Mânia Domnului nu supravieţuieşte milei Sale.
În vechile versiuni româneşti acest capitol este încorporat în cel precedent, alcătuind versetele 28-32 din capitolul 2. Aici: după ed. Rahlfs, concordantă cu T. M. Capitolul de faţă conţine o profeţie capitală asupra pogorârii şi lucrărilor Duhului Sfânt, pe care Apostolul Petru o va cita, aproape în întregime, în prima sa cuvântare publică din ziua Cincizecimii (FA 2, 17-21).
Bătrânii: oameni (de obicei, în vârstă) care alcătuiau sfatul cetăţii şi îndrumau trebile publice.
Profetul anunţă un fapt extraordinar, de pomină, menit să i se ducă vestea din neam în neam.
Tripla calamitate, în trepte, „ca o durere peste durere“ (v. 15). „Tăciune“: boală infecţioasă, mai ales a cerealelor, provocată de o ciupercă parazită; distruge ţesutul vegetal, pe care-l preface într'o pulbere neagră. Aşadar, ultima treaptă a distrugerii, în urma căreia nu mai rămâne nimic.
Figură de stil pentru imensul nor de lăcuste ce invadează ţara asemenea unei armate străine, crude şi flămânde.
Via: simbol al ţării şi poporului ei.
Jalea poporului este aceea a unei tinere logodnice care plânge după bărbatul iubit.
Lipsa e atât de mare, încât n'au mai rămas nici cel puţin elementele sfintelor prinoase rituale.
Cele de mai jos înfăţişează o secetă cumplită.
Stilul sugerează, totuşi, cauza nenorocirilor: pervertirea oamenilor (în speţă, a locuitorilor ţării).
Literal: „Sfinţiţi un post“. Un post anume rânduit într'o împrejurare specială.
„... durere peste durere“: vezi versetul 4.
„... s'au îmbrâncit“: ajunse de foame, au început să se bată cu coarnele, sălbăticindu-se (verbul skirtáo e folosit şi în Fc 25, 22 pentru pruncii Esau şi Iacob care, prefigurându-şi rivalitatea de mai târziu, „se îmbrânceau“ în pântecele mamei lor).
„... mândreţile pustiei“: oazele deşertului, ultimele locuri în care se mai putea găsi ceva verde. „Focul“: văpaia soarelui nemilos.
„... glas de trâmbiţă“: semnal de alarmă.
„Ziua Domnului“ (în limbaj profetic): ziua mâniei Domnului.
Hoarda lăcustelor e asemănată unui popor ce invadează ţara, după cum, în alte texte profetice (Amos 7, 1) invadatorii sunt asemănaţi lăcustelor. În ceea ce urmează, a se vedea şi ambiguitatea intenţionată a autorului asupra acestor termeni.
Vezi raritatea fenomenului în 1, 2-3.
Imaginea sugerează alergarea tunetelor prevestind furtuna.
Versetul ilustrează invazia insectelor ca pe un atac întreprins de o armată foarte bine organizată, în care fiecare ostaş ştie ce are de făcut. Un proverb al lui Solomon spune că lăcustele nu au rege, dar tabăra lor are o bună rânduială (Pr 30, 27).
O invazie de lăcuste e ca un nor uriaş ce întunecă cerul, cutremură văzduhul (cu bătaia aripilor) şi provoacă teroare.
Lăcustele nu sunt altceva decât o armie a Domnului, un instrument prin care Acesta pedepseşte infidelitatea şi păcatele poporului Său. „Năprasnică'n vedere“: echivalentul adjectivului epifanès = „care se iveşte pe neaşteptate“, „care apare năprasnic“, ceea ce concordă cu tot ceea ce ştim din Sfintele Scripturi, anume că nimeni nu ştie ziua şi nici ceasul când Judecata va veni. „Şi cine-i va fi vrednic?“: cine va putea pretinde că'n faţa Judecăţii este drept? T. M.: „Cine va putea să-i stea împotrivă?“.
Poporul s'a adunat, preoţii s'au rugat pentru el şi în numele lui, Domnul i-a auzit şi S'a îndurat.
Nordul era direcţia de unde veneau, de obicei, invaziile popoarelor păgâne. Registrul semnificaţiei se schimbă: chiar dacă năvala lăcustelor a fost un fapt real, ea devine simbol al neamului păgân pe care tot Domnul l-a trimis, ca instrument al Său.
Avangarda şi ariergarda oştirii vor fi înecate – după unii exegeţi – în Marea Moartă şi în Mediterana.
Păcatul capital al păgânului e trufia (înălţarea de sine).
În opera Sa de restaurare, Domnul Îşi propune să înfăptuiască mai mult decât ceea ce plănuise. Accent asupra generozităţii lui Dumnezeu. T. M.: „... căci Domnul a făcut lucruri mari“.
Citatul lui Petru (din FA 2, 18) adaugă: „şi ei vor profeţi“.
evangelizómenoi = „binevestitorii“ (cei ce răspândesc vestea cea bună).
Literal: „... când voi întoarce robia“ (lui Iuda...).
„Iosafat“ = „Domnul judecă“: nume simbolic al locului în care Domnul va judeca neamurile. Localizarea văii lui Iosafat în valea Cedrilor (a Chedronului) de lângă templul din Ierusalim este ipotetică.
T. M.: „... i-au dat pe desfrânate“ (ca monedă de schimb). Sens incert.
„Galileea celor de alt neam“: Prin „cei de alt neam“ erau desemnaţi, de obicei, Filistenii (în T. M.: „... toate ţinuturile Filistenilor“).
Literal: „sfinţiţi un război“.
„Coborâşul“ neamurilor în valea lui Iosafat (v. 2) şi „urcuşul“ lor în acelaşi loc par a indica o judecată a viilor şi a morţilor.
Judecata Domnului va fi ca un seceriş şi treier, în care grâul se va alege de neghină şi în care duşmanii lui Dumnezeu, adepţii lui Antihrist, vor fi călcaţi în picioare, aşa cum sunt zdrobiţi strugurii în lin (vezi şi nota de la Ap 14, 19).
„Valea Judecăţii:“: un alt nume al văii lui Iosafat.
Literal: „dulceaţă“; must.
Grecescul heimárroos poate însemna fie „torent“, fie albia mică şi seacă (vâlceaua) pe care un torent trecător o poate scobi. Sensul e impus de verbul „a uda“. Cât despre localizare, Textul Ebraic („valea Şitim“ sau „valea Chitim“) ar putea indica (fireşte, ipotetic) o parte din valea Cedrilor.
Sens neclar în LXX; corectat după T. M.
Idumeea (sau Edom): teritoriu vast, mai mult pustiu, situat în partea de sud-est a Palestinei, locuit de Edomiţi (sau Idumei), descendenţii lui Esau (care se numea şi Edom), fratele lui Iacob (sau Israel). Edomiţii nutreau o ură ancestrală faţă de fiii lui Israel; când nu puteau ei înşişi să pornească o campanie militară, se aliau cu adversarii acestora.
Strigătul pare un apel pentru o coaliţie împotriva lui Edom.
Deşi mic şi neînsemnat, poporul edomit manifesta o trufie care nu va rămâne nepedepsită. Cât despre „găurile stâncilor“, putea fi o aluzie la capitala edomită, al cărei nume însemna „Stâncă“ (în greacă: Petra).
În urma unui jaf obişnuit sau a unei mici cumpărături tot mai rămâne ceva, dar în urma pedepsei Domnului nu va rămâne decât pustiu.
Alianţele lui Edom sunt şubrede, pretinşii prieteni îl trădează şi-l umilesc.
Edomiţii îi sprijiniseră pe Babilonieni în năvala lor asupra lui Israel.
Literal: „în ziua străinilor“ (care se împotriveau).
= Legea talionului: Dinte pentru dinte...
Edomiţii, laolaltă cu celelalte neamuri, vor pieri sub pedeapsa Domnului, în vreme ce fiii lui Israel îşi vor recăpăta pământurile şi se vor revărsa chiar dincolo de vechile hotare.
Ninive: capitala imperiului asirian, situată pe malul stâng al Tigrului.
O astfel de strigare ajunsese la Dumnezeu şi împotriva celor din Sodoma şi Gomora (Fc 18, 20-21).
Tarsis: colonie feniciană, port la Marea Mediterană pe ţărmul spaniol. Pentru Evrei, acest nume însemna capătul pământului. Aşadar, Iona voia să fugă cât mai departe cu putinţă.
De vreme ce zeii corăbierilor se dovediseră neputincioşi, mai trebuia făcută o ultimă încercare (mai ales faţă de un om care, spre deosebire de ceilalţi, ce mureau de spaimă, îşi permitea să doarmă fără grijă!).
Vechii navigatori credeau că, într'o asemenea cumplită împrejurare, cauza trebuie să fie un răufăcător necunoscut care se află printre ei şi care poate fi identificat prin tragere la sorţi (în expresie biblică: „prin aruncare de sorţi“).
Corăbierii voiau, totuşi, să-l salveze pe Iona, dar marea le sta împotrivă.
„... sânge drept“: sânge nevinovat. Navigatorii par a-şi da seama că situaţia îi depăşeşte, fiind vorba de un plan al lui Dumnezeu.
Chit (din grecescul kētos): orice fel de făptură animală enormă – peşte sau cetaceu – care vieţuieşte în apă; monstru marin. Asocierea „chit mare“ nu e atât pleonasm, cât hiperbolă.
Cele trei zile şi trei nopţi petrecute de Iona în pântecele chitului vor fi evocate de Iisus ca „semn“ (simbol) al propriei Sale morţi şi învieri (Mt 12, 40).
Rugăciunea lui Iona are unele accente liturgice şi în ea se regăsesc ecouri ale psalmilor davidici.
Pântecele chitului este asemănat cu acela al iadului (Şeol): condamnare definitivă.
Psalmistul exclamase: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne; / Doamne, auzi glasul meu“ (Ps 129, 1). Comentându-l, Fericitul Augustin îl evocă pe profetul Iona, care se afla într'o dublă cufundare: în apa mării şi'n pântecele chitului. În literatura română, Marin Sorescu a construit, pe această temă, piesa de teatru Iona.
Imaginea munţilor de pe fundul mării.
„... pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta“ (Ps 102, 4).
„Lucruri deşarte şi mincinoase“: idoli.
E vorba de o cetate foarte decăzută'n moravuri, dar de care Dumnezeu, totuşi, avea grijă.
Trei zile îi trebuiau unui om spre a străbate cetatea, de la un capăt la altul, cu pasul.
T. M.: „Încă patruzeci de zile“.
= Şi-au spus unii altora, s'au îndemnat de la unul la altul.
În semn de doliu sau căinţă, penitenţii îşi încingeau coapsele cu o pânză de sac.
În limbajul biblic, „cale“ înseamnă purtare, purtări, comportament.
Pocăinţa reală, sinceră, are darul de a-L face pe Dumnezeu să-Şi schimbe sau revoce hotărârile.
Iona le prevestise Ninivitenilor prăpădul iminent (Iona 3, 4), dar nu-i îndemnase şi la pocăinţă.
