Sf. Ioan Casian: Dumnezeu nu vede postul ca fiind bun prin natura lui, ci prin lucrările lui cele bune; altfel, el devine chiar dăunător, după cuvântul Domnului: „... dacă ei vor posti, Eu nu le voi auzi rugăciunile“ (Ir 14, 12).
În sensul: Dacă te vei feri să le spurci (să le profanezi).
Sf. Isaac Sirul: Deseori ne mirăm că în timp ce facem rugăciuni şi batem mătănii nu avem nici un semn că Dumnezeu ne aude. Iată că profetul ne lămureşte. Aduceţi-vă aminte de Dumnezeu în toată vremea, şi El Îşi va aminti de voi ori de câte ori veţi cădea în răutăţi.
Isaia devine necruţător cu consângenii săi, care varsă sânge de profeţi, Îl mint pe Dumnezeu şi îşi înşală semenii.
Literal: „vasilisc“; specie de şarpe veninos (ca şi „aspida“).
Teodoret crede că e vorba de ursul căruia i s\'au răpit puii (eventual, femela) şi de porumbiţa care fără\'ncetare îşi gângureşte plânsul.
Pavel va cita textul acesta ca pe o profeţie mesianică (Rm 11, 26).
Intuind dimensiunea profetică a acestui text, Sf. Ioan Damaschin a construit din el o cântare pascală: „Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit; saltă acum şi te bucură, Sioane!; iar tu, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău“ (Cântarea a noua din Slujba Învierii, devenită şi parte a Axionului pascal).
Sfinţii Ioan Hrisostom şi Chiril al Alexandriei observă că textul nu are acoperire în istoria Evreilor, deoarece nu toţi s'au întors din captivitatea babilonică sau din cea egipteană; aşadar, profeţia se referă mai degrabă la Biserica lui Hristos, constituită în aria tuturor neamurilor.
„piatră scumpă“: cf. Codex Sinaiticus.
Numele proprii din vv. 6 şi 7 reprezintă ţinuturi locuite de triburi nomade şi idolatre.
Sf. Grigorie de Nyssa: Virtutea e uşoară şi plutitoare: cei ce trăiesc în ea sunt asemenea celor ce „zboară ca norii“ şi „porumbeilor alături de pui“.
„Insulele“ pot fi, aici, ostroave din largul apelor, sau, în concordanţă cu Fc 10, 5, „neamurile“.
Foarte exact: „îţi vor sta la dispoziţie“.
Stihul acesta se află numai în Codex Purpureus; la Origen, sub asterisc; există în vechile ediţii româneşti.
„se vor închina“: se vor prosterna până la pământ (vezi şi Mt 2, 2 şi 11).
glýmma = imagine sau inscripţie gravată; gravură; cizelură. (Termenul ebraic: „Laudă“). O seamă de Sfinţi Părinţi cred că acest „lucru-din-daltă“ este opera de rafinare şi interpretare a textelor sacre, făcută de exegeţii şi pedagogii Bisericii.
Sfinţii Părinţi comentează pe larg faptul că textul acesta a fost citat de Însuşi Iisus ca referindu-se la Sine (Lc 4, 18-21). Sf. Ambrozie al Milanului: Ca Fiu al Omului, Hristos a fost uns şi trimis să propovăduiască Evanghelia. În acest sens avem şi mărturia Tatălui către Ioan Botezătorul: „Cel peste Care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt“ (In 1, 33). Sf. Atanasie cel Mare: Iată că Domnul, Cel care-L dă şi-L trimite pe Duhul Sfânt (In 20, 22; In 15, 26), în cazul de faţă este uns cu El, adică devine subiect al lucrării Duhului, ceea ce-L va face să spună: „Cel ce va grăi cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar cel ce va grăi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat“ (Mt 12, 32). Aşadar, dacă două persoane sunt, fiecare şi în acelaşi timp, mai mică şi mai mare decât cealaltă, înseamnă că ele sunt, în fapt, egale. Sf. Irineu al Lionului: Textul acesta descoperă lucrările Persoanelor Treimice, osebite în egalitatea fiinţială: Tatăl, Cel ce unge, Fiul, Cel ce este uns, şi Duhul, ungerea însăşi.
Literal: „cele pustiite înainte de multe generaţii“.
Primele trei stihuri ale versetului 7 sunt extrase din Codex Purpureus, în concordanţă şi cu Textul Ebraic; ed. Rahlfs le menţionează în nota infrapaginală.
În sensul: le voi da roada străduinţei lor.
Sfinţii Ioan Hrisostom şi Chiril al Alexandriei văd această frază în gura lui Iisus Hristos.
În tâlcuirea Sfântului Chiril al Alexandriei, întreaga profeţie din acest capitol se referă la Biserică. Cel ce vorbeşte este Însuşi Mirele.
Unii Părinţi cred că „paznicii“ sunt îngeri care neîncetat Îl laudă pe Dumnezeu; alţii (ca Sf. Ioan Hrisostom) îi au în minte pe slujitorii Bisericii (preoţi, cântăreţi, monahi şi monahii), care neîncetat, ziua şi noaptea, Îi cântă imnuri Domnului.
Chemarea profetului (şi, prin el, a lui Mesia) are caracter universal, prin „neamuri“ înţelegându-se, ca de obicei, păgânii.
Versetele 1-6: teribilă diatribă împotriva tuturor duşmanilor Domnului, simbolizaţi aici prin Edom (trib învecinat cu Israeliţii şi neîmpăcat adversar al acestora). Pornind de la simbolismul numelor proprii (Edom = pământ, Bosor = sânge), Fericitul Ieronim (precum şi alţi Părinţi, de altfel) reţine dimensiunea profetică a textului, ca referindu-se la Hristos cel înviat sau la Hristos cel înălţat: Cine este Acesta care Se înalţă din pământ, care Se înalţă din sânge?
Lin: cuvă mare de lemn în care strugurii recoltaţi erau zdrobiţi prin călcare cu picioarele. Simbol al modului în care un biruitor îşi zdrobeşte duşmanii sub picioarele lui şi ale cailor, pe câmpul de luptă. Metafora linului se află şi în Ap 14, 19-20.
M'a izbăvit: cf. traducerii şi interpretării lui Teodoret al Cirului.
Scârbit de ingratitudinea poporului ales, Domnul Şi-a îndreptat preferinţa spre alte neamuri; prefigurare a universalităţii Bisericii de mai târziu.
Vechea şi stăruitoarea racilă a israeliţilor: înclinarea spre idolatrie.
Idolatriei i se adaugă ipocrizia, păcat ce va fi aspru judecat, în faţa fariseilor, de Iisus.
Acor (Achor): vale situată în apropierea Ierihonului, unde Iosua Navi îl executase pe Acan pentru că acesta încălcase rânduielile Domnului (vezi istoria în Ios 7, 14-26).
Expresie aidoma cu cea din Ps 50, 4: păcatul săvârşit cu bună ştiinţă de insul care, în acelaşi timp, îşi asumă şi răspunderea, acceptând consecinţele.
Sf. Chiril al Ierusalimului: De vreme ce fiii lui Israel poartă şi astăzi numele pe care le-au avut în vremea patriarhilor şi a profeţilor, înseamnă că „numele cel nou“ este acela al creştinilor, binecuvântaţii lui Dumnezeu pe'ntreg pământul.
Sf. Irineu observă: Apostolul Pavel afirmă că „Ierusalimul-cel-de-sus e liber, cel ce este mama noastră“ (Ga 4, 26), iar Evanghelistul Ioan mărturiseşte: „Şi-am văzut cetatea cea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu“ (Ap 21, 2); acestea, în legătură imediată cu „cerul cel nou şi pământul cel nou“ din Ap 21, 1.
„Pomul vieţii“ (Fc 3, 22) era menit să le ofere viaţă veşnică celor ce vor mânca din roadele lui.
Profetul reia, condensat, tabloul din 11, 6-7.
Sensul exact al cuvântului hypopódion este acela de „scăriţă la trăsură“ sau, după caz, „scăunelul pe care cineva se urcă spre a ajunge cu mâna undeva mai sus“. Prin extensie: „aşternut“ (ca în Ps 98, 5 şi 109, 1). Aici: perniţa-scăunel din faţa unui fotoliu, pe care pot fi rezemate picioarele.
Sf. Grigorie de Nyssa: „Mâna“ lui Dumnezeu nu e altceva decât puterea Fiului Său Cel Unul-Născut, Logosul „prin Carele toate s\'au făcut“.
Profetul înfierează fără cruţare jertfele aduse sub semnul ascuns al nelegiuirii; în ultimă instanţă, jertfele materiale ale Vechiului Testament.
Extraordinară anticipare a poruncii lui Iisus asupra iubirii vrăjmaşilor (Mt 5, 44).
Revine imaginea din 26, 17-18, dar cu o altă semnificaţie: lumea cea nouă se va naşte năprasnic şi minunat, nu în trepte şi firesc. Sf. Ioan Damaschin vede aici o profeţie asupra lui Iisus Hristos, Cel ce în chip minunat (supranatural) S'a născut din Fecioară; e de crezut că Maria nu a avut chinurile facerii: dacă zămislirea nu a fost precedată de plăcere, ea nu putea fi urmată de durere.
Verbul panegyrízo (folosit numai aici în V. T.) înseamnă „serbare naţională“ sau „serbare la care participă toată lumea“.
Sf. Ambrozie al Milanului: „Râul“ nu e altceva decât Duhul Sfânt despre care Domnul Iisus vorbeşte în Evanghelia după Ioan: „râuri de apă vie vor curge din inima lui“ (a celui ce crede'n Mine). De râul avântat al Duhului Sfânt vorbeşte şi David în Psalmul 45, 4: „Avânturile râului înveselesc cetatea lui Dumnezeu“.
După Teodoret al Cirului, numelor de mai sus le-ar corespunde: Tarsis = Cartagina; Put = Libia; Lud = Lidienii; Meşec = Capadocienii; Tubal = Ibericii (Spaniolii). Cât despre Elada, e numele primar al Greciei.
După Sfinţii Părinţi, profeţie clară asupra apostolilor pe care Iisus îi va trimite să vestească Evanghelia la toate neamurile, sub „semnul“ Crucii.
Versetele 22-24: Final cu dimensiune eshatologică (aşa cum va fi întâlnit şi în Mt 25, 46): durată veşnică, închinare veşnică, pedeapsă veşnică.
Ideea centrală a acestei viziuni este aceea că selecţia oamenilor se face în circumstanţe extreme, în condiţii-limită, cum a fost captivitatea babilonică a fiilor lui Israel.
În LXX textul acestui capitol este cuprins în capitolul 33.
Septuaginta cuprinde versetele 1-16 în capitolul 34 (dar cu o numerotare diferită). T. M. le-a adăugat o seamă de note şi precizări pe care versiunea de faţă le include în paranteze simple. Numerotarea versetelor 1-16 o urmează pe aceea din vechile ediţii româneşti.
În Septuaginta, capitolul 35.
În Septuaginta, capitolul 36.
În Septuaginta, capitolul 37.
În Septuaginta, capitolul 38.
În Septuaginta, capitolul 39.
În Septuaginta, capitolul 40.
În Septuaginta, capitolul 41.
În Septuaginta, capitolul 42.
În Septuaginta, capitolul 43.
În Septuaginta, capitolul 44.
În Septuaginta, capitolul 45.
În Septuaginta, capitolul 46.
În Septuaginta, capitolul 47.
În Septuaginta, capitolul 48.
