei lui Dumnezeu, şi „răul“ pe care simţurile noastre îl înregistrează ca pe ceva neplăcut, dăunător, greu de îndurat, dureros, ameninţător, dar care în realitate nu este rău, ci, dimpotrivă, bine (cum ar fi un vaccin, o injecţie, o operaţie chirurgicală, o carantină preventivă etc). Acestea sunt „relele“ cărora Dumnezeu, potrivit Sfintei Scripturi, le poate fi Autor.


  • Când Dumnezeu îi cheamă, profeţii răspund.


  • „Ţările“ (aici): Palate şi moşii întinse.


  • Dificultatea şi riscul păstorului de a recupera din gura leului o părticică din pradă anunţă – pentru prima oară în textele profetice ale Vechiului Testament – imaginea „rămăşiţei lui Israel“, ce va fi preluată şi dezvoltată de către Isaia.


  • Betel devenise centrul riturilor idolatre.


  • Literal: „casa înconjurată de coloane“; străjuită, ferită, apărată.


  • Vasan: platou cu iarbă verde, vestit pentru păşunile şi vitele lui. Junincile (T. M.: „vacile“) lui sunt simbolul femeilor din Samaria, leneşe, lacome, nemiloase, care-şi îndeamnă bărbaţii („stăpânii“) la beţie.


  • Lenevia, belşugul şi beţia atrag patima arzătoare a desfrâului. Hermonul: muntele din partea cealaltă a Vasanului, spre Asiria.


  • Ofrandele şi riturile prescrise de legea lui Moise le sunt aduse, acum, idolilor, chiar cu exces de zel.


  • Aici şi în următoarele cinci versete sunt enumerate o seamă de plăgi pe care Domnul le va aduce asupra fiilor lui Israel, doar-doar îşi vor da seama că până şi nenorocirile îşi pot avea cauza în Dumnezeu, fie prin poruncă, fie prin îngăduinţă (cf. 3, 6).


  • Caii dobândiţi ca pradă de război (literal: „robimea cailor voştri“) sau reţinuţi pentru neplata unor datorii (zălog neînapoiat, ceea ce constituie un păcat).


  • În mijlocul unui imn de măreţie cosmică străfulgeră o clară profeţie mesianică. „Uns“ este echivalentul grecescului Hristós şi al ebraicului Maşiah (Mesia). T. M.: „El le descoperă oamenilor gândirea Sa“ (OSTY); „Cel ce-i descoperă omului gândurile Lui“ (cu variante „Cel ce descoperă gândurile omului“) (BJ); „Cel ce-i descoperă omului care e planul Său; „Cel care-i spune care e gândul Său“ (KJV, RSV); „Cel ce pătrunde cu ştiinţa lui cugetul omului“ (MIRON, 1936); „Cel ce descoperă omului gândurile sale“ (ediţiile româneşti curente). Chiar şi un exeget ca Hughell E. W. Fosbroke e de părere că aici e vorba de o intruziune (oricum, anterioară secolului IV, de vreme ce Ieronim traduce (din ebraică): „... îi vesteşte omului meditaţia lui“ (eloquium suum).


  • „Fecioara lui Israel“ = fiii lui Israel. Fie că e o aluzie la starea iniţială de puritate, fie că expresia are o conotaţie ironică.


  • Se reia tema „rămăşiţei lui Israel“.


  • Textual: „Fântâna-Jurământului“ (traducerea grecească a toponimului Beer-Şeba).


  • Cei doi fii ai lui Iosif: Efraim şi Manase dăduseră numele celor două principale triburi ale regatului de nord (Israel).


  • metaskevázo (cuvânt rar, folosit numai aici în V. T.) = „a potrivi ceva într'o altă înfăţişare“, „a transforma“, „a preface“ (aceleaşi elemente într'o combinaţie nouă). Aşadar, creaţia lui Dumnezeu este una şi neschimbabilă, dar ea poate căpăta, tot de la Creator, aspecte diferite.


  • „Poarta“ (în cetatea antică): piaţă publică, loc de adunare.


  • Înţeleptul va tăcea nu din frică sau laşitate, ci stupefiat de relele ce i se petrec sub ochi (OSTY).


  • În reluare, tema „rămăşiţei lui Israel“, prin triburile lui Efraim şi Manase, urmaşele lui Iosif (vezi nota de la v. 6).


  • Versetele 25-26 vor fi citate de Sfântul Ştefan, primul martir al Bisericii lui Hristos, în teribilul său rechizitoriu asupra celor ce aveau să-l ucidă cu pietre (FA 7, 42-43).