Iona îşi menţine convingerea – egoistă – că poporul păcătos trebuie să piară!
Dojană ironică, dar blândă, surâzătoare.
E vorba de un vrej care creşte lung, cu frunze mari, al cărui fruct este tigva sau tărtăcuţa. Prin introducerea acestui element, istorisirea plonjează în simbol: umbrarul făcut de omul-Iona este deja inutil.
Istorisirea plonjează mai adânc în simbol: „miriade“ nu este un număr determinat al locuitorilor Ninivei, ci un număr al nemărginirii (folosit îndeosebi când e vorba de îngeri – Ap 5, 11). Aşadar, iubirea lui Dumnezeu – care o prevesteşte pe aceea a Evangheliei – este universală.
Ninive: capitala imperiului asirian, simbol al celei mai crâncene opresiuni asupra Iudeilor.
Versetele 1-8 alcătuiesc un psalm ale cărui versete sunt numerotate, în Textul Ebraic, cu litere ale alfabetului. Este reluată tema unui Dumnezeu gelos (Iahvé), Care-Şi pedepseşte poporul pentru infidelitate (închinare la idoli), dar şi pe păgânii care l-au corupt.
Autorul apelează la imaginile cosmice ale puterniciei lui Dumnezeu.
Vasanul, Carmelul şi Libanul: zone-simbol ale verdelui etern.
Literal: „... topeşte stăpâniri“. Mânia Domnului are puterea focului care topeşte metalele.
= Asemenea potopului din vremea lui Noe (Fc 7).
Cuvinte adresate lui Iuda, în sensul că sfârşitul Ninivei va fi total. Ton întremător.
„Ei“: asupritorii asirieni.
Acum Domnul grăieşte către Iuda.
Literal: „... ascultarea ta nu se va mai auzi“. „Ascultarea“ are aici sensul figurat de „supunere“, „obedienţă“, „starea de a executa poruncile cuiva“ (termen şi sens folosite şi astăzi în limbajul monahal). Metonimie: „geamătul“.
„Toiagul“ (aici): instrumentul de asuprire. Ebr: „jugul“.
Literal: „... legăturile tale“ (tot ceea ce te ţine legat).
Adresare către regele Asiriei.
În unele ediţii ale Septuagintei, acest verset face parte din capitolul precedent, ca v. 15. Aici, după ed. Rahlfs, în acord cu T. M.
E vorba de Domnul, Cel ce de obicei izbăveşte oamenii din nenorociri, dar Care i Se propune acum Ninivei în ipostaza Celui ce avertizează şi ameninţă. Urmează scânteietorul tablou al asaltului.
Nu o dată, în Sfintele Scripturi, poporul ales este asemănat cu o vie (vezi Isaia 5, 1-7).
= Li s-a descoperit structura interioară, materialele din care erau durate.
Literal: „ea a fost ridicată“. „Ea“: regina, ca metaforă pentru nobilimea cetăţii.
= Agitate, răscolite, nestatornice, scăpând peste margini bătute.
„Ei“: asediatorii pătrunşi înlăuntru.
În următoarele trei versete (2-4) autorul reia tabloul asaltului asupra Ninivei, în secvenţe cinetice de mare plasticitate, urmate de o motivaţie dură, necruţătoare.
Naum compară cetatea Ninivei cu o desfrânată care, în acelaşi timp, practică vrăjitoria, aşa cum face şi Isaia cu cetatea Babilonului (Is 47, 9, 12).
Expunerea publică a nudităţii unei femei era pedeapsa aplicată pentru adulter.
„... porţia lui Amon“: soarta (de care a avut parte) Amon. Ebr.: No-Amon: cetatea lui Amon, adică Teba, capitala Egiptului Superior, aşezată pe malul Nilului, care fusese distrusă în 663 î. H. de către armatele lui Asurbanipal. Fapt împlinit în vremea lui Naum, el prefigurează soarta Ninivei.
Şubrezenia cetăţii este subliniată şi printr-o tonalitate sarcastică.
Deşi dezastrul Tebei a avut loc, profetul îl proiectează în viitor, spre a face legătura cu ceea ce i se va întâmpla Ninivei.
Autorul îşi aruncă sarcasmele la adresa Ninivei.
Declinul unui popor începe cu acela al moravurilor, insuficient controlate şi îndrumate de păstorii spirituali.
Prin incapacitatea sa militară de a rezista atacurilor duşmane, regele este autorul moral al morţii (adormirii) vitejilor. T. M.: „Păstorii tăi dorm, rege al Asiriei!“.
Nimicirea asupritorului înseamnă bucuria asupriţilor.
Unele accente, mai blânde, ale lui Iov se regăsesc şi în aceste reproşuri adresate lui Dumnezeu; Acesta rămâne surd chiar şi atunci când profetul, într-un act de umilinţă, se învinuieşte pe sine.
Nedreptatea (comisă de regi, bogaţi sau judecători) este unul din păcatele cele mai înfierate de către profeţii Vechiului Testament; aici e vorba de magistraţii corupţi şi cinici.
„... nu ajunge la capăt“: nu atinge, în final, dreptatea; nu-şi atinge menirea.
Versetul va fi citat de Pavel (după Septuaginta) în avertismentul adresat ascultătorilor săi din Antiohia Pisidiei (FA 13, 41).
Versetele 5-11 anunţă o invazie a Caldeilor, deasupra căreia însă e Domnul, Cel ce face din regii păgâni instrumente ale voii Sale (doctrină curentă în scrierile profetice ale Vechiului Testament).
Neavându-L pe Dumnezeu, regele păgân îşi face legi proprii şi le aplică după bunul său plac.
Movile: dâmburi de pământ, ca puncte mai înalte de atac.
Ironie la adresa îngâmfatului care nu ştie al cui instrument a fost, ci crede că-şi are tăria de la idolul său. Jertfa lui însă ascunde şi o anume ipocrizie: se cheamă „de ispăşire“!
Profetul acceptă ideea că „el“, poporul Caldeilor, e trimis de Dumnezeu să pedepsească spre îndreptare, dar nu se împacă cu gândul că toate grozăviile provocate de această situaţie se pot petrece sub ochiul indiferent al Domnului.
= Pe cei luaţi în robie. Dumnezeu a îngăduit ca aceştia să nu opună nici o rezistenţă; cuceritorul i-a „pescuit“, ceea ce-l face şi mai vesel, el neînregistrând nici o pierdere (vezi mai departe).
Nu „către mine“, ci „întru mine“. Profetul Îl ascultă pe Dumnezeu cu auzul său interior, duhovnicesc.
Versetele 3-4: profeţie mesianică, receptată ca atare şi citată de Pavel în Epistola sa către Evrei (10, 37-38). Textul Masoretic raportează textul la subiectul „vedenie“: „ea se va împlini la vreme şi nu va fi vedenie mincinoasă. Dacă întârzie, aşteapt-o, căci va veni sigur, fără greş ...“.
În cele ce urmează: Deşi poporul păgân a lucrat, fără s'o ştie, ca instrument al lui Dumnezeu, el nu va rămâne nepedepsit; trufia, nedreptatea şi idolatria sunt păcate capitale, care nu pot fi iertate. (Stilistic, autorul trece, cu dezinvoltură, verbul de la persoana a treia la a doua, şi invers).
Muţenia idolului îi oferă celui ce şi-l face o anume comoditate: aceea a monologului. Numai în relaţia omului cu Dumnezeu-Cel-Viu se poate realiza un dialog.
Rugăciune-imn, de o mare concentrare stilistică şi bogăţie teologică. A fost înscris, separat, în cultul ebraic, de unde a trecut şi în imnografia creştină.
Chiar când Dumnezeu are motive să fie mânios pe om, El nu-Şi va neglija dimensiunea milei.
Teman: localitate şi regiune în Edom, ţară situată la sud-est de Iuda. E posibil însă ca profetul să-i fi conferit o încărcătură simbolică. Versetele 3-7 cuprind o viziune asupra arătării Domnului.
Literal: „coarne“; simbol al puterii.
Acestui text îi poate fi atribuită o dimensiune mistică: Profetul se roagă în stare de priveghere (veghe îndelungată), dar rugăciunea sa, rostită cu buzele, îl înspăimântă, fie prin superficialitate, fie prin constatarea că ea nu e perfectă. E momentul în care omului i se tulbură „felul de a fi“ (éxis), modalitatea lui interioară de a exista. Acest moment poate fi trecerea spre rugăciunea lăuntrică, nerostită cu buzele; un moment de răgaz, de odihnă, de regăsire, pentru ca profetul să se „urce“ la „poporul înstrăinării“ sale, adică la obştea duhovnicească, la cei ce au părăsit pământul în care trăiseră vremelnic şi au ajuns în „cetatea stătătoare“ a împărăţiei lui Dumnezeu. (De notat că termenul paroikía înseamnă „şedere într'o ţară străină“, aşa cum erau Evreii în Egipt (vezi FA 13, 17). Pavel însuşi va spune în Epistola către Evrei (13, 14): „... că nu avem aici cetate stătătoare, ci căutăm pe aceea ce va să fie“).
„... la'mplinire“ (eis syntéleian) = la treapta desăvârşirii.
Spaţiul de „deasupra înălţimilor“ (locurilor înalte) nu poate fi decât cerul.
Final de mare frumuseţe: În urma atâtor tristeţi şi necazuri, profetul se încorporează, biruitor, în marele cor al îngerilor.
Citarea unei genealogii de patru generaţii sugerează o origine nobiliară.
Iosia a domnit între 640 şi 609 î. H.
Versetele 2 şi 3 anunţă judecata generală, după care versetele 4-7 vestesc judecata pentru nelegiuirile ce se petrec în regatul lui Iuda, inclusiv închinarea la idoli.
Uciderea duşmanilor este o jertfă pe care Dumnezeu Şi-o aduce Sieşi (vezi şi Is 34, 6).
În contextul jertfei, „a sfinţi“ poate să însemne: fie o mulţumire faţă de cei ce au executat jertfirea, fie fiarele câmpului sau păsările cerului, fie o oaste străină.
Adoptarea unei vestimentaţii străine poate fi un semn că sunt în curs de adoptare şi moravurile (inclusiv obiectul şi felul închinării).
Închinarea la idoli a pătruns până-n templu, din ale cărui pridvoare se exhibă, cu cinism, preoţii practicanţi.
„Spintecătorii“: preoţii care înjunghiau animalele de jertfă.
„Ţara-arsă“ este traducerea grecescului Katakekauméne, regiune vestită prin vinurile ei. Textul Ebraic oscilează între „Poarta Peştilor“ (OSTY, RSV), „Oraşul de jos“ (TOB), „Mortar“ (BJ). Unii cred că „Oraşul de jos“ ar fi fost un cartier al Ierusalimului.
Adjectivul derivat din numele „Canaan“ înseamnă „negustor“: cel ce se ridică pe scara socială prin mijlocirea banilor.
A-I atribui lui Dumnezeu indiferenţă sau nepăsare e o adevărată blasfemie.