În Septuaginta, capitolul 49.
În Septuaginta, capitolul 50.
În Septuaginta, 51, 1-30.
În Septuaginta, capitolul 51, 31-35.
În Septuaginta, capitolul 26. Revenind la nota din 26 titlu: Profeţiile asupra neamurilor şi-au păstrat în Septuaginta locul lor original, în urma introducerii din capitolul 25. Versiunea Ebraică însă le-a strămutat către sfârşitul cărţii, adică în capitolele 46-51, socotindu-se că prezenţa lor în prima parte încarcă paginile cu prea multe texte de aceeaşi factură stilistică. Vechile versiuni româneşti au preluat această intervenţie; cea de faţă face la fel, dar trimiţând la textele corespunzătoare din Septuaginta, pentru eventuale confruntări.
În Septuaginta, capitolul 29.
În Septuaginta, capitolul 31.
Versetele 1-5: în LXX, 30, 17-21;
versetele 6-21: în LXX, 30, 1-16;
versetele 22-26: în LXX, 30, 29-33;
versetele 27-32: în LXX, 30, 23-28;
versetele 33-37: în LXX, 25, 14-19.
În Septuaginta, capitolul 27.
În Septuaginta, capitolul 28.
Anatot (astăzi, Anata): localitate situată la 5 km nord-est de Ierusalim.
Versetele 2 şi 3 indică perioada activităţii profetice a lui Ieremia: din 626 până în iulie 587, adică aproape 40 de ani.
Ieremia nu a fost „predestinat", ci ales să devină profet; preştiinţa lui Dumnezeu atestă faptul că, odată chemat, alesul nu-şi va folosi libertatea respingând propunerea, ci, dimpotrivă, acceptând-o (chiar dacă cu îndoială şi şovăiri, aşa cum se vede mai departe).
Versetele 11 şi 12 sunt construite pe jocul a două cuvinte: „migdal", care în ebraică se numeşte şaqed, şi „veghetor", care, în aceeaşi ebraică se cheamă şoqued. Aşadar, migdalul, cel ce veghează cu nerăbdare să vină primăvara pentru a fi cel dintâi care înfloreşte (uneori la sfârşitul lui ianuarie), devine simbol al lui Dumnezeu, Cel-pururea-veghetor.
Mânia lui Dumnezeu, aducătoare de pedeapsă, e provocată în principal de aplecarea Iudeilor spre idolatrie; pe păgâni i-au preferat, de păgâni vor fi chinuiţi.
Acest verset, omis în versiunea LXX (ed. Rahlfs), este preluat din T. M.
Literal: „mila"; sentimentul uneori matern pe care o femeie îl are pentru bărbatul iubit.
Literal: karmel, cuvânt ebraic care înseamnă „ţinut verde" şi care a dat numele Muntelui Carmel.
Chitim: localitate în Cipru; nume al Ciprului; termen generic pentru universul insular al Mediteranei.
Chedar: pustiu locuit de triburi nomade.
Ebr.: „te-au ras pe cap". Aluzie la invaziile egiptene din 608-605.
Textual: „apa Ghihonului". După toate probabilităţile, acesta era numele unui braţ din Delta Nilului.
„Râuri": Eufratul şi afluenţii lui.
Idolatria (practicată pe înălţimi şi'n crânguri) era socotită adulter (faţă de Dumnezeu), dar şi desfrâu (sacru) în înţelesul propriu al cuvântului.
Potrivit Legii date lui Moise (Dt 24, 1-4), femeia repudiată de soţul ei şi recăsătorită cu un altul nu se mai putea întoarce la primul. Iuda nu fusese repudiat, dar devenise infidel prin repetate desfrânări idolatre.
Triburile Iuda şi Israel sunt văzute ca două surori, fiice ale aceluiaşi Părinte, care s'au dedat desfrânării. Tema va fi reluată de Iezechiel în capitolul 23.
„Ruşinea" (aici): Denumire metaforică a zeului Baal.
Textual: jurământ în vorbire directă.
Istoria se desfăşoară sub mâna lui Dumnezeu; El îi stârneşte pe năvălitori şi tot El îi alungă. În fapt, potrivit lui Herodot, spre anul 625 (adică la puţin timp după avertismentul lui Ieremia) triburi scitice, venite pe văile apelor nordice ale Mării Negre, au invadat Siria şi Palestina; în înţelegere cu Asirienii, au ajuns până în Egipt.
Aluzie la profeţii mincinoşi.
Experienţa celor patruzeci de ani ai rătăcirii lui Israel prin pustie, presărată cu răzvrătiri idolatre, pare să fi lăsat în subconştientul acestui popor un anume „duh" al nesupunerii, ca un morb dobândit printr'o boală lungă. Textul Masoretic e tern: „Un vânt arzător din munţii golaşi în pustie se'ndreaptă spre fiica poporului Meu“.
Un „duh“ care-L face pe Dumnezeu să exclame: „Destul! M'am săturat!“
Literal: „în pântece“. De fapt, o astfel de durere se simte în plexul solar, dedesubtul plăcii sternale. Cuvintele sunt ale profetului.
aisthetérion = „simţ“ (uneori: „organ de simţ“), folosit numai aici în V. T. Va mai fi folosit de Pavel în Evr 5, 14.
„roşu“: culoare-simbol a femeii desfrânate.
„Viu este Domnul“ era expresia cu care începea un jurământ, că adică el era făcut în numele lui Dumnezeu. Judecătorul nedrept sau martorul mincinos care rosteşte această formulă comite o blasfemie care se pedepseşte.
Sărăcia sau slăbiciunea sunt uneori invocate drept scuze pentru atitudinea sau fapta nedreaptă.
Supunerea faţă de Dumnezeu văzută ca jug şi legământul cu El ca legătură (vezi şi 2, 20).
Leul, lupul şi leopardul: simboluri ale inamicilor de primprejur.
Din nou, adulterul ca simbol al pervertirii idolatre.
= ale cetăţii Ierusalimului.
Certarea lui Dumnezeu nu e niciodată dusă până la capăt; din cei pedepsiţi mai e cruţată o „rămăşiţă“, din care Dumnezeu Îşi reface poporul.
Reaua-credinţă merge până într'acolo încât neagă chiar şi evidenţa cea mai la îndemână a prezenţei lui Dumnezeu: profeţii.
E vorba de profeţii mincinoşi care s'au ridicat între timp.
Tecoa: localitate la 18 km sud-est de Ierusalim (patria profetului Amos). Bethacherem: localitate în regiunea Betleemului.
Literal: „înălţimea“; statura celei ce ţine capul sus.
Pedagogie divină: Părintele îşi pedepseşte copilul pentru ca acesta să nu rămână fără tată.
Unii exegeţi cred că şi aici, în acest verset, este tot vocea profetului, care i se substituie vocii lui Dumnezeu. Istoria e ca un tăvălug, suferinţa devine generală.
Aici: mâna lui Dumnezeu întinsă a ameninţare (ca în Is 5, 25).
Foarte exact: „fractura“.
Ebr.: „linişte“. Contextul însă se referă la un popor impur.
În Codex Alexandrinus şi T. M.: „un neam mare se va ridica“...
„Dascăl de'ncercare“ vrea să-l traducă pe dokimastés (folosit numai aici în V. T.) = „examinator“, „controlor“, „judecător“ (de la verbul dokimázo = „a încerca“, „a cerca“, „a pune la probă“).
Literal: „calea“, dar cu înţelesul de „conduită“, „fel de a fi“.
Imaginea e preluată din procesul de topire a metalelor: Minereul de argint este introdus peste o massă de plumb topit; acesta, sub influenţa aerului şi a căldurii, devine oxid de plumb, din care argintul se separă, rămânând deasupra, în timp ce zgura se depune la fund. Acest proces nu lucrează însă şi asupra lui Israel, în care totul e pervertit, totul e pe dos, în dezacord chiar cu elementele naturii.
= argint rezidual, argint-rebut, nefolositor. Aici: „argint-lepădătură“ în virtutea jocului de cuvinte din originalul grecesc.
Versetul 1 e omis în LXX, ed. Rahlfs; preluat aici din ed. rom. 1914 ( preluat, la rândul său, din Versiunea Ebraică).
„din veac şi până'n veac“ = dintotdeauna pe'ntotdeauna.
Şilo: localitate la cca 30 de kilometri nord de Ierusalim, loc sfânt în vremea judecătorilor, care adăpostise Cortul Mărturiei (Ios 18, 1), distrus de Filisteni ca pedeapsă a lui Dumnezeu împotriva poporului Său neascultător.
„oştile cerului“: În mitologia popoarelor canaaneene, duhuri ale astrelor. T. M.: „Regina cerurilor“, nume total inadecvat pentru Astarte (Iştar), zeiţa babiloniană a amorului, a cărei efigie era imprimată pe turte dulci.
„jertfe-de-băuturi“: libaţii.
Verset omis în LXX, ed. Rahlfs, şi preluat din Versiunea Ebraică.
Tofet: locul în care erau arşi copiii jertfiţi zeului Moloh.
E vorba de cultul astrelor, care a avut o mare înrâurire în vremea regilor Manase şi Amon.
Următoarele trei versete lipsesc din LXX (ed. Rahlfs numerotează lacunar), ele fiind, de fapt, reluarea textului din 6, 12-15; vechile ediţii româneşti, ca şi cea de faţă, le preiau din Versiunea Ebraică.
Literal: „... pe toţi cei ce şi-au tăiat-împrejur netăierea'mprejur“. Verbul următor lămureşte că e vorba de ipocrizia celor ce cultivă forma golită de conţinut. Circumcizia (instituită prin Avraam – Fc 17, 1-13) era semnul trupesc al legământului dintre Dumnezeu şi om, dar alianţa era menită să opereze în planul credinţei şi al moralităţii.
E vorba de deprinderile idolatre.
hypóstasis = „substanţa“. Se traduce şi prin „fiinţa“, „fiinţarea“ (ca în Evr 11, 1). Aici e vorba de ipostaza divină a poporului ales, popor alcătuit din „aleşii“ în care locuieşte Dumnezeu. T. M.: „Adună-ţi lucrurile de pe jos, tu, cea împresurată!“. (Se pare că îndemnul îi este adresat cetăţii Ierusalimului, personificare a „casei lui Israel“).
Imaginea este aceea a cortului mărturiei, care era acoperit cu învelitori de piele.
= Omul nu face nimic (sau nimic pân'la capăt) doar prin propriile sale puteri.
În Codex Alexandrinus: „şi l-au mistuit pe Israel“.
„Legământul“ sau „Legea“. Descoperirea unui exemplar al Deuteronomului, în anul 622, a provocat o revigorare religioasă în care Ieremia a jucat un rol aparte. Osty a identificat influenţe lexicale directe ale Deuteronomului asupra primelor 12 versete ale acestui capitol.
„cuptorul cel de fier“: metaforă pentru „ţara Egiptului“, preluată din Dt 4, 20 (vezi şi nota respectivă).
Poporul Acestui Dumnezeu – Dumnezeul acestui popor: cei doi parteneri ai alianţei (legământului).
„cărnurile sfinte“ erau numite astfel de idolatrii care le aduceau drept jertfă zeilor lor.
Metafora evocă măreţia măslinului, dar şi rodnicia lui, ca acela'ntru care „oamenii Îl preamăresc pe Dumnezeu“ (Jd 9, 9).
„a pune lemn în pâine“ = a pune otravă în mâncare (interpretare după tradiţia rabinică).
Anatot: locul de naştere al lui Ieremia (vezi nota de la 1, 1).
