• „Unii“ se referă la locuitorii Sodomei.


  • Dacă cei din Sodoma refuzaseră să-i primească pe cei doi îngeri oaspeţi, Egiptenii s'au purtat incomparabil mai rău, făcându-i robi pe Evreii care, prin Iosif, le făcuseră numai bine.


  • „Cel drept“ este Lot (vezi şi 10, 6); aluzia se referă la episodul din Fc 19, 11.


  • Ultimul verset: Final abrupt şi optimist.


  • În codicii Vaticanus, Sinaiticus şi Alexandrinus există un titlu: „Rugăciunea lui Isus, fiul lui Sirah“.


  • Acest Prolog nu face parte din textul original ebraic, ci este opera traducătorului în limba greacă, fiindu-i propriu Septuagintei.


  • În cultura iudaică a vremii, întreaga Scriptură era împărţită în trei grupe: 1) Legea; 2) Profeţii; 3) Scrieri.


  • E vorba de Ptolemeu al VII-lea, zis Everghetul, care a domnit între 170 şi 117 î. H. Aşadar, anul la care se referă autorul este 132 î. H.


  • În Septuaginta, „Domnul“ (Kýrios) este echivalentul constant al ebraicului Yahvé (vezi şi nota de la Fc 4, 26).


  • Originea divină a înţelepciunii este teza fundamentală a cărţilor sapienţiale. „În veac“: în veşnicie.


  • „Priceperea minţii“: inteligenţa; de obicei, ea e asociată cu înţelepciunea, în paralelism sinonimic.


  • Verbul de aici (eghéo) este acelaşi cu cel folosit la FA 2, 17 şi 33 („a turna“, „a vărsa“, „a revărsa“) în legătură cu mişcarea prin care Dumnezeu îi înzestrează pe ai Săi cu Duhul Sfânt.


  • „Frica Domnului“: ebraism (des întâlnit în Sfânta Scriptură) trebuie înţeles ca genitiv instrumental: frica de Domnul.


  • „A afla har“: a afla bunăvoinţă, îndurare (de la Dumnezeu).


  • Celor credincioşi, înţelepciunea, ca dar al lui Dumnezeu, le este congenitală.


  • Desigur, mânia lui Dumnezeu.


  • Literal: „parabolele cunoaşterii“; „maximele savante“.


  • „A se lămuri aurul prin foc“: veche şi frumoasă expresie românească pentru acţiunea de a purifica aurul prin ardere, proces prin care preţiosul metal este separat de zgură, de corpurile străine.


  • În orice încercare, curajul şi fermitatea sunt virtuţi principale.


  • Aici nu e vorba de omul care „umblă pe două cărări“ în stare de ebrietate, ci de insul duplicitar, care nu-şi dezice credinţa, dar nici nu şi-o onorează. În contextul timpului biblic: Israelitul declarat care cochetează cu moravurile păgâne.


  • În literatura sapienţială, „părintele“ nu este, neapărat, tatăl fiilor, ci magistrul înţelept în raport cu învăţăceii săi; în cazul de faţă, însă, textul face aluzie la porunca din Iş 20, 12.


  • În relaţia copil-părinte, supunerea e fructul iubirii; modelul suprem este relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul.


  • Prin „blasfemie“ se înţelege, de obicei, o insultă sau o ocară la adresa a tot ceea ce e sfânt.


  • După toate probabilităţile, versetele 21-24 cuprind un îndemn la prudenţă, reţinere şi chiar la refuz faţă de îmbierile doctrinelor esoterice, atât de atrăgătoare în epoca elenistă.


  • „Răul“ (aici): starea proastă, suferinţa, necazul, inima-rea.


  • Literal: „...cugetă la parabolă (maximă)“.


  • „Slab de înger“: lipsit de curaj; fricos; laş; nevolnic. Sfatul e o aluzie la judecătorii înfieraţi de către profeţi.


  • În versetele 11-19: Personificată, Înţelepciunea devine un dascăl care face educaţia elevilor săi, aplicând normele unei pedagogii pe cât de severe pe atât de eficace.


  • Ruşinea faţă de virtuţi aduce păcatul, iar ruşinea faţă de păcate aduce harul; ideea va fi dezvoltată în paralela din 41, 1642, 8.


  • Grăbită, superficială, slava deşartă preia din înţelepciune doar ceea ce îi este periferic, neesenţial.


  • Mărturisirea păcatelor era o practică încetăţenită în viaţă religioasă a Israeliţilor (vezi Ps 31, 5; Lv 5, 5; Nm 5, 7; 2 Rg 12, 12-13; Dn 9, 5, 20).


  • Dacă Dumnezeu nu reacţionează imediat sau curând după ce omul păcătuieşte, aceasta se datorează faptului că El ştie să aştepte îndreptarea păcătosului.


  • Şi în morala creştină, excesul de încredere în bunătatea lui Dumnezeu e un păcat împotriva Duhului Sfânt.


  • „A vorbi în doi peri“ (sau, textual, „a avea limbă dublă“) înseamnă a fi duplicitar sau de rea-credinţă; îndemnul de „a nu vorbi în doi peri“ i-l va face şi Pavel lui Timotei (1 Tim 3, 8).


  • După conţinut, cu acest verset se încheie capitolul precedent.


  • Această comparaţie ar fi absurdă, dacă nu am presupune că ea se referă la bacantele din misterele orientale, care, într'o aprigă dezlănţuire de patimi, sfâşiau, de viu, un taur.


  • Omul temător de Dumnezeu are grija permanentă ca, prin virtutea sa capitală, să rămână pentru prietenul său un model vrednic de urmat.


  • „Învăţătura“ (paidéia): exerciţiul de a dobândi cunoaştere prin studiu; educarea spiritului.


  • Textual: „pe ea, o găteală de aur“; „jugul ei“: corectat după Textul Ebraic (BJ).


  • Corupţia judecătorilor din Israel e frecvent înfierată de majoritatea profeţilor. Sfatul înţeleptului: dacă nu eşti îndeajuns de pregătit şi înarmat pentru un scaun de judecător (pricepere, calm, fermitate, imparţialitate), e bine să nu aspiri la el; cea mai mare primejdie vine din partea celor mari (fie puternici, fie bogaţi), care vor încerca să te corupă.


  • Vulgul se distrează, în spectacol, pe seama celui umilit, dar cel ce se umileşte în mod public îl dezgustă; e un simţ comun pe care Iisus îl va înfrunta la judecata lui Pilat şi pe cruce.


  • Înseamnă că un prieten adevărat preţuieşte mai mult decât un frate.


  • Din respect pentru bătrâni, lasă-i pe ei să vorbească.


  • E vorba de mânia lui Dumnezeu.


  • „Ofir“: localitate (sau regiune) necunoscută, dar des citată în V. T. pentru calitatea aurului.


  • În sensul: să-şi respecte părinţii, învăţătorii şi să li se supună.


  • E vorba de binecuvântarea care-ţi vine de la Domnul.


  • Deşi, spre a-i feri pe fiii lui Israel de influenţa unor practici funebre păgâne, legea veche introdusese unele restricţii în cultul morţilor, acesta făcea parte din viaţa religioasă a comunităţilor iudaice; nu lipseau nici ofrandele.


  • Precept însuşit cu precădere de către călugări; îl invoca zilnic Părintele Cleopa.


  • Versetele 1-7 conţin îndemnuri la prudenţă.


  • Reacţia mitocanului este aceea de a-ţi injuria părinţii şi străbunii.


  • Iisus va desfiinţa acest precept: „Daţi cu'mprumut nimic nădăjduind“ (Lc 6, 35), adică: Daţi fără să aşteptaţi – sau să pretindeţi – restituirea.


  • „Omul ne'nfricat“: aventurierul; omul iraţional, care riscă orice şi oricând.


  • Legea lui Moise pedepsea cu moartea nu numai fecioara vinovată, ci şi pe bărbatul care a sedus-o (Dt 22, 23-24).


  • „Frumuseţe străină“: mândreţea oricărei femei care nu-ţi este soţie.


  • Textual: „...până [a ajunge] în Hades“ (= în Şeol, în locuinţa morţilor). Aşadar, preceptul nu prevede o pedeapsă de după moarte, ci în timpul vieţii.


  • „A merge pe metereze“: a merge pe creneluri, pe zidul unei fortificaţii = a fi descoperit, expus săgeţilor inamice.


  • Cârmuitorul înţelept îşi modelează supuşii după propria lui statură morală. În sistemele democratice, însă, relaţia poate fi răsturnată: poporul îşi merită cârmuitorii pe care i-a ales.


  • „Stăpânia“: suveranitatea; autoritatea politică.


  • Sarcasm usturător la adresa orgoliului.


  • Dacă, în general, se consideră că trufia (orgoliul, vanitatea) este păcatul originar (al Satanei în cer şi al primilor oameni în rai), Ecclesiasticul afirmă că el e un derivat al absenţei Creatorului din conştiinţa creaturii; eliminând relaţia ontologică Creator-creatură, aceasta din urmă îşi imaginează că I se poate substitui lui Dumnezeu: aici e rădăcina trufiei.


  • În limbajul biblic, grecescul éthne poate fi tradus, în funcţie de context, prin „neamuri“ sau „păgâni“. Sfântul Pavel a fost supranumit „Apostolul neamurilor“, adică al păgânilor.


  • Aşadar, nu specia umană prin ea însăşi e demnă de cinste sau de dispreţ, ci prin comportamentul religios-moral al celor ce o alcătuiesc.


  • Altfel spus: Fiule, slăveşte-te cu modestie şi preţuieşte-te după cât meriţi.


  • Sau (mai aproape de literă): cu cât munceşte şi se zdrobeşte şi se grăbeşte, cu atât e mai lipsit (mai sărac). Desigur, observaţia se referă la necredinciosul care contează doar pe forţele proprii, omeneşti, în opoziţie cu credinciosul pe care-l ajută Dumnezeu (vezi următoarele două versete).


  • Versetele 15 şi 16 lipsesc din versiunea clasică a Septuagintei şi, ca atare, din ediţiile româneşti şi străine; preluându-le din manuscrise adiacente, ed. Rahlfs le citează în notele infrapaginale.


  • Textual: „... în copiii săi e omul cunoscut“; corectat după Ebr.


  • În versetele 1-7: precauţiile de care e condiţionată fapta bună sunt foarte departe de principiul binefacerii necondiţionate pe care o va porunci Iisus (Mt 5, 43-48).


  • Textual: „... în propria ta veselie“; corectat după Ebr.


  • Pentru acest verset vezi nota de la 11, 16.


  • Mai precis: Fiece trup se împreunează cu altul din specia lui.


  • = Şi-o întoarce de la cei care-i aşteaptă ajutorul.


  • Literal: „legământul cu Şeolul (locaşul morţilor)“; sensul: ceasul hotărât al morţii nu ţi s'a descoperit.


  • Literal: „Nu te lipsi de o zi bună“.