„Unghiuri înalte“: puncte de observaţie.
Profetul preia tema geloziei pe care I-o provoacă Domnului închinarea la idoli.
În sensul: Voi, cei ce din toate pedepsele (aplicate pedagogic, cu scop de îndreptare) n-aţi învăţat nimic.
Efectele mâniei Domnului pot fi prevenite prin întoarcerea la Dumnezeu şi la fapta bună.
Sub cruntă pedeapsă vor cădea patru cetăţi filistene.
„Chinga mării“: Nu doar ţărmul propriu-zis, ci şi fâşia ce merge de-a lungul lui.
„Cheretienii“: trib înrudit cu Filistenii, originar, ca şi aceştia, din Creta.
Conform Septuagintei, „cei de alt neam“ îi desemnau, de obicei, pe Filisteni.
Trufia este păcatul capital al păgânilor, pentru care Domnul îi va pedepsi.
„Insulele neamurilor“ înseamnă toate neamurile care s-au desprins dintr-un trunchi comun, asemenea unor plauri; expresie folosită pentru prima oară în Fc 10, 5 şi 32 (vezi nota).
După Lv 11, 30, acesta e al doilea loc din V. T. în care e pomenit cameleonul. Nu se află în T. M.
În sensul: Cetatea Ninive şi-a luat cedrul drept etalon al măreţiei sale trufaşe. David exclamase: „Văzutu-l-am pe cel necredincios ridicat în slăvi şi înălţându-se pe sine ca cedrii Libanului“ (Ps 36, 35). Textul Ebraic, deteriorat, obscur, cunoaşte traduceri conjecturale (OSTY preferă să lase loc alb).
Rechizitoriul profetului asupra Ierusalimului şi mai-marilor lui începe cu o tonalitate ironică, dar nu lipsită de amărăciune.
= Glasul Domnului (eventual, prin acela al profeţilor).
Notă ironică, de vreme ce textul poate fi tradus şi: „Profeţii ei sunt purtători de Duh“. Desigur, e vorba de profeţii mincinoşi.
Literal: „... şi nu cunoaşte nedreptatea pe care I-o pretinde cel care I-o cere“ (ca pe o obligaţie).
Mărturia Domnului e raportarea la propriile Sale porunci.
O limbă înţeleasă de fiecare generaţie: curată, limpede.
Iisus îi va îndemna pe oameni să ia asupră-le jugul Său, care e bun, într-o povară uşoară (vezi Mt 11, 29-30).
Sofonie este singurul autor vechitestamentar care foloseşte verbul katatérpo = „a (se) încânta“.
Substantivul térpsis (cuvânt rar, folosit numai aici şi la 3 Rg 8, 28) are o bogată încărcătură semantică, cu nuanţe fine: plenitudine, împlinire, regăsirea fiinţei dorite, plăcere dulce. Deşi deseori supărat şi pedepsitor, Domnul nu-Şi pierde dorul de poporul Său (asemenea părintelui din parabola fiului risipitor – Lc 15, 11-32).
„...ei“: cetăţii Ierusalimului.
Potrivit unor specialişti, e vorba de 27 august 520; aşadar, în cel de al doilea an al lui Darius, regele Medo-Perşilor (al doilea succesor al lui Cirus), care a domnit între 522 şi 486 î. H.
Zorobabel (al cărui nume înseamnă „Odrasla Babelului“, adică născut în Babilonia): Iudeu născut în exilul babilonic, care, după edictul din 538 al lui Cirus, s'a întors în Ierusalim şi, devenit guvernator, a reluat lucrările de rezidire şi restaurare a templului dărâmat de Nabucodonosor în 587.
„Mea“, cf. Efraemi rescriptor. T. M.: „casa aceasta“.
Literal: „... puneţi-vă inimile în căile voastre“.
„Cei din rămăşiţa poporului“ sunt, la Agheu şi Zaharia, cei ce nu fuseseră duşi în captivitate şi-şi păstraseră credincioşia faţă de Domnul. Acelaşi sens la Is 4, 3 (vezi nota).
„Vestitorul Domnului“: cel ce receptează şi transmite mesajele lui Dumnezeu. Cât despre: „... dintre vestitorii Domnului“: menţiune care-l situează pe Agheu printre profeţii autentici (cf. Codex Vaticanus şi Codex Sinaiticus; în ed. Rahlfs, notă infrapaginală).
În vechile ediţii româneşti, acest verset este aşezat drept primul din capitolul următor; locul lui însă este aici.
Din 587, când a fost dărâmat templul, până în 520, când a început rezidirea lui, trecuseră 67 de ani; cei mai bătrâni se vor fi aflat printre ascultătorii lui Agheu.
De remarcat că apelurile şi îndemnurile lui Dumnezeu li se adresează, în acelaşi timp, conducătorilor politici, conducătorilor religioşi şi întregului popor.
E vorba de obiecte preţioase, odoare ale templului.
„Carnea sfinţită“: carnea de animale jertfite Domnului; actul ritual îi conferea o anume sacralitate.
T. M. precizează: „... prin atingerea de un mort“; referire la prescripţiile din Lv 22, 4; Nm 9, 6 etc.
Poporul devenise necurat, pângărit, prin actele lui de necredinţă şi prin jertfele ipocrite, formale, lipsite de conţinut sufletesc.
Literal: „... pe cel ce mustra în porţi“: orice profet care, în numele Domnului, îi făcea poporului mustrări publice, însoţite de avertismente. „Porţi“ (în cetatea antică): spaţii deschise – de obicei în faţa porţilor, pentru adunări şi dezbateri obşteşti.
În vechime, cerealele erau păstrate în gropi cu pereţii arşi.
„Lin“: cuvă mare, din bârne de lemn, în care strugurii erau zdrobiţi cu picioarele.
Ebr.: „inel cu pecete“ (ca în Fc 38, 18): sigiliu gravat, de obicei, pe o piatră preţioasă montată pe un inel care era purtat pe deget sau, uneori, atârnat de gât, ca un colan. Cu acest sigiliu - care purta, în fapt, identitatea posesorului - erau întărite documentele scrise. Metaforă superbă în Cântarea Cântărilor 8, 6. În cazul de faţă, pecetea poate fi semn de recunoaştere a Fiului lui Dumnezeu, prefigurat simbolic de guvernatorul Zorobabel.
Într-o seamă de ediţii ale Septuagintei (ca şi în Vulgata), versetele 1-4 fac parte din capitolul precedent, ca versetele 18-21. Aici, după ed. Rahlfs, în concordanţă şi cu T. M.
Octombrie-noiembrie 520; la numai două luni după ce Agheu îşi începuse misiunea profetică.
Izvodire: plan, plănuire, punere la cale, gânduri pentru viitor; inventarea şi propunerea unui model-arhetip.
Atestare a faptului că profeţii vorbesc de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
În perioada preexilică, anul calendaristic ebraic se desfăşura din toamnă până-n toamnă, iar lunile aveau nume. Pe durata celor peste şaizeci de ani de captivitate, Evreii au adoptat calendarul babilonian, care începea primăvara, iar lunile le-au numit cu numere; cu toate acestea, autorul menţionează şi vechiul nume al lunii a unsprezecea. Data de faţă: mijlocul lui februarie 519 î. H.
„Munţi umbriţi“: munţi împăduriţi sau, mai degrabă, munţi care sunt acoperiţi de umbră. De notat că, în limbajul biblic, skíázo, episkiázo, kataskiázo, skiá = „a umbri“, „umbră“ sunt cuvinte cu o conotaţie specială: prezenţa sau lucrarea lui Dumnezeu asupra unui om sau a mai multora. Câteva exemple: În momentul zămislirii lui Iisus, Fecioara Maria este umbrită de puterea Celui-Preaînalt (Lc 1, 35); în momentul schimbării la faţă a Domnului, cei trei apostoli martori sunt umbriţi de un nor luminos (Mt 17, 5; Mc 9, 7); bolnavii din Ierusalim aşteaptă ca umbra lui Petru să umbrească pe vreunul din ei (FA 5, 15). De reţinut că vedenia de faţă se petrece noaptea. În T. M.: „... stătea între mirţii care sunt în prăpastia apei“ (sens obscur).
Îngerul (prezent în aproape toate scrierile apocaliptice) este entitatea cerească prin care Dumnezeu, transcendent prin definiţie, devine accesibil simţurilor umane. El vorbeşte de la Dumnezeu şi-I vorbeşte lui Dumnezeu, într-o comunicare cu sens dublu, ceea ce denotă comuniune. În cazul de faţă, îngerul e lăuntric.
De la începutul captivităţii babilonice, 587 î. H., până la data vedeniei, 520 î. H., trecuseră 67 de ani. Şaptezeci e cifra rotundă profeţită de Ieremia (25, 11).
Gelozia lui Dumnezeu, ca partener al unui legământ hierogamic cu fiii lui Israel (deseori infideli), e o temă frecventă în scrierile profeţilor.
În limbajul biblic, cornul e simbol al forţei şi, deseori, al violenţei, al agresivităţii. Cifra patru e simbol al punctelor cardinale, al celor patru vânturi.
Simbolul opresiunii devine simbolul eliberării: cu ce m-ai supus, cu aceea te voi supune.
„Tânărul“ e bărbatul din v. 5, care trebuie repede oprit să facă o muncă inutilă: el nu ştie că Domnul face totul.
„Ţara miazănopţii“: Babilonul, ale cărui armate invadaseră Palestina dinspre nord.
Slava lui Israel de odinioară, urmată de umilinţele robiei.
Opera de eliberare a lui Dumnezeu devine universală; Ierusalimul devine centrul religios al lumii.
Literal: „Domnul îl va moşteni pe Iuda“. Termenul biblic consacrat pentru posesia Palestinei nu este „stăpânire“, ci „moştenire“: pământul e proprietatea lui Dumnezeu (Care l-a făcut), iar El, ca un Părinte, îl lasă drept moştenire fiilor Săi.
Aici e prima menţiune biblică despre „Ţara Sfântă“.
Imagine magnifică, a lui Dumnezeu ce Se ridică deasupra norilor Săi, inundând propriul Său cer. T. M.: „... că El Se ridică (Se iveşte) din locul Său cel sfânt“.
Un slujitor al Domnului e mult mai expus decât un muritor de rând: diavolul îi stă alături, nu numai să i se-mpotrivească, dar şi să-l acuze (vezi Ap 12, 10).
Literal: „vei judeca“; vei pune ordine.
Profeţie mesianică: Preotul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, Îl va numi pe Iisus, prevestindu-L, „Răsăritul-cel-de-Sus“ (Lc 1, 78).
Cei şapte ochi simbolizează văzul universal al lui Dumnezeu; şapte ochi va avea şi Mielul din Apocalipsa lui Ioan (5, 6).
Îngerul nu l-a trezit din somn, ci „ca“ dintr-un somn, la o mai mare luciditate asupra vedeniei ce urmează.