În sensul spuselor lui Isaia: „Poporul acesta [...] mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui e departe de Mine“ (29, 13).
În T. M. stihul este precedat de o introducere: „Adună-i ca pe nişte oi la'njunghiere“.
În sensul: Dacă nu te poţi descurca într'o situaţie normală, uşoară, cum vei putea s'o faci în situaţii mult mai grele?
„freamătul Iordanului“: se pare că e vorba de freamătul ierburilor înalte sau al tufişurilor de pe unele maluri ale râului, în care se ascund şi mişună sălbăticiuni.
Preoţii Vechiului Testament purtau cingătoare (brâu) de in (Lv 16, 4).
= ca nu cumva să se creadă, din cele ce urmează (v. 7), că a putrezit din cauză că era udă.
Ebr.: „îi voi umple cu beţie“. Ebrietatea îl lipseşte pe om de vigoare şi discernământ.
Ebr.: „că turma Domnului se duce'n robie“.
Închise, probabil, de Edomiţi, ale căror triburi le atacau adesea. Aşadar, dacă primejdia vine din nord, nu-i chip de scăpare spre sud.
Imagine tare (şi, totuşi, eufemistică) a desfrânatei (simbol al idolatriei lui Israel) care nu-şi mai poate ascunde păcatele.
„trecător“, în sensul exact: străin în trecere prin ţară; străin aşezat temporar într'o ţară; rezident.
= să rătăcească de la drumul cel drept şi adevărat; să-şi schimbe direcţia, ca un vânt nestatornic.
Aluzie la definiţia pe care Dumnezeu Şi-a dat-o Sieşi în faţa lui Moise: „Eu sunt Cel ce este“ (vezi Iş 3, 14 şi nota). Aluzie proprie Septuagintei.
Moise şi Samuel, mijlocitori clasici între oameni şi Dumnezeu (cf. Ps 98, 6-8).
Regele Manase restaurase idolatria (cultul lui Baal şi pe al Astartei) în Iudeea, în Ierusalim, în chiar interiorul templului, şi vărsase mult sânge nevinovat (4 Rg 21, 3-16).
= în toate intrările prin care vor pătrunde duşmanii.
Literal: „dacă eu n'am stat lângă Tine“ (ca mijlocitor).
În faţa fierului (săbiei) ce ameninţă (conform Versiunii Ebraice) dinspre miazănoapte, rezistenţa lui Iuda e subţire, şubredă, ca o armură de tinichea.
= pe întregul teritoriu al ţării.
Mai exact: a celor ce cultivă zeflemeaua; a celor ce iau totul în derâdere.
E vorba de o vindecare incertă ca chipul oglindit într'o apă tulbure.
Mai limpede: te voi restaura (apokatastéso) în starea de dinainte.
Ritualuri funebre păgâne, interzise fiilor lui Israel prin Lv 19, 28; 21, 5; Dt 14, 1, dar care continuau să fie practicate, prin contaminare.
Locurile unde se practica, de obicei, închinarea la idoli.
În limbajul biblic: „cale“ = purtare, conduită, fel de viaţă.
Idolii („urâciunile“) sunt numiţi „stârvuri“ pentru că nu aveau viaţă.
De vreme ce Dumnezeu e Dumnezeu, El nu poate fi creat; dacă nu este, nici atât!
Amintirea repetată, persistentă, a păcatului face ca acesta să devină şi lăuntric; e motivul pentru care Sfinţii Părinţi duhovniceşti recomandă alungarea lui din minte.
„sfintele crânguri“ erau zone vegetale consacrate unor zeităţi. Textul Ebraic le desemnează prin cuvântul aşera = Astarte, zeiţa erosului şi a fecundităţii, al cărei cult orgiastic se consuma uneori în crânguri sau desişuri destinate anume.
„muntele Meu“: Ierusalimul ca simbol al fiilor lui Israel.
Versetele 1-4 reprezintă un text lacunar în Septuaginta; ele sunt extrase (ca şi în vechile ediţii româneşti) din Versiunea Ebraică.
T. M.: „Inima e mai vicleană decât orice, şi stricată; cine e'n stare s'o pătrundă?“.
Ebr.: „în pământ“ (adică în Şeol, locuinţa morţilor).
„să vină“ = să se plinească; să-i vedem puterea.
„ziua omului“ (cf. T. M.:) = „ziua fatală“; „ziua dezastrului“; „ziua nenorocirii“. Sens: N'am dorit să mă bucur de nenorocirea pricinuită de omul rău („ziua cea rea“ din versetul următor).
„casa olarului“ era unul din atelierele de olărit ce se aflau, după toate probabilităţile, în valea Ben-Hinom, la sud de Ierusalim.
„la roată“; literal: „pe pietre“: cele două lespezi de piatră fixate pe axul vertical al roţii olarului.
Parabola olarului pune accentul pe atotputernicia lui Dumnezeu faţă de fiii lui Israel (ca şi faţă de oameni, în general), care, la rândul lor, sunt şi ei fiinţe cu voinţă liberă.
„fecioara lui Israel“: totalitatea fiilor lui Israel. Expresie sarcastică, menită să reliefeze prăpastia dintre puritatea originară şi decăderea ce i-a urmat.
Păcatul (începând cu uitarea de Dumnezeu) contrazice însăşi ordinea firească a aşezărilor şi fenomenelor naturii; ca atare, păcatul e nefiresc prin însăşi natura lui.
Formele exterioare ale cultului nu folosesc la nimic, dacă sunt lipsite de conţinut.
Ebr.: Poarta Teson = Poarta Olăriei. Locul ei nu a putut fi încă determinat de către arheologi.
„au înstrăinat“: l-au făcut de nerecunoscut.
Cunoscutele jertfe de copii ce i se aduceau lui Baal.
„temniţa jilavă“: termenul grecesc sugerează o celulă pe ai cărei pereţi se scurge apă; termenul ebraic însă poate fi echivalat prin: „l-a pus în butuci“.
surghiun = exil; robie; deportare.
Versetele 7-18 cuprind poemul cel mai dramatic, cel mai zguduitor, din ciclul confesiunilor lui Ieremia. Profetul e stăpânit de sentimentul că misiunea sa e un fel de tiranie pe care Domnul o exercită asupră-i, o povară care-l copleşeşte şi de care, totuşi, nu poate scăpa, ea constituindu-se în forul său interior ca o flacără perpetuă. Cu toate acestea, el simte că Domnul îi stă alături, ceea ce însă nu-l împiedică să-şi blesteme ziua în care s'a născut, cu accentele tragice ale lui Iov.
= N'au fost în stare să priceapă Cine, totuşi, îl apără.
„Viaţa ca o pradă“: expresie ce pare mai degrabă un proverb; chiar dacă e pândită de ucigaşi, ea merită să fie trăită, ca una ce constituie bunul suprem al omului. Cu această sintagmă şi-a intitulat Marin Preda una din cărţile sale.
Toponimie proprie Septuagintei. S'ar putea să fie numele locului în care a trăit Dalila, cea care l-a trădat pe Samson (Jd 16, 4), nume folosit ca metaforă pentru Ierusalim, cetatea care L-a trădat pe Domnul.
„necredincioşi“ în sensul: fără nici un Dumnezeu; lipsiţi de simţ moral.
Liban şi Galaad: simboluri ale măreţiei şi mândriei.
E vorba de Iosia, ucis în anul 609, şi de Ioahaz, deportat, tot atunci, în Egipt.
„ibovnicii“ (aici): regii şi căpeteniile lui Iuda.
„calea“: purtarea; comportamentul; orientarea.
Păstorii, meniţi să pască turmele, vor ajunge să fie păstoriţi de vânt.
Literal: „Viu sunt Eu“; echivalentul jurământului: „Pe viaţa Mea!“
T. M.: „inel în mâna Mea cea dreaptă“. Desigur, ar putea fi vorba de un inel cu pecete, dar aici imaginea e mult mai puternică: pecete scrisă (întipărită) pe mâna Mea cea dreaptă. Expresia poate fi întâlnită şi în Cântarea Cântărilor: „O, pune-mă pe inimă pecete, /pecete vreau să fiu pe braţul tău!“ (8, 6).
„Înscrie-l“ = trece-i numele şi rangul în cronica arborelui genealogic.
T. M.: „Fără-copii“; unul care n'a izbutit în zilele lui.
„odraslă“: lăstar de-abia ivit din rădăcină sau tulpină şi care, la rându-i, va lăstări; sensul primar este acela de „răsărit“ (punct cardinal sau timpul când se iveşte soarele); folosit în limbajul profetic, termenul Îl indică pe Mesia. – „îndreptăţită“, în sensul de „justă“, „justificată“, „legitimă“; îndreptăţirea sau dreptatea sunt valori asociate frecvent profilului mesianic (vezi mai jos).
„va înţelege“: va avea inteligenţă comprehensivă.
„cu încredere“: în siguranţă.
Versetele 7 şi 8 repetă, aproape cuvânt de cuvânt, textul din 16, 14-15. Este motivul probabil pentru care originalul Septuagintei le aşază la sfârşitul capitolului 23.
Urmează o seamă de diatribe împotriva falşilor profeţi, uneori de o ascuţime care pare a afecta tagma ca atare; acestea, prin pana unui profet!
hypóstema, cuvânt rar, folosit de numai trei ori în Sfânta Scriptură, cuprinde ideea unui suport pe care se reazemă ceva de deasupra: „bază“, „fundaţie“, „temelie“, dar şi pe aceea de spaţiu interior inaccesibil sau, oricum, greu accesibil. În T. M.: „sfatul“; aici însă e mai mult: adâncul de taină al lui Dumnezeu ca reazem al lumii.
Unele vise pot fi căi ale revelaţiei dumnezeieşti, altele însă pot fi înşelătoare sau, pur şi simplu, pretexte pentru şarlatanie. Important e discernământul asupra originii şi conţinutului.
Prin imitaţie şi impostură, falşii profeţi „împrumută“ termenii şi tonul limbajului profetic autentic spre a crea impresia de autenticitate; în fapt, e un furt.
Somnul falşilor profeţi nu e un somn adevărat, înlăuntrul căruia se produc visele, ci o moţăială al cărei „vis“ nu poate fi altceva decât un produs al zonei confuze dintre conştient şi subconştient. Observaţie de mare subtilitate, omisă în T. M.
Versetele 33-40 sunt construite în jurul unui cuvânt-cheie. În ebraică, massa înseamnă, pe de-o parte, „mesaj“ (rostit cu voce tare), pe de alta, „povară“. Grecescul lemma are aceeaşi dublă semnificaţie: în general, tot ceea ce iei sau primeşti, „câştig“, „profit“, dar şi „luare“ în posesie de către puterea divină, de unde: „inspiraţie“, „profeţie“. Aşadar, mandatul profetic este „povara“ pe care Dumnezeu o pune pe grumazul alesului Său. Ieremia protestează împotriva adversarilor săi, profeţii mincinoşi, care, prin abuz şi impostură, îşi atribuie o asemenea povară.
apokathístemi = „a restaura“; „a restabili“; „a readuce pe cineva sau ceva în starea dintâi“.
popor – Dumnezeu: cei doi poli ai vechiului legământ dintre Domnul şi Israel.
Condiţia restaurării: întoarcerea sinceră şi totală („din toată inima“) la Dumnezeu.
= Cei ce, pesemne, pactizaseră cu ocupanţii şi scăpaseră de exil.
= Cei ce, probabil de frica apropierii lui Nabucodonosor, se refugiaseră în Egipt.