  • Stihul e construit pe verbul dianoéomai = a gândi în sens filosofic. Autorul subliniază, în următoarele stihuri, perseverenţa celui ce ţine, neapărat, să dobândească înţelepciunea.


  • I-a dăruit libertatea de a se sfătui cu sine însuşi, adică libertatea de a alege (idee ilustrată în următoarele trei versete).


  • Libertatea, da; nu însă şi autorizaţia.


  • Dacă, în teologia Vechiului Testament, mulţimea pruncilor era o binecuvântare, Fiul lui Sirah pune preţ nu pe numărul, ci pe calitatea lor.


  • Îndemnul trimite la Proverbe 10, 28: „... anii necredincioşilor se vor împuţina“.


  • E vorba de mânia lui Dumnezeu asupra celor răzvrătiţi în pustia Sinai (Nm 11, 1; 16, 1-35).


  • Aluzie la uriaşii menţionaţi în Fc 6, 1-7.


  • E vorba de popoarele păgâne ale Canaanului.


  • Sunt amintiţi aici cei şase sute de mii de bărbaţi care au plecat din Egipt (Iş 12, 37) şi care apoi n'au mai ascultat de Dumnezeu (Nm 14, 22-23).


  • Pentru versetele 15 şi 16 vezi nota de la 11, 16.


  • Aici şi în versetele următoare: ordinea perfectă a universului, atât în ansamblu cât şi în părţile componente. De aici: raţionalitatea cosmosului atestă faptul că a fost creat de o Fiinţă raţională.


  • Şi pentru acest verset vezi nota de la 11, 16.


  • „Sfat“: calitatea de a discerne.


  • Idem, nota de la 11, 16.


  • Idem, nota de la 11, 16.


  • Idem, nota de la 11, 16.


  • Idem, nota de la 11, 16.


  • Aşa cum pecetea (sigiliul) certifică autenticitatea unui act scris, tot astfel milostenia atestă calitatea morală a omului bun.


  • „Lumina ochiului“: literal: „pupila“.


  • Literal: „Şeol“ („locuinţa morţilor“).


  • Prin „fiul omului“ se înţelege „omul“ (cel născut din om). Iisus Se va numi pe Sine „Fiul Omului“, referindu-Se la firea Sa omenească.


  • E vorba de eclipsa solară.


  • „Lumesc“: profan. Şi pentru acest verset vezi nota de la 11, 16.


  • Dacă-şi propune să cunoască taina minunilor lui Dumnezeu, omul va constata că sfârşitul unei cercetări e de-abia la începutul ei, iar dacă va continua şi va obosi, se va convinge că a rămas pe undeva pe la margini.


  • Actul de caritate trebuie însoţit, neapărat, şi de o vorbă bună (deseori mai preţioasă decât el); sau, în orice caz, nu trebuie însoţit de o vorbă (sau de un gest) care poate jigni.


  • „Zilele păcatelor“: vremea sau împrejurarea când tentaţia e mai puternică şi când riscul de a păcătui e mai mare.


  • „Isteţ la minte“: inteligent (synetós).


  • Proverbul (sau maxima) e un diamant al rostirii înţelepte, care-şi obţine claritatea şi strălucirea printr'o minuţioasă şlefuire a ideii.


  • Mai nou, pragmatismul american spune: Nu dolarul face centul, ci centul face dolarul.


  • Literal: „... are o inimă (minte) uşoară“.


  • Nerăbdarea prostului de a scăpa vorba din gură e comparată cu nerăbdarea femeii de a se despovăra de durerile facerii.


  • „Vorba de rău“: calomnia (diávolos).


  • Folosit de Sf. Grigorie de Nazianz, cuvântul próslepsis are şi un înţeles special: acţiunea (lui Dumnezeu) de a Se face om. Aşadar, dacă omul se teme de Dumnezeu, Dumnezeu răspunde prin a deveni, ca prim pas, „om de omenie“, pasul următor fiind iubirea ca răspuns la înţelepciune (vezi versetul următor).


  • Pentru versetele 18, 19 şi 21 vezi nota de la 11, 16.


  • „Ştiinţa răului“: iscusinţa de a face rău.


  • = Dreptate nu prin judecată, ci prin violenţă.


  • Dacă iei în calcul a doua alternativă, e bine să dăruieşti oricum.


  • Ecou al Cărţii lui Iov (12, 19): „El este Cel ce-i duce pe preoţi în robie / şi pe mai-marii lumii, puternici, îi prăvale“.


  • Înţelepciune vecină: „Mai bine cu un deştept la pagubă decât cu un prost la câştig“ (proverb popular).


  • E vorba de omul care, din delicateţe, nu are tăria de a refuza (atunci când ar trebui s'o facă).


  • Autorul cultivă sentimentul avantajului de a fi pe placul celor mari (sau puternici).


  • În limbajul biblic, prin „dar“ se înţelege şi „mită“; aşadar, dacă înţeleptul are slăbiciunea de a se lăsa mituit de oameni nedrepţi, el nu va mai avea autoritatea morală de a-i mustra atunci când momentul o cere.


  • În mentalitatea vremii, bogăţia era rodul binecuvântării cereşti.


  • Amărăciunea poate veni: fie din efortul (deseori dureros, descurajant) de a învăţa, fie din invidia oamenilor.


  • „Omul încercat“: omul cu experienţă.


  • Adică: se blestemă pe sine însuşi.


  • Pentru versetele 7 şi 8 vezi nota de la 11, 16.


  • „Floare'n tencuială“: ornament obţinut prin tehnica stucaturii.


  • De obicei, în formula unui jurământ este invocat numele lui Dumnezeu (la vechii evrei, simplu: Numele), ca garant al sincerităţii.


  • Grosolănia, de obicei, e privită mai mult ca o problemă de comportament social, nu de morală; cu toate acestea, ea poate ascunde şi păcatul (pe lângă păcatul de a fi grosolan - necioplit, mitocan, bădăran, mârlan, mojic, ţopârlan, vulgar).


  • La Dumnezeu nu există virtualitate: în clipa când a gândit un lucru, atunci îi dă şi fiinţă; iar ca Proniator, îl are'n gând şi după ce l-a creat.


  • Adulterul (preadesfrânarea) e mai grav decât desfrânarea, el afectând relaţia şi structura familiei.


  • Acest capitol este cel mai frumos şi mai dens din întreaga scriere. Înţelepciunea îşi declară obârşia divină, puternicia, universalitatea şi, la porunca lui Dumnezeu, sălăşluirea în Israel.


  • „Întru înălţimi“: acolo unde locuieşte Dumnezeu.


  • Aluzie la stâlpul de nor, prezenţa lui Dumnezeu care i-a călăuzit pe Israeliţi prin pustia Sinai (Iş 13, 21-22 etc.)


  • Întrebare-introducere la cele ce urmează.


  • Urmează o seamă de comparaţii menite să ilustreze frumuseţea şi lucrarea înţelepciunii.


  • „Drobiţă“: mic arbust din familia leguminoaselor, cu frunze binemirositoare.


  • „Galban“: răşină aromatică a unei plante care ar putea fi identificată cu Ferula galbaniflua; pomenită şi la Iş 30, 34.


  • Aici nu e vorba de piatra preţioasă cu acest nume, ci de o răşină aromatică.


  • „Stacta“: plantă aromatică a cărei răşină intra în compoziţia tămâiei rituale.


  • = A temerii de Dumnezeu (virtute capitală).


  • Pentru acest verset vezi nota de la 11, 16.


  • Inepuizabilă, înţelepciunea nu poate niciodată să ofere saţiu.


  • Pentru acest verset vezi nota de la 11, 16.


  • Fisonul, Tigrul, Eufratul şi Gihonul erau braţele râului care uda raiul (Fc 2, 10-14); aici, simboluri ale fertilităţii înţelepciunii (alături de Nil şi de Iordan).


  • Versetele 28 şi 29 întăresc aserţiunea din v. 21.


  • De aici (vv. 30-34) vorbeşte autorul.


  • De aici vorbeşte din nou înţelepciunea (uneori însă intercalându-se autorul).


  • A fi trecut prin multe: a fi căpătat experienţă.


  • Pentru acest verset vezi nota de la 11, 16.


  • Tonul (nerostit): Daţi-mi toate rănile...


  • Femeia şi bărbatul, prin căsătorie, devin un singur trup (Fc 2, 24). Legea lui Moise îngăduia divorţul (Dt 24, 1-4).


  • „Vorba de rău“: calomnia.


  • „Turnătoria“ (katápseusma) nu-i doar o acuzaţie falsă (egală cu calomnia); substantivul grecesc derivă din verbul katapseúdomai, care înseamnă, printre altele, „a face o declaraţie falsă pe seama cuiva“ (calomnia e publică, turnătoria e acoperită).


  • Pentru următoarele nouă versete (19-27) vezi nota de la 11, 16.


  • Metaforă pentru mireasa pe care trebuie să şi-o aleagă tânărul: pe primul loc, principiul vital.


  • O traducere literală: „... ca un turn care veghează mortul“ nu capătă nici un sens.


  • Fata care şi-a respectat părinţii îşi va respecta şi soţul.


  • „... întoarce ochii“: refuză să fie părtaş la manevrele şi tertipurile celui ce urmăreşte îmbogăţirea cu orice preţ; cu alte cuvinte, adevărata bogăţie nu e rodul poftei de câştig, ci al muncii.


  • „A vorovi“: a conversa, a te întreţine cu cineva (ceea ce presupune schimburi de idei).


  • Cu alte cuvinte: să te afli tot timpul în stare de alarmă.


  • Pentru „a vorbi'n doi peri“ vezi nota de la 5, 9.


  • Literal: „A treia limbă“. În literatura rabinică, expresia înseamnă „calomniatorul“; această „a treia limbă“ ucide trei oameni: pe calomniat, pe calomniator şi pe cel ce dă crezare calomniei.


  • Metaforă: gura care trebuie bine păzită, ea e moşia, iar cuvintele sunt comoara cea mai preţioasă.


  • Aici autorul se corectează: împrumutul nu e interzis (dimpotrivă), dar trebuie acordat cu foarte multe precauţii.


  • „Chezaş“: garant (de obicei, cel care garantează un împrumut – asumându-şi riscurile de rigoare).


  • Verbul paidévo înseamnă deseori „a pedepsi“, dar întotdeauna în sens pedagogic: a pedepsi cu scopul de a îndrepta. În aceeaşi sferă semantică, el înseamnă (ca în cazul de faţă) „a educa un copil“, a-i da o bună creştere (dar nu fără rigorile pedagogiei).


  • Echivalentul într'un proverb curent: „Pe copil să nu-l săruţi decât în somn“.


  • = Biciuită de boli, deseori dobândite prin păcat.


  • Text dificil, cu multe variante de traducere. În Versiunea Ebraică: „Somnul inimii fericite ţine loc de hrană“.


  • Adică: ...nu va putea să rămână integru, nevinovat.


  • Sfaturile din acest paragraf sunt un fel de cod al manierelor elegante avant la lettre.


