Endor (En-Dor) = „Izvorul Porţii“: localitate situată la poalele Taborului, nu departe spre nord de Şunem.
T. M.: „un dumnezeu“ (sau : „un zeu“). Vechii Semiţi numeau „zei“ sau „zeităţi“ sufletele morţilor, ca pe nişte entităţi supranaturale. Aici, potrivit Septuagintei, se pare că femeia a văzut mai întâi o înfăţişare difuză, multiplă, adunându-se apoi în consistenţa unui personaj identificabil.
Acesta este unul din cele mai tulburătoare episoade ale Vechiului Testament. Poate fi presupus şi un scenariu, ca multe altele de acest fel, regizat în funcţie de priceperea femeiimedium şi de credulitatea lui Saul; rămâne însă o taină a lui Dumnezeu îngăduinţa ca sufletul lui Samuel să-şi părăsească odihna şi să răspundă unei asemenea chemări. Există însă şi probabilitatea unei substituiri: un diavol deghizat în faţa unui Saul deghizat; la urma urmelor, Saul nu-l vede pe Samuel, ci doar îl aude prin vocea femeii ventriloce; adevărul spuselor „celuilalt“ face parte din arta travestiului.
T. M.: „Ce e cu Evreii aceştia?“ Denumirea de „Evrei“ le era dată Israeliţilor de către străini, cu o nuanţă răutăcioasă: Călători, Trecători, Nestatornici, Pribegi (vezi şi „Avram Pribeagul“ în Fc 14, 13).
„... ca un înger al lui Dumnezeu“ cf. recenzia lui Origen şi Lucian..
E de înţeles că Amaleciţii răzbunau şi prăzile pe care David le luase de prin ţinuturile lor (27, 8-9).
Între Afec şi Ţiclag, David şi ai săi străbătuseră o distanţă de 120 de kilometri; o parte din ei erau obosiţi.
Ghelboa: munte cu o înălţime de peste 500 m deasupra Mediteranei, situat lângă una din cele două văi ce se desprindeau din valea Iordanului spre valea lui Izreel.
Incinerarea cadavrelor nu făcea parte din practica Evreilor. Excepţia presupune graba de a nu le expune unei eventuale incursiuni a Filistenilor. Dar, dincolo de circumstanţe, ea poate fi şi o consecinţă a păcatului lui Saul de a fi recurs la serviciile vrăjitoarei din Endor.
Dumbrava era un crâng verde şi răcoros. Termenul ebraic indică un arbore din familia stejarului (vezi şi nota de la Fc 21, 33).
Ţinută de doliu. În cele ce urmează (3-16), moartea lui Saul e relatată diferit de 1 Rg 31, 3-5. Unii comentatori cred că e vorba de o variantă preluată dintr'o altă tradiţie şi introdusă mai târziu în textul primar. Pe de altă parte, e evident că „amalecitul“ se prezintă cu o invenţie (construită pe un sâmbure de adevăr), menită să-i aducă o recompensă. Se pare că cele două însemne doveditoare au rămas la jumătatea gestului de a fi scoase din traistă. Credul, David rămâne fidel faţă de Saul, ca şi faţă de maiestatea principială a „unsului Domnului“.
„Cartea Dreptului“: colecţie de cântece şi poeme celebre, dispărută în timp; menţionată şi în nota de la – Ios 10, 13. Înainte însă de a fi fost introdusă într'o colecţie scrisă, această splendidă piesă de poezie biblică a circulat în memoria colectivă, precum Cântarea lui Moise (vezi Dt 32, 44), ceea ce înseamnă, o dată mai mult, că numeroase texte scrise ale Bibliei au fost precedate şi consacrate de autoritatea Tradiţiei.
Saul a căzut ca şi cum n'ar fi fost unsul Domnului.
Întrebările şi răspunsurile erau instrumentate de către preotul Abiatar, prin mijlocirea efodului (în care se aflau sorţii Urim şi Tumim).
Hebronul, vestit încă din vremea patriarhilor şi beneficiar al darurilor lui David (1 Rg 30, 31) era rânduit să devină întâia capitală davidică.
De fapt, David fusese uns rege prin mâna lui Samuel (1 Rg 16, 13), dar actul se petrecuse în cercul intim al familiei lui Iesei. Ungerea de acum (făcută, probabil, de către un preot la cererea poporului) o confirmă pe prima şi-i conferă caracterul unui act public.
David încearcă să-i atragă de partea lui pe devotaţii lui Saul, dar, precum se va vedea, fără succes.
Veniamin era tribul lui Saul.
Viclean (aici): cel ce atacă pe neaşteptate, ignorând fair-play-ul unei întreceri. Ebr.: Câmpul-Coastelor.
T. M. precizează: „... la Mahanaim şi Bitron“.
Gestul lui Abner de a dispune de haremul regelui defunct (pe care, de drept, îl moştenea fiul acestuia) era interpretat ca fiind o aspiraţie la tron.
Aluzie probabilă la sentinţa lui Dumnezeu de a transfera regatul de la Saul la David (1 Rg 15, 28).
După fuga lui David, Saul o dăduse pe Micol după Paltiel, fiul lui Laiş, din Galim (1 Rg 25, 44).
Veniamin era tribul din care se trăgea Saul.
Nabal, neomenosul soţ al Abigailei, devenită apoi soţia lui David, murise de apoplexie (1 Rg 25, 38). Ebr.: „Trebuia Abner să moară ca un nesăbuit?“
Ioab şi fraţii săi deţineau controlul armatei.
Certificarea că David nu este un intrus, ci îi aparţine aceluiaşi neam.
În afară de ungerea tainică, teologică, făcută de Samuel, David primise o consacrare publică din partea fiilor lui Iuda (2, 4), iar acum o primeşte, tot public, din partea fiilor lui Israel, devenind astfel rege recunoscut de către întregul Israel. Cele două mari teritorii vor rămâne însă distincte, până la separarea lor politică în regatul de nord, Israel, şi regatul de sud, Iuda.
Primii locuitori ai Ierusalimului au fost Iebuseii (Ios 15, 8, 63; 18, 16, 28). Numele cetăţii e menţionat pentru prima oară într'un text egiptean din secolul 19 sau 18 î. H. sub forma „Uruşalim“. „Ierusalim“ este transcrierea grecească a pronunţiei aramaice. În grafia originală înseamnă „Cetatea Păcii“. Momentul intrării lui David e crucial: Ierusalimul devine nu numai capitala regatului, ci şi cel mai important oraş al lumii.
Aşezată pe muntele care domină Ierusalimul, fortăreaţa oferea o reşedinţă sigură. Sionul va deveni „casa lui Dumnezeu“, prin aceea că David va înălţa aici un altar, iar Solomon va zidi templul.
Versetele 6 şi 8 s'ar putea referi la o opoziţie totală din partea localnicilor, inclusiv a invalizilor. Ar putea fi însă şi o reacţie la interdicţia şchiopilor şi orbilor de a-I sluji lui Iahvé (Lv 21, 18).
Textual: „în valea Titanilor“. Refaimiţii fuseseră vestiţi prin urieşenia staturii lor. Cu acest nume era desemnată o câmpie de la sud-vest de Ierusalim.
Termenul de ruptură (diakopé) indică acţiunea apei de a rupe un zăgaz, o stavilă, un obstacol care-i stă în cale. Aşadar, David s'a lăsat prin văile drepte din susul muntelui, trecători formate în timp prin năvala şuvoaielor. T. M.: „David s'a dus la Baal-Peraţim şi acolo i-a lovit...“; localizare incertă într'un text obscur.
T. M. adaugă: „Şi a poruncit să-i ardă în foc“.
T. M.: „...s'au dus la Baala lui Iuda“, Baala fiind vechiul nume al cetăţii Chiriat-Iearim (Ios 15, 9), unde fusese aşezat ultima oară chivotul legământului, în casa lui Aminadab (1 Rg 7, 1). „Calea urcuşului“ (care nu e un nume propriu) ar putea să însemne ascensiunea lui David în urma victoriei asupra Filistenilor.
Pe capacul chivotului se aflau imaginile a doi heruvimi care simbolizau tronul nevăzutului Dumnezeu (Nm 7, 89).
Amplă procesiune, cu tot fastul regesc, în care bucuria era exprimată prin jocuri şi cântece; acestea din urmă, codificate, se păstrează până azi în Biserica Etiopiei, sub numele generic de „dansuri davidice“.
Teribilul eveniment era menit să demonstreze că chivotul legii, simbol al prezenţei lui Dumnezeu, este intangibil chiar şi în faţa bunelor intenţii ale unui laic. Totul pentru a consolida sentimentul sacralităţii. Cuvântul „ruptură“ (diakopé) are aici o arie semantică mult mai largă: adevărata „ruptură“ se produce în fiinţa lui David, anume în credinţa sa că Dumnezeu nu poate fi nedrept.
Micol era soţia lui David.
Termenul face aluzie la dansurile orgiastice ale unor culte păgâne, în timpul cărora, cuprinşi de frenezie, bărbaţii ajungeau să se automutileze.
Textul Ebraic are aici două cuvinte (Meteg-Haama) pe care nici un traducător nu le poate desluşi. Septuaginta foloseşte un derivat al verbului aforízo, care ar însemna „tribut“, dar cu un înţeles mai special: tributul pe care învingătorul îl pune deoparte, el fiind afierosit (destinat) Domnului.
Ebr.: „a tăiat vinele cailor“ (aşa cum făcuse Iosua Navi – 11, 6, 9).
E vorba de zestrea viitorului templu.
Valea Sărată: depresiune în vecinătatea Mării Moarte.
Cronicarul putea fi şi grămătic, copist sau cel care ţinea evidenţele scriptice ale armatei.
Cheretienii şi Peletienii: mercenari cretani şi, respectiv, filisteni intraţi în garda personală a regelui. La 20, 23 se spune că Benaia era comandantul lor (în acord şi cu T. M.).
Pregătirea acestui episod s'a făcut în 4, 4.
„Fiii lui Amon“ (Amoniţii): popor alcătuit din mai multe triburi transiordaniene.
= de dincolo de Eufrat. Numele „Halamac“ din LXX nu spune nimic.
„La întoarcerea anului“: primăvara, când reîncepeau campaniile militare (care încetau odată cu venirea iernii).
Literal: „... la vremea când regii ies“.
= Acoperiş în formă de terasă.
Interogaţia sugerează că femeia măritată este un tabù moral. Aşadar, David va păcătui cu luciditate, în cunoştinţă de cauză, ceea ce-l va face ca, mai târziu, să recunoască în Psalmul 50: „... şi răul în faţa Ta l-am făcut“.
Femeia se afla în perioada lunară favorabilă conceperii.
Intenţia ascunsă a lui David era aceea de a-i transfera lui Urie paternitatea asupra copilului ce se va naşte.
Sfinţii Părinţi îl propun ca model nu pe David care a comis un dublu păcat (adulter şi omucidere), ci pe regele care şi-a recunoscut păcatul şi s'a căit. Acest act de căinţă îi va inspira celebrul Psalm 50.
Primul copil era fructul unui adulter, deci un bastard. Cestălalt, Solomon, era fiul legitim născut dintr'o soţie legitimă.
„Iedida“ înseamnă „Iubit-de-Dumnezeu“. „Solomon“ înseamnă „Omul-Păcii“, un nume care se referă mai mult la demnitatea regală decât la odrasla propriu-zisă.
„Cetatea-apelor“ era, probabil, un supranume al Rabei, cetate asupra căreia istorisirea revine acum, după ce a părăsit-o la 11, 1. Expresia „am luat-o“ înseamnă, aici, „am împresurat-o“, e în mâna mea.
Un talant (ca măsură de greutate): 34,5 kilograme.