T. M. adaugă: „lor şi părinţilor lor“.
T. M. adaugă: „adică în primul an al lui Nabucodonosor, regele Babilonului“.
T. M. adaugă: „voi trimite la Nabucodonosor, regele Babilonului, robul Meu“. Aşadar, păgânii înşişi sunt servitorii Domnului, instrumente prin care Dumnezeu intervine şi lucrează în istorie.
T. M.: „îi vor sluji regelui Babilonului“.
= cifră rotundă pentru durata exilului babilonic.
LXX plasează versetele 15-38 în capitolul 32.
„adunătură“: oameni amestecaţi, fără o anume identitate de grup.
Popoarele aflate sub ameninţare par a fi împărţite în patru grupe: 1. Egiptul; 2. la vest, Filistenii; 3. la est, Edomul, Moabul şi Amonul; 4. la sud-est, Dedanul, Temanul şi Buzul (BJ). Prin „toţi regii“ (T. M.: „toate regatele“) de la miazănoapte se înţeleg Asiria şi Babilonia, de unde se revărsau cele mai multe şi mai devastatoare invazii.
E vorba de vinul (mustul) ce se obţinea prin zdrobirea strugurilor, cu picioarele desculţe, în lin; metaforă pentru zdrobirea duşmanilor, folosită şi în Ap 14, 19 (vezi nota).
„cu tot trupul“: cu fiecare om în parte.
„în ziua Domnului“: în ziua când Domnul va veni; T. M.: „în ziua aceea“.
„berbecii turmelor“: masculii de care ascultă oile.
Gramatical şi logic, text dificil; singularul „leu“ (cine?: Dumnezeu? Nabucodonosor?) este urmat de un plural, „ei“ (de asemenea, fără nici o determinare). Exegetic, ar putea fi procedeul stilistic folosit deseori de profeţi, potrivit căruia cauza e precedată de efect (motiv pentru care evenimente viitoare sunt prezentate la timpul trecut, ca şi cum ele ar fi avut loc).
Despre Şilo vezi nota de la 7, 12.
Miheia e citat din memorie, uşor diferit.
Literal: „în groapa fiilor poporului său“.
Şafan era scribul (secretarul) regelui Iosia, cel ce, potrivit relatării din 4 Rg 22, 8-10, i-a citit acestuia „cartea legii“ descoperită în templu la 622. Tot el, împreună cu fiul său Ahicam, a fost trimis de rege s'o consulte pe proorociţa Hulda. Se pare că Ieremia avea relaţii strânse cu familia lui Şafan.
După o variantă ebraică: Ioiachim.
E vorba de un jug de lemn, asemenea celui de la grumazul boului. Cele două bare, de sus şi de jos, erau legate în vechime prin două curele de piele, toate înconjurând astfel grumazul animalului. Deseori însă numirile lor se amestecă, ceea ce explică pluralul acolo unde se pare că nu trebuie; „jug“ era numită şi fiecare bară sau curea în parte.
Ideea: e preferabil să vă supuneţi ocupantului în propria voastră ţară decât ca acesta să vă ducă robi în ţară străină; (aceasta, pentru că Nabucodonosor este „robul Domnului“).
Odoarele templului capturate de Nabucodonosor în vremea regelui Iehonia (4 Rg 24, 13).
Odoarele templului s'au întors acasă din ordinul lui Cirus (Ezr 1, 7-11).
E vorba de scrisoarea pe care Ieremia a trimis-o, după toate probabilităţile, la doi sau trei ani după deportarea din 597. În Babilon, profeţii mincinoşi întreţineau iluzia deportaţilor că exilul va fi de scurtă durată şi că se vor întoarce curând acasă. Realist – şi sigur pe viziunile sale anterioare (cele două coşuri cu smochine, 24, 1-10), prin care ştia că acest exil va fi de lungă durată şi că avea darul de a-l purifica pe adevăratul Israel –, Ieremia îndeamnă la aşezare şi rânduială.
Textual: „pentru ei“ (locuitorii acelei ţări).
Versetele 16-20, text lacunar în LXX şi transferat aici din T. M.
maíno (printre altele) = a fi lovit de delir profetic. T. M.: tot exaltatul care o face pe profetul.
În acest capitol şi în cel următor se oglindeşte revirimentul religios şi naţional produs de reforma lui Iosia (622), în contextul căruia Ieremia le anunţă celor din regatul de nord eliberarea din robie şi întoarcerea acasă.
= cuvintele cuprinse în capitolele 30 şi 31.
În limbajul biblic, chinul femeii care naşte (ţinându-se cu mâinile de coapse) e imaginea celei mai cumplite dureri.
Dublu sens: 1. Iacob va scăpa din strâmtorare (ca fapt); 2. A fost nevoie de strâmtorare pentru ca el să se mântuiască.
Versetele 10-11, 15 şi 22: texte lacunare în LXX; preluate din T. M.
Vocea duşmanilor care-l cred pe Iacob părăsit de Dumnezeu.
Textual: „era cald“ (adică nu se răcise prin moarte).
Nu e vorba doar de înălţimile Samariei, ci de tot ţinutul.
„muntele lui Efraim“: regiunea deluroasă din centrul Palestinei, unde se aşezase tribul lui Efraim.
„la sărbătoarea Paştilor“: menţiune proprie Septuagintei.
„insulele cele de departe“: posibilă aluzie la arhipelagurile din largul Mediteranei; sau, într'un sens mai larg, la neamurile pământului, numite de Moise „insule“ (Fc 10, 5, 32).
Profeţie asupra uciderii pruncilor din aria Betleemului, de către Irod cel Mare. Text citat, cu mici nuanţe, de Evanghelistul Matei (2, 18). În această zonă era situat orăşelul Rama, în vecinătatea căruia se afla mormântul Rahelei, strămoaşa triburilor Efraim şi Manase, deportate în 721, după căderea Samariei.
Rostire adresată Rahelei.
Ocara conştiinţei pentru păcatele din tinereţe.
= Metaforă pentru starea de veghe (expresie proprie Septuagintei).
Sau: „Domnul a creat condiţii de siguranţă pentru o nouă plantaţie“.
Posibilă tâlcuire: Chiar dacă „rămăşiţa lui Israel“ (v. 7), întoarsă din robie, ar fi nesemnificativă ca număr, Domnul a creat deja condiţii sigure pentru apariţia unor noi generaţii; oamenii crescuţi din acestea – chiar cei lăturalnici – se vor bucura de ocrotirea lui Dumnezeu. În perspectivă profetică: Domnul a creat condiţii sigure ca, pornind de la „rămăşiţa lui Israel“, să-Şi facă o plantaţie nouă: Biserica Sa, ai cărei membri, chiar de pe margini, se află sub ocrotirea dumnezeiască. Textul Masoretic e complet diferit: „Că Domnul a făcut un lucru nou pe pământ: o femeie îl va înconjura pe bărbat“ (KJV); „o femeie ocroteşte un bărbat“ (RSV); „femeia înconjoară bărbatul“ (OSTY); „femeia îi face curte bărbatului“ (TOB); „Femeia îşi caută Bărbatul“ (BJ). Ca atare: Dacă până acum Dumnezeu „Şi-a curtat“ poporul (Israel), de acum situaţia se inversează (TOB); se reface legătura hierogamică dintre Israel şi Mirele său (BJ); Israel, „fiica necredincioasă“ care se întoarce la Domnul (Iahvé), de acum Îl va „curta“ pe Acesta cu atenţiile soţiei iubitoare faţă de bărbatul ei (OSTY). În perspectivă profetică: text fundamental pentru crearea şi dezvoltarea, în Occident, a unei „teologii mariale“.
Aceste două stihuri: cuvintele lui Ieremia.
Prăsirea animalelor, ca şi a oamenilor, face parte din binecuvântarea lui Dumnezeu. Idee asemănătoare la Iz 36, 10-11.
Proverb intrat şi în cultura poporului român.
diathéke înseamnă „legământ“, „convenţie“, „contract“ (între două părţi), dar şi „dispoziţie testamentară“ sau „testament“. Cu acest din urmă termen va fi tradus la Evrei 9, 15-17, deoarece Pavel îl raportează la Testamentul cel Nou, pe care Iisus Hristos l-a instituit în urma şi în completarea celui Vechi.
În versetele 39 şi 40: o seamă de nume de locuri care nu mai pot fi identificate cu precizie.
Literal: „un meterez“; o metaforă pentru un zid făcut din trupuri omeneşti. T. M., mai direct: „a asediat“.
Acest episod pare a fi cel relatat, oarecum diferit, în 37, 14-19.
După cutumă, ruda cea mai apropiată era îndreptăţită să cumpere o proprietate funciară, pentru ca aceasta să rămână în familie. Aşadar, propunerea făcută lui Ieremia nu avea în ea nimic neobişnuit, numai că ea intervenea într'o vreme de cumpănă, când viitorul politico-militar nu mai oferea nici o perspectivă.
Negheb: zona de sud a Palestinei.
E vorba de două trepte ale creaţiei, urmate de a treia: Dumnezeu a făcut (a creat) pământul (ca entitate cosmică), apoi i-a dat o formă (de la plásso = „a forma“, „a modela“, „a plăsmui“; tradus uneori şi prin „a zidi“, adică a construi în mod elaborat, după un plan: Fc 2, 7, 8, 15, 19), şi numai după aceasta devine creaţie finisată, stabilă, statornică, încheiată.
„pălimar“: parapet; zid improvizat, de apărare.
Prea-multa fericire, mai ales venită pe neaşteptate, provoacă nelinişte şi descumpănire.
T. M. prelungeşte acest capitol cu versetele 14-26, reluând, în termeni uşor diferiţi, textul din 23, 5-6 şi amplificându-l prin ideea că, pe lângă o descendenţă directă a lui David, restaurarea lui Israel va cunoaşte şi o regenerare a tagmei preoţeşti. Comentatorii versiunilor BJ şi RSV nu cred în autenticitatea acestui pasaj; el va fi fost alcătuit mult mai târziu, în perioada postexilică, a circulat independent şi a fost inserat în cartea lui Ieremia numai pentru că citează din ea cele două versete din capitolul 23; absenţa lui din Septuaginta e un indiciu că la vremea redactării acesteia (sec. 3 î. H.) el nici nu exista. Iată-l transcris din ediţiile noastre curente: „14 Iată vin zilele când voi împlini acel cuvânt bun pe care l-am rostit Eu pentru casa lui Israel şi pentru casa lui Iuda, zice Domnul. 15 În zilele acelea şi în vremea aceea voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi Aceea va face judecată şi dreptate pe pământ. 16 În zilele acelea Iuda va fi izbăvit şi Ierusalimul va trăi fără primejdie şi Odraslei aceleia I se va pune numele: «Domnul – dreptatea noastră». 17 Că aşa zice Domnul: «Nu va lipsi lui David bărbat care să şadă pe scaunul casei lui Israel. 18 Şi preoţii-leviţi nu vor avea lipsă de bărbat care să stea înaintea feţei Mele şi să aducă în toate zilele arderi-de-tot, să aprindă tămâie şi să săvârşească jertfe». 19 Şi a mai fost cuvântul Domnului către Ieremia, zicând: 20 «Aşa zice Domnul: De poţi strica legământul Meu cel pentru ziuă şi legământul Meu cel pentru noapte şi să faci ca ziua şi noaptea să nu mai vină la vremea lor, atunci poate se va strica şi legământul Meu cel încheiat cu robul Meu David. 21 Ca să nu mai aibă el fiu care să domnească pe scaunul lui; de asemenea şi cel încheiat cu leviţii-preoţi, slujitorii Mei. 22 Precum e nenumărată oştirea cerească şi nenumărat nisipul mării, aşa voi înmulţi neamul lui David, robul Meu, şi al leviţilor celor ce-Mi slujesc Mie». 23 Fost-a iarăşi cuvântul Domnului către Ieremia, zicând: 24 «Nu vezi tu oare că poporul acesta zice: Domnul a lepădat cele două seminţii pe care le alesese El? Şi ei dispreţuiesc poporul Meu, ca şi cum acesta n'ar fi popor în ochii lor». 25 Aşa zice Domnul: «Dacă legământul Meu cel pentru ziuă şi pentru noapte şi rânduiala cerului şi a pământului nu le-am întărit Eu, 26 atunci şi neamul lui Iacov şi al lui David, robul Meu, îl voi lepăda şi nu voi mai lua stăpânitori din neamul lui pentru seminţia lui Avraam şi a lui Isaac şi a lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război şi-i voi milui»“.