  • La bogatele şi prelungitele ospeţe ale anticilor, unii aveau obiceiul de a ieşi afară şi de a-şi vârî degetele pe gât, vomitând tot ceea ce mâncaseră, dar numai ca să-şi golească stomacul şi, cu pofta înnoită, s'o ia de la început. Aici însă, evident, e vorba de un alt scop; îmbuibarea la o masă poate veni şi din neputinţa de a rezista la îmbieri.


  • Textual: „... fii grabnic“; corectat după Ebr.


  • În antichitate (ca şi în multe ţări din vremea noastră) cineva mai de seamă era pus să conducă banchetul (să facă protocolul, să anunţe cuvântările etc.).


  • = Fie o cunună reală (de frunze, de flori), ceea ce era obişnuit la cei vechi, fie cununa laudei, a recunoştinţei.


  • În scrierile sapienţiale, cuvântul „lege“ se referă, aproape exclusiv, la legea lui Moise.


  • Drumul neted poate ascunde capcane; în orice împrejurare (chiar favorabilă) prudenţa primează.


  • „Cel ce se joacă cu ea“ e omul ipocrit.


  • Expresia erótima delón s'ar traduce: întrebarea care cuprinde în ea şi răspunsul (un fel de întrebare retorică).


  • În vv. 8-15: Nu calendarul şi sărbătorile (ca puncte de reper) sunt importante, ci faptul că Dumnezeu a rânduit în lume o anumită inegalitate şi o anume alternanţă; dacă cele două categorii de oameni - buni şi răi – sunt puşi la discreţia Creatorului lor, aceasta nu înseamnă că ei nu sunt înzestraţi cu libertate morală (vezi 15, 14-17).


  • Şi aici ca şi în alte părţi ale scrierii, autorul e preocupat de prudenţa maximă.


  • Textul pare a se referi la ritualul prin care un stăpân îşi împropria pe'ntotdeauna robul: îi trecea o undrea prin ureche (Iş 21, 6).


  • O oglindă nu face altceva decât să-ţi prezinte un chip ireal; tot astfel şi visul: el reflectă ceea ce omul are deja în fiinţa lui; cu alte cuvinte, visul nu creează, ci maimuţăreşte.


  • Rostirea dreaptă, sinceră, fără ocolişuri viclene sau ambiguităţi gratuite, e modul de exprimare al înţelepciunii; aşadar, nu în vise trebuie să creadă omul, ci în legea şi în înţelepciunea lui Dumnezeu.


  • Idee generală: actele rituale nu au nici un preţ dacă nu se bucură de acoperire morală.


  • Aşadar, rugăciunea omului smerit (făcută cu smerenie, cu zdrobirea inimii) e mai puternică decât a unui simplu slujitor (care o poate face şi din rutină).


  • În limbajul biblic, cuvântul „neamuri“ înseamnă, deseori, „păgâni“ (ne-evrei).


  • Idealul fiilor lui Israel: eliberarea de sub dominaţia sau tirania neamurilor păgâne.


  • E vorba de carnea de vânat: mai aspră, mai aţoasă, mai greu de mestecat.


  • În lumea antică (inclusiv cea a fiilor lui Israel), doar bărbatul avea dreptul de a-şi alege soţia, fata fiind obligată să asculte de hotărârea părinţilor ei.


  • Autorul face o distincţie clară între cel care-ţi este doar camarad (tovarăş, asociat, fârtat) şi cel care-ţi este prieten; dar şi acesta, la rându-i, poate fi sincer, devotat, sau fals, laş, după cum fârtatul, la nevoie, poate fi devotat (vezi versetul următor).


  • Şi aici, vorbind despre posibilii sfătuitori, autorul recomandă prudenţă maximă.


  • „Simbriaşul pe un an“: mercenarul care se angajează pe un anumit termen, la capătul căruia nu-i pasă dacă treaba la care lucrase până atunci va fi continuată şi dusă la bun sfârşit.


  • „Cuvântul“ (textual: logosul): raţiunea unui lucru de a exista, ceea ce implică raţiunea Celui ce-l aduce la existenţă.


  • „Sfatul“ poate fi şi planul faptei ce urmează a se desfăşura: nimic nu trebuie improvizat.


  • Text dificil, obscur: „Ca semn (urmă) a schimbării inimii, patru părţi se ivesc“; cele mai bune traduceri (preluate şi aici) fac recurs la Textul Ebraic.


  • Adevăratul înţelept îşi adevereşte spusele prin fapte; contextul social este acela care-l validează (vezi v. 26).


  • Boala fiind socotită drept efect şi pedeapsă a păcatului (Lv 26, 14-16; Dt 28, 21-22; Ps 31, 3, 5), bolnavul care recurge la asistenţa medicului putea fi învinuit că înfruntă legea; a fost cazul regelui Asa (vezi 2 Par 16, 12). Nuanţând lucrurile, autorul justifică intervenţia doctorului (el fiind tot creatura lui Dumnezeu), dar cere ca arta medicală să fie însoţită de credinţă şi rugăciune.


  • În pustia Şur, Israeliţii au dat de apă, dar n'au putut să bea, aceasta fiind amară; „atunci Moise a strigat către Domnul, iar Domnul i-a arătat un lemn; el l-a aruncat în apă, iar apa s'a îndulcit“ (Iş 15, 25).


  • Aşadar, dacă ştiinţa omului poate face minuni (inclusiv vindecările uimitoare), adevăratul autor al acestora e Dumnezeu.


  • În ciuda aparenţei, aceste cuvinte nu reprezintă o depreciere a tagmei medicale, ci un avertisment împotriva păcatului care provoacă boala; ştiut este că, odată intrat în mâinile doctorului, pacientul n'o duce chiar uşor. Textul Ebraic e mai nuanţat: „Cel ce face pe viteazul în faţa doctorului, acela păcătuieşte în faţa Ziditorului său“ (apud BJ).


  • Sau: ziua de ieri a fost a mea, ziua de azi e a ta.


  • Sensul primar al cuvântului grammatévs este acela de „scrib“, „grefier“; prin evoluţie semantică, el a ajuns să însemne şi „om învăţat“, „om studios“, „savant“. Acumularea învăţăturii solide se face pe'ndelete, în timp, fără grabă, într'un climat de detaşare faţă de preocupările practice, de fiece moment, care fărâmiţează nu numai timpul, ci şi gândirea.


  • Chiar dacă moare înainte de a fi atins culmile gloriei, înţeleptul poate muri împăcat.


  • Aluzie la facerea lumii, când apele de sus s'au despărţit de cele de jos, după care au apărut mările şi uscatul.


  • Aluzie la revărsarea fertilă a Nilului.


  • Deşi autorul motivează răul din lume ca fiind făcut pentru cei răi, tonului său nu-i scapă o adiere din pesimismul Ecclesiastului.


  • Se pare că e vorba de omul generos.


  • Întrebarea pare a avea o nuanţă de ironie amară.


  • Literal: „În Hades (locaşul morţilor) nu există mustrare în ce priveşte viaţa“. Sensul: De vreme ce pentru toţi este un sfârşit, ce importanţă mai are durata vieţii?


  • Literal: „... să-ţi întinzi coatele peste pâini“. Sens neclar: poate fi vorba de necuviinţă (lipsă de manieră socială – ceea ce, în funcţie de context, e puţin probabil), sau de un gest care ascunde intenţia de a sustrage pâinile.


  • Se pare că aici e vorba de un „necredincios“ din afara poporului evreu – străin, rezident sau prozelit – căruia trebuie să i se facă dreptate fără nici un fel de discriminare.


  • O seamă din aceste precepte derivă din mentalitatea vremii.


  • În relaţie cu stihul următor, unele versiuni occidentale traduc: „Cu o femeie cuvioasă“. Cât despre „pecete“, ea poate să semnifice mijlocul prin care o femeie rea (curioasă) poate fi făcută să-şi stăpânească gura sau mâinile.


  • Verbul paidévo înseamnă a instrui un copil, a-l educa, dar şi a-l pedepsi (a-i da o lecţie), aceasta având, întotdeauna, un sens pedagogic.


  • Versetele 9-14 sunt străbătute, evident, de misoginism.


  • Tonalitate profetică. Autorul trece brusc la un amplu tablou de mare frumuseţe teologică şi literară (cu ecouri din Cartea lui Iov şi din Psalmii lui David).


  • Textual: „Prin cuvinte“; amendat după Versiunea Ebraică. Acest „Cuvânt“ (Lógos) al lui Dumnezeu va fi identificat de Evanghelistul Ioan cu Iisus Hristos, ca a doua Persoană a Sfintei Treimi (In 1, 1).


  • Stih preluat din Codex Sinaiticus (în ed. Rahlfs, notă infrapaginală). „Binecuvântarea“, în limbajul duhovnicesc, înseamnă „aprobarea“. Aşadar, nimic în afara Creatorului.


  • „Sfinţii Săi“: îngerii (cf. Iov 5, 1).


  • „Genunea“: noianul de ape ale mărilor şi oceanelor; „inima“: inima omului (cu genunile ei!).


  • „Semnele vremilor“: astrele, prin care se măsoară timpul, dar în care pot fi descifrate şi fenomene de excepţie, aşa cum va fi steaua care-i va călăuzi pe magi să-L afle pe Pruncul Iisus (Mt 2, 1-11) sau cum vor fi stelele ce vor vesti a doua venire a Domnului (Mt 24, 29-31).


  • „Tărie“: firmament; bolta cerului înstelat (ca în Fc 1, 6).


  • Calendarul Evreilor avea anul lunar; marile lor sărbători erau aşezate în funcţie de mişcarea lunii.


  • Ca şi în limba română, în limbile ebraică şi greacă luna ca astru şi luna ca segment de timp erau numite prin acelaşi cuvânt.


  • „Oştirile de sus“: astrele.


  • Se credea că undeva, deasupra cerului văzut, există rezervele de apă din care se alimentează norii.


  • „Vântul austru“ (uneori, simplu, „austrul“): vântul dinspre sud, cald şi înnăbuşitor (vezi şi Iov 37, 17).


  • „Chit“ (din grecescul kētos): orice fel de făptură animală enormă – peşte sau cetaceu – care trăieşte în apă; monstru marin.


  • În sensul că tot ce există e de la El şi prin El, fără să fie El.


  • După cum se ştie, Enoh a fost strămutat de Dumnezeu într'un loc rămas necunoscut (Fc 5, 24). În cele două stihuri de aici, autorul recurge la un joc subtil – atât muzical, cât şi semantic – între două cuvinte: metatíthemi şi metanoéo; primul înseamnă „a strămuta“, „a schimba“, „a transforma“ (Diogene îi atribuie şi sensul de a părăsi un sistem filosofic în favoarea altuia); al doilea înseamnă „a se pocăi“, dar ca derivat al sensului primar de „a se răzgândi“ (de unde, substantivul metánoia = „pocăinţă“), dar ca derivat al sensului primar: „schimbare de gând, de sentiment“, adoptarea unei poziţii noi faţă de ceea ce a fost; convertire la ceva nou. În opera lor de evanghelizare, Sfinţii Apostoli vor fi avut în minte şi acest verset: aşa cum Enoh, prin strămutare, a devenit un intim al lui Dumnezeu, tot astfel iudeii şi păgânii, prin convertire, devin intimii lui Iisus Hristos.