Traducerea literală a acestui verset îi face pe mulţi să creadă că David obişnuia să-şi tortureze prizonierii sau să-i ardă. Dar analize filologice atente au demonstrat că era vorba de anumite munci forţate (sau cu o destinaţie anume), de care şi Evreii avuseseră parte în Egipt. Vezi şi nota de la 1 Par 20, 3, cu motivaţia filologică.
Abesalom şi Tamara erau copiii lui David născuţi din Maaca, fiica lui Talmai, regele Gheşurului (3, 3); Amnon era născut din Ahinoam Izreeliteanca (de altfel, întâiul-născut al lui David). Aşadar, Tamara era sora vitregă a lui Amnon.
Legea lui Moise interzicea o astfel de legătură (Lv 18, 9, 11; Dt 27, 22). E de presupus că Tamara o sugerează spre a depăşi momentul critic şi a câştiga timp.
Studiile de psihologie abisală, precum şi literaturile lumii prezintă numeroase cazuri de acest fel, când limita dintre iubire şi ură e foarte subţire. Cu atât mai mult aici, unde instinctul brut se ciocneşte de conştiinţa faptului impur: iubirea se transformă în contrariul ei.
Tunsul oilor, ca orice recoltă, era prilej de serbare şi ospăţ.
Bine instruită, femeia nu se mulţumeşte cu o rezoluţie formală, de rutină, ci-l atrage pe rege într'o angajare concretă, responsabilă.
Aşa cum făcuse profetul Natan în cazul lui Urie, Ioab îi prezintă regelui o întâmplare inventată, o parabolă, spre a-i dezvălui, în final, adevărata intenţie.
Scena se schimbă brusc, rolul femeii s'a încheiat cu succes.
Literal: „... că am aflat har...“.
200 de sicli = aproximativ 3,200 kg.
Hebron era oraşul natal al lui Abesalom (3, 2-3).
Probabil, căpetenia cetei venite din Gat (versetul precedent).
= Cu noul rege, cu Abesalom. Aparent, David a cedat prea uşor, dar el are o bogată experienţă a ajutorului lui Dumnezeu.
Redundant, originalul impune o simplificare sintactică.
Pârâul Cedrilor (sau al Chedronului) se afla între cetatea Ierusalimului şi Muntele Măslinilor. Dincolo de el era grădina Ghetsimani, din care Iisus va fi arestat (In 18, 1 şi urm.).
Bahurim: cetate pe drumul dintre Ierusalim şi Ierihon, la nord-est de Muntele Măslinilor.
A lua în stăpânire haremul înaintaşului era semn de înstăpânire asupra regatului, ceea ce-i făcea pe supuşi să prindă curaj.
Cortul era spaţiul nupţial din tradiţia tuturor popoarelor semitice.
Peroraţie menită să aprindă imaginaţia lui Abesalom şi să-l convingă.
Destinul clasic al trădătorului, aşa cum se va întâmpla şi cu Iuda.
În plin război civil, de uzurpare a tronului, sentimentul patern înmuiase inima regelui-oştean (ceea ce nu se va întâmpla, de pildă, cu Petru cel Mare).
Prin „slujitorii lui David“ autorul înţelege, probabil, întreaga oaste de sub comanda celor trei.
Prin numeroasele hăţişuri, obstacole şi capcane pe care o pădure le pune în faţa unor mulţimi în derută. Alegerea locului făcuse parte din strategia lui David, prin cei trei comandanţi.
„Stâlp“: monument funerar.
Literal: „Mâna lui Abesalom“.
= Între poarta exterioară şi cea interioară, deasupra cărora era o terasă pentru străji.
Poarta (în cetatea antică): piaţa din faţa porţii principale, loc de adunare, de sfat şi judecată.
Literal: „la cortul său“. Expresia (aici şi în alte locuri) se menţinea ca o aluzie la vremea când Israeliţii erau păstori nomazi.
Şimei este omul care-l insultase pe David şi-l împroşcase cu pietre la Bahurim (16, 5-8, 13). Întors biruitor, David se confruntă, şi el, cu lichelele oportuniste care, prin gesturi mieroase şi limbaj sofisticat, caută să scape de pedeapsă.
Chimham era unul din fiii lui Barzilai. Una din ultimele dorinţe ale lui David, înainte de moarte, va fi aceea ca fiii lui Barzilai să fie hrăniţi la masa lui Solomon (3 Rg 2, 7).
Deşi David domneşte peste o singură ţară, tensiunile separatiste dintre nord şi sud se menţin; ele vor duce, în cele din urmă, la apariţia celor două regate, Israel şi Iuda, sub cei doi urmaşi ai lui Solomon.
= Cele zece triburi din nord. Literal: „Noi suntem zece mâini ale regelui“ (ebraism).
Nordicii considerau că Iuda a intrat târziu pe scena istoriei.
La ele intrase, în chip samavolnic, fiul său Abesalom (16, 22).
= Lângă cadavrul lui Amasa.
„Amorei“ (aici şi în alte câteva locuri): nume generic dat populaţiilor care locuiau Canaanul înainte de venirea Evreilor.
Călcarea jurământului se pedepseşte, iar pedeapsa cere ispăşire.
exeliázo (folosit în V. T. numai aici şi în versetele 9 şi 13) = „a expune la soare“; pedeapsă, desigur, mai crudă decât spânzurarea propriu-zisă. (Verb derivat din heliázo, care are acelaşi înţeles (v. 14)).
Leşurile au rămas acolo toată vara, de la „începutul seceratului orzului“ „până când a picat peste ele apă din cer“, adică până când au început ploile de toamnă, acestea fiind şi semnul că seceta luase sfârşit.
„Rafa“: eponim al Refaimilor (sau Refaimiţilor), oameni legendari cu statură gigantică, a căror simplă prezumare era de natură să-i înspăimânte pe Evrei (Fc 14, 5; Dt 2, 11, 20; 3, 11, 13; Ios 12, 4; 17, 15).
= Mult peste trei kilograme.
Această cântare a lui David îşi are izvodul în Psalmul 17, pe care, de fapt, îl reproduce cu unele diferenţe de nuanţă şi amănunt. De altfel, însuşi titlul Psalmului 17 face referire expresă la această cântare.
Aici nu e vorba de un testament propriu-zis, ci de unul duhovnicesc, care-l prezintă pe David în perpetua sa alianţă cu Dumnezeu, biruitor asupra duşmanilor şi întăritor al credinţei. Diferenţele, notabile, dintre Textul Septuagintei şi Textul Masoretic se datorează faptului că acesta din urmă – după cum declară traducătorii – e în mare măsură deteriorat.
În lista care urmează nu e vorba de războinicii propriu-zişi, a căror vitejie era prezumată sau dovedită, ci de un corp de elită, capabil oricând de fapte măreţe.
Text dificil, întrucât persoana care l-a stârnit pe David rămâne incertă: „el“ poate fi:
1) Cineva din popor (foarte puţin probabil);
2) Diavolul, aşa cum va interpreta autorul Paralipomenelor (1 Par 21, 1);
3) Dumnezeu Însuşi, Cel care, în teologia Vechiului Testament, este cauza primă a tot ce există şi se mişcă, inclusiv istoria; sensul acesta este extras şi din Versiunea Ebraică.
Aşadar, Dumnezeu incită, David se supune, Ioab obiectează (v. 3), recensământul se face (vv. 8-9), David şi-l asumă ca păcat (v. 10), Domnul pedepseşte (v. 15). În ce constă, totuşi, păcatul? Recensământul populaţiei era prescris în legea lui Moise (Iş 30, 12-16), dar fiecare cetăţean trebuia să plătească o „răscumpărare", ceea ce sub David nu s'a făcut. Un recensământ avea ca obiectiv principal stabilirea dărilor şi a volumului de muncă forţată; se pare că David a vrut să-şi cunoască doar forţele armate, ceea ce poate fi un semn de trufie din partea unui suveran care, cel puţin pentru un moment, ignora suveranitatea absolută a lui Dumnezeu.
„Văzătorul“: profetul care avea capacitatea de a vedea viitorul, dar şi pe aceea de a vedea ce se petrece în sufletul omului. În 2 Par 29, 25 va fi numit „Gad, văzătorul regelui“.
Literal: „moarte“ sau „mortalitate“, ciuma fiind un flagel năprasnic şi necruţător.
Această ultimă propoziţie este preluată din Codex Alexandrinus.
Altarul de pe aria lui Aravna poate fi o prefigurare a templului pe care David şi-l visează şi pe care Solomon îl va zidi.
Versetul 1 al acestui capitol relatează, pe scurt, căsătoria lui Solomon cu fiica lui Faraon, fapt care a fost deja relatat în 2, 35. Textul Masoretic, care nu cuprinde episodul, îl relatează aici, pe când Septuaginta îl omite. Totuşi, pentru integritatea capitolului, versiunea de faţă îl preia ca atare.
Acest capitol cuprinde două părţi: 1) Podoaba şi odoarele templului; 2) Casa lui Solomon. Aceasta este ordinea din Septuaginta. Textul Masoretic însă prezintă ordinea inversă, adoptată, în bună măsură, şi de vechile ediţii româneşti, ceea ce face şi ediţia de faţă. Dacă T. M. este pe alocuri deteriorat, nici textul LXX nu duce lipsă de lacune, ceea ce face ca ambele texte să devină, deseori, complementare. Aceste descrieri, duse uneori până la amănuntul în aparenţă nesemnificativ, sunt singurele mărturii după care poate fi reconstituită fiinţa magnificului edificiu, având în vedere că din templul lui Solomon, jefuit şi distrus de Nabucodonosor în 587, nu a mai rămas nimic.
În LXX s'a făcut o rocadă: capitolul 20 devine 21 şi viceversa. Păstrăm această ordine, în conformitate şi cu vechile ediţii româneşti.
David avea 62 de ani; era mai degrabă îmbătrânit decât bătrân.
„Şunamita“, adică din Şunem, localitate menţionată în Ios 19, 18, unde se va afla şi generoasa gazdă a profetului Elisei (4 Rg 4, 8); astăzi, Sulam. Sulamita va fi numele iubitei ideale a lui Solomon (Cântarea Cântărilor 7, 1).
= Nu a avut cu ea legătură trupească. Se pare că prezenţa fetei făcea parte din practica generală a bunicelor bătrâne de a-şi aduce în pat nepoate tinere.
Adonia, născut din Haghita, era al patrulea fiu al lui David, după Amnon, Chileab şi Abesalom (2 Rg 3, 2-5); întrucât primii trei muriseră, el se socotea îndreptăţit să moştenească tronul.
Literal: „a înjunghiat“. Aducând jertfe, Adonia se comportă ca un suveran, ospătându-şi adepţii şi, practic, delimitându-şi adversarii (ceea ce pentru aceştia va fi un semnal de alarmă).
Textual: „Viu este Domnul“; formulă stereotipă prin care Dumnezeu era invocat drept martor al unui jurământ sau al unei făgăduinţe.
Cei din garda personală a regelui.
Ghihon: izvor la poalele muntelui Sion: locul ales de David (revenit la luciditate şi capabil de hotărâri) pentru ceremonia de învestitură a lui Solomon.
Literal: „din cort“; e vorba de cortul pe care David îl adusese din casa lui Obed-Edom şi care adăpostea chivotul legământului (2 Rg 6, 12).
Dacă David nu a fost în stare să răzbune asasinarea celor doi, el lasă aceasta pe seama fiului şi succesorului său, „potrivit înţelepciunii“ acestuia, adică atunci când va crede că e momentul potrivit. „În iad“: în locuinţa morţilor; Hades; Şeol.
„Cetatea lui David“: fortăreaţa de pe muntele Sion, pe care el o luase de la Iebusei şi unde îşi stabilise reşedinţa (2 Rg 5, 7).
Se consideră, în general, că David a început să domnească în anul 1000.