  • Text dificil (fără corespondent în T. M.). Cu alte cuvinte: Au recoltat bunurile de preţ ale altora şi apoi s'au închistat în propriul lor egoism. Contextul istoric: Regele Ieroboam al II-lea repurtase o seamă de victorii, instaurase pacea şi adusese belşugul, dar el continua să rămână, moralmente, un netrebnic, ca şi curtenii săi (4 Rg 14, 23-29).


  • Cetăţi altădată puternice şi prospere, ajunse acum în ruină.


  • = sâmbete false; de ochii lumii; care nu sunt ţinute.


  • = Prăbuşirea şi dispariţia regatului de nord.


  • Se credea că, în astfel de împrejurări lugubre, rostirea numelui Domnului trebuia evitată, ca nu cumva să se dezlănţuie furia divină.


  • = Spărturi făcute de năvălitori, surpări provocate de cutremur.


  • Ceea ce la animale pare imposibil, la fiii lui Israel a devenit o a doua natură: anormalul practicat ca normalitate.


  • Starea de păcat, prelungă şi adânc înrădăcinată, nu-i aduce inimii decât încrâncenare; o veselie reală nu mai e posibilă.


  • Neamul Asirienilor. În 721 î. H., adică după treizeci de ani, Sargon al II-lea va cuceri Samaria, o va preface în provincia Samarina, îi va deporta populaţia şi va pune capăt regatului Hamat.


  • Textual: „... pân'la pârâul asfinţitului“. Prin „Araba“ se înţelegea: fie Valea Iordanului, fie Marea Moartă, fie întinderea dintre Marea Moartă şi Golful Aqaba. În cazul de faţă, poate fi vorba de un afluent sudic al Mării Moarte. Oricum, profetul se referă la faptul că regele Ieroboam al II-lea îşi întinsese hotarele „de la intrarea în Hamat până la marea Araba“ (4 Rg 14, 25).


  • Profetul prevesteşte invazia asiriană, care însă va avea loc peste trei decenii.


  • Gog: rege-simbol al puterii ce se va ridica împotriva Domnului şi va încerca să nimicească pământul. Ideea embrionară de aici va fi preluată de către Iezechiel şi dezvoltată în capitolele 38 - 39.


  • Prin „Iacob“ se înţelege regatul Israel.


  • Profetul mijloceşte, Domnul Se înduplecă.


  • „Partea Domnului“: fiii lui Israel; perspectiva sumbră a nimicirii totale, care însă nu se va petrece.


  • Diamantul este nu numai o piatră preţioasă, ci şi simbol al puterii suverane, el fiind mai dur decât orice alt cristal. Dimensiunea mesianică a profeţiei e clară: Dumnezeu va aşeza în mijlocul lui Israel un Domn (al Cărui tron e co-substanţial cu Sine), menit nu să nimicească, ci să elibereze. T. M. (în loc de „un diamant“): „o sfoară cu plumb“ (folosită de zidari).


  • „Altarele de râs“: altarele idoleşti, ridicole prin cultul lor absurd, care nu pot decât să provoace râsul.


  • teleté (folosit, în V. T., numai aici şi la 3 Rg 15, 12) are un înţeles foarte complex (pe care-l ştim de la Herodot, Euripide, Platon şi alţii) şi nu poate fi tradus printr'un singur cuvânt; la plural (ca în cazul de faţă): rituri de iniţiere în religiile misterice, care se făceau în mare secret, cu foarte multe precauţii, în trepte cu incantaţii ritmice. Excelau misterele orfice şi mitraice.


  • Betel, locul pe care Iacob ridicase cândva piatră de altar (Fc 35, 14) devenise, sub regii corupţi, centru al cultului idolatru.


  • „Văzătorule“: apelativ ironic, aşa cum fiii lui Iacob spuneau despre Iosif, în derâdere: „visătorul acela de vise“ (Fc 37, 19).


  • „Casa“, în sensul: „sanctuarul“.


  • Se va prostitua spre a-şi câştiga existenţa; consecinţă a stării de sărăcie în care poate ajunge o regină.


  • O ţară străină, populată de idoli şi idolatri, e un pământ necurat.


  • „Coş de păsărar“: coş cu plasă deasupra, în care vânătorul îşi purta păsările prinse cu laţul, expunându-le astfel spre vânzare. Simbol al celor ce nu mai au scăpare. T. M.: „coş cu fructe coapte“ (expresie construită fonetic, pe un joc de cuvinte între „fruct“ şi „copt“).