  • Stihul de faţă va hrăni doctrina asupra unei „rămăşiţe“ a lui Israel, prin care va veni mântuirea (Is 4, 3).


  • E vorba de tăierea-împrejur.


  • Adică de la Marea Roşie până la Mediterana şi de la Eufrat până la hotarul Egiptului.


  • = Asemenea cu a îngerilor. Mai mult, Moise i-a fost prezentat lui Faraon „drept Dumnezeu“ (Iş 7, 1), aşa cum şi'n faţa lui Aaron trebuie să fie tot ca „Dumnezeu“ (Iş 4, 16).


  • Textual: „minunile“; mijloacele extraordinare prin care Faraon a fost silit să le permită Evreilor plecarea.


  • Hiperbolă; de fapt, e vorba numai de Faraon.


  • Iacob şi Israel: unul şi acelaşi popor evreu.


  • Despre Urim şi Tumim vezi nota de la Iş 28, 26.


  • Literal: „i-a umplut mâinile“; expresie pentru gestul ritual al hirotoniei.


  • Într'adevăr, Canaanul a fost distribuit la numai unsprezece din triburile lui Israel; urmaşii lui Levi, ca slujitori ai Domnului, pe Acesta Îl aveau drept „parte“.


  • Dintre fiii unui rege, doar unul moşteneşte coroana, în timp ce urmaşii unui levit devin, toţi, leviţi.


  • = Cei aleşi ai Domnului: fiii lui Israel.


  • Posibilă aluzie la războiul cu Amoreii (Ios 10, 10-15).


  • Adică: a căror inimă nu s'a închinat la idoli (în mentalitatea şi limbajul Vechiului Testament, idolatria era echivalentă cu desfrânarea – infidelitatea femeii faţă de soţul ei).


  • „A judeca“ (aici şi când e vorba de Judecătorii lui Israel): a conduce, a îndruma, a avea autoritate asupra poporului.


  • Grăsimea era socotită partea cea mai bună din carnea unui animal jertfit.


  • Lauda care a stârnit gelozia lui Saul (vezi 1 Rg 18, 6-8).


  • Aceste două ultime stihuri: paralelism sinonimic; e vorba de unul şi acelaşi templu.


  • Autorul nu-l cruţă pe Solomon în ceea ce priveşte pasiunea sa pentru femei, îndeosebi la bătrâneţe, când a cedat în faţa celor de alt neam, admiţând chiar temple idoleşti în Israel (vezi 3 Rg 11, 1-8).


  • Acest ultim stih: profeţie mesianică, înrudită cu aceea a lui Isaia 11, 1-10.


  • Profetul Maleahi anunţase revenirea lui Ilie (Mal 4, 4-5); această revenire devenise un bun comun al aşteptării mesianice, vehiculat şi în vremea Domnului Iisus.


  • Aluzie la învierea unui mort prin simpla sa atingere de osemintele lui Elisei (vezi 4 Rg 13, 20-21).


  • Literal: „Cu mare duh“.


  • „Urâciunile nelegiuirii“: idolii şi capiştile lor.


  • Posibilă aluzie la profeţii mincinoşi, pe care Domnul îi va pedepsi cu ploaie, vânt şi piatră (Iz 13, 10-13).


  • Textual: „... şi au ridicat templul (nann)“; dar în marea majoritate a codicilor: „... şi au ridicat poporul (laón)“; evident, o eroare de transcriere.


  • Simon al II-lea, fiul lui Onia (decedat spre anul 195 î. H.), a continuat opera lui Zorobabel şi Iosua, marele preot fiind pe atunci, deopotrivă, conducător religios şi politic.


  • Nu se ştie ce-ar fi putut fi „îndoita (dubla) înălţime“.


  • Literal: „... când ieşea din casa perdelei“; sfânta-sfintelor (altarul) era despărţit de sfânta (naos) printr'o perdea (catapeteasmă). În cele ce urmează, autorul descrie ritualul prevăzut în Lv 16 pentru ziua ispăşirii.


  • = Părţile din carnea animalelor înjunghiate, pe care marele preot urma să le ardă pe jertfelnic.


  • Textual: „podoaba Domnului“; corectat după Ebr.


  • Textual: „în muntele Samariei“; evidentă eroare de transcriere (de Samarineni e vorba în stihul următor), Sichemul fiind o importantă cetate de lângă muntele Garizim; corectat după Ebr. În realitate, e vorba de Edomiţi, urmaşii lui Esau (Edom); deşi înrudiţi cu Israeliţii, trăiau cu aceştia (ca şi Samarinenii, de altfel) într'o duşmănie perpetuă.


  • Acesta poate fi un text profetic, rezonanţă mesianică din Psalmii 2, 7 şi 109, 1.


  • Nu e vorba de vreo rătăcire de ordin moral, ci de o perioadă de drumeţie încoace şi încolo.


  • Literal: „... în casa învăţăturii“.


  • Această istorisire este una din puţinele pagini ale Vechiului Testament în care o grădină e desemnată prin cuvântul parádeisos = rai.


  • Comunitatea israelită îşi avea propria ei instanţă judecătorească.


  • E vorba de vălul cu care femeile, după obiceiul oriental, îşi acopereau faţa în public.


  • Gest care semnifica punerea sub acuzare.


  • După legea lui Moise, adulterul ambilor parteneri era pedepsit cu moartea (Lv 20, 10).


  • De obicei, execuţia se făcea prin lapidare, în afara cetăţii.


  • Evident, aici nu e vorba de Duhul Sfânt, ci de duhul personal care, prin puritate, e părtaş la sfinţenie.


  • Deşi faptele se petrec în Babilon, istorisirea nu ne oferă nici un indiciu că ar fi vorba de profetul omonim.


  • Cu alte cuvinte: Deşi sunt cu voi, eu refuz să mă fac părtaş la crima voastră!


  • Sfatul bătrânilor îi conferă tânărului, pentru acest caz, împuternicirea de judecător.


  • Procedeu tipic în interpelările avocăţeşti, spre a descoperi şi exploata contradicţiile de amănunt circumstanţial.


  • Canaan (strămoşul Canaaneilor) se trăgea din Ham (Fc 10, 6), în timp ce iudeii (urmaşii lui Iuda) se trăgeau din Sem, un alt fiu al lui Noe.


  • Evident, într'o povestire ca aceasta reperele istorice nu se cer verificate (mai ales când e vorba de Daniel! - vezi Introducerea la Cartea care-i poartă numele).


  • „Bel“: etimologie necunoscută; nu se poate stabili nici o relaţie între el şi Baal, zeitate canaaneană des întâlnită în Vechiul Testament.


  • Posibilă influenţă venită din Egipt, unde, în mod sigur, exista un cult al şarpelui.


  • Groapa de care se vorbeşte şi în Cartea lui Daniel. Regii persani obişnuiau să hrănească lei pentru posibile viitoare vânători.


  • În cazuri speciale, soma = „carne“, „trup“ (de om sau animal) poate avea şi înţelesul de „sclav“ sau „prizonier“ (deci, un om disponibil pentru hrănirea leilor).


  • Alexandru cel Mare (Macedon) 336-323 î. H.; prin el iese din istorie imperiul persan şi intră epoca elenistică.


  • „Chitim“: la început, numele unui orăşel din insula Cipru, apoi numele insulei în întregime, apoi nume al insulelor din Mediterană, apoi al unor ţinuturi riverane; în cazul de faţă, Macedonia.


  • „Servii“ (numiţi astfel de către un cronicar iudeu!) erau generalii cu care Alexandru purtase celebrele lui campanii militare şi cărora el, înainte de a muri, le-a împărţit imperiul. După un secol, liniile de forţă s-au conturat astfel: Începând cu anul 223 î. H., partea de nord a imperiului, cu capitala la Damasc, a fost condusă de dinastia Seleucizilor (până în 125); începând cu 222 î. H., partea de sud a imperiului, cu capitala la Alexandria, a fost condusă de dinastia Ptolemeilor (până în 117).


  • Literal: „diademe“.


  • Antioh al IV-lea Epifan, fiul lui Antioh cel Mare (175-164 î. H.).


  • Gimnaziul era şcoala cea mai populară în epoca elenistică; în ea se cultiva educaţia fizică, un adevărat cult al corpului omenesc nud, ceea ce pentru Iudei era o oroare.


  • Refacerea prepuţului se făcea printr-o mică operaţie chirurgicală menită să ascundă semnul fizic al apartenenţei etnice; la aceasta va face aluzie Pavel în 1 Co 7, 18.


  • (În următoarele trei versete): autorul adoptă tonul şi stilul poetic (aşa cum o va face şi în vv. 36-40).


  • „Vătaful dărilor“: comisarul-şef; mai-marele colectorilor de taxe.


  • Ceea ce se numea altădată „cetatea lui David“ era înălţimea Sionului, unde se afla şi templul; vechiul nume se strămută acum la întreaga colină dinspre apus, pe care Grecii o vor numi Akra.


  • Cu aceasta începe procesul de elenizare forţată. Antioh Epifan desfiinţa astfel decretul de toleranţă al lui Antioh al III-lea, tatăl său, care, aşa cum făcuseră şi regii persani, le îngăduise Iudeilor să-şi ducă viaţa după legea lui Moise. Început sub reacţia sensibilităţii religioase, acest proces va deveni conflict politic, aşa cum se va întâmpla cu creştinii în imperiul roman al primelor trei secole.


  • = Noiembrie-decembrie.


  • Anul 145 al erei seleucide: 167 î. H.


  • „Urâciunea pustiirii“, ridicată deasupra jertfelnicului destinat arderilor-de-tot, era un altar al lui Zeus Olympios, nume pe care limbile semitice l-au tradus prin Baal Şamem = „Domnul cerului“, dar care la Iudei a devenit „urâciunea pustiirii“, ceea ce înseamnă că, odată cu instalarea zeului păgân, templul Domnului a fost părăsit atât de către credincioşi, cât şi de Domnul Însuşi (Iz 10, 18), fapt pentru care Daniel îl numeşte „urâciunea pustiirilor“ (Dn 9, 27). Expresia va fi folosită de Însuşi Iisus (Mt 24, 15; Mc 13, 14) într-un sens mai larg: pe locul cel sfânt al lui Dumnezeu se va instala fie un personaj care va pretinde şi va obţine adorare (Antihrist), fie o nouă formă de idolatrie, menită să pustiască sufletele oamenilor prin alungarea lui Dumnezeu.


  • Ioiarib: după o seamă de cercetători, una şi aceeaşi persoană cu Iehoiarib din 1 Par 24, 7; strămoşul Macabeilor şi, prin ei, al dinastiei Asmoneilor.