T. M.: „... iar domnia lui a devenit foarte temeinică“.
Cu toate că Abişag nu fusese, practic, ţiitoarea lui David, ea făcuse parte, teoretic, din haremul acestuia. Or, primul pas al unui uzurpator era acela de a-şi însuşi, total sau în parte, haremul regelui, aşa cum făcuse Abesalom (2 Rg 16, 20-22). De aici, bănuiala lui Solomon (dar şi prilejul de a se descotorosi de un adversar, aşa cum va face şi cu următorii doi). Cruţarea lui Adonia fusese condiţionată de absenţa vicleniei (1, 52).
Reaua purtare a fiilor lui Eli, dar şi nepermisa îngăduinţă a acestuia, Îl făcuseră pe Dumnezeu să-i vestească stingerea tagmei preoţeşti din familia sa (1 Rg 2, 27-36).
Adică s'a aşezat sub protecţie divină, încercând astfel să se salveze.
De aici, versetul cuprinde un episod care nu se află în Versiunea Ebraică, deşi o seamă de elemente sunt diseminate prin alte capitole: aşadar, el este propriu Septuagintei. Fie că e vorba de o „inserţie“, cum cred unii, fie că e traducerea unui original pierdut, cum cred alţii, el introduce un admirabil portret al lui Solomon în dimensiunea lui sofianică, aceea de cel mai înţelept rege între toţi suveranii Răsăritului. Biblia lui Şerban, care se revendică de la textul Septuagintei, nu-l cuprinde, ceea ce înseamnă că versiunea finală a păstrat traducerea prezumată a lui Nicolae Milescu, făcută direct din ebraică. Ediţia Rahlfs numerotează episodul cu 35 a-o.
frónesis: cuvânt înrudit semantic cu sofía =„înţelepciune“, dar deosebit prin nuanţe: „inteligenţă“, „raţiune“, „isteţime“, „pricepere“ (a omului practic, care găseşte repede soluţiile). Echivalente verbale în limba română: „a pricepe“ = a înţelege; „a se pricepe“ = a avea abilitatea de a face bine un lucru. Deseori însă sunt folosite ca sinonime (compară, de exemplu, 2, 9 cu 2, 35 – ultima propoziţie, unde e vorba de unul şi acelaşi subiect).
sofía = „înţelepciune“; capacitatea intelectului de a gândi în acelaşi timp generalul şi particularul, de a cuprinde simultan amănuntul şi întregul, analiza şi sinteza; virtutea de a cugeta în profunzimea lucrurilor, dincolo de aparenţe; însuşirea prin excelenţă a marilor gânditori din antichitatea greacă. Solomon a fost dăruit de Dumnezeu cu „foarte multă“ înţelepciune, ceea ce înseamnă o harismă specială.
Textual: „inimă largă“ (plátos kardía); generozitate; deschidere infinită (precum „nisipul de pe ţărmul mării“) spre comunicare şi comuniune.
Textual: „... tuturor fiilor vechi“ (predecesorilor li se acordă întotdeauna prioritatea excelenţei). Cu alte cuvinte: Solomon i-a întrecut pe toţi cei de dinaintea lui. În variantă ebraică: „... mai presus decât a tuturor fiilor Răsăritului“, accentul strămutându-se din temporal în geografic.
Egiptenii, prin străvechea lor cultură şi civilizaţie, deţineau primatul înţelepciunii.
Tatăl fetei nu a putut fi identificat. Oricum, o astfel de căsătorie consfinţea şi o alianţă politică cu Egiptul, ceea ce însemna enorm pentru micul stat israelian.
„Casa Domnului“ este templul, marea operă a vieţii lui Solomon (care a avut la bază, de asemenea, înţelepciunea şi priceperea).
Toate cele enumerate: componente ale templului.
De aici până la sfârşitul versetului, textul Septuagintei cuprinde un nou episod, menit să completeze portretul lui Solomon: celor două calităţi, „priceperea“ şi „înţelepciunea“, li se adaugă o a treia, aceea a „cârmuitorului“, cu toate efectele ei în materie de guvernare, organizare statală, aprovizionare, putere armată, politică externă etc. Episodul nu a fost preluat de vechile ediţii româneşti; în ediţia Rahlfs e numerotat cu 46 a-l.
árhon = „cârmuitor“: conducător cu autoritate asupra altora (inclusiv cea militară) şi care este ascultat.
Prin „Râu“ se înţelegea Eufratul. Aşadar, ţinuturile de la vest de Eufrat.
În lipsa unui templu central şi centralizator, o seamă de jertfe erau aduse pe altare improvizate; acestea se situau pe înălţimi, printr'o veche tradiţie a triburilor Canaanului.
După Iosif Flaviu, Solomon avea paisprezece ani când s'a urcat pe tron; după tradiţia rabinică, doisprezece. Totuşi, la vremea când a avut visul, expresia „sunt un copilandru“ se referea mai degrabă la disproporţia dintre vârsta sa, încă tânără, şi uriaşa responsabilitate pe care şio asuma.
Literal: „nu-mi cunosc ieşirea şi intrarea“.
Pentru a judeca drept trebuie ca mai întâi să ai virtutea de a-i asculta pe cei împricinaţi. Aici „priceperea“ îl traduce pe sýnesis, cuvânt foarte apropiat semantic de frónesis (vezi nota de la 2, 35); el stă în relaţie cu verbul „a pricepe“ (syníemi) din versetul 9.
Dregătorii: înalţi demnitari de la curtea regală şi din administraţia ţării. Ca de obicei, transcrierea numelor proprii din limba ebraică în cea greacă a fost una din marile dificultăţi ale ostenitorilor Septuagintei; tot ca de obicei, versiunea de faţă preia Textul Masoretic (care, la rândul său, a fost îndreptat după Septuaginta, mai ales în succesiunea logică a unor informaţii).
Codex Vaticanus continuă versetul cu următorul text: „Şi Solomon şi-a luat-o de soţie pe fiica lui Faraon şi a adus-o în cetatea lui David până când el a isprăvit casa Domnului şi propria sa casă şi zidul Ierusalimului. Atunci Faraon, regele Egiptului, s'a ridicat şi a luat Gaza şi a ars-o, precum şi aşezarea canaaneană din Mergab; iar Faraon le-a dat de zestre fiicei sale, soţiei lui Solomon; iar Solomon a zidit din nou Gaza“.
Tir: marea metropolă feniciană, vecină cu Sidonul; port la Marea Mediterană. Hiram (grafiat uneori Huram), nume prescurtat din Ahiram (care ar fi însemnat „Fratele Celui-Preaînalt“) îl ajutase pe David cu materiale şi meşteri pentru construirea casei sale din Ierusalim (2 Rg 5, 11).
Afirmaţie curioasă, proprie Septuagintei şi versiunii lui Lucian. Ceea ce în T. M. pare o simplă vizită de curtoazie, aici ea are un caracter ceremonial cu totul aparte. Potrivit unuia din documentele descoperite la Tell El-Amarna (capitală a Egiptului în vremea lui Amenhotep III), ceremonialul ungerii era aplicat de un suzeran asupra vasalului său. De aici, speculaţiile că daniile menţionate în versetul 25 nu erau componenta unui simplu schimb comercial, ci un tribut anual pe care Solomon i-l plătea lui Hiram. E de observat însă că textul exprimă o intenţie care nu se finalizează. În ipoteza că Hiram i-ar fi oferit tânărului rege (de numai 12 sau 14 ani) suzeranitatea – care însemna şi o formă de protecţie –, acesta îi propune, pur şi simplu, un parteneriat. T. M.: „Hiram, regele Tirului, şi-a trimis servii la Solomon, de vreme ce aflase că acesta fusese uns rege în locul tatălui său“.
Munţii Liban şi Antiliban erau faimoşi (şi râvniţi) pentru falnicele lor păduri de cedru, lemn aromat şi de esenţă tare, excelent ca material de construcţii. Pinul (chiparosul) de Liban făcea parte din specia răşinoaselor mediteraneene (pinus maritima).
Tirul excela în materiale şi meşteri pentru construcţii, dar avea o agricultură săracă şi, oricum, neîndestulătoare pentru o mare metropolă comercială.
Birul (darea, impozitul) nu era perceput în bani, ci în zile de muncă obligatorie.
S'a calculat trecerea a unsprezece generaţii de câte patruzeci de ani fiecare. T. M. adaugă una; aşadar, patru sute optzeci de ani, ceea ce ar însemna anul 966 sau 965 (Solomon s'a urcat pe tron în 970).
T. M.: „în luna Zif“ (adică „a Florilor“, după tradiţia canaaneană): aprilie-mai.
Textul următor, până la sfârşitul versetului, este reconstituit după câţiva codici, în special după Purpureus; ed. Rahlfs numerotează cu 1 a-d. T. M. îl aşază la sfârşitul capitolului.
Versetele 11-14: text lacunar în ed. Rahlfs; redactat după codicii Vaticanus şi Purpureus (note infrapaginale), în concordanţă cu T. M.
În forma unui pătrat (simbol al perfecţiunii), aşa cum va fi şi dimensiunea Noului Ierusalim (Ap 21, 16), altarul era spaţiul prin excelenţă sacru, menit să adăpostească chivotul legământului; el se va numi „sfântasfintelor“.
Heruvimii erau simbolul prezenţei Domnului.
Cei doi stâlpi nu făceau parte din edificiul propriu-zis, ci erau separaţi, la mică distanţă de intrarea în pridvorul templului. „Dreapta“ şi „stânga“ înseamnă nord şi sud. Astfel de stâlpi puteau fi văzuţi la intrarea a numeroase temple din Egipt şi Asia Mică, până în Babilonia. Semnificaţia celor doi stâlpi din Ierusalim este încă necunoscută; se presupune că ar fi simbolizat doi munţi printre care credincioşii intrau în templu. Cât despre numele lor, şi acestea continuă să rămână o enigmă. În 2 Par 3,17 (Septuaginta) ele sunt traduse: „Temeiul“ (Katórthosis) şi, respectiv, „Tăria“ (Ishýs). Plecând de aici, R. B. Y. Scott sugerează că cele două nume ar fi începutul a două fraze: „El [Dumnezeu] va temeinici tronul lui David şi regatul său în veac“; şi: „Întru tăria Domnului se va veseli regele“. E de observat că sensul primului nume poate fi regăsit în Psalmul 96, 2: „Dreptatea şi judecata sunt temeiul tronului Său“.
„Marea“ de aramă era un bazin uriaş, în forma unei cupe, sprijinit pe un suport circular care, la rândul său, se sprijinea pe un suport rectangular. Vasul era folosit de preoţi pentru spălările rituale cu apă.
Prin „şasiu“ trebuie să se înţeleagă, aici, cadrul metalic al caroseriei unui vehicul (cum ar fi, în zilele noastre, cel al unui vagonet de mină), sprijinit pe două osii şi sprijinind, la rândul său, un vas cu apă susţinut de patru panouri de metal. Aşadar, e vorba de o cuvă portabilă pe un vagonet. Cinci vagoneţi puteau fi legaţi între ei, formând astfel un mic convoi rulant. În apa rituală din aceste vase îşi spălau preoţii mâinile după aducerea unei jertfe sângeroase totale („ardere-de-tot“; „holocaust“).
Literal: „sfânta“, adică partea de mijloc a templului, numită astfel în funcţie de „sfânta-sfintelor“, adică altarul, spaţiul prin excelenţă sfânt.
„Norul“ (substantiv articulat): e vorba de acelaşi nor care-i călăuzise pe fiii lui Israel în pustie şi care se aşeza, în anumite momente, pe cortul lui Moise; simbol şi semn văzut al prezenţei Domnului.
„în faţa norului“: grecescul prósopon înseamnă „faţă“, dar şi „prezenţă“.
Versetele 12 şi 13 lipsesc din versiunile clasice ale Septuagintei şi sunt preluate aici din codici secundari, ca şi din T. M. Ideea se regăseşte în v. 53.