  • Numărul morţilor şi răniţilor va fi atât de mare încât şi podurile templului se vor umple; într'un spaţiu atât de restrâns, un singur cadavru va părea prea mult.


  • Ca şi în ziua de sâmbătă, în sărbătoarea lunii noi nu se puteau face tranzacţii comerciale.


  • Profetul cunoaşte că, uneori, un cutremur de pământ provoacă unele creşteri şi descreşteri ale apelor. „Râul din Egipt“ (sau „al Egiptului“): Nilul.


  • Eclipsă totală de soare; fenomen natural, dar cu semnificaţie religioasă.


  • Pedeapsa va lovi nu numai în Israel, ci şi în neamurile dimprejurul său.


  • În ultimă instanţă, cuvântul Domnului poate fi singura şansă a lui Israel de a se salva, dar şi aceea îi va fi refuzată.


  • Generaţia tânără, vigoarea, speranţa şi viitorul neamului, va pieri de o sete reală, materială (nu metaforică, precum cea din versetul precedent).


  • Pe teritoriul tribului Dan, în Samaria, se afla una din junincile de aur prin care Ieroboam, urmaşul lui Solomon, a instituit idolatria în statul Israel (3 Rg 12, 28-29).


  • Beer-Şeba („Fântâna-Jurământului)“: loc de pelerinaj la o zeitate locală. T. M.: „Viu e drumul la Beer-Şeba“.


  • ilastérion: masă pe care se aduceau jertfe pentru ispăşirea păcatelor; vezi şi nota de la Iş 25, 17.


  • Lovind în masa ispăşirii, care nu mai are nici un preţ într'o lume idolatră, profetul face ca totul să se clatine, chiar şi pridvoarele din faţa porţilor, provocând astfel o spaimă generală, o anarhie în care sabia se poate mişca în voie. Urmează o teribilă panoramă a omniprezenţei lui Dumnezeu.


  • Vezi nota de la 8, 8.


  • Dumnezeu nu-i mai socoteşte pe fiii lui Israel drept „poporul ales“; eliberarea lor din Egipt a fost un privilegiu pe care El l-a acordat, deopotrivă, şi altor popoare.


  • Versetele 11 şi 12 vor fi citate, cu unele nuanţări, de Sfântul Iacob în Sinodul Apostolic din Ierusalim (FA 15, 16-17).


  • „Moreşetul“: originar din Moreşet, localitate la sud-vest de Ierusalim, aproape de Gat. Absenţa formulei „fiul lui... “ indică originea modestă a profetului.


  • T. M. adaugă: „... împotriva voastră“.


  • „Casa Lui cea sfântă“ = templul din Ierusalim.


  • „Necredinţă“ în sensul: infidelitate, păcat prin care poporul devine o adunătură fără nici un Dumnezeu.


  • = Colibă a paznicului livezii; colibă în care se păstrau, sub pază, fructele proaspăt culese; construcţie provizorie, şubredă, menită să devină goală, pustie; vezi şi nota de la Ps 78, 1.


  • = Pământ răvăşit înainte de plantarea unei vii.


  • „... chipurile cioplite“: statuile zeităţilor.


  • Desfrânarea (sau adulterul) ca metaforă a infidelităţii lui Israel faţă de legământul cu Dumnezeu prin adoptarea idolatriei.


  • „... goală“: fără hainele obişnuite, purtând doar o simplă cingătoare de pânză în jurul coapselor (vezi Is 20, 2 şi nota).


  • Şarpele (balaurul) moare în urma unei foarte lungi agonii tăcute. „Fetele sirenelor“: expresie ironică inspirată de femeia-peşte a mitologiei antice.


  • Gat, oraş filistean, nu departe de Moreşet, patria profetului.


  • Enachimi: trib semitic din populaţia Palestinei pre-israelite. Enachimii (sau „fiii lui Enac“) erau faimoşi prin statura lor gigantică, menită să-i înspăimânte pe fiii lui Israel (Nm 13, 28-29; Dt 2, 21).


  • E vorba de râsetul tâmp al trufiei, care crede că totul se poate face – sau reface – de-a joaca.


  • Senaar: probabil Sena (sau Ţenan), cetate menţionată în Ios 15, 37.


  • Toate trei, semne de doliu.