Literal: „pân'la Hades (locuinţa morţilor), tradus uneori cu „iad“.
După T. M., aluzie la ritualul descris în Fc 15, 9-11; după LXX, aluzie la viţelul de aur făcut de Israeliţi în pustia Sinai, pe care Moise l-a ars, l-a pisat mărunt, l-a presărat în apă, iar apa le-a dat-o fiilor lui Israel s'o bea (Iş 32, 1-20).
Zilele şi faptele relatate în acest capitol se petrec pe durata unui armistiţiu între Israeliţi şi Babilonieni.
Recabiţii nu locuiau în case, ci în corturi. Aici cuvântul „casă“ înseamnă „familie“ (membrii familiei, laolaltă cu servii şi robii), aşa cum e folosit de numeroase ori în Sfintele Scripturi.
„Curţile“ erau, de fapt, nişte săli de adunare sau pentru ceremonii restrânse, rânduite în jurul templului.
„Omul lui Dumnezeu“: om trimis şi inspirat de Dumnezeu, precum, de pildă, Moise (vezi Dt 33, 1 şi nota).
Textual: „omului“ (singular generic).
Literal: „în toate zilele pământului“.
Substantivul hartíon (în fapt, diminutivul lui hártes), folosit numai de Ieremia, înseamnă „foaie de hârtie sau de papirus“, pe care se putea scrie. El era folosit şi ca substantiv generic: „carte“, aşa cum se va face în acest capitol. Ebr.: „Ia-ţi un sul“ (de hârtie, papirus sau pergament).
„din gura lui Ieremia“: după cum i-a dictat Ieremia. Aşadar, Ieremia vorbea potrivit inspiraţiei dumnezeieşti, iar Baruh scria potrivit dictării profetului.
La vremea de care se vorbeşte (606-605 î. H.), Ieremia nu era în închisoare; se presupune că se afla „sub paza“ vreunei impurităţi rituale care-l obliga să rămână departe de templu. Ebr.: „sunt împiedicat“; nu se ştie care era piedica.
Zi de post rânduită anume (2 Par 20, 3) pentru împrejurări grele.
éleos (într'un sens foarte special) = rugăciunea menită să provoace milă.
„al cincilea“, cf. Codex Alexandrinus şi T. M.: anul 604 (în noiembrie – decembrie).
Se pare că regele a intervenit, în continuare, tăind câte o porţiune de trei-patru foi, pe măsură ce erau citite, şi le arunca în foc; aceasta înseamnă că o făcea deliberat, cu sânge rece, nu într'un acces de mânie.
Sedechia era unchiul lui Ioiachim şi a domnit între anii 597 şi 587.
Oastea care ţinea Ierusalimul sub asediu s'a dus să iasă în întâmpinarea oştilor duşmane venite din Egipt.
Sens neclar în Versiunea Ebraică: să cumpere cevaş să-şi primească de la ai săi partea cuvenităşsă-şi pună în rânduială unele treburi printre ai săi.
Literal: „la casa gropii“.
Ebr.: „din Uliţa Pitarilor“.
Adică: un defetist care descurajează rezistenţa.
Dregător din tagma eunucilor, oameni de încredere şi foarte influenţi la curţile regale ale Orientului.
Nume inexistent în Versiunea Ebraică; în aceasta: „l-a adus la cea de a treia intrare a Casei Domnului“.
T. M.: „... Cel ce ne-a dat această viaţă“.
Literal: „Bărbaţii tăi de pace“. Stihurile par a fi desprinse dintr'un cântec popular.
T. M. precizează: „în luna a zecea“, ceea ce înseamnă decembrie 589 – ianuarie 588, adică sfârşitul celui de al nouălea an al domniei lui Sedechia.
T. M. precizează: „căpetenia eunucilor“.
T. M. precizează: „marele mag“. De altfel, toate aceste nume, ca şi grafia lor (variabilă de la o versiune la alta) rămân încă o problemă pentru filologi.
Versetele 4-13, text lacunar în LXX; preluat din T. M.; de fapt, o reluare a istorisirii din 4 Rg 25, 4-12.
Literal: „căpetenia bucătarilor“ (marele pitar).
= Cei ce scăpaseră cu viaţă; cei lăsaţi să cultive pământul.
T. M.: „Nu vă temeţi să le slujiţi Caldeilor“.
Literal: „... am mâncat pâine împreună“.
T. M. adaugă: „... războinici“.
„... cu bărbile rase şi hainele sfâşiate“: ţinută de doliu şi penitenţă în Israel.
Ieremia îşi asumă rolul marilor profeţi, de talia lui Moise, de mijlocitori şi purtători de cuvânt între oameni şi Dumnezeu.
T. M. adaugă: ... „robul Meu“.
Năvala lui Nabucodonosor s'a petrecut în 568-567 şi a avut un caracter temporar, ca o vijelie devastatoare.
Reluare, în termeni uşor diferiţi, a celor patru stihuri din 15, 2.
Textual: „Heliopolis“ („Cetatea Soarelui“).
O dată mai mult, idolatria este refrenul mustrărilor pe care Domnul le adresează poporului Său.
Dispariţia totală (fără nici un fel de „rămăşiţă“ regeneratoare) este ultima consecinţă a divorţului dintre Israel şi Dumnezeul său.
Generaţiile lui Israel sunt solidare între ele, alcătuind, în fapt, una singură.
„tot cuvântul care va ieşi din gura noastră“: angajament solemn, cu valoarea unui vot.
„regina cerului“: Astarte (Iştar), zeiţa amorului şi a fertilităţii în mitologia babilonică. În unele cazuri, numele ei era asociat cu expresia „oştile cerului“ (vezi 7, 18 şi nota). Se pare că numele „regina cerului“ (total nepotrivit pentru atributele şi funcţia zeiţei mesopotame) decurgea din asocierea ei cu steaua Venus (deşi, spre nedumerirea filologilor, aceasta era percepută în Palestina ca fiind de genul masculin). Cert este că avea un cult ispititor şi foarte răspândit.
Dumnezeu nu judecă după aparenţe (jertfele rituale), ci după esenţe (Divinitatea căreia Îi sunt aduse jertfele şi identitatea morală a celor ce le aduc).
Literal: „întregul Iuda“.
După Herodot, Hofra a murit de ştreang, după ce fusese trădat de curteanul Amasis, care i-a şi urmat la tron.
T. M. abstractizează: „Ceea ce am zidit voi dărâma; ceea ce am sădit voi smulge“. Textul LXX întâmpină teologia persoanei.
„viaţa ca pradă“ (expresie folosită, cu un înţeles mai limpede, şi în 21, 9): după ce omul a pierdut tot ce avea, dacă-i rămâne viaţa – fie şi pândită de semenii prădători –, ea este bunul său cel mai de preţ (fiindcă oricând poate interveni minunea).
Ioiachim a domnit între 609 şi 598. Bătălia de la Carchemiş, prin care Babilonul cucerea supremaţia asupra întregului actual Orient-Mijlociu, a avut loc în anul 605.
Ebr.: „precum Nilul se urcă“.
„fata fecioară“: expresie ironică, mai ales în contextul acestui avertisment asupra căderii Egiptului.
Migdol: Oraş sau cetate în Egiptul de Jos, menţionat în 44, 1 ca fiind una din aşezările Evreilor.
Memfis (scris uneori „Nof “): vechea capitală a Egiptului, la cca 10 km sud de actualul Cairo.
Grecescul smílax indică o specie de arbori din familia, oarecum, a stejarului. El poate însemna şi „tisă“, copac cu lemn tare şi elastic, din care se făceau arcurile. Aşadar, sensul metaforei: duşmanii ţi-au devorat apărarea.
„Boul Apis“, zeul protector al oraşului Memfis; divinizat ca „Osiris-Apis“.
Ebr.: „sabia ucigătoare“. Aici ar putea fi vorba de o calitate excepţională a săbiilor de provenienţă grecească, aşa cum vor fi mai târziu cele de Toledo.
Tălmăcirea expresiei ebraice; Septuaginta o păstrează ca atare, netradusă. Aluzie la incapacitatea Egiptenilor de a sări la timp în ajutorul aliaţilor lor.
Taborul: munte singuratic, care domină o câmpie întinsă; Carmelul: şir muntos, cu o înălţime maximă de 552 m, al cărui vârf, magnific, iese din apa Mediteranei.
= fiul Egiptului. Amon era zeul războinic din Teba, care, într'un fel, concentra în sine toate zeităţile egiptene. Versetul următor (26): text lacunar în LXX; preluat din T. M.
„plinirea ei“: tot ce cuprinde.
Literal: „pe toţi cei de alt neam“ (pántas toùs allofýlous). În Textul Masoretic: „pe toţi Filistenii“, ceea ce ar însemna o referire expresă la Filisteni, popor emigrant din insula Creta (Caftor în ebraică) şi, după o invazie neizbutită în Egiptul lui Ramses al III-lea, stabilit pe coasta de est a Mediteranei, între Ioppe şi Gaza, cu Ascalonul la mijloc, pe un teritoriu numit Filistia (nume conferit, cu vremea, de către Greci, întregului teritoriu al Palestinei). Evreii, care au avut mult de suferit din cauza Filistenilor (a se vedea doar celebrul episod David – Goliat din 1 Rg 17), îi enumerau ca „Popor al Mării“, printre celelalte „Popoare ale Mării“; de aici, semnificaţia generică: Filisteni = cei de alt neam. Exegeţii Textului Masoretic rămân fără răspuns în faţa unei contradicţii evidente: Tirul şi Sidonul, menţionate în stihul următor, nu erau oraşe filistene, ci feniciene!
Metaforă pentru pustiirea totală.
„Enachimii“: locuitori fabuloşi, prin gigantismul lor, ai teritoriului pre-filistean (Nm 13, 32-33). Învinşi de Iosua Navi, cei scăpaţi au continuat să rămână în Gaza, Gat, Aşdod (Ios 11, 22) şi, probabil, în Ascalon. În unele texte sunt numiţi „urmaşii lui Enac“ (Nm 13, 28) sau „fiii lui Enac“ (Dt 2, 21; 9, 2).
Moab: popor (Moabiţii) şi teritoriu situat în zona Transiordaniei de astăzi.
Trebuie că e vorba de oraşul Nebo, menţionat în Nm 32, 38, nu de muntele cu acelaşi nume pomenit în Dt 32, 49. De altfel, nu toate toponimele de mai jos sunt astăzi identificabile.