Insistenţa cu care nu Domnul, ci „numele Domnului“ este arătat ca fiind locatarul templului arată, pe de o parte, grija de a evita orice posibilă reprezentare antropomorfă sau limitare a lui Dumnezeu şi, pe de alta, gândul teologic că Numele face parte din Fiinţă (o teologie foarte bogată atât în Noul Testament cât şi la Sfinţii Părinţi ai Bisericii).
În T. M., plural: „... ai milă de robii Tăi...“ etc.
Cuvântul térpsis, folosit de numai două ori în V. T. (aici şi la Sof 3, 17) exprimă satisfacţia sau bucuria care însoţeşte plinirea unei dorinţe (în cazul de faţă, zidirea templului).
„Tăciune“: boală molipsitoare, îndeosebi a cerealelor.
= Accent repetat pe ideea că „locuinţa“ lui Dumnezeu e pretutindeni (în cerul ceresc), că prezenţa Lui în templu e reală, dar că templul nu e altceva decât spaţiul sacru unde omul poate comunica,
„Cuptorul de fier“: metaforă pentru duritatea chinurilor suferite de Israeliţi în Egipt (vezi şi nota de la Dt 4, 20).
= Catafatismul şi apofatismul lui Dumnezeu, Care poate fi definit, în acelaşi timp, prin ceea ce este şi prin ceea ce nu este. Lumină şi Izvor al luminii, El locuieşte'n întuneric prin nepătrunsul Fiinţei
„... preafrumoasă“: echivalent pentru ekprepés (cuvânt folosit numai aici în V.T.) = „superior“, „distins“, „remarcabil“ (între cele ce sunt frumoase – sau plăcute la vedere).
„Înnoire“ este aici superlativul a tot ceea ce este nou, atât ca esenţă, cât şi ca durată.
„Cartea Cântării“: veche colecţie de imnuri dedicate războaielor pe care Israieliţii le-au purtat de-a lungului drum între Egipt şi Canaan; azi pierdută. Specialiştii o atestă ca fiind una şi aceiaşi operă cu Cartea Dreptului (sau Cartea lui Iaşar), citată la Ios 10, 13 şi 2 Rg 1, 18. Se crede că citatul de faţă a fost nucleul original al rugăciunii lui Solomon; eliminat din Textul Masoretic, el îi este propriu Septuagintei. Teologia lui, densă, e evident – succint – din cele trei note precedente.
Verbul kainízo indică acţiunea de a inaugura ceva nou ca act sacramental; aşa trebuie citit şi în textul de faţă.
= Sărbătoarea prin excelenţă, aceea a Corturilor.
= Extremităţile nordice şi sudice ale Palestinei.
Potrivit rânduielii din Deuteronom 16, 15, Sărbătoarea Corturilor dura şapte zile; aceasta, în toată perioada pre-exilică. Masoreţii însă au adăugat încă şapte: „... timp de şapte zile şi alte şapte zile, adică paisprezece zile“, ceea ce, de altfel, e în neconcordanţă cu începutul versetului următor. Ei au crezut că şapte zile a durat inaugurarea propriu-zisă a templului, căreia i-a urmat Sărbătoarea Corturilor, scăpându-le faptul că regele le-a concentrat pe amândouă în una singură.
Literal: „la cortul său“, expresie încetăţenită din vremea când fiii lui Israel erau nomazi.
Sensul de aici al verbului antilamváno este „a veni în ajutorul cuiva“, dar cu nuanţa sensului primar: a face ceva în schimbul a altceva.
Ebr.: „Kabul“. După unii, cuvântul ar fi însemnat „Ţară-de-nimic“; după alţii: „Ţară-de-hotar“; oricum, un nume dispreţuitor. De reţinut că Solomon nu i le dăduse ca schimb pentru materiale şi meşteri (pe acestea i le plătise deja, cf. 5, 11), ci pentru că, în acel moment, nu avea ceva mai bun – inclusiv bani.
Cantitate enormă: peste 5.000 de kilograme aur! Gestul pare a-l fi umilit pe Solomon, dar cronicarul din 2 Par 8, 2 notează că „Solomon a rezidit cetăţile pe care i le dăduse Hiram şi ia aşezat pe fiii lui Israel să locuiască acolo“, ceea ce sugerează că aurul dat de Hiram însemna, de fapt, răscumpărarea cetăţilor pe care le refuzase. – În continuare, versetele 15-25 sunt preluate din recenzia lui Origen, în concordanţă cu Textul Ebraic. De fapt, ele reprezintă o mai potrivită inserţie a textului din 10, 22 a-c.
T. M. o spune direct: „corvoadă“ = muncă silnică (rezervată sclavilor). Septuaginta nuanţează în sensul că zilele de muncă obligatorie (vezi nota de la 5, 13) erau echivalente impozitului pe care cetăţenii, oricum, îl datorau statului.
Textual: „o corabie“ (substantiv generic).
Coada-Mării“ desemnează terminalul cornului răsăritean al Mării Roşii.
Ofir: localitate celebră prin calitatea aurului. Localizare incertă.
Saba (sau Şeba, după numele unuia din nepoţii lui Avraam – vezi Fc 25, 3) era teritoriul unei comunităţi de negustori din sud-vestul Arabiei, comunitate care, la vremea aceea, controla toate căile comerciale ale regiunii. Vizita la Ierusalim a reginei de Saba a devenit celebră nu numai în contextul ei biblic, dar şi în legendele arabe şi în tradiţia Etiopienilor (aceştia din urmă pretind că ea s'a întors în Etiopia purtând la sân un prunc care va fi începătorul dinastiei lor imperiale). La rându-i, lumea arabă era faimoasă prin înţelepţii ei.
ainígma (citeşte enigma) = „cuvânt obscur, cu două sau mai multe înţelesuri“; „enigmă“ (dar nu în sens de ghicitoare, ci de problemă care se cere desluşită).
Termenul ebraic pentru desemnarea acestui lemn nu conduce la identificarea lui. În general, se crede că ar fi vorba de santal, lemn de esenţă tare şi culoare roşie, foarte bun pentru decoraţii şi pentru confecţionarea instrumentelor muzicale; totuşi Iosif Flaviu îl aseamănă cu pinul („dar mai alb şi mai strălucitor“).
Cantitate enormă: peste 23.000 de kilograme!
„de dincolo“: din părţile arabe.
Scuturile erau de lemn, dar acesta era suflat cu aur pe ambele feţe. Un siclu de aur cântărea ceva mai mult de 11 grame şi jumătate. În T. M.: „...câte şase sute de sicli“.
O mină de aur cântărea 571,200 grame. – Scuturile mari protejau corpul întreg; scuturile mici, doar o parte. Acestea, suflate cu aur, nu erau destinate războaielor, ci parăzilor militare sau decorării sălilor de arme.
„Aur lămurit“: aur purificat prin foc; aur pur.
T. M. adaugă: „fildeş, maimuţe şi păuni“.
„... de la Râu“: de la Eufrat.
Coa: după toate probabilităţile, vechiul nume al Ciliciei, provincie din Asia Mică, renumită pentru caii de rasă.
Măreţia unui rege oriental se măsura şi cu bogăţia haremului său, un aşezământ, desigur, foarte costisitor.
Aici şi în versetul 23 autorul foloseşte cuvântul „satan“, care, în limbajul biblic, are conotaţia duşmanului prin excelenţă.
LXX intercalează aici un text care, în realitate, îşi are locul în versetele 23-24 (lacună în ed. Rahlfs).
Literal: „dările“ (vezi nota de la 9, 21).
Verset preluat din recenziile lui Origen şi Lucian, conforme cu T. M.; în ed. Rahlfs, notă infrapaginală.
2 Par 9, 29 o numeşte „Cartea profetului Natan, Cartea lui Ahia din Şilo şi Vedeniile lui Ido văzătorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat“.
Se pare că e vorba de o cifră rotundă (dar, oricum, foarte apropiată de adevăr).
„Scorpioni“: bici în ale cărui plesne erau împletite ace de sârmă.
Prin Israel se înţeleg, aici, cele zece triburi care vor alcătui regatul de nord.
E vorba de Israeliţii triburilor din nord care, din motive foarte variate, se stabiliseră pe teritoriul a ceea ce va fi regatul de sud, Iuda. (Acest verset e preluat din recenziile lui Origen şi Lucian, confirmate şi de T. M.).
Cu aceasta se consfinţea formarea celor două regate: Israel, în nord, cu zece triburi, şi Iuda, în sud, cu două.
Textul care urmează, până la sfârşitul versetului (numerotat în ediţia Rahlfs cu 24 a-z) reprezintă o inserţie anticipativă a ceea ce va fi istorisit în capitolul 14.
„Părintele“ în sensul de „bunicul“.
Cedând înclinaţiilor idolatre ale fiilor lui Israel, Aaron făcuse şi el, în pustie, un viţel de aur (Iş 32, 4). Junincile (sau vacile), ca reprezentări sacre, erau familiare în Canaan, dar în flagrantă contradicţie cu monoteismul iudaic. Generată de o raţiune politică personală, reforma lui Ieroboam adâncea şi mai mult ruptura dintre cele două facţiuni ale Israeliţilor.
Betel... Dan: localităţi situate la extremitatea sudică şi, respectiv, nordică a regatului.
„Om al lui Dumnezeu“: om trimis de Dumnezeu, cel ce vorbeşte în numele Domnului; uneori asimilat cu profetul.
Dumnezeu Se rosteşte prin gura celui ce minţise, tocmai spre a-i arăta acestuia că El nu poate fi minţit; omul lui Dumnezeu va fi pedepsit pentru neascultare, aceasta fiind un păcat mult mai greu decât minciuna.
Cuvântul Domnului nu e un simplu mijloc de comunicare, ci însăşi fiinţa, prezenţa şi lucrarea Sa; a-i „amărî“ cuvântul e ca şi cum L-ai amărî pe El.
Aici intervine nu numai plinirea cuvântului Domnului, ci şi minunea: leul, cel pururea avid de cărnuri şi sânge, refuză să-şi devore victima sau să atace asinul.
Ultima propoziţie se află numai în Septuaginta; menţiune menită să ateste că, deşi pedepsit pentru neascultare, omul lui Dumnezeu este adevăratul mijlocitor pentru mântuirea păcătosului care şi-a recunoscut greşala.
Prin „Râu“ se înţelege Eufratul (şi, în consecinţă, Mesopotamia).
„Crânguri“ (sau „desişuri“): tufe păduroase care adăposteau ritualurile orgiastice păgâne.
Ebr.: „Cartea Cronicilor regilor lui Israel“.
Versetele 1-20 ale acestui capitol (care, cu unele variante şi amplificări, repetă istorisirea din 12, 24) sunt preluate din Codex Alexandrinus.
Literal, eufemismul „ascunsă vânzoleală“. Textul Ebraic, ceva mai explicit, denunţă prostituţia sacră, de ambele sexe, practicată împotriva interdicţiei din Dt 23, 19 (vezi şi nota).
Ieroboam domnea în Israel (regatul de nord).
Literal: „părintele său“. David rămâne, peste tot, etalon pentru regele credincios.
T. M. adaugă: „... în afară de întâmplarea cu Urie Heteul“.
În T. M., acest verset sună: „Şi război a fost între Roboam şi Ieroboam în toate zilele vieţii lor“, ceea ce, desigur, reprezintă un dublet al textului din 14, 30. În versiunea greacă, ed. Rahlfs îl trece ca parte a versetului 7 (versetul 6 fiind omis); deci, locul lui este aici.