Şapte e numărul simbolic al desăvârşirii, al plenitudinii. Cât despre cei doi măslini, se consideră că ei îi simbolizează pe conducătorul politic Zorobabel şi pe cel religios (marele preot) Iosua, cei doi „fii ai ungerii“ (v. 14), rânduiţi în locuri egale, cu misiunea de a realiza o conlucrare între puterea seculară şi cea religioasă; un fel de prefigurare a ceea ce, mai târziu, în imperiul bizantin, s-a numit „simfonia“ dintre Stat şi Biserică.
Asupra lui Zorobabel vezi nota de la Ag 1, 1.
Istoriceşte, spusa Domnului nu poate fi raportată la Zorobabel, întrucât acesta nu a dat niciodată semne de infatuare, de sfidare a puterii dumnezeieşti. Aşadar, ea introduce un text profetic.
Text de mare densitate gramaticală şi semantică. „Muntele cel mare“ poate simboliza, în context, puterea politică. Nu aceasta e rânduită să „cârmuiască întru fericire“ (în Is 9, 6 verbul katorthóo Îl are ca subiect pe Mesia), ci Piatra pe care Dumnezeu o va scoate (o va face arătată) să cârmuiască peste moştenirea Sa (peste poporul Său); or, Iisus Se va numi pe Sine Însuşi „piatra cea din capul unghiului“ (Mt 21, 42; Mc 12, 10; Lc 20, 17), ceea ce, în contextul rezidirii templului de către Zorobabel, constituie o transparentă profeţie mesianică. În continuare, „egalitatea“ (isótes, cuvânt rar în V. T.; mai este folosit doar în Iov 36, 29) nu poate fi raportată decât la Cel ce grăieşte, Domnul Atotţiitorul: harul lui Mesia (Cel prevestit), adică al lui Iisus Hristos, este egal cu acela al lui Dumnezeu-Tatăl, dar tocmai această egalitate intrinsecă este temeiul harurilor pe care El le revarsă, la rându-I. Zorobabel va rezidi, omeneşte, templul, dar „Piatra“ e a lui Dumnezeu. Textul Masoretic e foarte departe de o asemenea construcţie.
„Piatra de cositor“: plumbul de la capătul sforii de care se foloseşte zidarul. Aici, „piatra“, în comparaţie cu „Piatra“ din v. 7.
„Domnului“ cf. Codex Alexandrinus. E vorba de simbolul celor şapte făclii din v. 2.
În Apocalipsa lui Ioan (11, 3-4) aceştia vor fi numiţi martorii Domnului, simbol al celor ce-L vor mărturisi pe Hristos în faţa prigonitorilor.
Seceratul ca pedeapsă şi secera ca instrument al pedepsei, la Ioil 4, 13. În T. M.: „sul“ (de papirus sau de pergament).
Literal: „măsura“. „Baniţa“: măsură pentru cereale, cu o capacitate de doi decalitri. T. M.: „efa“: măsură cu o capacitate de 38,80 litri. Evident, capacităţi simbolice.
Literal: „talant“ (monedă). T. M.: „disc“.
Nelegiuirea (păcat capital împotriva legii Domnului) va fi ridicată din Israel şi strămutată în Babilon, acolo unde-i este locul şi unde va deveni zeitate.
„Ţara miazănopţii“: Babilonul. După ce i-a pedepsit pe asupritorii poporului Său, Domnul Îşi potoleşte mânia.
E vorba de obiectele preţioase (din argint şi aur) trimise în dar de către Evreii care nu se întorseseră din robie, rămânând în Babilon.
Sensul textului se strămută fulgerător din planul istoric, al rezidirii templului, în planul mesianic, al zidirii Bisericii (Ierusalimul cel Nou). Iisus Hristos este numit Odraslă, dar El va odrăsli „de sub El“, ceea ce sugerează prefigurarea genealogiei iconografice a Arborelui lui Iesei (simbol al tâmplei din biserica ortodoxă), în care David, strămoşul, se află „sub“ Fiul Mariei.
Verset obscur; nu se poate determina cine anume a trimis, unde şi pentru ce. Apelul la T. M. nu ajută cu nimic.
Evreii din exil instituiseră un rit special (rugăciuni, jertfe şi post) în luna a cincea (iulie), aceea în care se petrecuse dărâmarea Ierusalimului (587 î. H.).
La două luni după dărâmarea Ierusalimului se petrecuse asasinarea guvernatorului Godolia (Ir 41, 1-3), eveniment care, de asemenea, era comemorat prin jertfe şi post.
Cifra rotundă, simbolică, pentru durata captivităţii babilonice.
Nu jertfele constituiau un păcat, ci faptul că preoţii se înfruptau din ele pentru saţiul propriu, iar nu ca prilej de a-I mulţumi lui Dumnezeu.
„Câmpia“: zona de sud a Palestinei, numită Negheb.
Soare-Răsare, Soare-Apune: termeni generici pentru toate laturile în care fiii lui Israel fuseseră împrăştiaţi. Isaia se rostise în acelaşi sens: „De la Soare-Răsare îţi voi aduce urmaşii, şi de la Apus te voi aduna“ (Is 43, 5).
Restaurarea va fi precedată de o perioadă grea, de ultimă purificare.
„... în porţile voastre“: în pieţele din faţa porţilor cetăţii, unde aveau loc judecăţile publice.
Pentru posturile din lunile a cincea şi a şaptea vezi notele de la 7, 3 şi 5. Postul din luna a patra amintea spărtura făcută în zidul Ierusalimului în iunie-iulie 587, iar cel din luna a zecea se raporta la începutul asedierii Ierusalimului, către sfârşitul lui decembrie 589 î. H. Acum însă ele nu mai pot fi prilejuri de întristare, ci de bucurie.
Versetele 20-23 cuprind o viziune universalistă: Ierusalimul devine capitala spirituală a omenirii.
= Sarcina profetică de a primi şi transmite un mesaj divin.
Aici şi în ceea ce urmează: Domnul, după ce S-a reînstăpânit asupra lui Israel, Îşi va extinde stăpânirea şi asupra ţărilor, ţinuturilor şi cetăţilor învecinate, pe care le va cuceri asemenea unui conducător de oşti.
Textul prevesteşte intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim; citat, cu unele nuanţe, de Evanghelistul Matei 21, 5.
Text cu rezonanţă mesianică. „Sângele legământului Tău“ se poate traduce şi: „Sângele testamentului Tău“; prin extensie: „Sângele Legii Tale“. Substantivul diathéke = „legământ“, „testament“ sau, prin extensie, „lege“ este acelaşi cu cel folosit de Iisus la Cina cea de Taină: „... acesta este Sângele Meu, al Legii (diathékes) celei noi... “ (Mt 26, 28; Mc 14, 24; Lc 22, 20). Jertfei lui Hristos i-a urmat învierea, a cărei primă mişcare a fost eliberarea celor ce aşteptau în adâncurile împărăţiei morţilor. Vezi şi 1 Ptr 3, 19, cu nota.
Profeţia se poate extinde până la apostolii, mucenicii şi mărturisitorii creştini.
Imagine superbă a jubilaţiei finale, când pe pământul mântuit al lui Dumnezeu se vor da peste cap, asemenea copiilor sau tinerilor fericiţi, pietrele preţioase din cununile biruitorilor.
Literal: „cei ce rostesc oracole“. T. M.: „terafimii“, termen folosit şi în Fc 31, 19: idoli mici, de lemn, zeităţi casnice, cărora idolatrii le atribuiau o facultate oraculară.
Printr-o spectaculoasă răsturnare de imagine, turma cea blândă devine cal războinic, de pe care Domnul Îşi pregăteşte biruinţa asupra „călăreţilor“ din versetul 5; lupta se duce de deasupra mieilor, împreună cu ei şi pentru ei.
Reiterarea drumului lui Israel prin Marea Roşie.
Ca şi cedrii Libanului şi stejarii Vasanului, vegetaţia luxuriantă a Iordanului inferior e simbolul trufiei neamurilor păgâne.
Ceea ce urmează este o alegorie cu oarecare dificultăţi exegetice. Nemulţumit de păstorii turmei Sale (conducătorii poporului), Domnul preia El Însuşi această sarcină (uneori trecută, în numele Său, profetului), dar cu prerogativele unui judecător care pedepseşte prin aşezarea unui păstor justiţiar.
Comparaţia se referă la uşorii care se clatină când se trântesc uşile.
Text mesianic. Verbul katorhéomai (folosit numai de Zaharia şi numai aici în Vechiul Testament) are un sens foarte nuanţat: „a juca (a dansa) înaintea cuiva în derâdere“, a insulta prin zeflemisire, a râde de cineva maimuţărindu-l. Este ceea ce vor face ostaşii romani cu Iisus în faţa sinedriului sau când Îi vor pune cunună de spini pe cap, mantie roşie pe umeri şi trestie în mână, e ceea ce vor face iudeii în faţa Celui răstignit, poftindu-L să Se coboare de pe cruce. Evanghelistul Ioan va cita acest text, dar folosind verbul ebraic: „Vor privi la Acela pe Care L-au străpuns“ (In 19, 37).
Textul anunţă abolirea tagmei profeţilor, ca urmare a abuzurilor şi imposturii.
Astuparea (umplerea) prăpastiei dintre cele două jumătăţi ale muntelui despicat simbolizează încetarea idolatriei şi restaurarea monoteismului, unul din semnele timpului mesianic. Cutremurul (menţionat şi de Amos 1, 1) a fost consemnat de istoricul Iosif Flaviu.
Ca un corolar al restaurării universale, chiar şi foştii adversari ai lui Israel (cu excepţia Egiptenilor şi a celor ca ei) vor fi chemaţi la sărbătoarea Corturilor, în luna octombrie a fiecărui an, celebrare a belşugului şi veseliei, instituită de Domnul (Dt 16, 13).
În ziua aceea totul devine sfânt, obiecte, oameni şi animale.
E vorba de căldările în care se fierbea carnea rămasă din jertfe şi din care se înfruptau preoţii.
Ebr: „... prin mijlocirea lui Maleahi“. Deoarece Maleahi nu e un nume propriu, LXX îl traduce prin ceea ce el poate însemna mai aproape de adevărul semantic: „vestitor“, „mesager“; în greceşte: ángelos, mai ales că acest cuvânt se repetă în 3, 1, unde, profetic, e vorba de Ioan Botezătorul. Expresia „prin mâna“ = prin condeiul.
Esau este eponimul lui Edom; acesta din urmă a dat numele Ţării Idumeea şi pe al poporului idumeu, adversar perpetuu al lui Israel.
Potrivit legii lui Moise, la altarul de jertfă trebuiau aduse numai prinoase curate, pârgă, şi animale fără nici o meteahnă.
Preoţii, contemporani ai profetului, se deprinseseră să nu mai facă nimic pe gratis.
Imagine foarte dură: veţi primi urmarea a ceea ce mi-aţi dat să mănânc...
Literal: „leviţii“; în general, casta preoţească.
E vorba de legământul menţionat în Nm 25, 12; relaţia ideală dintre Domnul şi Levi are accente speciale în versetele 5-7 spre a face posibil contrastul dintre ea şi comportamentul deplorabil al urmaşilor.