Asinul sălbatic o duce greu, dar trăieşte.
= Semne (marcaje) de recunoaştere în urma dezastrului.
Avertisment asupra invadatorului care, având un mandat de la Domnul (cazul lui Nabucodonosor), e cuprins de milă sau îndurare.
Moabul era un ţinut al podgoriilor, vestit pentru vinurile lui.
Camos (Chemoş): zeitate moabită, căreia Solomon i-a ridicat un altar în apropiere de Ierusalim (3 Rg 11, 7), altar dărâmat apoi de Iosia (4 Rg 23, 13).
Betel: zeitate siriană, apoi babilonică, adorată cândva şi de Evreii din Elefantina, în Egipt.
În limbajul biblic: „toiag“ = sceptru.
Aluzie, desigur, la Nabucodonosor, „robul lui Dumnezeu“. Aceste două stihuri se regăsesc, aproape aidoma, în 49, 21; e raţiunea probabilă pentru care ele lipsesc, aici, din textul grecesc; vechile ediţii româneşti însă le-au transferat din Versiunea Ebraică.
T. M. adaugă două versete, care nu sunt altceva decât reluarea cântecului popular citat în Nm 21, 28-30, urmat de o încheiere.
Amoniţii: trib semitic care, potrivit textului din Fc 19, 38, se trăgea din Ben-Ammi, fiul lui Lot, născut prin incest de fiica sa cea mică, şi fratele lui Moab. Amoniţii ocupau teritoriul din nord-estul Mării Moarte, în jurul localităţii Rabat-Amon (Dt 3, 11), actualul Aman. Deşi înrudiţi, prin Lot, cu Evreii, atât Moabiţii cât şi Amoniţii au fost adversari permanenţi ai acestora.
Amoniţii locuiau teritoriul pe care Moise i-l destinase tribului lui Gad (Nm 32, 33-36).
T. M. adaugă: „6 Dar după aceea voi întoarce din robie pe fiii lui Amon, zice Domnul“.
Adversitatea dintre Edom şi Israel era străveche, din vremea când tânărul Iacob îi răpise lui Esau (Edom) dreptul de întâi-născut (Fc 25, 29-34). În jurul anului 601, Nabucodonosor îi folosise pe Edomiţi împotriva regatului lui Iuda.
„... fiindcă (...) îl vei bea“, cf. Codex Alexandrinus. E vorba de paharul urgiei Domnului, pe care atât neamurile cât şi Israel trebuie să-l bea.
T. M. specifică: „Boţra“, capitala Edomului.
După unii comentatori, profeţia putea avea ca obiect campania lui Nabucodonosor din 604-603.
„Chedar“ era numele generic al triburilor semi-nomade din deşertul siro-arab.
„regina Curţii“: tribul-matcă; descendenţii direcţi ai lui Chedar, fiul lui Ismael (cel născut lui Avram din egipteanca Agar – Fc 25, 13). T. M. foloseşte un termen mai general (şi mai prezumţios): „regatele Haţorului“: totalitatea triburilor arabe semi-nomade.
Chedma: fratele lui Chedar (Fc 25, 15), strămoşul tribului cu acelaşi nume.
După Herodot, bărbaţii triburilor arabe se tundeau în rotund, răzându-şi tâmplele.
Elamul, ca teritoriu, cuprindea întregul versant al Podişului Iranian spre Valea Tigrului, cu capitala la Suza, şi era locuit de Elamiţi, descendenţi ai lui Elam, unul din cei cinci fii ai lui Sem (Fc 10, 22). Elamiţii, cu o istorie lungă şi zbuciumată, au cunoscut şi vremuri de glorie, înainte de a fi fost încorporaţi în imperiul medo-persan, spre 590. În altă ordine de idei: Capitolul 49 din vechile versiuni româneşti ale Septuagintei nu cuprinde şi acest episod.
Literal: „lor“. „Temeiul“ (arhé) = principiul (unui neam de războinici).
Merodah (Marduk): principala zeitate a Babilonului; apelativul ei obişnuit, popular, era Bel (Baal), care se traduce „Stăpânul“.
Poruncă apăsată a Domnului către Israeliţii captivi. Comparaţia: „ca şerpii înaintea turmelor“ se referă, probabil, la reptilele care, la apropierea unui tropot de copite, fug şi-şi caută adăpost în pământ. T. M.: „ca ţapii (sau berbecii) înaintea turmelor“, ceea ce pare mai puţin potrivit pentru un popor întreg. (Despre înţelepciunea şerpilor: Mt 10, 16).
„Din sângele răniţilor, din seul celor tari, arcul lui Ionatan nu se'ntorcea pustiu, iar sabia lui Saul nu se'nvârtea zadarnic“ (2 Rg 1, 22).
apokatastéso (autón) = îl voi restaura; îl voi face ca la început. (Puterea lui Dumnezeu de a re-crea din nimic.)
„Etam“, cf. Codex Alexandrinus. Acest verset şi următorul reiau, aidoma, textul din 49, 18-19, transferându-l asupra Babilonului.
katakentéo (cuvânt folosit, câte o dată, numai de Ieremia, aici, şi de Iezechiel – 23, 47): „a doborî prin străpungere“.
În Textul Masoretic, versetele 20-23 sunt construite pe cuvântul-pilot „ciocan“, cu verbul „a ciocăni“, „a bate cu ciocanul“, „a chinui“, care se repetă de nouă ori şi al cărui complement se sprijină pe prepoziţiile „cu“ sau „prin“ (ex: „cu tine am lovit popoare şi cu tine am stricat regate“). De aici, ideea că un mare conducător politic şi militar (unii exegeţi presupun că textul s'ar referi la Cirus) nu este altceva decât instrumentul dur prin care Dumnezeu izbeşte pe cine vrea. În Septuaginta, aceleaşi versete sunt construite pe verbul-pilot „a risipi“, „a dispersa“ (diaskorpízo), care se repetă tot de nouă ori şi al cărui complement se sprijină pe prepoziţia „întru“ (en) şi, o singură dată, pe „din“ (ek). De aici decurge o cu totul altă exegeză, dacă se ţine seama de faptul că enunţurile se află în continuarea versetului 19, în care e vorba de Iacob (şi care, în fapt, este o reluare a versetului 16 din capitolul 10). Poporul ales devine un spaţiu în interiorul căruia Domnul Îşi realizează planul general, un spaţiu unde neamurile, oamenii şi lucrările lor se regăsesc, sub mâna lui Dumnezeu, într'un fel de absorbţie, asimilare sau participare, aşa cum vor fi ele chemate să se regăsească, sub har, întru noul Israel, Biserica lui Hristos. Pentru această interpretare pledează şi relaţia antinomică „a risipi – întru“ (a „dispersa“ în „interiorul“ unui spaţiu deschis).
„munte dărăpănat“: metaforă pentru puterea distrugătoare; Babilonul era situat într'o câmpie.
„A sfinţi“ (a consacra) neamuri împotriva Babilonului: a le angaja într'un război sfânt, condus de Însuşi Domnul.
Ararat: muntele pe care s'a oprit corabia lui Noe (Fc 8, 4). Regat pe actualul teritoriu al Armeniei, a cărui istorie se întinde din secolul 9 î. H., când e menţionat în cronicile asiriene, până pe la începutul secolului 6 î. H., când a fost distrus de atacurile Mezilor. Aşchenaz: fiu al lui Gomer, nepot al lui Iafet şi strănepot al lui Noe (Fc 10, 3). Regat pomenit aici în asociere cu Araratul (şi, în T. M., cu Mini), locuit de urmaşii lui Iafet. Popor migrator indo-iranian, cu primele apariţii pe coasta de nord a Mării Negre şi apoi în zona Caucazului, Aşchenazii au fost mai bine cunoscuţi în istorie sub numele de Sciţi; ei i-au împins pe Sumerieni către Asia Mică şi le-au luat locul.
Grecescul belóstasis înseamnă, stricto sensu, „baterie de artilerie aşezată în linie de tragere“. În antichitate: maşinile de război care catapultau asupra cetăţii asediate, după caz, fie torţe aprinse, pentru incendiere, fie bolovani de piatră, pentru spargerea zidului.
Stihul acesta, cf. Codex Alexandrinus (şi T. M.).
Literal: „casele“ = familiile şi casnicii (unui rege poligam).
Versetele 45-49 lipsesc din textul Septuagintei (din pricina probabilă a deteriorării manuscrisului original). Întrucât ele nu reprezintă simple glosări pe marginea textului, ca în alte cazuri, versiunea de faţă le preia din Textul Masoretic, precum ediţiile noastre curente (cu adaptările prozodice posibile).
Din nou, vocea fiilor lui Israel.
T. M.: „cu Sedechia“. Consemnare puţin probabilă. Prudent, regele a preferat să trimită un sol (de altfel, aşa cum reiese din context, plecarea lui Sedechia n'ar fi avut nici un rost).
Seraia era fratele lui Baruh, secretarul căruia Ieremia îi dictase prima versiune a cărţii sale (32, 12).
Asemenea acte simbolice mai avuseseră loc în viaţa profetului: cingătoarea la Eufrat (13, 1-7), urciorul spart (19, 1-10), jugul de pe grumaz (27, 1-2), pietrele la poarta lui Faraon (43, 8-10). De data aceasta, simbolul e foarte puternic, el exprimând credinţa neclintită că profeţiile asupra Babilonului se vor împlini negreşit: cartea profetului, îngropată în firul apei, dar pururea vie sub curgerea fluviului Eufrat, nu e altceva decât prevestirea sigură a unui fapt istoric: dispariţia uriaşului imperiu babilonian în marele fluviu al Timpului.
Următoarele două versete (de altfel, transferate din 4 Rg 24, 19-20) sunt preluate aici din T. M.
= Sfârşitul lui decembrie 589.
Pedeapsă mai umilitoare decât punerea în lanţuri.
Acest verset este preluat din T. M.
= Străjerii de la pragul templului.
T. M.: „i-a lovit şi i-a omorât“.
Concluzia următoare şi versetele 28-30: preluate din T. M.
Evil-Merodac, fiul şi succesorul lui Nabucodonosor; a domnit în anii 561-560.
Literal: „a ridicat capul lui Ioiachim“.
Această introducere este proprie Septuagintei şi Vulgatei; Textul Masoretic o omite.
Ideea (care va fi reluată pe parcursul poemului) este aceea că pricina a ceea ce se întâmplă rău nu trebuie căutată, neapărat, în afara noastră, ci în propriile noastre comportamente. La unison cu ceilalţi profeţi, autorul Plângerilor crede că marile puteri militare, laolaltă cu comandanţii lor, sunt instrumente prin care Dumnezeu Îşi împlineşte un plan.
E vorba de sărbătorile rânduite prin Lege să se ţină la templul din Ierusalim, la care veneau pelerini din toate părţile.
„El“, adică Sionul. În limba originală, numele de localităţi sunt de genul feminin. Cititorul versiunilor româneşti este îndemnat să-şi amintească de acest fapt, mai ales când intervine metafora: Ierusalim = ţiitoare, Ierusalim = femeie părăsită, Iuda = soţie necredincioasă etc. Mental, „Ierusalim“ poate fi substituit prin „cetate“.
„Fiica Sionului“ = poporul Ierusalimului.
Ebr.: „precum cerbii“. Berbecul (ca şi cerbul) este simbolul bărbăţiei şi curajului; pe drumul exilului devenea, cu atât mai mult, simbol al umilirii.