Grecescul teleté (folosit, în V. T., numai aici şi la Amos 7, 9) are un înţeles foarte complex (pe care noi îl cunoaştem de la Herodot, Euripide, Platon şi alţii) şi nu poate fi tradus printr'un singur cuvânt; la plural (ca în cazul de faţă): rituri de iniţiere în religiile misterice, care se făceau în mare secret, cu foarte multe precauţii, în trepte cu incantaţii ritmice, rituri în care excelau misterele orfice şi mitraice. (În lipsă de ceva mai bun, Biblia 1688 traduce: „pricăjiturile“ – adică ticăloşiile, infamiile –, iar cea din 1914: „smintelile“). T. M.: „prostituţia sacră“.
Prin „spurcăciuni“ se înţeleg, de obicei, idolii.
Situată la 9 km nord de Ierusalim, fortăreaţa Rama urma să fie doar începutul anexării unui teritoriu menit să-i închidă lui Asa căile de comunicare.
Verset preluat din recenzia lui Origen; eliminat din versiunile principale ca dublet al versetului 16.
Prin „deşertăciuni“ se înţelegeau idolii şi închinarea la ei.
T. M. adaugă: „... a început să domnească în anul al douăzeci şi şaselea al lui Asa, regele Iudei“.
Versiunea Ebraică şi Codex Alexandrinus adaugă: „în anul al douăzeci şi şaptelea al lui Asa, regele Iudei“.
T. M. adaugă: „şi a început să domnească în anul al douăzeci şi şaptelea al lui Asa, regele Iudei“.
Evident, e vorba de un război civil în care Tibni, pentru o vreme, a deţinut superioritatea.
În realitate, e vorba de un deal, înalt de aproximativ 450m faţă de câmpul înconjurător; excelent punct strategic în vreme de război şi centru comercial în vreme de pace.
Septuaginta (Codex Alexandrinus) intercalează aici, adică în următoarele opt paragrafe (pe care ed. Rahlfs le numerotează cu 28 a-h), scurta istorie a regelui Iosafat, pe care T. M. o relatează în 22, 41-51.
E vorba, şi aici, de prostituţia sacră, una din practicile cultelor idolatre.
LXX: „În Siria“. Corectat după T. M. Textul, enigmatic, ar vrea să sugereze că Edomul era condus de un delegat al regelui Iosafat.
S'a plinit astfel blestemul lui Iosua Navi (Ios 6, 26).
Ilie este una dintre cele mai puternice personalităţi ale Vechiului Testament, cel ce duce o luptă grea şi îndârjită împotriva idolatriei care bântuia, începând de la casa regală, întregul Israel. Numele lui se traduce: „Domnul este Dumnezeul meu“. Amintirea lui e foarte puternică şi în vremea Mântuitorului; în momentul „schimbării la faţă“, el apare, alături de Moise, ca mărturisitor şi prieten al lui Iisus (Mt 17, 3). Aici el apare dintr'odată, fără nici o introducere.
Literal: „... decât numai prin gura cuvântului meu“.
„Pârâul“ era, de fapt, un torent care-şi săpase o albie adâncă prin stâncăria muntelui, oferindu-i astfel lui Ilie o bună ascunzătoare de mânia regelui.
Sarepta (azi, Sarafand): cetate situată la 15 km sud de Sidon. Aşadar, Domnul îl trimite pe Ilie la o femeie păgână, în casa căreia va face minuni, fapt ce va fi remarcat de Iisus (Lc 4, 26); afront la adresa necredinţei lui Israel.
Ebr.: „... şi pentru fiul meu“.
Literal: „... prin mâna lui Ilie“ (ebraism). Ilie nu a lăsat nimic scris.
Cu alte cuvinte: Tu l-ai ucis, Tu să-l învii! În T. M., fraza e interogativă.
Muntele Carmel: simbol al măreţiei naturale şi al mândriei israeliene; magnifică scenă pe care se va desfăşura crâncena confruntare religioasă.
Locuţiune menită să denunţe duplicitatea religioasă a fiilor lui Israel.
Când o voce nu e auzită, în fapt ea nu există!
diatrého = „a alerga de colo până colo“.
E vorba de incizii rituale pe corp, practicate în religiile feniciene şi, prin contaminare, chiar de unii Israeliţi.
În ritualurile paroxistice se înscria şi autoflagelarea.
Citat textual din Fc 35, 10. În trupul altarului rezidit, şi în contextul unui popor divizat politic, Ilie introduce simbolul unităţii celor douăsprezece triburi ale lui Israel.
Rezidirea altarului nu e altceva decât „vindecarea“ unui trup bolnav.
Se pare că nu e vorba de o măsură de capacitate, ci de suprafaţa pe care puteau fi semănate două măsuri de sămânţă, ceea ce ar echivala cu aproximativ 30 de metri pătraţi.
Chişon: apă ce curge în valea lui Izreel, lunecă pe sub clinurile răsăritene ale muntelui Carmel şi se varsă în Mediterana aproape de Haifa. O astfel de execuţie, promptă şi rapidă, se explică atât prin mentalitatea şi practicile vremii, cât şi prin neîndurarea cumplitului Ilie faţă de principalii autori ai depravării poporului său.
Ilie iese de sub jurisdicţia lui Ahab şi a Izabelei, refugiindu-se în regatul de sud, pe care îl străbate până la Beer-Şeba, ultima localitate pe pământ cultivat, din apropierea căreia începe deşertul.
Ienupăr: arbust din familia răşinoaselor; umbră rară, dar alta mai bună nu se afla în pustie.
Horeb (sau Sinai): muntele pe care Moise primise tablele legii, după ce postise patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Iş 34, 28; Dt 9, 9); un post de aceeaşi durată va face Iisus înainte de a ieşi la propovăduire (Mt 4, 2; Lc 4, 2). Hrana tainică şi întăritoare a lui Ilie a fost interpretată de către Sfinţii Părinţi ca prefigurând Euharistia.
Cuvântul „peşteră“ e articulat (to spélaion), ceea ce înseamnă că e vorba de o grotă cunoscută. Tradiţia creştină va vedea în Ilie prototipul monahului; de aici, preferinţa călugărilor (îndeosebi răsăriteni) de a locui în peşteri (precum, la noi, Daniil Sihastrul).
Versetele 11-12: imagine grandioasă, de mare frumuseţe şi adâncime. Pe acelaşi munte, unde prezenţa Domnului în faţa lui Moise se manifestase prin nor, fulgere, tunete, negură, foc şi trâmbiţe, în prezenţa lui Ilie Se manifestă prin áura (citeşte avra) = „adiere uşoară de vânt“, „mişcarea şi sunetul brizei marine“, prefigurându-L astfel pe Dumnezeu Care li se va arăta oamenilor prin Iisus Hristos, Cel „blând şi smerit cu inima“ (Mt 11, 29). Cele două moduri de manifestare a lui Dumnezeu (în funcţie de vârstele şi percepţia omenirii) vor fi evidente, simbolic, pe un alt munte, al Taborului, când Iisus Se va schimba la faţă avându-i alături pe Moise şi Ilie (Mt 17, 3; Mc 9, 4; Lc 9, 30).
Şi-a acoperit faţa pentru eventualitatea că Domnul i Se va arăta de-a dreptul, nemijlocit. Cât despre „cojoc“, acesta era o mantie făcută din blăniţe de miel; ea era, deopotrivă, veşmânt profetic şi învelitoare împotriva frigului.
= Semn că l-a luat în posesie, că Elisei trebuie să-l urmeze.
Ahab e dispus la un compromis, dar nu să accepte pretenţiile excesive ale asediatorului.
T. M.: „Cel ce se încinge ăcu sabiaî să nu se fălească precum acel ce şi-o descinge“.
Luptători de elită, puţini la număr, dar foarte bine instruiţi. T. M.: „... două sute treizeci şi doi“.
T. M.: „... toţi fiii lui Israel, şapte mii“.
„Omul lui Dumnezeu“ poate fi profetul din versetele 13 şi 22 sau un altul; întrucât este articulat, poate fi acelaşi.
Literal: „ieşiri“. E vorba de străduţe-bazar, unde se făceau schimburi comerciale; cu alte cuvinte, Benhadad se oferă să deschidă în Damascul Siriei pieţe de desfacere pentru produsele israeliene.
Ahab nu-şi dăduse seama că intervenţia regelui captiv nu era altceva decât o viclenie menită să trezească orgoliul generos al oricărui suveran îngâmfat.
= Rostire cu autoritate divină.
Dintr'o menţiune în 18, 45 reiese că Ahab, a cărui reşedinţă era în Samaria, avea şi o casă (probabil, o reşedinţă de vară) în Izreel.
Nabot avea dreptate: în virtutea dreptului cutumiar, o moştenire de la părinţi nu putea fi înstrăinată, ea fiind, de fapt, un bun al întregii familii. Ahab îşi dă seama că în faţa legii nescrise nu poate face nimic.
Literal: „oamenii liberi“ sau „oamenii născuţi liberi“, ceea ce la Evrei însemna „fruntaşi“, sau chiar „nobili“.
Postul general era rânduit în momentele cruciale, de mare criză, şi constituia un semnal de alarmă. În cazul de faţă, postul avea funcţie de factor psihologic, pe fundalul căruia urma să se comită crima.
Izabela, prin oamenii ei, exploatează evlavia poporului şil acuză pe Nabot că a încălcat interdicţia specificată în Iş 22, 28.
Regele îşi asumă doliul, dar îşi urmăreşte ţinta.
Pocăinţa omului şi îndurarea lui Dumnezeu sunt posibile chiar şi în cazul unuia dintre regii cei mai ticăloşi pe care i-a avut Israelul.
Iosafat era vasal al lui Ahab şi a venit la chemarea acestuia. Faptul va fi evident în desfăşurarea evenimentelor.
Potrivit istoricului Iosif Flaviu, Ramotul Galaadului fusese luat de către Benhadad, regele Siriei, în vremea lui Omri.
Cei patru sute erau profeţi de curte, întotdeauna atenţi să fie pe placul regelui; sceptic, Iosafat cere şi o altă mărturie.
Eunuc (sau famen): demnitar la curtea regală.
Acest Miheia nu are nimic în comun cu profetul Miheia, autorul cărţii care-i poartă numele.
„Oştirea cerului“: mulţimile îngerilor.
Un „duh mincinos“ trimis de Dumnezeu în gura unor profeţi poate fi interpretat fie printr'o anumită intenţie a Domnului, Cel care uneori implementează binele prin rău (aşa cum va afirma Pavel: „Şi de aceea le trimite Dumnezeu lucrare de amăgire, pentru ca ei să dea crezare minciunii“ – 2 Tes 2, 11), fie prin asaltul pe care puterile răului îl dau asupra binelui (idee formulată de Petru: „Dar au fost în popor şi profeţi mincinoşi, după cum şi'ntre voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura erezii pierzătoare...“ – 2 Ptr 2, 1). Ieremia şi Iezechiel vor avea mult de furcă cu falşii profeţi, întotdeauna optimişti şi mobilizatori, dar total lipsiţi de simţul realităţii.
T. M.: „Cum? Oare Duhul Domnului s'a depărtat de la mine ca să grăiască prin tine?“ Oricum, în textul de faţă nu este şi nu poate fi vorba de Duhul Sfânt.
T. M. adaugă: „Ascultaţi, toate popoarele!“, sintagmă transferată din Miheia 1, 2 de către cineva care i-a confundat pe cei doi.
T. M.: „... din întâmplare“.
T. M.: „... războiul s'a întărâtat“.
Versetele 47-50 sunt preluate din Codex Alexandrinus şi în conformitate cu T. M.
Numele real al zeului era Baal-Zebul, care însemna „Baal Domnul“, nume regăsit în Noul Testament ca Beelzebul (Mt 12, 24). „Baal-Zebub“ era numele său de ocară, realizat prin schimbarea unui singur sunet.
Ecron: una din cele cinci cetăţi ale Filistenilor (Ios 13, 3).