  • „Macabeu“ înseamnă „ciocan“. De la Iuda, acest nume va trece asupra întregii familii, şi aşa va intra în istorie.


  • „Asideii“ = „Evlavioşii“; „Credincioşii“: devotaţi apărători şi practicanţi ai legii; vor fi alături în lupta Macabeilor, atâta vreme cât aceasta îşi va păstra caracterul religios.


  • În cărţile Macabeilor sunt întâlnite frecvent două cuvinte: „legea“ (suplinită uneori prin „poruncile“): cea dată prin Moise în muntele Sinai, al cărei nucleu era Decalogul; „legământul“: fiii lui Israel vor fi şi fiii Domnului (Iahvé), atâta vreme cât ei Îi vor rămâne credincioşi întru iubire (ca o soţie faţă de bărbatul ei).


  • Aici e singurul loc din Vechiul Testament în care se întâlnesc cele două sensuri ale unuia şi aceluiaşi cuvânt: zēlos = „râvnă“ (zel, ardoare) şi „gelozie“ (în cele mai multe cazuri, gelozia lui Dumnezeu Care, asemenea unui soţ înşelat, Se aprinde de mânie împotriva poporului infidel – care-L trădează prin idolatrie). În cazul de faţă, râvna omului a împrumutat ceva din gelozia lui Dumnezeu.


  • Simeon e transcripţia grecească a ebraicului Simon; aşadar, una şi aceeaşi persoană cu cel din v. 3.


  • Apoloniu nu e altcineva decât „vătaful dărilor“ menţionat la 1, 29-30, cel ce a organizat o garnizoană a ocupanţilor în Ierusalim. Iosif Flaviu îl numeşte „guvernatorul Samariei“.


  • Literal: „Pentru Cer“; numele lui Dumnezeu este evitat ca în foarte multe alte cazuri, din respect, şi chiar din teama de a fi pronunţat. Aici, corectat după Codex Sinaiticus.


  • Prin „Persia“ se înţeleg aici provinciile de la est de Eufrat, aflate sub stăpânirea Seleucizilor. „Banii mulţi“, de obicei, nu rezultau din colectarea birurilor, ci din jefuirea templelor, operaţie pentru care era nevoie de oaste.


  • = Viitorul rege Antioh al V-lea, care va muri asasinat, după o domnie de mai puţin de trei ani (164-161 î. H.).


  • Elefanţii pe care el, Antioh, îi avusese în campania din Egipt (vezi 1, 17), dar care aici, în regiunile muntoase, s-au dovedit că mai mult încurcă decât ajută (o dificultate pe care Hanibal izbutise s-o depăşească!).


  • Din 2 Mac 8, 10-11 ştim că negustorii de sclavi fuseseră chemaţi de însuşi Nicanor, care voia să strângă bani pentru ca regele să-şi plătească birul faţă de Romani.


  • Literal: „...din ţara celor de alt neam“; în LXX, prin „cei de alt neam“ se înţeleg Filistenii.


  • Urmează un mic poem.


  • Miţpa (pe teritoriul tribului lui Veniamin, alta decât Miţpa Galaadului): localitate situată la cca 13 km nord de Ierusalim.


  • Toate acestea făceau parte din ritualul de doliu, de întristare sau de pregătire a unui eveniment grav, când se cerea cu ardoare ajutorul lui Dumnezeu.


  • După cât se pare, neavând profeţi între ei, Israeliţii deschideau la întâmplare Tora, spre a afla un răspuns dacă şi în ce fel trebuie să înfrunte duşmanul; în acest sens, vezi 2 Mac 8, 23.


  • Nazireu era bărbatul care făcea anumite voturi de abstinenţă pe un anumit termen, la împlinirea căruia aducea o jertfă pe altar.


  • „Trâmbiţe de strigare“: semnale care chemau poporul să strige spre Domnul; de obicei, instrumentele şi vocile se angajau împreună.


  • „Muntele Casei“ [Domnului]: Sionul, pe care se afla templul; expresie întâlnită şi la Mi 3, 12.


  • „Vase sfinte“: nume generic pentru toate obiectele de cult ale templului, inclusiv mobilierul.


  • Pentru „Cerul“ vezi nota de la 3, 18.


  • „...îi ţineau sub împresurare“: îi hărţuiau din toate părţile.


  • „A da anatemei“: unele prăzi de război (inclusiv oamenii) erau declarate ca fiind partea lui Dumnezeu, devenind astfel intangibile; pentru ca însă vreunul din învingători să nu fie ispitit să se atingă de ele, spre mai mare siguranţă erau distruse; în ultimă instanţă, „a da anatemei“: a condamna la moarte sau la nimicire.


  • „Filii“: orăşele-satelit (literal: „fiicele“).


  • Prin „Galileea neamurilor“ (textual: „a străinilor“) se înţelegea partea sudică a acestei provincii, populată de oameni foarte amestecaţi ca etnie, limbă şi obiceiuri; această denumire este întâlnită şi în Is 9, 1, precum şi în Mt 4, 15.


  • „Nabateenii“: trib de arabi nomazi.


  • E vorba de Datema, unde se refugiaseră numeroşi iudei (vezi v. 9).


  • Tehnică de război avansată, menţionată şi la 2 Par 26, 15.


  • Text dificil, cu traduceri diferite; se pare, totuşi, că e vorba de o strategie în care apa torentului trebuia să joace un anumit rol (nici o armată din lume nu ignoră folosirea terenului de luptă).


  • „Scribii poporului“ (aici): ofiţeri însărcinaţi cu administraţia armatei.


  • Verbul paremvállo are două înţelesuri: „a tăbărî“, în sensul de a poposi, a-şi aşeza cortul pentru noapte; „a tăbărî“, în sensul de a se arunca asupra cuiva, a-i sări de gât, a da năvală (sensuri echivalente şi în limba română).


  • Literal: „Bărbatul Iuda“; Iuda cel plin de bărbăţie.


  • Marisa (transcripţie greacă a ebraicului Mareşa): principala cetate a Idumeii, situată la cca 20 km nord-vest de Hebron. Cândva, spre anul 260, centru al negoţului de sclavi.


  • „În ţară străină“: departe de reşedinţa sa; altfel, Persia făcea parte din regatul Seleucizilor.


  • E vorba de inelul cu sigiliul prin care regele întărea autenticitatea unui document; predarea sigiliului echivala, în fapt, cu predarea puterii, Filip devenind regent, dar şi tutore al tânărului Antioh.


  • = În localitatea Tabae, în oaza lui Ispahan.


  • Nu ne sunt cunoscute motivele pentru care tutela asupra tânărului Antioh îi fusese încredinţată lui Filip (poate pentru aceea că Lisias nu onorase aşteptările regelui); oricum, Lisias şi-a păstrat puterea şi se va bate cu Filip (vezi v. 63).


  • E vorba de nou-numita Cetate a lui David (vezi 1, 33 şi nota).


  • În 3 Mac 5, 45 ni se spune că Ptolemeu Filopator îmbătase elefanţii ce urmau să se năpustească asupra Iudeilor. De data aceasta nu mai era nevoie să-i îndoape cu enorme şi costisitoare cantităţi de vin şi tămâie; era suficient să le pună în faţă imaginea (cu mirosul) drogului pe care-l cunoşteau, pentru ca aceasta să le stimuleze, ca reacţie identică, agresivitatea. Peste două milenii, savantul Pavlov va studia acest fenomen, pe care-l va numi reflex condiţionat.


  • E vorba de celebra „falangă macedoneană“, multă vreme considerată drept invincibilă: armată ale cărei rânduri atacau orizontal cu suliţe ce atingeau o lungime de 6 metri.


  • Literal: „hindusul“; om din ţara de unde veneau elefanţii, a cărui etnie îi definea şi profesia.


  • Eleazar, poreclit Avaran, era fratele mai mic al lui Iuda.


  • E vorba de anul de odihnă al ţarinilor, prescris de legea lui Moise (Iş 23, 10-11; Lv 25, 2-7), când nu erau permise nici semănatul, nici recoltarea.


  • „Scorpioni“: arbalete, arcuri cu direcţie precisă.


  • Vezi nota de la v. 49.


  • Demetru era fiul cel mare al lui Seleucus al IV-lea Filopator (187-175 î. H.). Plecarea lui din Roma fusese, de fapt, o evadare. Din 2 Mac 14, 1 ştim că localitatea în care a poposit era Tripoli, port al Feniciei.


  • Adică, de dincolo de Eufrat.


  • Pentru „Asidei“ vezi nota de la 2, 42.


  • Citat liber din Ps 78, 2-3.


  • Cafarsalam: localitate situată în apropierea Gabaonului.


  • „Cetatea lui David“: cea menţionată la 1, 33 (vezi nota).


  • „Această casă“: acest templu.


  • E vorba de Senaherib, regele Asiriei; întâmplarea e istorisită în 4 Rg 19, 35.


  • Luna Adar: februarie-martie.


  • Textual: „...asupra Galatenilor“; e vorba însă de Galii cisalpini â€" din nordul Italiei – supuşi în 222 î. H.


  • E vorba de Filip al V-lea, regele Macedoniei, înfrânt în 197 î. H., şi de fiul său Perseu, învins la 168 î. H. Pentru „Chitieni“ vezi nota de la 1, 1.


  • = Antioh al III-lea (223-187 î. H.), regele provinciei Asia, înfrânt în bătălia de la Magnesia în 189.


  • = Eumene al II-lea, regele Pergamului (197-160 î. H.), a cărui cavalerie avusese un rol decisiv în victoria de la Magnesia.


  • Textual: „... până la munţii Azot“. Se vede că e o eroare de lecţiune; Azot (vechiul Aşdod) nu era situat la munte, ci, dimpotrivă, în câmpie (vezi 10, 77-84).


  • Adică de partea Sirienilor.


  • = Sabatul Israeliţilor.


  • Nabateenii îl primiseră prieteneşte şi pe Iuda Macabeul (vezi 5, 25); simţind că bătălia se apropie, Ionatan vrea să-şi pună la adăpost bunurile.


  • Medeba era o veche cetate de pe platoul Moabului. „Fiii lui Iambre“ nu erau Nabateeni, dar nici nu-i duşmăneau pe Israeliţi, ci voiau numai să profite de un prilej bun.


  • Aluzie la contribuţia esenţială pe care profeţii Agheu şi Zaharia o avuseseră la reconstruirea templului.


  • După toate probabilităţile, e vorba de oarecare triburi arabe.


  • Cele trei ţinuturi (numite în LXX „toparhei“, adică mici teritorii conduse de către un toparh) fuseseră desprinse de către Ionatan din Samaria („Samaritida“) şi anexate la Iudeea; în 11, 34 sunt menţionate pe nume.


  • Iosif Flaviu relatează că oastea lui Alexandru a fugit, urmărită fiind de Demetru. Oricum, biruitor a fost Alexandru.


  • E vorba de Ptolemeu al VI-lea Filometor (180-145 î. H.).