Pe lângă alte abateri, preoţii practicau părtinirea în judecată, ceea ce presupunea servilism sau mită.
Legea lui Moise (Dt 24, 1-4) îngăduie despărţirea bărbatului de femeia sa, pentru raţiuni de ordin foarte general, dar profetul pregăteşte aici interzicerea divorţului de către Iisus (Mt 5, 32; 19, 6).
Când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam şi i-a dat-o acestuia de soţie (Fc 2, 22), El nu a suflat asupră-i „suflare de viaţă“, aşa cum făcuse asupra primului om (Fc 2, 7), ceea ce înseamnă că femeia purta deja în fiinţa ei „rămăşiţa“ suflării divine.
Obiecţiei că legătura dintre soţ şi soţie e doar de natură materială, trupească, menită exclusiv perpetuării speciei, profetul îi contrapune existenţa şi a duhului (în limbajul biblic: sufletul).
Acţiunea purificatoare a Domnului la venire. „Focul“, metaforă clasică; „iarba“: după toate probabilităţile, extract vegetal din care se prepara leşia (Ebr.: „soda“).
Ofrandele datorate lui Dumnezeu erau reţinute de către cei ce le datorau, ceea ce constituia o fraudă.
= Străinii sau înstrăinaţii de Dumnezeu.
Într'o seamă de redactări ale Septuagintei, ca şi în Textul Masoretic, capitolul 3 nu se termină aici, ci este continuat cu versetele următoare, numerotate 19-24. Urmând o altă linie redacţională, şi în acord cu vechile ediţii româneşti, aceste versete fac parte din capitolul 4.
Credinţa într'o revenire a profetului Ilie pe pământ devenise un bun comun al aşteptării mesianice, ceea ce îi va face pe Evanghelişti s'o raporteze, simbolic, la apariţia lui Ioan Botezătorul (vezi Mt 11, 14; 17, 10-12; Mc 9, 11-13; Lc 1, 17).
Rugăciunea care urmează e o compilaţie de fragmente liturgice, reunite cu stângăcie, redundante şi fără o valoare literară deosebită. Totuşi, textul din Codex Vaticanus e mai consistent în alcătuire şi mai elegant în exprimare, motiv pentru care - spre deosebire de ediţiile biblice româneşti - a fost adoptat în versiunea de faţă.
Textual: „Emenesar“: E vorba de Salmanasar al V-lea (726-722 î. H.); el a asediat Samaria, pregătind astfel opera succesorului său, Sargon al II-lea (721-705 î. H.), care a cucerit-o, a prefăcut-o în provincie asiriană, sub numele de Samerina, şi i-a deportat populaţia.
Ninive era capitala Asiriei.
„Părintele meu“ în sensul de „strămoşul meu“.
Această sumă însemna aproximativ 343 kilograme de argint. Această cantitate de metal va fi transportată pe două cămile (9, 5).
Autorul trece sub tăcere domnia lui Sargon al II-lea; acestuia i-a succedat la tron fiul său Senaherib (704-681).
Într'adevăr, când Senaherib se pregătea să cucerească Ierusalimul, în oastea lui s'a ivit o molimă şi a fost nevoit să se întoarcă, furios, la Ninive (vezi toată istoria în 4 Rg 18-19).
Trupurile celor ucişi erau lăsate într'adins neîngropate, ca pedeapsă ultimă: ele urmau să fie devorate de păsările cerului şi de fiarele pământului.
Asarhadon a domnit între 680 şi 669 î. H.
De fapt, soţia şi fiul nu-i fuseseră luaţi (1, 20); e posibil însă ca, după fuga lui, ei să se fi despărţit, ascunşi pe la neamuri.
După legea iudaică, cel ce se atinsese de un cadavru era obligat să se curăţească ritual.
Într'un zid de paiantă (lut amestecat cu paie şi pleavă) vrăbiile îşi pot face cu uşurinţă adăposturi pentru noapte.
= Cusături, ţesături sau broderii.
Dystros: numele macedonean al lunii evreieşti Adar (februarie-martie).
Ecouri evidente ale mustrărilor dispreţuitoare pe care Iov le auzise din gura soţiei sale (Iov 2, 9).
Ecbatana: vechea capitală a Mediei; una din reşedinţele de vară ale regilor Persiei. Aici, cu acest verset, începe miezul povestirii, Sarra fiind al doilea personaj principal, alături de Tobie.
Asmodeu: entitate demonică de origine incertă, adversar al uniunii conjugale. Numele său va face carieră în literatura iudaică postbiblică.
Îngerul Rafael este cel care primise rugăciunea celor doi şi o dusese înaintea slavei lui Dumnezeu (vezi propria sa mărturie la 12, 13-16).
Desigur, amintiri din spusele mamei sale sau din ale tatălui său.
= Ochiul tău să nu-l pismuiască pe cel ce primeşte milostenia (că adică ar fi primit prea mult); aflat în concordanţă cu Dt 15, 10: „... iar când îi dai (săracului) să nu ţi se strângă inima“.
„Netrebnicia“: inutilitatea, incapacitatea de a fi cuiva de folos; defectul celui ce nu e bun de nici o treabă.
Până în zilele noastre se păstrează tradiţia de a stropi cu vin mormântul, colacul sau coliva unui mort, sau de a vărsa o picătură întru pomenirea sufletului său.
În documentele asiro-babiloniene este atestată practica actelor scrise pentru o înţelegere între două persoane. În cazul de faţă, Tobit a rupt actul în două jumătăţi; pe una a lăsat-o, sub pecete, cu argintul, pe cealaltă a luat-o cu sine; cu aceasta se va duce Tobie la Raguel: dacă cele două jumătăţi realcătuiesc întregul, totul e în ordine. Analfabeţii foloseau răbojul.
Rafael înseamnă „Dumnezeu a vindecat“. Ca înger, nu-l mai întâlnim în altă parte a Bibliei.
Acesta e primul semn că Tobit intuieşte un adevăr ascuns, care se va descoperi pe parcursul istorisirii.
Azaria şi Anania sunt nume biblice, dar un „Anania cel Mare“ nu ne este cunoscut.
„...care intră şi iese înaintea noastră“: ebraism pentru casnicul apropiat, cel ce se îngrijeşte de toate.
Ana contestă motivaţia călătoriei.
În limbajul biblic, adeseori „sora mea“, sau „fratele meu“ sunt apelative pentru soţie şi, respectiv, soţ.
Intuiţia lui Tobit capătă relief.
În codicii Alexandrinus şi Vaticanus: „... şi a dat să-l înghită pe băiat“ (întreg!).
Grafia acestui nume este aceeaşi cu a Sarrei, soţia lui Avraam, când acesta a fost binecuvântat de Dumnezeu (Fc 17, 15-16). Sarra înseamnă „Principesă“.
„... din casa“: din familia, din neamul...
Egiptul Superior era considerat, în credinţa populară, că este ţinutul pustiu locuit de demoni.
Scopul suprem şi sfânt al unirii dintre bărbat şi femeie este naşterea de prunci; aşadar, transmiterea vieţii.
Grecescul alétheia = „adevăr“ are aici un înţeles special, acela de adevăr = realitate; aşadar, un vis – sau o profeţie – care se converteşte din virtual în real. În cazul de faţă, nu simţurile deţin primatul imboldului erotic, ci idealul care le transcede.
Splendidă expresie pentru prezenţa reală a tatălui în persoana fiului său!
Revederea dintre părinţi şi fiul lor e o scenă de mare duioşie, construită cu grijă, gradat, şi povestită cu artă.
O nouă treaptă, înaltă, a intuiţiei lui Tobit.
Iisus îi va spune fostului demonizat care Îi cerea să rămână cu El: „Mergi la casa ta, la ai tăi, şi spune-le cât a făcut Domnul pentru tine şi cum te-a miluit“ (Mc 5, 19).
De fapt, Rafael elogiază principala virtute a lui Tobit (şi, prin aceasta, mesajul moral al întregii istorisiri).
Din cei şapte, potrivit Sfintelor Scripturi, mai cunoaştem doar doi: Mihail şi Gavriil.
Înaintea slavei lui Dumnezeu, îngerul aduce rugăciuni şi duce porunci.
Mircea Eliade va numi acest fenomen „camuflarea sacrului“. Teologic vorbind, e modalitatea prin care Dumnezeu, folosind forme sensibile, devine accesibil oamenilor.
Începutul acestei cărţi (1, 3
-
3, 6) e un fragment din memoriile lui Tobit.
Profetul Naum, în întreaga sa carte, prevestise căderea Ninivei, ceea ce s'a şi petrecut în 612 î. H., când capitala Asiriei a fost distrusă de către forţele reunite ale Mezilor şi Babilonienilor, sub dubla comandă a lui Cinaxar şi Nabopolasar, la 38 de ani după moartea lui Tobit (presupus a fi murit în 650 î. H., sub Asurbanipal).
Textual: „mai multă siguranţă“.
Căderea Samariei şi a Ierusalimului, precum şi deportarea populaţiilor lor, se petrecuseră cu mult timp înainte. Prezentarea lor la viitor e o tehnică literară menită să introducă spiritul optimist al versetelor următoare (reversul nenorocirilor).
Profeţie mesianică. Pavel va vorbi despre „plinirea vremii“ ca fiind timpul hotărât de Dumnezeu să-Şi trimită Fiul în lume (Ga 4, 4).
Ahicar a fost ruda care-l ajutase pe Tobit să revină din ascunzătoare (1, 21-22). Nu cunoaştem conflictul dintre el şi Nadab.
Variante asupra vârstei la care a murit Tobit: Codex Vaticanus: o sută douăzeci şi şapte; Vulgata: o sută nouăsprezece.
Ahiacar: Cinaxar (633-584 î. H.)
Nabucodonosor a domnit între 604 şi 562; aşadar, istorisirea începe cu anul 592. Totuşi, la această dată Nabucodonosor nu putea domni în Ninive, deoarece aceasta fusese distrusă în 612 de către forţele reunite ale Babilonienilor şi Mezilor, sub dubla comandă a lui Nabopolasar şi Cinaxar. De altfel, el nu a purtat niciodată titulatura de „rege al Asirienilor“.
Acest Arpaxad nu ne este cunoscut din alte documente.
Ragau poate fi identic cu Regheşul din Cartea lui Tobit.
„Elimeii“ erau locuitorii Elamului, nume pomenit la Fc 10, 22; aşadar, Elamiţii.
Porunca li se adresa tuturor popoarelor de la vest de Eufrat; „ţărmul mării“: litoralul Palestinei.
Literal: „locuitorii întregului pământ“: hiperbolă.
„Hotarele celor două mări“: e greu de ştiut dacă e vorba de Mediterana şi Marea Roşie sau de confluenţa Nilului cu Mediterana.
„A pregăti pământ şi apă“: „a fi gata să se supună“; expresie persană, pe care o cunoaştem şi de la Herodot; preluată de Eminescu, desigur, din Biblia lui Şerban: („... să-mi gătească mie pământ şi apă“) şi folosită în Scrisoarea III.