„Vârtejul de vânt“ (de proporţii reduse sau de dimensiunea unei tornade) e o mişcare de mare viteză a aerului care se înşurubează într-o pâlnie verticală ce se roteşte în spirală ascendentă, răpind de la sol obiecte – mai mici sau mai mari – pe care le urcă în văzduh şi le lasă apoi să cadă în altă parte. Pe un astfel de fenomen grandios se proiectează celebra ridicare a lui Ilie. E de observat că dintre cele trei trupuri care au părăsit pământul prin desprindere, numai despre al lui Iisus se spune limpede, fără echivoc, că „S-a înălţat la cer“ (Mc 16, 19; Lc 24, 51). Despre Enoh se spune că, la un moment dat, „nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase“ (Fc 5, 24); ridicarea sa la cer e o ipoteză exegetică. Cât despre Ilie, autorul textului îşi ia – aşa cum va face Iezechiel – o măsură de precauţie, introducând similitudinea: „... ca şi cum ar fi la cer“ (menţiune proprie Septuagintei). În bună măsură, opinia Sfinţilor Părinţi este aceea că Ilie a fost astfel strămutat într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştia.
Acest Ghilgal nu e cunoscuta cetate situată între Ierihon şi Iordan (Ios 4, 19), ci o localitate ce se afla pe drumul dintre Sichem şi Betel (la cca 12 km nord de Betel).
= Formulă obişnuită de jurământ.
Prin „fiii profeţilor“ se înţelegeau toţi cei ce făceau parte din tagma profeţilor. Aceştia ştiu despre iminenţa evenimentului, dar Elisei îşi va duce degetul la buze: „Tăceţi!“, subliniindu-i dimensiunea tainică.
În istorisirea celui mai spectaculos eveniment din viaţa lui Ilie, naratorul foloseşte trei verbe: anágo = „a ridica“ (v. 1); lamváno = „a lua“ (vv. 3 şi 5) şi analamváno = „a lua prin ridicare“ – aşa cum iei un prunc în braţe (vv. 9, 10 şi 11). În toate cazurile, acţiunea e a lui Dumnezeu; Ilie e obiectul ei.
Exclamaţie adresată lui Ilie, ca unui părinte spiritual care i-a fost răpit.
În momentul schimbării Sale la faţă (Mt 17, 1-9; Mc 9, 2-10; Lc 9, 28-36), Iisus îi va avea alături, de o parte şi de alta, pe Moise şi Ilie, cei doi profeţi ale căror morminte au rămas necunoscute, în timp ce mormântul gol al lui Iisus va constitui prima dovadă a învierii Sale din morţi.
În mentalitatea antică, chelia era un semn al dizgraţiei divine (aşa cum era sterilitatea femeii). „Chel“ era un cuvânt de ocară. Prin această mentalitate trebuie văzută şi pedepsirea copiilor, o pedeapsă pe care Noul Testament o va desfiinţa cu desăvârşire. Oricum, morala acestei nefericite întâmplări este aceea că, în orice împrejurare, copiii trebuie să-i respecte pe cei vârstnici.
Ioram era fratele mai mic al lui Ohozia (care nu avusese fii).
Ahab şi Izabela fuseseră crânceni adoratori ai lui Baal.
E vorba, desigur, de un tribut anual (după aceste cifre, enorm). Platoul Moabului era renumit pentru păşunile lui.
Un astfel de recensământ descoperea numărul bărbaţilor buni de luptă.
Învăluire strategică, menită să deruteze inamicul.
În 3 Rg 19, 21 se menţionează că, după ce fusese chemat, Elisei îi slujea lui Ilie.
Adică peste Elisei (care, prin mâna Domnului, a fost luat în posesie de către Acesta, devenind inspirat). Nu e pentru prima oară când prezenţa şi lucrarea instrumentelor muzicale favorizează extazul profetic (vezi 1 Rg 10, 5-6).
T. M.: „Până la urmă, n-a mai rămas decât Chir-Haresetul; şi aruncătorii din praştie, înconjurându-l, l-au lovit“. Chir-Hareset (menţionat şi în Is 16, 7) era capitala Moabului.
Gestul suprem al regelui moabit, acela de a i-l sacrifica zeului Chemoş pe propriul său moştenitor (după ce-i eşuase încercarea disperată de a străpunge rândurile inamice) va fi produs o mare impresie asupra Israeliţilor, care-şi vor fi dat seama că, distrugând totul – ogoare şi izvoare – merseseră prea departe; aşa se explică retragerea lor de bună voie. T. M. e diferit: „O mare mânie s-a stârnit împotriva lui Israel“, în sensul că gestul regelui Meşa stârnise indignarea propriului său popor împotriva Israeliţilor, care s-ar fi retras, astfel, de frică.
Soţia unuia din tagma profeţilor.
Şunem: cetate în ţinutul tribului Isahar.
Foişorul era o cameră construită pe acoperiş, la care se avea acces printr-o scară exterioară, ceea ce o făcea independentă de casa propriu-zisă.
„... în faţa lui“, adică în faţa lui Ghehazi. Din text rezultă că, din raţiuni de protocol şi bunăcuviinţă, gazda nu a intrat în camera oaspetelui, ci a rămas în anticamera unde locuia Ghehazi; aşa se explică şi dialogul prin intermediar.
De aici rezultă că Elisei avea relaţii şi influenţă în lumea mare.
Gazda oferise ospeţie fără nici un interes.
Sluga ducea asinul de căpăstru.
Încrederea femeii nu e în servul (ucenicul) profetului, ci în profetul însuşi.
„... n-a fost glas, şi nici auz“: expresie pentru ceea ce nu se întâmplă.
Pentru acest Ghilgal vezi nota de la 2, 1.
Această viţă era mai mult un vrej târâtor, asemenea cu cel de dovleac, şi avea pe el fructe de forma şi mărimea unei portocale; miezul acestora, ingurgitat în cantităţi mari, era foarte otrăvitor.
T. M.: „Acesta ăNeemanî a intrat la domnul său ăregeleî şi i-a spus: ...“. Septuaginta preferă mijlocirea soţiei lui Neeman, subînţelegându-se că acesta nu putea să plece fără ştirea şi învoirea regelui.
Solicitarea nu putea fi făcută decât de la suveran la suveran!
Regele Siriei vorbeşte cu autoritatea unui învingător (vezi v. 1), dar şi cu autoritatea celui ce, puţin mai târziu, va dispune de cetatea Dotan (6, 13-14).
Regele crede că e vorba de o provocare, menită să-i aducă un nou război cu Siria, şi-şi sfâşie hainele în semn de doliu anticipativ.
Marele demnitar sirian se simte de două ori jignit: profetul îi vorbise prin intermediar şi nu-i oferise prilejul unei vindecări spectaculoase, cu un anumit ritual; profetul îl umilise trimiţându-l la apa Iordanului, a cărei modestie nu suferea comparaţie cu frumuseţea şi limpezimea râurilor Damascului.
Raportându-ne la versetul 5, Elisei refuză o avere enormă: în 1954, aceasta era estimată (în afara celor zece rânduri de haine) la peste 80.000 de dolari!
Adevăratele jertfe trebuiau aduse pe pământ curat.
Elisei se arată îngăduitor faţă de obligaţia profesională a lui Neeman, aceea de a-şi însoţi regele în templu şi, în ciuda convingerii sale intime, de a se supune cultului oficial. Rimon era un epitet al lui Hadad, zeul asirian al tunetului şi al vremii.
De fapt, tabăra era un loc secret de pândă, unde regele sirian spera să-şi prindă inamicul într\-o ambuscadă.
Dotan: localitate situată la 22 km nord de Samaria; locul unde Iosif îi găsise pe fraţii săi păscându-şi turmele (Fc 37, 17).
Cai şi care de foc, aşa cum fuseseră la ridicarea lui Ilie (2, 11).
Referire la pâlcurile pomenite la 5, 2.
Nu poate fi determinată capacitatea unui „cab“. Oricum, preţuri uriaşe pentru o hrană derizorie.
Istoricul Iosif Flaviu relatează că în timpul asedierii Ierusalimului de către armatele romane, în anul 70, locuitorii cetăţii ajunseseră să-şi mănânce copiii. Dar nu numai ei: în Anglia, marea foamete din 1316 îi făcuse pe oameni să-şi mănânce copiii, să mănânce câini, şoareci şi găinaţ de porumbel.
= În semn de părtăşie la nenorocirea generală.
Regele îl crede pe Elisei răspunzător pentru ceea ce se întâmplă; se poate presupune un oarecare îndemn la rezistenţă, însoţit de promisiunea ajutorului divin.
„Fiu de ucigaş“ putea fi mai degrabă o expresie comună referitoare la orice declasat, aşa cum la Englezi va fi injuria: „fiu de căţea“.
„... jgheaburile cerului“: metaforă folosită şi în relatarea asupra dezlănţuirii potopului lui Noe (Fc 7, 11).
Aici se încheie, de fapt, capitolul precedent. Versetele sunt însă şi o introducere la cele ce urmează.
Desigur, „caii şi carele lui Israel“, forţe perceptibile încă din vremea lui Ilie.
Vezi 6, 32 – 7, 2. Aflând de spectaculoasa ieftinire a hranei, poporul se îmbulzea, înnebunit de foame, să prindă ceea ce se putea. (De menţionat că prin „poartă“ trebuie înţeleasă piaţa, care se afla, de obicei, în faţa interioară a porţii).
În limbajul biblic, prin „casa“ cuiva se înţelegea toată obştea unei case: familia, servitorii şi, eventual, sclavii; în numeroase cazuri, descendenţii dintr-un strămoş comun („casa lui Iosif “, „casa lui Veniamin“ etc.).
Rămase fără proprietar, bunurile acestuia deveneau proprietatea regelui (în zilele noastre, a statului).
E vorba de Benhadad al II-lea.
Nimeni nu mergea la un profet să-i ceară o consultaţie fără a-i aduce un dar, mai mic sau mai mare, pe care acesta, de obicei, nu-l refuza. Prin expresia: „Ia în mână un dar“ se înţelege: „Ia cu tine un dar“.
Elisei nu afirmă că regele va trăi, ci doar îl îndeamnă pe demnitar să-i spună cuvintele de rutină pe care orice bolnav le aşteaptă. În fond, soarta regelui nu mai interesează, ea fiind pecetluită, şi aceasta pare a fi raţiunea pentru care Hazael îl va asasina chiar a doua zi. Adevărata profeţie este aceea despre ascensiunea lui Hazael şi despre atrocităţile pe care noul rege al Siriei le va săvârşi asupra Israeliţilor.
De fapt, Hazael fusese uns de către Ilie (3 Rg 19, 15); Elisei nu face altceva decât să-i pună în faţă viitorul său comportament.
Cei doi Ioram: regele lui Israel (852-841) şi regele lui Iuda (848-841) au fost contemporani în ultimii lor opt ani de domnie (de notat că, în bună parte, cronologia suveranilor pomeniţi în V. T. este uşor aproximativă).
3 Rg 22, 48: „În Idumeea pe atunci nu era rege, ci un locţiitor“.
Ca în multe alte cazuri, Dumnezeu Îşi alege instrumentul prin care va răzbuna sângele nevinovaţilor ucişi de idolatri şi de uneltele lor.
E în firea şi obiceiul mitocanilor să-i ia în derâdere pe slujitorii sau reprezentanţii spiritului.
Textul original – atât cel ebraic cât şi cel grecesc – e obscur, traducerile diferă, dar acesta pare a fi înţelesul cel mai apropiat: cuprinşi de frenezie, fârtaţii noului rege se şi văd, fiecare, în rangul cel mai înalt, cât mai aproape de ultima treaptă. (Nu e de mirare, de vreme ce chiar doi dintre ucenicii lui Iisus vor avea aceeaşi ispită – Mc 10, 35-37).
= Rezistent la lovituri şi boală.