  • Ptolemaida era vechea cetate Aco (menţionată la Jd 1, 31), situată în nordul Palestinei (devenită mai târziu Sfântul-Ioan-de-Acra).


  • meridárhes putea să însemne fie comandantul unei părţi din armată, fie guvernatorul unui anume teritoriu; cum însă „strateg“ (strategós) însemna comandant de oaste, general, e cert că Ionatan fusese învestit cu ambele funcţii: militară şi politică (pe lângă cea sacerdotală).


  • Acesta era Demetru al II-lea Nicator, fiul cel mai mare al lui Demetru I.


  • Prin Celesiria (Cele-Siria) se înţelegea la început valea dintre munţii Liban şi Anti-Liban; în vremea Seleucizilor, ea cuprindea o parte din Siria, Fenicia şi chiar, uneori, Palestina.


  • „Cetăţuia“ Ierusalimului era vechea „cetate a lui David“, pe muntele Sion, pe care trimişii lui Antioh Epifan au ocupat-o transformând-o în „Citadela“ (fortăreaţă) siriană, ea devenind astfel o permanentă ameninţare pentru Israeliţi.


  • După Iosif Flaviu, Lastene era guvernatorul Celesiriei; el îi oferise lui Demetru mercenari, ajutându-l să debarce în Cilicia. Expresia „ruda noastră“ e o simplă formulă de curtoazie.


  • Prin „insulele neamurilor“ se pot înţelege fie neamurile ca atare (unităţi etnice distincte), fie neamurile din insulele Mediteranei (vezi şi nota de la Fc 10, 5).


  • „Dă-ne mâna dreaptă!“: Dă-ne un semn de pace şi îndurare!


  • Trei le cunoaştem din 11, 34; cel de al patrulea (sau primul) putea fi însăşi Iudeea, sau un altul pe care autorul nu-l menţionează.


  • „Scara Tirului“: localitate situată la 15 km sud de marea metropolă a Tirului; drumul de coastă avea numeroase trepte, de unde numele.


  • Din perspectiva capitalei Persiei, prin ţinutul „de dincolo de Râu“ se înţelegeau toate teritoriile situate la vest de Eufrat (transeufratiene); în cazul de faţă, Celesiria.


  • Literal: „... ca să-l scoată din poziţia pe care o deţinea“.


  • Aceasta e prima menţiune a lacului (mării) Ghenizaretului, nume care va deveni celebru prin activitatea şi minunile lui Iisus.


  • Trebuie înţeles că aceştia doi au rămas împreună cu corpurile de oaste pe care le comandau ei; Ionatan fusese părăsit de „ai lui“, adică de cei ce se aflau sub comanda lui directă şi, probabil, a altor câţiva căpitani.


  • Înzestrat şi cu simţ politic, Ionatan ştie că, odată cu prăbuşirea confederaţiei ateniene (146 î. H.), importanţa Spartei creştea în arena istoriei.


  • E vorba de Ares I (309-265 î. H.).


  • Aici e prima menţiune biblică asupra „Cărţilor Sfinte“, expresie prin care se înţelegeau şi alte opere pe lângă Legea lui Moise (Tora), ceea ce denotă că, la acea vreme, canonul Vechiului Testament se afla în plin proces de constituire.


  • O astfel de „scriere“ nu ne este cunoscută. E posibil ca ea să fi fost o simplă ficţiune, folosită în demersurile diplomatice ale vremii. Oricum, legenda era cunoscută în Sparta la vremea când iudeul Iason, pornind de la o asemenea premisă, a căutat să-şi afle scăpare acolo.


  • Hamatul se afla în Siria.


  • Aceştia locuiau în ţinutul dintre Anti-Liban şi Damasc.


  • E vorba de Chedron (sau pârâul Cedrilor).


  • Adida este una şi aceeaşi localitate cu Hadid din Ezr 2, 33.


  • „Marea Câmpie“: între Betşean şi Iordan (vezi şi 5, 52).


  • Adică funcţiile de mare preot, comandant de oaste şi guvernator (meridarh).


  • „... să-i dea iertare“: s-o scutească de toate dările restante şi de cele curente.


  • Textual: „... a făurit o helépolă“, adică [o maşină] de luat cetăţi: un turn rulant, inventat de Demetrios Poliorchetul, fiul diadohului Antigon, pentru asaltarea cetăţilor asediate.


  • Aceasta, din pricina zidului despărţitor pe care Ionatan îl ridicase între Cetăţuie şi oraş (vezi 12, 36).


  • Adică se maturizase; acesta va fi Ioan Hircan.


  • O mie de mine însemna cca o jumătate de tonă!


  • Elul era a şasea lună în calendarul iudaic, adică august-septembrie. Data documentului: 13 septembrie 140 î. H.


  • Textual: „... în Asaramel“, transcripţia cuvântului ebraic care însemna „Piaţa din faţa templului a poporului lui Dumnezeu“ (care era curtea exterioară a sfântului locaş).


  • „A i se adăuga neamului său“, sau „A li se adăuga părinţilor săi“: frumoasă expresie biblică pentru „a muri“.


  • Evident, repetare din neglijenţă.


  • „Etnarh“: conducător de acelaşi neam cu cei pe care-i conduce. După căderea Constantinopolului, însă, în 1453, sultanul îi va conferi acestei noţiuni o sferă mai largă: patriarhul era recunoscut drept etnarh al tuturor creştinilor din imperiu (nu numai al Grecilor).


  • E vorba de Antioh Sidetul (138-129 î. H.), numit astfel fiindcă se proclamase rege la Side, port în Pamfilia (menţionat în v. 23).


  • De fapt, se afla în insula Rodos.


  • Nu s-a găsit nici o monedă care să poarte numele lui Simon; de altfel, acest privilegiu va fi curând anulat (vezi v. 27).


  • Autorul reia istorisirea din vv. 11-14.


  • Se crede că „Abub“ e un nume de origine arabă.


  • Hiliarh: comandant peste o mie de ostaşi.


  • Acest Ioan va fi cunoscut în istorie sub numele de Ioan Hircan.


  • Din timpuri străvechi, comunităţi iudaice se aflau pe toată întinderea Egiptului, dar cele mai mari erau în Elefantina şi în Leontopole. Această scrisoare, pe care Iudeii din Palestina le-au adresat-o în decembrie 124 î. H., îi îndeamnă să rămână credincioşi legii lui Moise şi propriilor lor tradiţii.


  • E vorba de prima domnie a lui Demetru al II-lea (145-138 î. H.).


  • Aluzie la persecuţia lui Antioh Epifan.


  • Denumirea de „Ţara Sfântă“ e preluată de Za 2, 16.


  • Această a doua scrisoare, nedatată, este, de fapt, anterioară primei, scrisă probabil în 164 î. H. Cât despre Aristobul, acesta era evreu alexandrin, creator al metodei alegorice şi al teoriei potrivit căreia filosofii greci şi-au extras doctrina din cărţile lui Moise (Osty). Mai târziu, în creştinism, prin şcoala catehetică a lui Panten şi Origen, Alexandria va deveni centrul metodei de interpretare alegorică a Sfintei Scripturi, spre deosebire de şcoala din Antiohia, care propunea o interpretare literală.


  • Antioh Epifan fusese pedepsit de Dumnezeu cu o moarte tragică.


  • Nanaia (sau Nana): zeitate babiloniană a naturii şi a fecundităţii, pe care Grecii au identificat-o cu Artemis şi Afrodita.


  • E vorba, probabil, de una din scrierile apocrife atribuite lui Ieremia.


  • = Muntele Nebo (Dt 32, 49; 34, 1); dar istorisirea care urmează nu se potriveşte cu ceea ce ştim din Cartea lui Ieremia şi din alte surse biblice. De altfel, cortul dispăruse odată cu construirea templului lui Solomon, iar de chivot nu s'a mai ştiut nimic din 587 î. H., când templul fusese jefuit şi dărâmat de către Nabuzaradan, generalul lui Nabucodonosor. Ideea autorului este aceea de a întreţine credinţa că aceste lucruri încă există, ascunse, ca o continuitate a cultului iudaic.


  • Autorul se referă la sărbătoarea Corturilor (vezi 3 Rg 8, 65-66), dar versetul nu se leagă logic cu ceea ce îl precedă.


  • Aceste „Amintiri ale lui Neemia“ reprezintă, probabil, o scriere pierdută, ca multe altele.


  • Moştenirea: „Ţara Sfântă“; următoarele trei daruri sunt preluate din Iş 19, 6 (vezi nota cu toate explicaţiile de rigoare).


  • Istoria lui Iason trebuie să fi fost o lucrare stufoasă, cu mare încărcătură de date, evenimente, personaje şi episoade nesemnificative. De aici, nevoia unui rezumat.


  • „Sfânta Cetate“: Ierusalimul.


  • E vorba de Onia al III-lea, fiul lui Simon al II-lea, din linia marilor preoţi ai epocii persane. Simon este cel căruia Isus, fiul lui Sirah, îi aduce o amplă laudă în capitolul 50.


  • Ispravnic: administrator, intendent.


  • Pentru „trebile negustoreşti din piaţă“, Septuaginta foloseşte cuvântul agoranomía, adică totalitatea tranzacţiilor comerciale din piaţa unui oraş; „agoranomul“ era, în Grecia, inspectorul (sau poliţaiul) pieţei. După unii exegeţi, e posibil ca administratorul templului să fi deţinut, concomitent, şi funcţia de agoranom, cumul dezaprobat de către marele preot.


  • Aceste depozite ale săracilor intrau sub incidenţa sacralităţii (cf. Dt 27, 19). Grecescul parakatathéke înseamnă „depozit încredinţat de către cineva cuiva“ (în Grecia: bani depuşi într'o bancă).


  • „Înaltul Stăpân“ îl traduce aici pe grecescul dynástes = „suveran“, „stăpân absolut“, „domn suveran“. Prin „Puteri“ (exousías) se înţelegeau oştile îngereşti.


  • Aceste trei substantive traduc un singur cuvânt grecesc: saghé, care înseamnă „echipament“; în speţă, „harnaşament“ (tot ceea ce trebuie pentru înşeuarea şi conducerea unui cal).


  • o Méghistos Theós = „Dumnezeul Cel-mai-Mare“ (superlativul absolut).


  • Numele său real, ebraic, era Isus (omonim al fiului lui Sirah), dar, spre a-şi etala simpatia şi zelul faţă de elenism, şi-l schimbase în grecescul Iason.


  • Despre „gimnaziu“ vezi nota de la 1 Mac 1, 14.


  • „Efebiul“, la Greci, era aşezământul public în care adolescenţii erau pregăţiţi pentru maturitate prin exerciţii fizice, dar şi printr'un sistem de instruire intelectuală.


  • Antiohia era capitala occidentală a imperiului seleucid. Oferta lui Iason era, într'adevăr, aceea a unui renegat.


  • = Un fel de globalizare avant la lettre, dar nu prin consens popular, şi nici prin presiuni din afară, ci prin servilismul unui uzurpator.