  • Rugăciunea de dimineaţă era însoţită de ridicarea mâinilor; dacă acestea nu erau astfel angajate, le angaja păcatul.


  • Inamicii ocupanţi au confiscat pământurile localnicilor (inclusiv pe ale celor ce le dobândiseră prin rapt) şi le-au împărţit între ei.


  • „... izvodiri“: planuri; idei arhetipale.


  • „Judecata“ (aici): spiritul de discernământ, cumpănirea, darul de a afla unde este dreptatea.


  • Cei ce fac răul nu-şi dau seama că răul acesta se poate întoarce cândva chiar împotriva lor.


  • Falşii profeţi prevestesc binele ca să le meargă lor bine şi atâta vreme cât le este bine; dacă însă acest bine încetează, ei nu se vor sfii să provoace contrariul a ceea ce au zis, numai să se poată răzbuna.


  • Substanţa minciunii e aparenţa adevărului sau a binelui; pedeapsa ei constă în aceea că aparenţa devine contrariul ei.


  • Tăria profetului, ca dat natural, nu e niciodată deplină; plinătatea ei este opera Duhului Sfânt, Care umple golul parţial, conferindu-i astfel profetului întreaga putere spirituală de care el are nevoie, cu atât mai mult, cu cât denunţarea păcatelor poporului nu e deloc o misiune uşoară (vezi următoarele trei versete).


  • „... cu sânge“: cu vărsare de sânge nevinovat; acesta nu poate fi decât o tencuială şubredă pentru noul Ierusalim (Sionul şi Ierusalimul sunt unul şi acelaşi lucru).


  • „... dădeau răspunsuri“: ca învăţători ai Legii, erau obligaţi să răspundă la întrebările ce li se puneau.


  • Profeţii mincinoşi nu numai că amăgesc poporul, dar ajung să se amăgească şi pe ei înşişi, crezându-se sub ocrotirea lui Dumnezeu.


  • Acest verset va fi citat (din memorie, cu o nuanţă uşor diferită) în Ieremia 26, 18.


  • „... în zilele de apoi“: la sfârşitul unei anumite perioade; la sfârşitul veacurilor (dimensiune eshatologică, de unde caracterul mesianic al acestor prime cinci versete, oarecum înrudite cu textul din Isaia 2, 1-5).


  • „Muntele Domnului“: Sionul (T.M.: „muntele casei Domnului“); „în văz“: evident, la vedere, ca un steag arborat în triumf.


  • Literal: „gata“ (ebraism)


  • T.M. adaugă: „Că din Sion va ieşi legea / şi din Ierusalim cuvântul lui Dumnezeu“.


  • Ca şi în Isaia, mesajul păcii universale.


  • Cuvântul lui Dumnezeu e garanţia că supremă că pacea, prosperitatea şi siguranţa vor fi o realitate.


  • În imperiul dumnezeiesc al păcii universale, fiecare popor îşi va păstra identitatea şi rostul său. Cât despre noul Israel, identităţii sale şi rostului său propriu îi rămâne adăugată angajarea totală şi veşnică întru numele Domnului.


  • Acest dublu feminin face trimtere la metafora soţiei infidele din cuplul hierogamic Iahvé-Israel. Ca stil: paralelism sinonimic.


  • Ca în multe alte locuri, „fiica Sionului“ – „fiica Ierusalimului“, paralelism sinonimic: fiii lui Israel.


  • Profetul revine în actualitate, prezice captivitatea babilonică, dar nu fără un final optimist.


  • Treieratul se făcea cu copitele boilor; de unde: „Să nu legi gura boului care treieră“ (Dt 25, 4; 1 Co 9, 9)


  • Precum suferinţa femeii la naştere (v. 10), tot astfel treieratul neamurilor are o finalitate: din prima rezultă o nouă fiinţă umană, din al doilea rezultă, asemenea boabelor de grâu, neamuri regenerate prin transfigurare.


  • Într`o seamă de redactări ale Septuagintei, acest verset este primul din capitolul următor (aşa cum se află şi în vechile ediţii româneşti). Cu toate acestea (în concordanţă şi cu ediţia Rahlfs), locul său este aici, ca un text care pregăteşte, prin contrast, cea mai importantă profeţie miheiană.


  • Profeţie clară asupra locului unde Se va naşte Mesia: localitatea Betleem, căreia i se spunea şi Efrata. „Casa Efratei“ se referă la faptul că Efrata a fost la început o localitate de sine stătătoare (vezi Fc 35, 19) ai cărei locuitori, cel puţin în parte, s'au strămutat în Betleem. Expresia: „mic eşti a fi“: deşi Betleemul va deveni celebru prin naşterea lui Mesia, el nu va deveni, în sine, un mare oraş.