Bethagan (în traducere: „Casa grădinii“): ar putea fi identificat cu actualul Jenin.
Meghiddo: Veche cetate canaaneeană, devenită apoi israeliană, situată la sud de Izreel şi care domina întreaga vale a lui Izreel.
Mândră, regina adoptase ţinuta de ceremonie în care, de obicei, privea la fereastră serbările de stradă.
Aluzie la căpitanul Zimri care-şi asasinase regele (vezi 3 Rg 16, 10).
Demnitari regali, eunucii erau pregătiţi să trădeze!
Citat din memorie (3 Rg 21, 23), cu precizarea că nu mai e vorba de întregul trup al reginei, ci de resturile lui, şi cu adaosul lui Iehu.
Provocarea lui Iehu avusese în vedere factorul psihologic: un ins care fusese în stare să ucidă doi regi într-o singură zi nu putea fi un om obişnuit, ci înzestrat cu puteri speciale, supraumane. Aşadar, supunere totală!
Literal: „Voi sunteţi drepţi“.
Bet-Eched (poate însemna: „Casa Tunsorii“): localitate situată între Izreel şi Samaria; identificată cu actuala Beit-Qad.
După Iosif Flaviu, Iehu şi Ionadab erau de multă vreme prieteni.
Stâlpii – de lemn sau de piatră – simbolizau prezenţa zeului.
„Umblătoare“ (popular): closet public.
Teribilul, crudul şi cinicul Iehu nu s-a dovedit şi un bun apărător al hotarelor lui Israel. Profitând de slăbirea temporară a imperiului asirian, vigurosul Hazael a cucerit, aproape în întregime, teritoriile israeliene de la est de Iordan.
Atalia era fiica lui Ahab şi a Izabelei. Moartea lui Ohozia a surprins-o în poziţia de regină-mamă. Poftitoare de putere, a luat de îndată măsuri drastice de exterminare a tuturor posibililor sau eventualilor pretendenţi la tron. Domnia ei, de şase ani, a însemnat apogeul cultului lui Baal în regatul de sud, ea dovedindu-se tot atât de aprigă ca mama ei în Israel. Racine va face din ea eroina unei celebre piese de teatru.
Cheretienii: mercenari cretani, angajaţi mai întâi de David în corpul de gardă al regelui şi al casei sale. Ei formau o grupă aparte (alături de Peletieni, mercenari recrutaţi dintre Filisteni).
Din 2 Par 22, 11 ştim că Ioşeba era soţia preotului Iehoiada. Aceasta explică, pe de-o parte, ascunderea copilului pe un timp atât de lung şi, pe de alta, faptul că preotul devine iniţiatorul şi conducătorul conspiraţiei.
Nu există repere pentru o imagine clară asupra acestor dispozitive militare; e limpede însă intenţia lui Iehoiada: aceea de a controla cu stricteţe punctele de circulaţie. El alesese sâmbăta ca zi pentru inaugurarea regelui.
Arme suflate cu aur, folosite numai cu prilejul marilor ceremonii şi defilări.
„A fi ei poporul Domnului“: a-şi restaura credincioşia faţă de Domnul, ceea ce însemna, în primul rând, abolirea idolatriei şi întoarcerea la credinţa într-un singur Dumnezeu.
E vorba de trei feluri de dări către templu: taxa fixă – şi la termen – a fiecărui credincios, plata pentru jertfa de răscumpărare şi, în plus, orice ofrandă benevolă.
Evident, preoţii abuzau de încrederea regelui, însuşindu-şi veniturile destinate reparaţiilor şi întreţinerii templului.
„... nu se puteau“: nu în sensul că era interzis, ci în acela că banii nu erau destui ca să se mai facă şi altceva decât lucrările curente.
Această menţiune specială nu era de natură să-i onoreze pe preoţii vremii (pe care, de altfel, îi vor înfiera şi numeroşi profeţi).
„Slugile“ (aici): ofiţerii superiori ai armatei.
Acesta va fi Benhadad al III-lea (de care va fi vorba în versetul 25).
„Tufişurile“ (sau „desişurile“ sau „crângurile“) erau locurile obscure în care se desfăşurau ritualurile orgiastice ale Astartei.
E vorba de Ieroboam al II-lea, fiul lui Ioaş (în text e omisă formula de rutină cronicărească).
Cuvintele pe care Elisei le rostise la despărţirea de Ilie (2, 12).
„Punând mâna pe arc“, regele, de fapt, l-a întins cu amândouă; Elisei îi dublează mişcarea.
Fereastra, pe atunci, era o simplă deschizătură în perete, fără geam; a o „deschide“ însemna, în acest caz, a-i da perdeluţa la o parte, mişcare ce putea fi făcută uşor cu vârful săgeţii. „... dinspre răsărit“: în direcţia Siriei.
La moartea sa, Elisei trecuse de optzeci de ani.
Începutul anului ebraic era toamna; atunci obişnuiau să năvălească tâlharii, după strângerea recoltelor. Pe de altă parte, mormintele evreieşti erau săpate într-un perete stâncos şi acoperite cu câte o lespede de piatră. În cazul de faţă, oamenii nu ajunseseră la mormântul destinat mortului; când au dat cu ochii de tâlhari (care se aflau la o oarecare distanţă), ei s-au grăbit şi au dat la o parte lespedea mormântului care le era mai aproape şi care era al lui Elisei (desigur, după multă vreme de la moartea acestuia). Aşa s-a produs minunea. Credinţa că relicvele unor oameni ai lui Dumnezeu îşi păstrează puterea de a face minuni stă la temelia cultului sfintelor moaşte.
Aşadar, nu pentru că oamenii ar fi meritat mila, ci pentru că Dumnezeu Se îndărătnicea să-Şi ţină făgăduinţa.
T. M. adaugă: „... pentru moment“ (sau: „până acum“).
Adică Hazael. E vorba de ţinuturile menţionate în 10, 32-33.
La început, legea lui Moise enunţase solidaritatea generaţiilor, atât în vină cât şi în pedeapsă. Deuteronomul (a doua lege) a anulat acest principiu, introducându-l pe acela al responsabilităţii individuale, principiu pe care Iezechiel şi-l va însuşi pe deplin (18, 20).
„Stânca“ era o cetate moabită în Valea Sării, adică în prelungirea depresiunii dintre Marea Moartă (Marea Sărată), şi golful Aqaba.
De fapt, era o obraznică provocare la război. Ioaş, deloc lipsit de o anume semeţie, răspunde printr-o fabulă-avertisment.
E vorba de profetul Iona, pe care introducerea cărţii care-i poartă numele îl numeşte, de asemenea, „fiul lui Amitai“ (Iona 1, 1). Numai de aici însă ştim că era originar din Gat-Hefer, cetate în ţinutul tribului Zabulon, şi că a avut o misiune profetică pe lângă regele Ieroboam al II-lea.
E posibil ca propriii săi concetăţeni din Tirţa (vechea capitală a regatului de nord) să fi reprobat asasinatul prin care Menahem devenise rege în Samaria; de unde, represaliile. Textul Ebraic se referă, fără motivaţie, la o altă cetate, anume Tipsa, care însă se afla pe Eufrat şi al cărei nume a fost corectat de copişti: Tapuah (o mică localitate, foarte puţin cunoscută, pe hotarul dintre Efraim şi Manase).
Sub numele de „Ful“ era cunoscut, în Babilonia şi în ţările mediteraneene, Tiglatfalasar al III-lea (745-724), cel prin care imperiul asirian, după o lungă perioadă de declin, şi-a întins considerabil hotarele. După înfrângerea Armenilor, noul rege a întreprins o mare campanie militară în vest, ajungând la Mediterana; în 738 îi plăteau tribut regele Damascului, regele Israelului şi, practic, toţi principii din zonă. La valorile de azi, tributul plătit de către Menahem – care devenise un fel de rege-păpuşă – se ridica la două milioane de dolari aur. De altfel, acesta a fost începutul declinului regatului de nord, care, în 722 (sau 721), sub Sargon al II-lea, va fi transformat în provincie asiriană, sub numele de Samarina, prin deportarea masivă a populaţiei şi înlocuirea ei cu cinci triburi asiatice.
T. M.: „... în turnul (fortăreaţa) casei domneşti“.
Tiglatfalasar al III-lea este cel care a instaurat o nouă politică faţă de locuitorii unei ţări învinse: în loc de a-i masacra sau de a-i vinde ca sclavi, îi deporta pe teritoriul Asiriei, ca mână de lucru ieftină; în locul lor aducea colonişti de prin alte părţi.
Ahaz a adoptat o religie sincretistă şi, în virtutea acesteia, a introdus în templu o seamă de obiecte şi ritualuri idolatre (ceea ce, desigur, era mai rău decât idolatria în sine). De asemenea, el a restaurat cultul zeiţei Astarte (Iştar) şi a zidit un jertfelnic după modelul văzut în Damasc.
„A trece un copil prin foc“ era, în cultele idolatre, un ritual de purificare. Exista însă, mai ales în cultul lui Baal, şi obiceiul de a-i jertfi zeului, prin ardere în foc, pe copilul întâi-născut. După o seamă de exegeţi, se pare că Ahaz a introdus acest ritual în ţara sa, începând cu propriul său copil, ceea ce înseamnă că expresia „l-a trecut prin foc“ trebuie citită: „l-a ars cu foc“ (N. H. Snaith). Din Ieremia 7, 31 reiese limpede că acesta era un ritual deja împământenit în regatul de sud.
Altarul putea fi al unui cult idolatru din Siria sau din Asiria.
Jertfelnicul făcut de Solomon.
E vorba de Salmanasar al V-lea (726-722), urmaşul lui Tiglatfalasar al III-lea şi predecesorul fiului său, Sargon al II-lea (721-705).
Cronicile asiriene îi atribuie lui Sargon al II-lea cucerirea Samariei şi deportarea populaţiei, evenimente care s-ar fi petrecut în 722 sau 721. E posibil însă ca fiul să fi desăvârşit ceea ce începuse tatăl, aşa cum se va întâmpla, mult mai târziu, cu Vespasian şi Titus, cuceritorii Ierusalimului (70 d. H.). Oricum, acesta a fost sfârşitul regatului de nord, pe care cuceritorii l-au numit Samarina şi pe teritoriul căruia au adus, drept colonişti, cinci triburi asiatice. Aceste triburi, împreună cu Israeliţii rămaşi pe loc şi cu supravieţuitorii ce se vor întoarce, vor alcătui, prin amestec, populaţia Samarinenilor (cunoscută astfel şi în vremea Noului Testament); religia lor sincretistă şi obiceiurile bizare vor instaura între ei şi Iudei o ură neîmpăcată. În cele ce urmează (vv. 7-23) se dă motivaţia teologico-morală a acestei tragedii.
„... locuri de-mpreunare“ (menţiune proprie Septuagintei): fie locuri ale prostituţiei sacre, fie locuri ale unor adunări secrete.
„A-şi învârtoşa cineva cerbicea“: a fi încăpăţânat, îndărătnic, refractar.
„Deşertăciuni“ = idoli. Cel care se închină la un idol devine tot atât de găunos ca şi zeul cu care se identifică.
„Puterea (sau „puterile“) cerului“: referire la cultul astrelor.
Aici apare pentru prima oară numele Samarinenilor ca populaţie ce trăia în centrul şi nordul ţării, aşa cum va fi numită şi în vremea Noului Testament.
„Frica de Domnul“ (adică de Iahvé, Dumnezeul lui Israel) era acel minimum elementar pe care imigranţii păgâni şi l-au însuşit, dar fără să-l depăşească.
Făcut şi ridicat din porunca Domnului, şarpele de aramă avusese, la vremea lui, un rol benefic, vindecător (Nm 21, 8-9); în timp însă, datorită formei şi materiei sale, fusese asimilat unui idol, ceea ce a atras atenţia marelui reformator religios şi moral care a fost regele Iezechia (716-687). Cât despre „Nehuştan“, acest nume înseamnă „lucru de aramă“: semn de dispreţ.