  • Prin „acropole“ se înţelege, aici, locul de pe muntele Sion situat la nord-vest de templu, pe care, mai târziu, Irod cel Mare va întemeia fortăreaţa Antonia.


  • pétasos era, la Greci, o pălărie cu boruri largi, menită să apere de soare sau de ploaie, pe care tinerii din gimnazii o purtau, obligatoriu, în timpul exerciţiilor de gimnastică. Expresia: „a aduce sub pălărie“ însemna, tot la Greci, a înrola un tânăr în practicarea acestor exerciţii; la autorul de faţă: a-i sili pe tineri să adopte practici şi obiceiuri păgâne (cultul nudului uman).


  • Se pare că e vorba de gongul care anunţa începerea unei întreceri atletice.


  • BJ şi TOB traduc: „... se grăbeau să ia parte la împărţirea, oprită de lege, a uleiului pentru întrecerile gimnaste“ (ar fi vorba de uleiul cu care atleţii îşi ungeau corpul înainte de luptă).


  • E vorba de sfârşitul tragic al lui Iason (5, 8-10) şi de al urmaşului său Menelau (13, 4-8), cei doi arhierei renegaţi.


  • De fapt, aceste jocuri se ţineau din patru în patru ani (autorul a socotit aici şi anul jocurilor precedente) şi erau dedicate puternicului Melcart, zeul Tirului şi al Cartaginei, pe care Grecii l-au identificat în Hercule.


  • Triremă: vas de război cu trei rânduri de vâsle dispuse în trei niveluri.


  • Vezi 3, 4.


  • „Ciprioţii“ erau mercenari din Cipru care se aflau, la acea vreme, în mai toate ţările imperiului seleucid.


  • Dafne era cetate cu drept de azil, inviolabilă.


  • Sciţilor – locuitori ai ţinuturilor din nordul Mării Negre – le mergea numele că sunt poporul cel mai crud şi mai neîndurător.


  • „În vremea aceea“: spre anul 168 î. H.


  • E vorba de cea de a doua expediţie a lui Antioh Epifan împotriva Egiptului; prima avusese loc cu un an înainte.


  • Păţania lui Eliodor se află istorisită în 3, 7 şi urm.


  • „Misarh“: comandantul mercenarilor proveniţi din Misia (regiunea din nord-vestul Asiei Mici).


  • Versiunile româneşti precedente traduc: „... l-a trimis pe un bătrân atenian“, datorită faptului că grecescul géron, gérontos înseamnă „bătrân“. Principalele traduceri occidentale de limbă franceză (BJ, TOB, OSTY) traduc: „... l-a trimis pe Geronţiu Atenianul“, având în vedere, pe de-o parte, că regele nu putea trimite un oarecare (un anonim) într'o misiune atât de importantă şi, pe de alta, că substantivul comun géron a devenit (ca multe altele) nume propriu (în monahismul românesc: Gherontie). Versiunea de faţă adoptă acest punct de vedere.


  • Pe muntele Garizim se afla templul construit de Samarineni în opoziţie faţă de cel din Ierusalim (vezi şi nota de la In 4, 9). Nevrând să fie trataţi ca Iudei, Samarinenii se grăbeau să iasă în întâmpinarea dorinţei regelui.


  • Procesiunile dedicate lui Dionisos (la Romani: Bahus) aveau, de obicei, caracter orgiastic.


  • Scalparea era practicată de Sciţi, cunoscuţi prin cruzimea lor.


  • Text important, care atestă credinţa într'o viaţă viitoare, de după moartea trupului, obţinută prin înviere; prezentă la Iezechiel (37, 1-14) şi la Daniel (12, 1-4) în dimensiunea ei profetică, această credinţă este întâlnită acum la nivel popular, aşa cum o avea şi Marta, sora lui Lazăr (In 11, 24).


  • Evident, regele nu cunoştea limba ebraică (în timp ce prizonierii evrei cunoşteau greaca!).


  • A fi „prieten al regelui“ însemna a avea un rang de mare nobleţe.


  • Se vede că, sub influenţa tradiţiei egiptene, perioada de alăptare era, şi la Evrei, mult mai lungă decât cea obişnuită.


  • Text foarte important: prima aserţiune expresă, în Vechiul Testament, asupra faptului că Dumnezeu a creat lumea din nimic.


  • După aproape nouăsprezece secole (în 1714), la Istanbul, sultanul, după ce îi decapitase pe primii trei din cei patru fii ai lui Constantin Brâncoveanu, a încercat să-l înduplece pe cel mai tânăr, Matei, să apostazieze; consultându-şi tatăl, acesta, înainte de a muri şi el, l-a îndemnat la martiriu. Toţi cinci sunt sfinţi ai calendarului creştin.


  • „Copiii Cerului“: Copiii lui Dumnezeu; ca în multe alte cazuri, autorul evită să scrie (şi cu atât mai puţin să pronunţe) numele lui Dumnezeu (vezi şi nota de la 1 Mac 3, 18).


  • E vorba de Filip Frigianul, menţionat în 5, 22 şi 6, 11.


  • Acest eveniment nu ne este cunoscut din alte surse.


  • Cohortă (speīra): unitate militară de cel mult 600 de oameni.


  • Grecescul fýlarhos: „şef de trib“; în cazul de faţă, comandantul triburilor arabe din oastea de mercenari a lui Timotei, învinse la începutul campaniei lui Iuda Macabeul împotriva acestuia (vezi 12, 10-11).


  • Acesta va fi Antioh al V-lea Eupator, crescut de către Lisias, adversarul lui Filip.


  • Au recurs la acest procedeu spre a asigura puritatea focului care urma să ardă jertfele.


  • Chislev: noiembrie-decembrie.


  • Textual: „tirsuri“; termen păgân, folosit în limbajul religiilor misterice.


  • pséfisma = hotărâre publică obţinută prin vot cu pietricele (procedeu obişnuit în Elada).


  • Nu ştim dacă acest Ptolemeu Macron este una şi aceeaşi persoană cu Ptolemeu, fiul lui Dorimene, din 4, 45-46.


  • A blasfemia: a profera insulte şi injurii la adresa lui Dumnezeu (nume pe care Evreii nu cutezau nici cel puţin să-l pronunţe).


  • Textual: „epitropul“ (cel căruia i s'a încredinţat gestionarea unei proprietăţi); în cazul de faţă, tutorele (cel căruia i s'a încredinţat creşterea şi educarea unui minor). Despre Lisias ca locţiitor regal şi tutore vezi 1 Mac 3, 32-33.


  • Tutorelui Lisias nu-i era peste mână să constrângă voinţa unui rege care era încă copilandru.


  • Textual: „... a douăzeci şi patra a lui Zeus Corintianul“. Se pare însă că Dios Korínthios este o alterare a lui Dióskoros, numele unei luni din calendarul cretan, sau a lui Dioskorínthios, numele unei luni din calendarul macedonean. De ce un act oficial era datat cu numele unei luni provinciale, e un semn de întrebare. Oricum, documentul a fost redactat în primăvara anului 164 î. H.


  • „Părintele nostru“: Antioh al IV-lea Epifan. „Să stea laolaltă cu zeii“: apoteoza imperială, adoptată de Alexandru cel Mare şi continuată de Seleucizi.


  • „A da mâna dreaptă“: semn de pace, de reconciliere.


  • „Xantic“: numele unei luni din calendarul macedonean, corespunzător lunii Nisan din calendarul iudaic.


  • Folosind şi alte manuscrise greceşti, importanţi biblişti occidentali cred că, în realitate, legaţii (ambasadorii) Romanilor implicaţi în acest text erau trei: Quintus Memmius, Titus Manilius şi Manius Sergius (BJ, TOB).


  • Altul decât Timotei din 10, 24 şi 10, 38: comandantul Transiordaniei (1 Mac 5, 11).


  • Altul decât misarhul din 5, 24.


  • Altul decât celebrul Nicanor, fiul lui Patrocle, din 8, 9; acesta era comandantul mercenarilor ciprioţi.


  • Ioppe: Iaffa de astăzi.


  • Iamnia: oraş portuar situat la 20 km sud de Ioppe; Yebna de astăzi. După dărâmarea Ierusalimului (70 d. H.), Iamnia – care în vremea lui Iosua Navi se numea Iabneel (Ios 15, 11) – a devenit sediul marelui sinedriu şi al unei importante şcoli rabinice.


  • Aici începe un episod fără nici o legătură cu precedentul (nu trebuie uitat să scrierea de faţă e un rezumat al uneia mult mai ample).


  • „Berbec“: armă ofensivă, menită să spargă ziduri; un sul de lemn, lung, mânuit de ostaşi, în capătul căruia se afla, făcut din fier sau bronz, un cap de berbec.


  • Haraca: probabil Datema din 1 Mac 5, 9 sau Rafon din 1 Mac 5, 37. Cât despre Iudeii Tubieni, s'ar putea să fi fost cei din Tob (Jd 11, 3) sau, poate, din Tubi – 1 Mac 5, 13; oricum, în Galaad.


  • E vorba de incinta templului zeiţei Atargatis, importantă divinitate arameeană, soţia lui Hadad, adoptată de Sirieni.


  • „Sărbătoarea Săptămânilor“ se prăznuia la şapte săptămâni după Paşti (vezi Lv 23, 15 şi urm.)


  • „Cincizecimea“ era numele grecesc (pentékoste) al sărbătorii Săptămânilor, adică a cincizecea zi după Paşti; importanţa ei se va vedea în capitolul 2 din Faptele Apostolilor: în această zi de praznic Se va pogorî Duhul Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli şi va lua fiinţă Biserica lui Hristos.


  • Altul decât cel pomenit în versetele 19 şi 24.


  • Textual: „hlamidă“; la vremea aceea, hlamýs, hlamýdos însemna cazacă (pelerina scurtă a unui cavalerist); mai târziu, cuvântul s'a încetăţenit cu semnificaţia de mantie regală.


  • Deuteronomul (7, 26) le interzicea Iudeilor să introducă „urâciuni“ (idoli sau obiecte idoleşti) în casele lor; în ciuda acestor restricţii, cuceritorii Iamniei (12, 9) nu rezistaseră ispitei.


  • Evreilor nu le era străină credinţa în învierea morţilor, aşa cum o găsim la Iov 19, 25-27; Is 26, 19; Iz 37, 1-14; Dn 12, 1-2; aici însă e pentru prima oară când se exprimă clar doctrina – în nucleu – a rugăciunilor pentru morţi, motivată tocmai de credinţa că aceştia vor învia; prin rugăciunile celor vii, morţii obţin iertarea păcatelor, obţinând astfel statutul celor ce au murit împăcaţi cu Dumnezeu.


  • De origine persană, acestea erau care de luptă în ale căror spiţe se aflau plantate, ca nişte aripi deschise, lame de coasă; e uşor de imaginat ravagiile pe care acestea, în mare viteză, le făceau în rândurile inamice. Le folosise şi Antioh al III-lea în bătălia de la Magnesia.


  • Despre Menelau, mare preot, dar şi mare mituitor, vezi 4, 23-29, 43-50.