„Poverile“: enormele cantităţi de provizii.
Bectelet: localitate necunoscută; contextul o situează în Cilicia, regiune pe coasta de sud-est a Asiei Mici (patria Sfântului Apostol Pavel).
Itinerarul din versetele 23-28 e destul de sinuos şi, ca atare, greu de identificat şi urmărit; accentul însă cade pe grozăviile invaziei.
Adică pe litoralul palestinian al Mediteranei; pe acesta se aflau şi marile cetăţi Tir şi Sidon.
„Oameni de ajutor“: localnici gata să colaboreze.
„Tufişuri“: locuri sacre, unde localnicii îşi adorau zeii; Olofern pregăteşte cultul lui Nabucodonosor.
Regele-zeu făcea parte din universul religios al popoarelor orientale (inclusiv Egiptenii). De această tradiţie se va folosi şi Alexandru cel Mare, iar exemplul său va fi preluat de cezarii Romei, începând cu Octavian August, care-şi va revendica atributul de divus. Această „apoteoză imperială“ va stârni şi alimenta conflictul dintre suveranii Romei şi creştini.
Dotan (menţionat în Fc 37, 17): localitate situată la cca 15 km nord de Samaria.
În Neemia 12, 10, 26 e pomenit un Ioachim, ca descendent al preoţilor care se întorseseră împreună cu Ezdra din robia babilonică.
Încingerea coapselor cu pânză de sac era semn de tristeţe şi doliu.
„Satrapi“: termen mult prea generos pentru guvernatorii micilor ţinuturi riverane; în imperiul persan, satrapii erau reprezentanţii regelui în teritorii vaste şi aveau puteri foarte mari.
Ceea ce urmează e un rezumat corect al istoriei poporului evreu, cu motivaţii teologice pertinente; nu e de mirare că el a stârnit mânia ascultătorilor.
Adică: „mercenari ai lui Israel“.
Din toată istorisirea lui Ahior, Olofern reţine nota infamantă asupra unui popor venit din Egipt (Egiptul fiind veşnicul rival al imperiilor din stânga Eufratului).
Betulia: cetate necunoscută. E posibil ca numele ei să fie simbolic, de la Betel (= „Casa lui Dumnezeu“), localitate emblematică pentru fiii lui Israel. Contextul o situează pe un platou al muntelui, dominat de un promontoriu.
Profetul Daniel vorbise despre „sfinţii Celui-Preaînalt“ (Dn 7, 25).
Adică vor face să nu mai rămână nimic, aşa cum un câine linge şi ultimele rămăşiţe de pe fundul blidului.
E vorba de Edomiţi, urmaşii lui Esau (care se numea şi Edom – Fc 25, 30).
= Aşa cum făcuseră o bună parte din popoarele învecinate (vezi 2, 28 - 3, 1-4).
„A vinde“ poporul: a-l abandona în mâna duşmanului. Psalmistul însuşi exclamase: „Tu Ţi-ai vândut poporul pe preţ de nimic şi nici un câştig n'a ieşit din vinderea noastră“ (Ps 43, 12).
Sentimentul culpabilităţii colective, prin solidaritatea dintre generaţii.
Iudita înseamnă „Evreica“, nume ideal pentru o eroină a fiilor lui Avraam.
Genealogie bogată, menită să ateste obârşia nobiliară a Iuditei.
Alături de viclenie, frumuseţea fizică va fi principala armă a Iuditei în demersul ei de salvatoare a fiilor lui Israel. Aceleaşi arme: Estera.
În cele ce urmează, Iudita face o apologie a autorităţii lui Dumnezeu, căreia nici o autoritate omenească nu i se poate substitui.
Dacă păcatul idolatriei a cauzat pedepsirea poporului, menţinerea şi puritatea monoteismului sunt garanţia asistenţei lui Dumnezeu.
Muntele Betuliei e un punct strategic crucial: dacă străpung strâmtorile, duşmanii au acces la tot restul ţării.
Uneori, robia e ispăşire izbăvitoare, plata unei răscumpărări; nu va fi cazul cu aceasta.
În focul pledoariei, Iudita hiperbolizează statura vechilor patriarhi.
Înţelepciunea şi priceperea: principalele calităţi ale omului care gândeşte corect şi-şi converteşte gândirea în faptă. Acestea erau şi însuşirile lui Solomon.
Un Simeon nu e menţionat în genealogia din 8, 1, dar în Nm 1, 6 se află un Şelumiel, care aici ar putea fi Salumiel. Pe de altă parte, Oziaş, mai-marele Betuliei, era din tribul lui Simeon (6, 15).
Aşadar, hotărârile (judecăţile) lui Dumnezeu nu înseamnă predestinare, ci preştiinţă (vezi şi nota de la Ir 1, 5).
Adică avanpostul gărzilor asiriene.
Sfetnicii lui Olofern îi spuseseră acestuia că, învinşi, fiii lui Israel îi vor fi armatei asiriene „ca un dumicat“ (5, 24).
Cortul lui Olofern era o adevărată reşedinţă: tindă, sală de consiliu, sufragerie, dormitor.
Iudita ştie că argumentul religios – invocat şi de Ahior – e singurul care poate convinge; numai că ea întoarce faptele pe dos.
„Un om de rând“: un laic.
Interdicţie inventată de Iudita.
„... îţi vor fi daţi“: predaţi de către Dumnezeu, care nu nimiceşte direct, ci prin instrumentele Sale.
Viroagă: vale mică, râpoasă; albia cu maluri abrupte a unui pârâu secat.
Iudita îşi atribuie darul preştiinţei, dar nu ca pe ceva natural, ci dat de Dumnezeu.
Din scrupule religioase, Daniel şi prietenii săi au făcut la fel, refuzând să mănânce din bucatele de la masa regelui (Dn 1, 8).
Replică promptă şi inteligentă, menită să întărească argumentul şi să consolideze încrederea.
După obiceiul oriental, masa era joasă, iar mesenii mâncau culcaţi pe-o rână.
akinákes = paloş: sabie uşor curbată, cu două tăişuri, mai scurtă decât cea obişnuită.
Într'o campanie militară, moartea comandantului însemna, de fapt, începutul dezastrului; rămasă fără cap, oastea intra în panică şi-şi pregătea fuga. Caz celebru: David şi Goliat.
„Nădejdea ta“: speranţa pe care o inspiră şi căreia i-a devenit simbol.
= Trupele de rezervă; adunătura ce se alăturase armatei.
= Atacându-i din flancuri.
„Viteazul“ (sau „eroul“) lor: Olofern.
„Anatema“ era prada de război consacrată Domnului, de care nimeni nu se putea atinge; spre a evita păcatul, biruitorii o distrugeau
Cu această identitate este menţionat Baruh ca secretar (tahigraf) al profetului Ieremia (Ir 36, 4).
Al cincilea an de la căderea Ierusalimului (587); aşadar, 582-581 î. H.
Ioiachim, după trei luni de supunere faţă de Nabucodonosor, fusese luat prizonier de către acesta, în urma unei răscoale, şi dus în Babilon, captivitate din care va fi eliberat după 37 de ani (vezi 4 Rg 25, 27; Ir 52, 25).
Singura menţiune biblică asupra acestui „râu“; după toate probabilităţile, e vorba de un braţ al Eufratului sau de un canal al acestui fluviu, nu departe de Babilon.
Prin post şi rugăciune era comemorat începutul exilului.
Din Ezdra 1, 7-11 ştim că retrocedarea obiectelor sacre ale templului s'a făcut prin edictul lui Cirus din 538.
Rugăciunile pentru Nabucodonosor implică încredinţarea că acesta, deşi duşman şi opresor, e instrumentul voinţei lui Dumnezeu. Mai mult, folosirea cuvântului „umbră“ (care are o conotaţie teologică specială în ambele Testamente – vezi nota de la Iş 25, 20) inculcă ideea unei protecţii divine (desigur, indirecte).
Mărturisirea păcatelor devenise frecventă în perioada exilului, prin conştiinţa vinovăţiei colective (al cărei efect era exilul însuşi).
= Sărbătoarea Corturilor.
Deseori, în vremea grelelor asedii, locuitorii cetăţilor lui Israel şi-au mâncat copiii (vezi 4 Rg 6, 28; Ir 19, 9).
„...de dragul Tău“: nu din pricina dreptăţii noastre, care nu există, ci pentru ca numele Tău să rămână suveran între neamuri.
Literal: „morţii din Hades“ (din „Şeol“; din locaşul morţilor; impropriu tradus uneori prin „iad“).
Acesta fusese mesajul – dramatic – al profetului Ieremia.
E vorba de „rămăşiţa lui Israel“, cea din care Domnul Îşi va regenera poporul.
= Îşi vor reveni în fire; îşi vor regăsi propria lor identitate – cea de dinainte de păcat –, de care se înstrăinaseră.
„Un suflet strâmtorat şi un duh necăjit“: paralelism sinonimic, care anunţă poemul de mai jos; aşadar, nu e vorba de două componente spirituale ale omului, ci de una singură (Părinţii Pustiei vor spune că „duhul“ e partea superioară, nobilă, „subţire“ a sufletului, prin care omul devine „duhovnicesc“).
Viii se roagă şi în numele celor morţi – al părinţilor şi strămoşilor lor –, de vreme ce, prin solidaritatea generaţiilor, au păcătuit împreună.
Poemul de mai jos – cu evidente ecouri din Cartea lui Iov (dar şi din Cartea Psalmilor) – e dedicat Înţelepciunii ca virtute supremă. Teza generală: În ciuda strădaniilor sale, omul nu are acces la Înţelepciune; Dumnezeu este Cel care i-o dă omului (în speţă, fiilor lui Israel).
„Morţii“ sunt păgânii de la care fiii lui Israel adoptă practici idolatre, întinându-se, aşa cum un om viu – conform legii lui Moise – se întinează prin simpla atingere a unui cadavru.
De-a lungul poemului, autorul foloseşte câţiva termeni înrudiţi în sens şi diferiţi în nuanţă: înţelepciune, ştiinţă, cunoaştere, pricepere, iscusinţă. Principalul accent cade pe înţelepciunea practică.
Temanul era vestit prin înţelepţii săi.
„Fiii Agarei“: urmaşii lui Agar, ţiitoarea lui Avraam, care l-a născut pe Ismael; triburi arabe nomade.
„Uriaşii“ din Fc 6, 4; fiinţe umane fabuloase, simbol al puterii.
Deseori, în limbajul biblic, „nebunie“ nu înseamnă demenţă, ci lipsa înţelepciunii (vezi paralela dintre „fecioarele înţelepte“ şi „fecioarele nebune“ din Mt 25, 2-12).
Iacob-Israel: paralelism sinonimic; una şi aceeaşi persoană.