  • Frază cu o mare încărcătură dogmatică, susţinută de o gramatică pe măsură. Cel ce va ieşi (Se va naşte) din Betleem o va face cu faţa spre Dumnezeu, ca Unul Care-I este familiar şi în a Cărui naştere Însuşi Dumnezeu e implicat. Pe de altă parte, în continuare, prepoziţia „în“ (întru) urmată de un dativ denotă că Israel va fi cârmuit din propriul său interior de către Cel ce Se va naşte şi din el; dumnezeirea lui Mesia, sugerată de versetul precedent, e completată de omenitatea Sa, implicată aici.


  • Faptul istoric şi geografic al naşterii lui Mesia (Care va „ieşi“ din Betleem) îşi are obârşiile („ieşirile“) în acel început (arhé) de care va vorbi Evanghelistul Ioan în celebrul său Prolog: „Întru'nceput era Cuvântul“ (In 1, 1); că acest „din început“ înseamnă „din veşnicie“ o dovedeşte precizarea (apoziţională): „din zilele veacului“, sintagmă care nu exprimă altceva decât eternitatea (ca şi în Is 63, 9). Pluralul „ieşirile“ se poate referi la naşterea Fiului din Tatăl „mai înainte de toţi vecii“ şi la momentul creaţiei, când Logosul Se manifestă ca participant (In 1, 3). Versetul va fi citat (din memorie) de Evanghelistul Matei (2, 6) şi de Evanghelistul Ioan (7, 42), ceea ce îi atestă dimensiunea de profeţie mesianică.


  • „... îi va da“: expresie folosită pentru împrejurările când Domnul Îşi va părăsi fiii, lăsându-i în mâinile duşmanilor. Aşadar, o perioadă de aşteptare în suferinţă.


  • Profeţia o anunţă pe Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, aşa cum o face şi Isaia (vezi Is 7, 14 şi nota).


  • Textul anunţă o invazie a Asirienilor. „Păstorii“ sunt tot „conducători“. În simbolistica cifrelor, acest şapte urmat de opt (în crescendo) înseamnă un număr foarte mare.


  • Nimrod: strănepot al lui Noe şi patron al multor cetăţi şi teritorii din Mesopotamia (vezi Fc 10, 8-12).


  • „Rămăşiţa lui Iacob“: expresie sinonimă cu „rămăşiţa lui Israel“ din Isaia 10, 21. După trecerea multor generaţii, din fiii lui Israel, risipiţi printre neamuri, va rămâne un „rest“ ce va constitui nucleul din care Domnul Îşi va reface poporul (un nou Israel).


  • „... roua“ ... „mieii“: existenţe gingaşe, fragile, care se menţin doar prin bunătatea lui Dumnezeu.


  • Balaam îl numise pe Iacob „leu“ şi „pui de leu“, prin urmaşii săi (Nm 23, 24).


  • Regenerarea lui Israel (în cele de mai jos) se va face doar printr'o purificare politică şi morală, când chiar şi semnele idolatriei vor fi nimicite.


  • Domnul le aminteşte fiilor lui Israel câteva din momentele în care El a intervenit în favoarea lor, dintre care cel mai important a fost scoaterea lor din Egipt. Asupra istoriei lui Balaam, vezi Nm 22 - 24 şi Dt 23, 5.


  • Versetele 6-8: Formele exterioare ale cultului, lipsite de conţinut, nu au nici o valoare faţă de angajarea religioasă şi morală a omului.


  • kosméo (în sensul primar): „a aranja“, „a pune în ordine“, „a pune în armonie“. Profetul abordează problema decadenţei morale a poporului; cetatea nu poate fi adevărată prin oamenii corupţi.


  • Cântarul drept nu poate justifica nelegiuirea omului strâmb.


  • Omri şi Ahab, regi ai lui Israel, cu o tristă faimă a nelegiuirii.


  • Foarte exact: struguraşul avorton, pipernicit, rămas pe viţă la culesul viei (epifyllís).


  • „... duşmanca mea“: termen generic pentru toţi adversarii lui Israel, îndeosebi Edomiţii.


  • Literal: „... când se unge cărămida“; când încep pregătirile pentru reconstituirea zidului.


  • Literal: „... vor fi nivelate“; reduse la acelaşi nivel.