  • Tortura prin cenuşă fusese împrumutată de la Perşi.


  • Literal: „... cu cel ce se afla în casa de pe el“. Despre turnul de pe spatele elefantului de luptă vezi 1 Mac 6, 37. Totuşi, bătălia de la Modein nu poate fi confundată cu cea de la Bet-Zaharia.


  • Filip, primul tutore al tânărului rege, îl avea ca rival pe Lisias; pentru motive lesne de înţeles, acesta din urmă l-a determinat pe Antioh să facă pace cu Iudeii.


  • Hegemonide: general sirian, căruia Antioh i-a încredinţat comanda asupra zonei riverane, prin aceasta înţelegându-se că lui Iuda îi recunoscuse de facto suveranitatea asupra principalului teritoriu.


  • Gherenienii: locuitorii oraşului Ghera – numele mai nou al vechiului Gherar –, situat în sudul Canaanului, între Gaza şi Beer-Şeba.


  • „... se pângărise pe sine“: acceptase elenismul.


  • Despre „Asidei“ vezi 1 Mac 2, 42 şi nota.


  • „Elefantarh“: comandantul trupei de elefanţi pregătiţi anume pentru război; demnitate atestată de autorii profani.


  • Israeliţii erau „partea Domnului“ (vezi Dt 32, 9).


  • Acest „Desau“ (de altfel, necunoscut) ar putea fi transcrierea eronată a localităţii Adasa, situată în apropiere de Cafarsalamul din 1 Mac 7, 31.


  • Aceeaşi motivaţie, de ordin moral, o avusese şi Saul înainte de a se arunca în propria lui sabie (1 Rg 31, 4).


  • Trofeul (trópaion) era un monument al unei biruinţe militare, ridicat pe locul unde începuse fuga duşmanului (de la tropé = fugă) şi care expunea armele şi prăzile capturate de la inamic.


  • Cititorul a observat, desigur, că victoriile lui Iuda Macabeul se explică nu atât prin strategia militară, cât prin moralul oamenilor săi.


  • Autorii greci făceau o distincţie foarte clară între óneiros = vis în timpul somnului, şi hýpar = vedenie (viziune) în stare de veghe (aceasta din urmă având un caracter de obiectivitate). În textul de faţă, „un fel de vedenie“ este un adaos menit să-i confere visului o credibilitate totală, în sensul că acesta fusese atât de puternic şi de clar încât i se putea conferi statutul unei vedenii.


  • Despre Onia vezi nota de la 3, 1.


  • Se presupune că Onia răspundea unei întrebări – chiar numai din privire – a lui Iuda: Cine e acesta?


  • = La loc deschis, fără existenţa unui spate acoperit.


  • „Cântec voios“ traduce cuvântul paián care, în antichitatea greacă, avea un înţeles special: cântec solemn, pe mai multe voci, închinat lui Apollo şi intonat în ocazii cu totul aparte; cântec de îmbărbătare înaintea unei lupte, cântec de biruinţă după. Faptul că Nicanor înainta astfel, în numele unui zeu păgân, era o blasfemie de natură să-i întărâte şi mai mult pe combatanţii iudei.


  • În limbajul Vechiului Testament, cel mai cumplit blestem aruncat asupra unui duşman era acela ca stârvul său să fie dat spre mâncare păsărilor cerului şi fiarelor pământului, adică să nu aibă parte de mormânt.


  • Joc de cuvinte: grecescul epîheiron înseamnă şi „braţ“, şi „răsplată“ (sau „pedeapsă“).


  • Pentru „vot obştesc“ vezi nota de la 10, 8.


  • = Februarie-martie.


  • E vorba de sărbătoarea Purimului (vezi Est 9, 20-28), care, de altfel, a absorbit-o pe ceastălaltă.


  • Oamenii antichităţii nu beau vinul curat, ci amestecat cu apă; nu să se îmbete, ci să se răcorească desfătându-se.


  • Anticii citeau cu voce tare – mai puternică sau mai joasă –, dar rosteau textul; vezi şi nota de la FA 8, 28.


  • E vorba de Ptolemeu al IV-lea Filopator, care a stăpânit Egiptul între 222 şi 204. Sub domnia lui a început declinul regatului ptolemaic. Înainte de aceasta, însă, l-a învins pe Antioh al III-lea (cel Mare) în bătălia de la Rafia, în 217, eveniment prevestit de către profetul Daniel (11, 11-12).


  • Două mine cântăreau peste un kilogram!


  • heironomîa: mişcările tactice, ritmice (folosite frecvent în pugilistică), prin care un luptător, părând că bate în retragere, îşi oboseşte adversarul până la lovitura decisivă.


  • „Credincios“: fidel; Cel care-Şi ţine cuvântul dat (prin legământul încheiat cu fiii lui Israel, cărora le va fi Tată atâta vreme cât ei Îl vor asculta).


  • Evident, Simon se ruga în ebraică, limbă pe care regele nu o cunoştea.


  • somatofýlax (folosit mai des la plural) = gardă de corp; în sens mai larg: om care se învârte, ca un satelit, în preajma unui rege sau comandant de oaste.


  • „Poporul de rând“: băştinaşii Canaanului. Iudeilor li se ridica dreptul de a se socoti „poporul ales“, elita neamurilor din regat.


  • Dionisos (la Romani, Bahus): zeul fertilităţii, al cărui cult implica şi rituri orgiastice (beţie şi desfrâu).


  • Menţiune clară despre religiile misterice ale antichităţii greceşti, frigiene, egiptene şi persane, în care se pătrundea printr'un lung şi complicat proces de iniţiere. Aici poate fi vorba de misterele de la Eleusis, legate de cultul lui Dionisos.


  • Fireşte, din rândul Iudeilor nu lipseau oportuniştii.


  • Scena povestirii se strămută în Alexandria Egiptului, unde se afla o importantă comunitate iudaică.


  • Aici nu e vorba de vecinii, prietenii şi partenerii de negoţ din 3, 10, ci de gloata amorfă, cu instincte primare, gata oricând să se desfete la vederea unui spectacol sângeros.


  • Corabia era o galeră, la ale cărei vâsle se aflau, de obicei, sclavi sau condamnaţi.


  • Acest recensământ special urmărea, de fapt, evidenţa averilor ce urmau să fie confiscate după ce proprietarii lor vor fi fost omorâţi.


  • „Pronia dumnezeiască“: purtarea de grijă a lui Dumnezeu.


  • Vinul, în care se punea tămâie pisată, constituia un drog care, administrat în cantităţi excesive, îi făcea pe elefanţi să devină irascibili, furioşi, agresivi (vezi v. 45).


  • Sciţii locuiau ţinuturile din nordul Mării Negre şi erau faimoşi prin cruzimea lor.


  • Ptolemaida: cetate-port la Marea Mediterană, în nordul Palestinei, nu departe de muntele Carmel. Sub vechiul ei nume, Acco, a stat sub stăpânirile Egiptului şi Asiriei. În epoca elenistică a devenit centrul adversarilor lui Iuda Macabeul. În anul 65 î. H., cetatea va intra sub stăpânirea Romanilor; în cea de a treia călătorie, Sfântul Pavel va poposi în ea o zi (FA 21, 7-8). În Evul Mediu, cruciaţii o vor numi „Sfântul Ioan de Acra“ şi o vor stăpâni aproape două sute de ani. Astăzi, Acra. „Rodoforon“ înseamnă „Purtătoare-de-trandafiri“.


  • În textul de faţă, cuvântul grecesc génesis înseamnă şi arbore genealogic, şi naştere. Capitolul le cuprinde pe amândouă, dar centrul naraţiei este naşterea lui Hristos.


  • Soţ legal, menit s'o reprezinte atât pe ea cât şi pe Fiul ei în faţa autorităţilor şi a societăţii.


  • Generaţii.


  • Acest episod se deschide prin particula adversativă = dar, adică: spre deosebire de ceea ce (sau de cum) a fost înainte. Este folosită şi la FA 5, 1 spre a marca incorectitudinea soţilor Anania şi Safira în contrast cu cinstea totală a lui Barnaba. În cazul de faţă, intenţia Evanghelistului este aceea de a demonstra că dacă strămoşii după trup ai lui Iisus s'au născut în chip firesc, naşterea Sa a avut un caracter suprafiresc, aşa cum e istorisită mai jos.


  • Cu respectul legilor şi al adevărului; inocent.


  • La Evrei, logodna nu era o simplă promisiune, ci un legământ sacru, cu putere legală.


  • Numele Iisus înseamnă „Domnul este (Cel ce dă) mântuirea“.


  • În limbajul biblic: a cunoaşte (o femeie): a avea legături trupeşti (cu ea). Evanghelistul e preocupat aici numai de faptul că Iisus S'a născut din Fecioară (prin zămislirea de la Duhul Sfânt). Textul de faţă nu atestă în mod explicit pururea-fecioria Mariei, aşa cum ea reiese din restul Evangheliilor şi din tradiţia Bisericii, dar nici nu o infirmă. Adverbul-prepoziţie héos = până, până ce, până când, are şi semnificaţia de continuitate, perpetuitate (Bailly). Verbul care o precede, ouk egínosken = nu a cunoscut-o (redat în limbile moderne prin perfectul compus), este în original imperfectul durabil (Osty), adică exprimă o acţiune care nu se termină, care nu are un capăt. Compară pe héos de aici cu cel din 2 Rg 6, 23: [Micol] „n'a avut copii până în ziua morţii ei“; Ps 109, 1: „Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale“; Mt 28, 20: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului“; Lc 2, 37: [Proorociţa Ana] „văduvă până la optzeci şi patru de ani“. În toate cazurile, héos nu semnifică un capăt al acţiunii sau situaţiei care-l angajează (că adică Micol ar fi avut copii după moarte, că Fiul n'ar mai fi şezut de-a dreapta Tatălui după înfrângerea vrăjmaşilor, că Iisus n'ar mai fi cu apostolii după sfârşitul veacului, că proorociţa Ana s'ar fi recăsătorit după vârsta de 84 de ani), de unde rezultă fără echivoc că textul de faţă nu implică o legătură maritală între Iosif şi Maria, nici înainte şi nici după naşterea lui Iisus.


  • Irod cel Mare (Idumeul). Rege al Iudeii şi vasal al Romei. Ocupând tronul prin uzurpare şi crimă, principala lui grijă, de-a lungul celor 33 de ani de domnie, a fost aceea de a nu şi-l pierde; bântuit de bănuieli, nu a ezitat să-şi ucidă doi din cei zece fii ai săi.


  • Înţelepţi ce se ocupau cu astrologia; după tradiţie, din părţile Persiei sau Arabiei.


  • Noul-Născut era definit drept rege prin naştere (în fapt, descendent al lui David), ceea ce va stârni reacţia lui Irod.


  • După Sfinţii Părinţi, trei daruri, trei simboluri: aurul, regalitatea; tămâia, dumnezeirea; smirna, suferinţa prin Patimi.