Textul original nu precizează cine anume „s'a arătat pe pământ“, fapt pentru care majoritatea traducerilor occidentale se referă la „ea“, adică la Înţelepciune, aceasta fiindu-le dată, potrivit contextului, fiilor lui Israel (aşadar, excluzând dimensiunea universalistă). Sfinţii Părinţi însă au identificat textul ca fiind o profeţie referitoare la Iisus Hristos, pe Care Pavel Îl va numi „Puterea-lui-Dumnezeu-şi-Înţelepciunea-lui-Dumnezeu“ (1 Co 1, 24). Pe de altă parte, textul începe cu specificarea „Apoi“ (mai exact: „După aceasta“ – metá toūto), ceea ce înseamnă că „întruparea“ Înţelepciunii în persoana lui Iisus Hristos s'a produs după încheierea etapei în care Israel fusese unicul ei posesor („în zilele acestea de pe urmă“ – Evr 1, 2; „când a venit plinirea vremii“ – Ga 4, 4); prin Hristos, accesul omului la Înţelepciune devine un bun universal.
„Lucoare“: strălucire (de la latinescul lucor).
Ierusalimul e personificat drept mama locuitorilor săi (vv. 9-29).
„Vecinele Sionului“: popoarele păgâne din preajma lui Israel (care, de obicei, se bucurau de nenorocirile acestuia).
În textul curent: „purtaţi întru mărire ca pe un tron regesc“; „ca nişte fii de regi“, cf. Codex Alexandrinus
„până la al şaptelea neam“: evaluare simbolică. Ieremia prevestise exilul ca având o durată de şaptezeci de ani (Ir 29, 10).
La marile lor sărbători – mai cu seamă în aceea a Anului Nou –, păgânii îşi scoteau idolii din temple şi-i purtau în procesiuni ample.
Aici poate fi vorba de îngerul Mihail, „marele voievod“, patronul fiilor lui Israel (Dn 12, 1).
= Prostituatele sacre din cultul babilonian.
Potrivit legii lui Moise, numai bărbaţii pot îndeplini funcţii preoţeşti.
Babilonienii erau numiţi şi Caldei.
Se pare că, în prostituţia sacră, fumul de tărâţe avea un rol afrodisiac.
Funia încinsă era semnul disponibilităţii erotice. Când mentalitatea unei societăţi e determinată de viciu, virtutea (voluntară sau nu) devine obiect de batjocură
Aici şi în cele ce urmează: Iudaismul postexilic era obsedat de sentimentul culpabilităţii colective, ca efect al solidarităţii generaţiilor în îndoitul lor păcat faţă de Dumnezeu: idolatria, cu toate consecinţele ei morale, şi neascultarea. Aşadar toate judecăţile şi pedepsele lui Dumnezeu sunt drepte.
Babilonienii (numiţi uneori, ca în v. 24, şi Caldei).
Fiii lui Israel sunt lipsiţi de conducători politici şi religioşi, precum şi de templul unde se aduceau jertfele.
Eliberarea evreilor din robia egipteană fusese însoţită de semnele şi minunile lui Dumnezeu.
Puterea lui Dumnezeu a făcut în jurul celor trei tineri un zid circular protector.
„Tăria cerului“: firmamentul; spuza astrelor
Literal: „toate câte răsăriţi pe pământ“.
Acest capitol e una din cele mai frumoase pagini ale Vechiului Testament; deşi alcătuită sub înrâurirea gândirii filosofice greceşti (îndeosebi sub aceea a lui Platon), scrierea are grijă să păstreze toate coordonatele monoteismului iudaic.
Dreptatea: acordul dintre cugetul şi fapta omului, pe de-o parte, şi poruncile lui Dumnezeu, pe de alta.
„...cei ce judecaţi pământul“ (expresie identică cu aceea din Ps 2, 10): regii, guvernatorii, demnitarii a căror principală datorie este aceea de a face dreptate.
„...cei ce nu-L ispitesc“: cei ce nu-L pun la încercare, cei ce nu pun pariuri pe o anumită intervenţie a lui Dumnezeu (vezi Iudita 8, 12-16).
Lucidă prin excelenţă, înţelepciunea nu suferă abureala păcatului.
Foarte exact: „educatorul“.
În limbajul biblic, „rărunchii“ sunt zona lăuntrică a omului, sălaşul gândurilor celor mai ascunse. De reţinut alăturarea dintre Înţelepciune şi Dumnezeu.
„Lumea“ ca totalitate a oamenilor (oikouméne).
Duhul Domnului este Cel ce asigură coeziunea universului.
„Urechea geloasă“ este a lui „Dumnezeu gelos“, noţiune frecventă în V. T. (vezi nota de la Iş 20, 5).
„...să vieze“: să aibă o existenţă perenă (iar nu de azi pe mâine).
Literal: „din Şeol“; „din Hades“; „din sălaşul morţilor“.
Ceea ce urmează, până la versetul 20 inclusiv, e o viziune pesimistă asupra vieţii, extrasă dintr'o concepţie materialistă (deloc străină gândirii antice), care va alimenta, mai târziu, doctrina comunismului.
Sarcasm pe care îl vor profera şi Iudeii la adresa lui Iisus de pe cruce: „S'a încrezut în Dumnezeu: să-l scape acum, dacă-l vrea“ (Mt 27, 43).
O seamă din Sfinţii Părinţi ai Bisericii văd în acest verset o profeţie mesianică: Iisus condamnat de către păcătoşi la moarte pe cruce; vezi şi Evr 12, 2-3.
Unele manuscrise greceşti prezintă o variantă a acestui (al doilea) stih în formula: „şi l-a făcut după chipul fiinţei (naturii) Sale“; în acest sens îl prezintă traducerile occidentale (BJ, OSTY, TOB), dar şi traducerile româneşti din 1688, 1914, 1936 şi următoarele. Ediţia Rahlfs oferă cealaltă variantă, mai directă, fără echivoc: „făcându-i chip asemeni cu veşnicia Lui“; prin acest termen (addiótes = „eternitate“, „veşnicie“) stihul se explicitează şi-l completează pe cel precedent (ceea ce e nestricăcios e veşnic). De fapt, versetul e o reluare originală a textului din Fc 1, 27.
Diavolul (în ebraică: Satan), invidiindu-l pe om pentru poziţia sa privilegiată în creaţia lui Dumnezeu, l-a atras în păcat (Fc 3, 1-8; In 8, 44; Ap 12, 9); la rândul său, păcatul i-a adus omului moartea spirituală, urmată de cea fizică (Rm 5, 12).
„Pedeapsa“ (aici): încercarea (sau şirul de încercări) la care Dumnezeu îl supune pe omul drept, pentru ca acesta, asemenea aurului în foc, să se purifice prin eliminarea zgurii.
„Ziua cercetării“: vremea când Dumnezeu Se va ocupa de reabilitarea drepţilor.
Precum scânteile ard şi nimicesc o mirişte uscată, aşa îi vor învinge drepţii lui Israel pe adversarii lor, păcătoşii.
În universul biblic, sterilitatea unei femei era considerată drept blestem şi ocară divină. Aşadar, în lumina textului de faţă: Virtutea castităţii conjugale răscumpără ocara sterilităţii prin rodul spiritual ce va fi cunoscut la „cercetarea sufletelor“, adică la judecata lui Dumnezeu.
Cuvântul „neam“ înseamnă aici succesiune de generaţii (neamul Mărculeştilor).
Virtutea are o dublă veşnicie: aceea din memoria oamenilor şi aceea din împărăţia lui Dumnezeu. Cununa e simbolul biruinţei în luptele atletice – nobile, nesângeroase –, care, la rândul lor, vor fi în Noul Testament simbol al luptelor (întrecerilor) duhovniceşti (vezi 1 Co 9, 24-27).
Dacă moartea timpurie a omului bun şi drept pare a cădea sub incidenţa absurdului, ea are, totuşi, o raţiune ascunsă: Dumnezeu îl smulge din mediul corupt în care trăieşte, ca nu cumva el, sub presiunea ambianţei perverse, să cedeze şi să cadă; în acest caz, moartea trupului e salvarea sufletului.
Nebunii nelegiuiţi nu scapă doar cu moartea fizică şi cu ştergerea amintirii; în urma acestora va fi o judecată, o vreme când, faţă'n faţă cu propriile lor păcate, vor fi condamnaţi de ele.
Literal: „osteneli“; „nevoinţe“. Viaţa omului virtuos nu e comodă; ea se realizează prin efort (acela de a învinge ispitele care îl asaltează).
Dacă păcătosul şi-a petrecut viaţa în confuzie şi datorită confuziei, Judecata îi oferă momentul lucidităţii şi, prin aceasta, conştiinţa vinovăţiei.
Din nou: cununa e răsplata-simbol a învingătorului în întrecerile atletice („războiul nevăzut“ al sfinţilor); prin cunună (sau diademă), asemănarea cu Împăratul.
Schimbând registrul expozitiv, autorul deschide un episod specific stilului apocaliptic: spre a-Şi nimici adversarii, Dumnezeu mobilizează şi pune în mişcare întregul univers. „Gelozia“ lui Dumnezeu, noţiune frecventă în limbajul biblic, e sentimentul violent al Celui înşelat în buna Sa credinţă.
„Cei lipsiţi de minte“: aici nu e vorba de nebunii dereglaţi mintal, ci de cei ce, printr'o judecată săracă, simplificatoare, răstoarnă sau dereglează ordinea morală, luând păcatul drept virtute şi nefirescul drept firesc.
„... spre ei“: spre vrăjmaşi.
Presupuse a fi ale unui rege iudeu, îndemnurile de mai jos li se adresează tuturor celor ce au funcţii conducătoare în lume; de aici, caracterul universalist al acestui capitol.
„A cerca“: a scruta; a cerceta în profunzime.
Adică: după Judecată vor fi recunoscuţi drept sfinţi şi declaraţi ca atare.
În versetele 17-20 autorul foloseşte – destul de liber – un procedeu de argumentaţie al gândirii greceşti: într'o suită de propoziţii, complementul celei dintâi devine subiectul celei următoare... şi aşa mai departe, până la concluzia care reuneşte începutul cu sfârşitul; procedeul se cheamă „sorit“, de la adjectivul grecesc sooreítes = „obţinut prin acumulare“.
Una din legile iubirii este supunerea faţă de persoana iubită, principiu fundamental în relaţia om-Dumnezeu.
„Nestricăciune“: incoruptibilitate; nedescompunere; absenţa dezagregării, a putrezirii; deci, continuitate fiinţială, nemurire.
Întregului neam omenesc i se transmit chipul şi asemănarea lui Adam (vezi Fc 5, 3 şi nota).
Zece luni ale ciclului lunar – operant în calculul iudaic – sunt echivalentul a nouă luni din ciclul solar.
În vechea gândire iudaică, sămânţa bărbatului era aceea din care se alcătuia embrionul; oferind plăcerea, femeia devenea receptacul.
Prin rugăciune, autorul a obţinut priceperea (frónesis) de a cere mai mult; prin invocare (chemare expresă) i s'a dat mai mult decât însăşi înţelepciunea: duhul înţelepciunii (pnéuma sofías), adică înţelepciunea în dimensiunea şi perenitatea ei lăuntrică.