Versiunea Ebraică introduce aici două stihuri suplimentare: „de toate comorile sale ş din zilele cele vechi“, preluate şi de Septuaginta, care însă nu sunt altceva decât o încărcătură inutilă, care rupe ritmul strofei.
Imagine „tare“ (ca şi precedenta), împrumutată din fiziologia intimă a femeii.
Umilirea e cu atât mai mare cu cât cetatea Ierusalimului fusese, până la un punct, simbol al vocilor profetice.
Rezonanţă a Cărţii lui Iov!
Literal „cornul“, simbol al puterii.
Aceste ultime două stihuri, care frâng unitatea ritmului strofic, sunt un ecou al versetului 11. Ele se află atât în LXX cât şi în T. M.
„cei străini ai mei“: venetici aciuaţi pe lângă o gazdă localnică, binevoitoare, ospitalieră.
= A pune pe cineva să mestece pietriş până rămâne fără dinţi.
Versetele 22-24 lipsesc din textul Septuagintei şi sunt preluate, ca şi în vechile ediţii româneşti, din Versiunea Ebraică.
În unele variante: „credincioşia Ta“. (E vorba de fidelitatea lui Dumnezeu faţă de propriile Sale făgăduinţe).
A atinge ţărâna cu gura: semn de supunere totală şi tăcută.
A întoarce obrazul spre lovire: act de smerenie recomandat de Iisus (Mt 5, 39) şi prevestit de Isaia (50, 7).
Dumnezeu nu pedepseşte de dragul pedepsei, ci din raţiuni pedagogice, urmărind îndreptarea.
Aici nu e vorba de întâmplările bune sau rele care ne vin de la Dumnezeu (vezi Iov 2, 10), ci de spusele (principiile) lui Dumnezeu, care nu pot fi decât bune. T. M. e diferit: „Nu iese oare din gura Celui-Preaînalt binele şi răul?“.
Strofă în care răbufneşte, ca un arc peste timp, revolta lui Iov.
Grecescul epifylízo înseamnă „a culege struguri“. Substantivul înrudit, epifyllís: struguraşul anume lăsat necules, pe viţă, spre a deveni stafidă. Imaginea: Pe viţa sufletului, ochii sunt nişte struguraşi întârziaţi, secaţi de lacrimi, ca nişte stafide.
Literal: „Tu, Doamne, ai apărat cauza sufletului meu“.
Aurul, argintul şi pietrele preţioase erau metafore-simbol pentru locuitorii Ierusalimului.
T. M.: „Chiar şi şacalii îşi îmbie sânii...“. Aici, teribilă hiperbolă (prefigurând, parcă, suprarealismul) care deschide groaznicul tablou al degradării fizice şi morale la care au fost supuşi locuitorii Ierusalimului pe durata asediului.
Struţul îşi lasă ouăle pe nisip, la voia întâmplării, şi pare nepăsător faţă de propriii săi pui.
Pâine încă se mai găseşte, dar fiecare şi-o păstrează, ne-ndurător, pentru sine.
Literal: „fiica poporului meu“; metaforă pentru locuitorii Ierusalimului.
„Nazireii“ erau un fel de călugări ai Vechiului Testament, care depuneau voturi de abstinenţă pentru un anumit timp, cum a fost, de pildă, Samson (Jd 13, 5, 7; 16, 17). Vot de nazireu a făcut şi Apostolul Pavel (FA 18, 18; 21, 24; vezi şi notele).
= Purificaţi prin foc, asemenea aurului.
Literal: „toţi locuitorii pământului“.
E vorba de profeţii mincinoşi (aluzie probabilă la adversarii lui Ieremia).
„sânge drept“: sângele oamenilor drepţi, nevinovaţi.
„Pândarii lui“: nobilii şi vitejii meniţi să vegheze asupra poporului şi să-l îndrume. Ei au ajuns atât de decăzuţi încât, prin păcatele lor, se identifică cu leproşii, cei de care oamenii se feresc şi pe care nu-i văd nici măcar refugiaţi printre alte neamuri (vezi strofa următoare).
Literal: „un neam care nu poate oferi scăpare“. E vorba de Egipteni, în care regele şi nobilimea îşi puseseră nădejdea, în răspăr cu poziţia şi avertismentele lui Ieremia.
Regele era considerat nu numai un „uns al Domnului“, dar şi suflul prin care poporul respiră. Se ştie că Iezechia fusese prins şi deportat în Babilon. Date fiind sentimentele profetului faţă de acest rege, e posibil ca cele două menţiuni să aibă o conotaţie ironică.
„Fiica Idumeii“: Idumeii ca popor, vecini cu Israeliţii şi duşmani seculari ai acestora; ei nu puteau decât să se bucure de nenorocirea Ierusalimului. Îndemnul poartă în el o ironie tragică, urmată de avertisment.
„Edom“: alt nume al Idumeii ca ţară şi al Idumeilor ca popor. Spre deosebire de „fiica Sionului“, păcătoasă, dar, în final, iertată, „fiica Edomului“, tot păcătoasă, nu va cunoaşte iertarea.
T. M.: „Ne întindem mâna la Egipt, la Asur, ca să ne sature de pâine“. Aici, situaţia e mult mai umilitoare: atât Egiptul, cât şi Asurul (Babilonul), duşmanii tradiţionali ai fiilor lui Israel, le întind acestora o mână binevoitoare, deasupra căreia trebuie văzut zâmbetul batjocoritor.
Generaţiile umane sunt solidare între ele; fiecare ins răspunde, într'un fel, şi pentru faptele celorlalţi.
„robi“ îi numeau Israeliţii pe fruntaşii asiro-babilonieni; aceştia îşi spuneau ei înşişi „robi“ (servitori) ai regelui.
Profetul se afla printre Evreii deportaţi în anul 587 î. H., împreună cu regele Ioiachim.
Chebar: în fapt, un canal ce se desprindea din Eufrat şi se întorcea în el, ocolind Babilonul. Acolo se afla o colonie de Evrei deportaţi.
„Acolo“, cf. Codex Alexandrinus şi T. M. „A fost peste mine mâna Domnului“: Am fost cuprins de inspiraţie dumnezeiască.
Grecescul zõon înseamnă „orice făptură vie“; prin particularizare: „animal“.
Versetul 14, cf. Codex Alexandrinus şi T. M.
„Crisoberil“: metal transparent, de culoare verde sau multicolor, foarte rar; se extrăgea din zona Tarsului.
pnēuma înseamnă „vânt“, „suflare“, dar şi „duh“.
steréoma = „firmament“; „boltă cerească“; precum în Fc 1, 5 şi urm.
De aici până la sfârşitul versetului, cf. Codex Alexandrinus şi T. M.
Vedenia lui Iezechiel prezintă o imagine foarte complicată, a cărei exegeză nu e niciodată îndeajuns de limpede, mai ales că traducerile din ebraică au la bază texte în stare precară. Evident, autorul se fereşte de reprezentări antropomorfe, de unde precauţia prin expresii de genul: „înfăţişare“, „asemănare“, „părând a fi“, „ca un“, „ca o“, „asemenea“... Oricum, poate fi susţinută ideea unui Dumnezeu atotputernic, omniprezent, omniscient, inaccesibil în esenţa Sa.
„Fiul omului“, expresie foarte des folosită de Iezechiel, denotă la el micimea omului faţă de măreţia lui Dumnezeu. La Daniel 7, 13 capătă o altă conotaţie, care va fi preluată de Noul Testament.
Literal: „o casă de răzvrătiţi“. În limbajul biblic, prin „casă“ se înţelege şi familia, casnicii sau neamul.
„Domnului“, cf. Codex Alexandrinus.
Profetul este supus unor probe simbolice menite să prefigureze asediul Ierusalimului.
Un text din Iz 16, 46 indică de-a stânga Samaria, adică regatul de nord, Israel.
În Versiunea Ebraică: „trei sute nouăzeci de zile“. Osty notează că cifra din LXX e mult mai apropiată de realitate: 144 de ani de la prima deportare (734 î. H.) până la vremea când scrie profetul (aproximativ 590 î. H.), la care se adaugă 40 de ani de exil comun al Evreilor din Israel şi Iuda; deci, un total de 184 (faţă de 190).
Hrana pe o zi: aproximativ 200 de grame de pâine şi un litru de apă.
T. M.: „în faţa ochilor lor le vei coace cu balegă de om“.
Raderea părului era semn de doliu. După T. M., părul nu va fi împărţit în patru, ci în trei. Profeţie simbolică despre soarta locuitorilor Ierusalimului.
Fiii lui Israel, în moravurile lor, au ajuns mai rău decât păgânii în mijlocul cărora locuiesc: ei n'au respectat nici cel puţin legea naturală a acestora (de care va vorbi Apostolul Pavel în Rm 2, 14-15).
Simetria pătrimilor din părul tăiat.
În mentalitatea şi limbajul Vechiului Testament idolatria este asimilată infidelităţii conjugale, stârneşte gelozia partenerului şi atrage pedeapsa.
Ca şi la 4, 16 = rezerva ta de pâine.
„Munţii lui Israel“: simbol pentru poporul din afara Ierusalimului.
„Locurile cele înalte“: aluzie la înălţimile pe care încă se mai aflau altarele păgâne ale vechilor popoare din Canaan; distrugerea lor fusese poruncită prin Moise (Dt 12, 2-3) şi realizată în mare parte de către regele Iosia (4 Rg 23, 5 şi urm.)
„vatră idolească“: perimetrul pe care se construia un templu păgân; uneori, vatră pe care se ardea tămâie; desemnat aici prin témenos, cuvânt rar, folosit de numai patru ori în V. T.
Această frază se află numai în Codex Vaticanus; Origen o notează sub asterisc.
„pentru răutăţile pe care le-au făcut“, cf. Codex Vaticanus.
„Diblat“: un alt nume al localităţii Ribla, locul de tabără al generalului Nabuzaradan, cel ce în 587 î. H. a dărâmat Ierusalimul şi templul.
Oamenii preferă să nu-şi pună problema sfârşitului şi, ca atare, îşi văd liniştiţi de treburi, fără să se sinchisească de o asemenea eventualitate.
Codex Vaticanus adaugă: „...şi nu va fi cine să meargă la război, căci urgia Mea se află peste toată mulţimea lui“ (a pământului, n. n. ).
„...ca nişte porumbei gemând“, cf. Codex Vaticanus.
Aceste două stihuri, cf. Codex Vaticanus.
Textual: episcopé = prezenţa, sfinţenia şi autoritatea lui Dumnezeu într'un anume loc. T. M.: „Îmi vor pângări comoara“; după unii exegeţi, Ierusalimul sau templul; după pluralul următoarelor două stihuri din LXX, Ierusalimul şi templul.
Stih preluat din Codex Vaticanus.
Aceasta ar însemna august-septembrie 592-591, şase ani de la vremea deportării (587 î. H.).
„peste mine mâna Domnului“: moment de inspiraţie dumnezeiască, de luare în posesie, de răpire.
„ca o boare de chip“, cf. Codex Alexandrinus.
Deşi bătrânii se aflau în aceeaşi încăpere, nelegiuirea se născuse în forul lăuntric al fiecăruia, în conştiinţa lui proprie. Nefiind efectul unei instigaţii sau al psihologiei colective, păcatul lor era cu atât mai grav, de neiertat.
Tamuz: străveche zeitate sumeriană, premergătoare divinităţilor similare Attis şi Cybela din Frigia. Tamuz era zeul vegetaţiei: după marile călduri ale verii, se presupunea că el se pogoară undeva sub pământ, de unde avea să reapară în primăvara următoare; plecarea lui era însoţită de jelania femeilor.