Deşi înţeleptul a renunţat, practic, la toate bunurile menţionate în versetele 8-10 (sceptre, tronuri, bogăţii, nestemate, aur, argint, sănătate, frumuseţe – şi chiar lumină –), el le-a dobândit pe toate, dar numai târziu şi-a dat seama că înţelepciunea e nu doar instrumentul prin care i-au venit, ci însăşi originea lor (desigur, o origine derivată din Dumnezeu, după cum se va arăta în versetele 25-26).
Literal: „rostesc fără invidie“.
Iisus va spune: „... faceţi-vă... comoară neîmpuţinată în ceruri“.
„... rostire după gând“: să spun ceea ce îmi dictează gândul (gnóme are o mare bogăţie de sensuri: gând, gândire, dreaptă judecată, inteligenţă, dispoziţie a spiritului etc.).
„Ştiinţa de a face“: raţiunea practică.
„Cunoaşterea cinstită“: aceea care nu minte, nu înşală, nu induce în eroare; care e conformă cu realitatea.
E vorba de duhurile rele, a căror putere trebuie identificată spre a-i împiedica lucrarea malefică.
Monoteist, autorul se fereşte să personifice înţelepciunea, cu toate că îi conferă şi calitatea de „a meşteri“ (a lucra ca un creator de artă). În următoarele două versete sunt enumerate o seamă de atribute ale înţelepciunii, pe care Platon şi stoicii le puneau pe seama „Spiritului universal“ (desemnat prin nous sau prin Lógos). Acestea sunt în număr de douăzeci şi unu (3 x 7 = 21, rezultatul a două numere perfecte), cunoscut fiind că simbolistica numerelor era cultivată atât în filosofia elenă cât şi în cele două Testamente biblice. În efortul de a ajunge la 21, autorul foloseşte termeni foarte apropiaţi ca sens.
„Cu multe căi“: multiplu; polivalent.
„Subţire“: subtil; de mare fineţe; care poate face distincţiile cele mai fine, până la ultimul amănunt.
„Gata oricând“: prompt; care răspunde imediat.
Lipsită de impurităţi, înţelepciunea îşi taie cale dreaptă prin tot ce există.
„Lumina neînserată“: lumina veşnică. Aici poate fi vorba de o intuiţie profetică: dacă în V. T. Dumnezeu nu e numit niciodată lumina (El fiind doar însoţit de lumină), în N. T. Iisus Se va declara pe Sine: „Eu sunt Lumina lumii“ (In 8, 12).
După conţinut, acest verset e concluzia şi finalul capitolului precedent.
„Neamul bun“: obârşia nobilă.
„A trăi cu Dumnezeu“ înseamnă a fi cu El în comuniune intimă, asemenea unui cuplu soţ-soţie. De altfel, în V. T. e frecventă alegoria mariajului sacru dintre Iahvé şi poporul Său Israel.
Înţelepciunea este, de fapt, o iniţiată, posedând capacitatea de a avea acces la tainele dumnezeieşti.
Acestea sunt cele patru virtuţi cardinale proclamate de filosofia greacă (Platon şi stoicii), devenite apoi, cu conotaţii speciale, virtuţile cardinale ale teologiei creştine. (Dreptatea din stihul întâi nu înseamnă una din cele patru virtuţi, ca în stihul 4, ci toate cele patru laolaltă).
„Zicalele“ (maximele) şi „ghicitorile“ (enigmele) sunt alcătuiri verbale care ascund un sens anevoie de descifrat; înţelepciunea nu cunoaşte obstacole.
Opţiunea pentru înţelepciune pare o renunţare la bunurile şi bucuriile lumeşti, dar acestea i se oferă înţeleptului tocmai ca rezultat al opţiunii lui. Exemplul cel mai grăitor este însuşi regele Solomon.
După OSTY, „cei mari“ ar fi, aici, suveranii străini care l-au cunoscut pe Solomon şi l-au admirat: regele Hiram al Tirului (3 Rg 5, 15-21) şi regina de Saba (3 Rg 10, 4-8).
Autorul are o preocupare constantă pentru propria sa nemurire; aceasta se obţine printr'o convieţuire intimă cu înţelepciunea.
Luat în sine, izolat, versetul pare a afirma preexistenţa sufletului; luat însă în context – apropiat şi îndepărtat –, el nu face altceva decât să pună accentul pe preeminenţa sufletului asupra corpului.
„A alcătui“ îl echivalează aici pe grecescul kataskevázo, dar sensurile cuvântului original sunt mult mai multe şi mai bogate; potrivit acestora, Dumnezeu l-a „zidit“ pe Adam (adică l-a creat după un plan elaborat), dar l-a şi „pregătit“, adică l-a înzestrat cu toate însuşirile de natură să-i asigure succesul în menirea pentru care fusese creat.
= ... unde Tu Te-ai hotărât să locuieşti.
„Cortul sfânt“ poate fi: fie cortul ridicat de Moise după porunca şi instrucţiunile lui Dumnezeu (Iş 25, 9, 40), fie însuşi izvodul (prototipul) ceresc al acestuia.
Prezenţa înţelepciunii la crearea lumii este tratată mai pe larg în Proverbe 8, 27-31 (vezi şi nota).
„Tatăl lumii“: e vorba de Adam, numit astfel pentru că el a fost începutul speciei umane. De aici, în capitolele următoare: Înţelepciunea şi Dumnezeu în istorie. Sunt evocate evenimente care pot fi reperate prin sistemul referenţial (trimiteri).
„Un nedrept“: cel ce a rupt echilibrul dintre voia lui Dumnezeu şi propria sa faptă; e vorba de Cain.
V. 5: Turnul Babel; v 5: Avraam; vv. 6-7: Lot, Sodoma şi Gomora, femeia lui Lot; vv. 9-12: Iacob; vv. 13-14: Iosif; vv. 15-19: Moise; drumul prin pustie.
Punând în paralelă plăgile asupra Egiptenilor şi suferinţele din pustie ale Evreilor, autorul dezvoltă ideea că una şi aceeaşi suferinţă (setea) poate avea motivaţii şi scopuri diferite.
Autorul le atribuie Egiptenilor procese de conştiinţă care-i duc la descoperirea adevăratului Dumnezeu (idee inexistentă în Cartea Ieşirii).
Animalele pe care Egiptenii le adoraseră devin acum torţionarii lor (idee proprie autorului).
Autorul pare a afirma aici preexistenţa materiei, ceea ce e de neconceput pentru un monoteist; mai degrabă se înţelege că el a avut în minte haosul primordial, adică lumea creată de Dumnezeu mai întâi ca materie informă (Fc 1, 2), pe care, punându-i legi, l-a organizat în ceea ce constituie universul.
Ideea că Dumnezeu nu-Şi poate urî şi nimici propria-I creaţie este exprimată aici cu mare claritate şi argumentată ca niciunde în Vechiul Testament.
Aici şi mai departe e vorba de popoarele păgâne care locuiau Canaanul înainte şi după cucerirea acestuia de către Evrei.
„Fiii lui Dumnezeu“, adică Evreii, s'au aşezat în Canaan ca imigranţi (grecescul apoikía înseamnă „colonie“).
„Urâciuni“ (în limbajul biblic): idoli; falşi dumnezei; animale pe care oamenii le adorau ca pe nişte divinităţi.
Egiptenii L-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, dar au continuat să-L înfrunte, fapt pentru care au primit ultima pedeapsă: nimicirea întâilor-născuţi şi distrugerea armatei.
„Cel ce este“: Numele definitoriu pe care Dumnezeu Şi l-a dat Sieşi (vezi Iş 3, 14 şi nota).
Închinarea la idoli („chipuri cioplite“) era interzisă prin legea lui Moise; profeţii însă au reluat această temă cu mare amploare şi au combătut-o cu vehemenţă, deseori folosind ironia şi sarcasmul.
Ambarcaţiile primitive erau, de fapt, nişte mici construcţii pe plute; de aici, cutezanţa şi măiestria navigatorilor.
Aluzie la corabia lui Noe. În apele potopului s'au înecat şi uriaşii menţionaţi în Fc 6, 4.
„Mistere şi rituri“: termeni împrumutaţi din vocabularul religiilor misterice ale antichităţii greceşti, frigiene, egiptene sau persane; riturile acestora aveau structuri secrete, la care se ajungea prin trepte de iniţiere.
Adorarea suveranilor ca zeităţi era o practică obişnuită în antichitatea egipteană şi persană; din motive politice, ea a fost adoptată de Alexandru cel Mare, apoi de cezarii Romei; „apoteoza imperială“ a acestora din urmă a dus la marele, îndelungatul şi sângerosul conflict cu creştinii, care nu-L recunoşteau decât pe Iisus Hristos ca fiind în acelaşi timp Dumnezeu şi om.
Ignoranţa duce la răsturnarea valorilor şi la haosul moral, ca într'un război; „pacea“, dimpotrivă, (în limbajul biblic) înseamnă totalitatea bunurilor spirituale şi materiale, ca rezultat al echilibrului moral.
Grecescul enallagé înseamnă „schimbare în ordine inversă“; „inversiune“, de aici, „inversiune sexuală“ (OSTY traduce mai direct: „perversiune sexuală“, în timp ce BJ conotează: „crimă împotriva naturii“).
De vreme ce nu crede în garantul jurământului său, sperjurul nu-şi face probleme de conştiinţă.
Ultimele două stihuri: paralelism sinonimic; „suflet lucrător“ (activ) şi „duh plin de viaţă“ sunt acelaşi lucru.
Autorul revine asupra Egiptenilor, cei ce i-au asuprit pe Evrei înainte de Moise şi, mult mai târziu, sub Ptolemei.
„Suflet de împrumut“: sufletul i-a fost dat omului de către Dumnezeu (Fc 2, 7); or, Cel ce l-a dat are şi puterea de a-l lua înapoi (Ps 103, 30).
„Aceia“: Egiptenii; în opoziţie cu „aceştia“: Israeliţii.
„... în moarte“ (aici şi în versetul următor): locuinţa morţilor (Şeol, Hades).
Întregul capitol este un tablou sumbru al omului primitiv şi ignorant, pradă uşoară a spaimelor neraţionale.
„Sfinţii Tăi“: Israeliţii.
E vorba de jertfa pascală.
Episodul se referă la revolta de după pedepsirea lui Core, Datan şi Abiron, în urma căreia s'a ridicat, ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, preotul Aaron („omul neprihănit“).
„Destinul“ traduce, aici, grecescul anánghe = „necesitate“, „destin inevitabil“, ceea ce trebuia, neapărat, să se întâmple. Nu e vorba însă de un destin în sens fatalist, adică de predestinare, ci de un eveniment aflat deja în preştiinţa lui Dumnezeu (vezi v. 1).
= Trecerea prin Marea Roşie.
În cultul creştin, trecerea minunată a lui Israel prin Marea Roşie a devenit simbol al naşterii Mântuitorului din Fecioara Maria care, şi după aceasta, a continuat să rămână fecioară: „... că unde vrea Dumnezeu, e biruită rânduiala firii“ (Dogmatica de la Vecernia glasului 5).