„...când ei cu glas mare...“: după Codicii Vaticanus şi Alexandrinus.
T. M.: „Fiecare să aibă'n mână...“. În ambele variante e vorba de entităţi supranaturale prin care Dumnezeu Îşi instrumentează răzbunarea.
T. M. „...peste mijloc purta unelte de scris“.
În ebraică, „semn“ (tav) este numele ultimei litere a alfabetului, care avea forma de cruce. Primii creştini l-au interpretat ca pe o anticipare a Crucii şi a Răstignirii. De evenimentul Paştilor se leagă şi porunca din Iş 12, 7, aceea ca Evreii din Egipt să-şi aibă casele însemnate cu sânge, spre a fi cruţate de îngerul Nimicitor; dacă însă atunci era vorba de o măsură colectivă, aici, la Iezechiel, ea este aplicată numai persoanelor.
Ceea ce urmează se referă la vedenia relatată în 1, 4-28, cu unele mici deosebiri; totuşi, „făpturile vii“ de acolo devin aici „heruvimi“.
„Galgal“ s'ar traduce: „roţi rotitoare“, „roţi învolburate“ sau „car vijelios“.
Verset preluat din Codicii Vaticanus şi Alexandrinus. A se observa că ordinea şi natura asemănărilor sunt diferite faţă de 1, 10.
Cei rămaşi în Ierusalim se cred îndreptăţiţi să ocupe casele celor plecaţi în exil şi rămase goale. Pe de altă parte, ei se socotesc la adăpost de duşmani, asemenea cărnii din căldare, la care nu ajunge focul. Profetul însă îi va avertiza că se înşală.
Deşi deportarea e de mult un fapt împlinit, verbele sunt la viitor, semn că Dumnezeu rânduia mai dinainte atât risipirea lui Israel, cât şi întoarcerea rămăşiţei lui.
Înnoirea completă a fiinţei umane.
„Boccea“: îmbrăcăminte, hrană şi diferite mărunţişuri legate într'o pânză ca un cearceaf sau o faţă de masă. Echivalentul modern: bagaj.
Profetului i se porunceşte să simuleze o plecare în robie, mimându-şi pregătirea şi precauţiile sub văzul concetăţenilor săi, într'un joc de surprinzătoare ambiguităţi stilistice.
Elementele acestei profeţii par a-l evoca pe regele Sedechia, cel ce a fugit din Ierusalim printr'o spărtură în zid, încercând să scape de sub asediu; a fost însă prins de Nabucodonosor, care l-a deportat în Babilon, dar nu înainte de a-i scoate ochii (4 Rg 25, 7). De reţinut, şi aici, învecinarea lui Nabucodonosor, „robul Domnului“, cu Domnul Însuşi.
E vorba de practica oraculară a celor ce prevestesc în stare de transă (mediumnitate), condamnată de Legea dată prin Moise (Dt 18, 10).
Falşii profeţi nu-şi dau osteneala să consolideze peretele – sau cel puţin să-i certifice soliditatea –, ci se grăbesc să-l spoiască cu var, ascunzându-i astfel defectele. Simbol pentru cultul aparenţelor fără acoperire. Iisus îi va numi pe fariseii făţarnici „morminte văruite“ (Mt 23, 27).
Literal: „sub fiecare cot“. Ebr.: în loc de „perniţe“, „panglici“. Ar putea fi vorba de unele practici magice care ne-au rămas necunoscute.
A-şi pune (cineva) închipuirile în inimă: a fi idolatru; a purta în inima sa (forul său lăuntric) zeităţi care nu sunt altceva decât roade ale imaginaţiei (acesta este, aici, sensul cuvântului dianóema: „idee falsă“). Aşadar, e vorba de idolatri care, în ciuda necredinţei lor în Dumnezeul cel adevărat, Îl consultă, Îi pun întrebări şi aşteaptă răspunsuri.
Literal: „ca să-l întrebe întru Mine“.
Noe şi Iov: cunoscutele şi veneratele personaje biblice. Cât despre Daniel, acesta nu este profetul care a scris cartea ce-i poartă numele, ci un celebru erou al virtuţii (în fapt, Danel), preluat din tradiţia feniciană şi admirat la Evrei. Teologic, aici nu e vorba de cei trei ca mijlocitori (rugători pentru popor), ci de simpla lor (ipotetică) prezenţă (ca în Fc 18, 23-32). Iezechiel pune din nou accentul pe răspunderea personală a fiecărui om, în sensul că păcătosul nu se poate acoperi cu meritele cuiva care l-a precedat.
Viţa de vie ca simbol al fiilor lui Israel (Ps 79, 9 şi urm.). Iezechiel însă nu foloseşte metafora viţei cultivate, ci pe aceea a viţei sălbatice, de printre copacii pădurii.
E vorba de cei scăpaţi din „focul“ împresurării, foamei şi molimei, dar pe care, totuşi, îi va ajunge „focul“ mâniei Domnului.
După Osea, Isaia şi Ieremia, Iezechiel duce mai departe metafora hierogamică dintre Iahvé şi naţia lui Israel, dar cu mai multă vigoare şi asprime. Ocolind obârşia aramaică a lui Israel, el se concentrează asupra cetăţii Ierusalimului, ca fiind o odraslă a Canaanului; Domnul o află singură, părăsită, Şi-o face soţie şi-i conferă iubirea întreagă; dar, în ciuda acestei protecţii totale, ea se dedă, în repetate şi repetate rânduri, la neascultare, obrăznicie şi desfrâu, ceea ce-i va atrage pedeapsa, dar şi îndurarea finală. (În loc de „Ierusalimul“, tălmăcirea de faţă foloseşte „cetatea Ierusalimului“, ceea ce justifică, şi gramatical, pronumele feminin).
Parte din igiena, până astăzi, a triburilor arabe din Palestina: moaşa îi taie pruncului buricul, apoi îi freacă trupul cu sare, apă şi ulei, după care îl înfaşă în scutece pentru următoarele şapte zile.
skoliótes (cuvânt tare, folosit numai aici în V. T.): „oblicitate“, „inegalitate“, „sinuozitate“, „curbură“; figurat: „perversitate“, sluţenie sufletească.
T. M.: „...din pricina strălucirii Mele pe care Eu am pus-o asupră-ţi“.
T. M.: „pe care tu Mi i-ai născut“.
Fetele Filistenilor, stricate prin chiar felul lor de viaţă, dar îngrozite de excesele fiicei Ierusalimului, s'au simţit datoare s'o aducă pe calea „normală“. T. M.: „Fetele Filistenilor, care roşeau de purtarea ta neruşinată...“.
În comparaţie cu acuzata, Sodoma şi Samaria se bucură, la judecată, de circumstanţe atenuante.
Păcatele acuzatei le-au făcut pe surori să şi le sporească pe ale lor, devenind mai păcătoase ca de obicei, dar nu într'atât încât s'o egaleze; aşadar, un spor de păcat aduce, şi pentru ele, un spor de pedeapsă.
Literal: „îţi voi ridica“.
Alegoria ce urmează se referă la Sedechia, pe care Nabucodonosor l-a aşezat rege în Iuda, dar care l-a trădat printr'o alianţă secretă cu Egiptul.
= Îndrumat de Dumnezeu, al Cărui „rob“ devenise.
Aluzie la Faraonul Hofra.
„Israel“ se află numai în Codex Alexandrinus.
Formulare proprie Septuagintei: legământul făcut cu „robul“ lui Dumnezeu e legământ cu Dumnezeu Însuşi.
Finalul versetului (de la: „şi-l voi duce...“), preluat din Codicii Vaticanus şi Alexandrinus.
Legea lui Moise prevedea responsabilitatea colectivă şi ereditară: obştea răspunde solidar pentru păcatul unui singur om, urmaşii răspund pentru păcatele părinţilor (vezi Iş 20, 5; 34, 7; Nm 14, 18; Dt 5, 9). Urmându-i lui Ieremia (31, 29), Iezechiel amendează curajos vechea doctrină şi introduce principiul responsabilităţii individuale: fiecare om răspunde pentru propriul său păcat. Mai mult: dreptul care păcătuieşte va fi pedepsit, iar păcătosul care se îndreaptă va fi mântuit. Dumnezeu însă Îşi păstrează, pentru toţi oamenii, o inepuizabilă rezervă de îndurare.
Adică la ospeţele dedicate idolilor ale căror altare se aflau pe înălţimi.
În sensul: Calea Domnului, odată hotărâtă, nu poate fi „îndreptată“, de vreme ce e neschimbabilă (posibilă aluzie la legea dată prin Moise). Textul grecesc foloseşte aici verbul kateuthýno = „a conduce în linie dreaptă“, „a merge drept (înainte)“, nuanţă diferită de aceea a adjectivului kátorthos = „cu desăvârşire drept“, folosit mai jos în versetul 29.
Literal: „şi a văzut“; cf. Codex Vaticanus.
Poem enigmatic, cu mari dificultăţi de interpretare. În mare, leoaica ar fi naţiunea israelită, ai cărei pui sunt regii ei (se presupune că ar fi vorba de Ioahaz şi Ioiachim, şi chiar de Sedechia).
„în prăbuşirea lor“: după ce leul a început să facă ravagii printre ele. T. M.: „în groapa lor“ (imagine prelută din practica vânătorească).
Iulie-august 591 î. H., adică în cel de al şaptelea an de captivitate în Babilon. Capitolul este o rememorare a istoriei lui Israel, în care Iezechiel face un aspru rechizitoriu la adresa nestatorniciei şi trădărilor acelora pe care Dumnezeu îi alesese să-I fie, prin excelenţă, popor.
De la „şi păziţi-Mi rânduielile...“, text preluat din Codex Alexandrinus.
>Literal: „făcându-i să treacă (prin foc – vezi v. 31) pe toţi cei ce deschid pântecele“. Deşi sacrificarea copiilor prin foc era interzisă de Lege (vezi Dt 12, 31 şi nota; 18, 10; Lv 18, 21 şi nota; 20, 2-5), ea încă mai era practicată, prin contaminare, în Valea fiilor lui Hinom (vezi Ir 7, 31). Versetele 25-26 însă (din textul de faţă) ridică enorme dificultăţi exegetice, Domnul (autor prin excelenţă al vieţii) apărând ca autor al unor rânduieli aducătoare de moarte. Aici trebuie avut în vedere limbajul biblic (şi îndeosebi al profeţilor) prin care Dumnezeu este prezentat drept cauză primară a ceea ce, în fapt, este o cauză secundară; în atotştiinţa Sa, Dumnezeu le permite oamenilor să elaboreze legi şi rânduieli nocive pe care El, din raţiuni pedagogice, nu ezită să le folosească.
„pustia popoarelor“: fie, geografic, deşertul siro-arab, populat de numeroase triburi, fie, metaforic, starea de captivitate.
= Aşa cum face păstorul cu oile când acestea intră în staul.
„îi voi alege“, în sensul: îi voi separa, îi voi pune deoparte.
O seamă de ediţii ale T. M. încheie aici capitolul 20, versetul următor devenind astfel primul din capitolul 21. Versiunea de faţă urmează LXX ed. Brenton, precum şi vechile ediţii româneşti.
Negheb: zonă pustie, în sudul Palestinei; câmpie neîmpădurită; „pădurea“ e folosită aici ca metaforă pentru foc, iar „focul“ drept metaforă pentru pedeapsa divină.
Literal: „fiece carne“ = fiece om.