Următoarele patru versete (9-12) repetă, cu unele aproximaţii, relatarea din 17, 3-6.
Textul cuprins între 18, 13 - 19, 37 se regăseşte, cu unele omisiuni sau adăugiri, în Is 31, 1 - 39, 8, cu scopul de a-i oferi cititorului contextul istoric în care intervine profetul.
Senaherib s-a urcat pe tronul Asiriei după moartea lui Sargon al II-lea, în 704, şi a domnit până în 681. Prima sa invazie asupra regatului Iuda a avut loc la 701 î. H.
Lachiş: cetate mare şi puternică, unde se instalase Senaherib (la cca. 45 kilometri sud-vest de Ierusalim).
Tributul plătit de Iezechia, potrivit cronicilor asiriene (care mai menţionează: patruzeci şi şase de cetăţi ocupate, două sute de mii de robi şi un mare număr de animale) se ridica, în echivalentul de astăzi, la 2.500.000 dolari.
De fapt, acestea nu erau nume proprii, de persoane, ci denumirile rangurilor pe care cei trei le aveau la curtea şi în oastea regelui.
În cele ce urmează (vv. 19-35) Rabşache vădeşte nu numai trufie, dar şi arta de a-şi demobiliza moral adversarii; se vede şi faptul că era la curent cu reforma religioasă a lui Iezechia, dar şi cu credinţa că el, invadatorul, este un instrument al lui Iahvé (Domnul).
„Limba siriană“ (mai exact, „siriacă“): dialect al limbii aramaice, folosit mai ales de cărturari. La rândul ei, aramaica, originară din Mesopotamia şi răspândită în întregul Orient creştin, devenise a doua limbă oficială a diplomaţiei orientale. În vremea lui Iezechia, aramaica era cunoscută numai de către marii dregători ai regatului. Mai târziu însă, după ce ebraica clasică a început să se numere printre limbile moarte, ea va deveni limba poporului; în ea vor vorbi Domnul Iisus şi Apostolii Săi.
Această ultimă întrebare (absentă în T. M.) este preluată din recensio Origenis şi recensio Luciani.
Hainele sfâşiate: semn de tristeţe, doliu, jale.
Isaia, care-şi începuse mandatul profetic cu patruzeci de ani în urmă, se afla acum, încărcat de faimă, spre sfârşitul vieţii.
Expresia: „Dumnezeul tău“ nu înseamnă că Isaia ar avea alt Dumnezeu decât regele şi trimişii săi, ci că profetul, prin mandatul său, se află într-o relaţie specială cu Domnul.
„... cei care au rămas“: cei ce se mai aflau în Ierusalim după deportarea, în 701, a nu mai puţin de 200.000 de robi (vezi 18, 14 şi nota).
Libna: cetate în Iudeea, aproape de hotarul Filistenilor (alta decât locul de popas al Israeliţilor în pustie, menţionat cu acest nume în Nm 33, 20-21).
Cetăţi şi ţări de pe ambele maluri ale Eufratului.
Urmează un poem de mare frumuseţe, în care se recunoaşte stilul literar al lui Isaia. Dacă textul din Is 37, 22-35 prezintă unele (foarte puţine) diferenţe, ele i se datorează, desigur, autorului.
În gândirea şi limbajul lui Isaia, „fiica Sionului“ şi „fiica Ierusalimului“ îi desemnează pe locuitorii aceleiaşi cetăţi.
Cu toate că Senaherib a fost, fără s-o ştie, instrumentul lui Dumnezeu, trufia lui va fi, la rându-i, pedepsită.
Semnul restaurării: perioada lipsurilor cumplite va fi urmată de o alta, a belşugului, siguranţei şi mântuirii. (De aici, profetul i se adresează lui Iezechia).
„Rămăşiţa lui Israel“ (idee care-şi va deschide în literatura biblică un drum glorios – până la Pavel) se va alcătui nu numai din Israeliţii supravieţuitori ai deportărilor, ci şi din cei rămaşi la centru, în Ierusalim.
E vorba de un cadran solar; în mijloc era înfiptă o tijă, a cărei umbră, mişcându-se odată cu soarele, indica ora. După tradiţia talmudică, atunci când regele Ahaz (care fusese un rău cârmuitor) a murit, Dumnezeu a scurtat ziua cu zece trepte (grade, linii). Aşadar, când lui Iezechia i s-a dat înapoi sănătatea, ziua a revenit la durata ei normală (cf. Solomon B. Freehot, apud Manley).
În afară de faptul că asemenea gesturi făceau parte din eticheta curţilor orientale, solia lui Merodac Baladan (al cărui nume real era Marduk-abal-idinna) avea, după Iosif Flaviu, şi un scop politic: acela al unei alianţe cu Iezechia. Acesta, la rândul său, va dori să arate că, în cazul unei alianţe, el nu e un rege sărac, care să nu-şi poată întreţine armata. El însă nu-şi dă seama de unul din adevărurile crude ale istoriei: aliatul de azi poate fi inamicul de mâine.
„Fiii“ înseamnă „urmaşii“ (aşa cum „părinţii“ înseamnă, deseori, „strămoşii“). Profeţia lui Isaia s-a plinit în vremea lui Nabucodonosor, care a cucerit Ierusalimul, l-a supus pe regele Ioiachim şi l-a deportat pe Iehonia, urmaşul său, împreună cu toată curtea lui, confiscând şi toate averile regale (vezi capitolul 24). „Eunucii“ (în contextul de aici) erau prizonieri castraţi şi puşi să păzească haremul.
Iată un răspuns neaşteptat, care însă vrea să arate că regele, deşi avertizat asupra unor dezastre viitoare, nu pune la îndoială cuvântul lui Dumnezeu. (În Is 39, 8: „... dar mă rog ca în zilele mele să fie pace şi dreptate“).
Deşi a avut domnia cea mai lungă dintre toţi regii lui Iuda, Manase ne-a lăsat imaginea suveranului furibund care nu se mulţumeşte să restaureze, amplificată, idolatria, dar simte, diabolic, şi voluptatea profanării celor sfinte.
Prin „Amorei“ se înţelegeau, de obicei, neamurile care locuiseră Palestina înainte de sosirea Evreilor.
Ierusalimului i se vor aplica unităţile de măsură care-au lucrat asupra Samariei (desfiinţată ca entitate politică) şi asupra lui Ahab (condamnat la nimicire). „Funia de măsură“ şi „firul cu plumb“ alcătuiesc, stilistic, un oximoron: unelte de construcţie, ele pot fi, prin răsturnare, unelte de dărâmare. Cât despre „oala ştearsă“ (imagine unică în Biblie), ea este simbolul-avertisment al nimicirii totale şi metodice; verbul apaleífo = „a şterge“ are nuanţa de „a curăţi“ (a înlătura necurăţia), dar şi pe aceea, absolută, de „a şterge de pe faţa pământului“, aşa cum e folosit în Fc 6, 7.
Elogiu total, fără rezerve, pe care autorul i-l acordase numai lui Iezechia, bunicul lui Iosia (18, 3). David rămâne, şi aici, regele-etalon.
Anul 622 î. H. Cât despre „luna a opta“, precizarea se află numai în Septuaginta.
E vorba de banii adunaţi în lada instituită de regele Ioaş, destinaţi exclusiv lucrărilor de reparaţii (vezi 12, 5-16).
Denumirea de „Cartea legii (acesteia)“ se află numai în Deuteronom (28, 61; 29, 21; 30, 10; 31, 26), precum şi în Cartea lui Iosua Navi (1, 8; 8, 34 – cu referire la aceeaşi operă a lui Moise), de unde concluzia că scrierea nu putea fi altceva decât Deuteronomul, fie integral, fie cel puţin partea lui legislativă, cu toate prescripţiile, cu binecuvântări pentru cei ce vor respecta legea, dar şi cu aspre blesteme pentru cei ce o vor călca. E posibil ca ea să fi fost ascunsă, pierdută – sau chiar uitată – în anii de groază ai nelegiuitului Manase. Oricum, descoperirea ei reprezintă un moment foarte important din viaţa fiilor lui Israel, ea devenind izvorul noului suflu pe care Iosia îl va da vieţii religioase din regatul de sud. De notat că, la acea vreme, cele cinci cărţi ale lui Moise nu circulau laolaltă, în opera compactă ce se va numi Pentateuhul, ci în părţi separate.
„Şi-a sfâşiat hainele“ în semn de durere şi jale, descoperind uriaşa distanţă dintre poruncile lui Dumnezeu şi comportamentul celor chemaţi să le respecte.
Era în tradiţia regilor de a-L consulta pe Dumnezeu prin mijlocirea unui profet. Pe Hulda n-o cunoaştem şi din altă parte; a fost preferată, probabil, pentru că locuia mai aproape, soţul ei având în grijă veşmintele de slujbă ale preoţilor de la templu.
„Bătrânii“ reprezentau puterea locală a fiecărei comunităţi şi erau convocaţi în împrejurări speciale.
Textual: „... a şezut lângă stâlp (coloană)“, locul consacrat pentru jilţul din templu al regelui (acelaşi pe care arhiereul Iehoiada îl aşezase pe regele copilandru Ioaş) (11, 14).
„Legământul“ nu era altceva decât făgăduinţa solemnă că vor fi respectate toate condiţiile deuteronomice prin care fiii lui Israel îşi puteau menţine statutul de „poporul Meu“. Regele l-a proclamat în numele poporului, iar acesta, în întregime, „a stat întru legământ“ (éste en te diathéke), ceea ce consună şi cu Textul Ebraic. Acest „întru“ nu denotă o simplă aderare (orice aderare e oarecum periferică), ci o angajare lăuntrică, o integrare fiinţială a omului în însăşi substanţa cuvântului lui Dumnezeu.
Pentru explicaţia acestei strămutări vezi v. 15.
„Tufişul“ (natural sau anume făcut) era locul şi simbolul prostituţiei sacre în cultul Astartei.
„Groapa de obşte a oamenilor de rând“ (vezi şi Ir 26, 23) (literal: „groapa fiilor poporului“) era ceea ce astăzi se numeşte „groapa comună“. În vechime, doar oamenii înstăriţi îşi puteau permite să aibă un mormânt săpat în stâncă, închis cu o lespede verticală; groapa comună era săpată în pământ. Aruncarea cenuşii idoleşti pe o astfel de groapă însemna desacralizarea totală a ultimelor rămăşiţe păgâne.
E vorba de homosexuali bărbaţi. Deşi Deuteronomul interzicea drastic homosexualitatea de ambe sexe (Dt 23, 19), existenţa acestui păcat e consemnată de mai multe ori în istoria iudaică (ex. 3 Rg 14, 24). Desigur, „casa“ acestora se afla într-o anexă a templului.
E vorba de voalurile din cultul Astartei.
Nu se ştie ce era această „casă a porţilor“. Unii analişti ai termenului ebraic cred că e vorba de „casa satirilor“ (aceştia fiind ţapii mitologici din familia zeului Pan).
„Tofetul“ era locul unde copiii erau „trecuţi prin foc“ (purificaţi înainte de a-i fi sacrificaţi lui Baal sau lui Moloh) sau, de-a dreptul, arşi (vezi nota de la 16, 3). „Valea lui Hinom“ se afla lângă Ierusalim; mai târziu se va numi Gheena şi era locul unde se aruncau şi ardeau gunoaiele oraşului.
Betelul se afla în fostul stat al lui Israel. Profitând de faptul că imperiul asirian intrase într-o perioadă de declin după moartea lui Asurbanipal (628 î. H.), Iosia a recucerit o parte din teritoriul Samariei, ceea ce i-a permis să-şi extindă acţiunea şi aici.
Vezi istoria în 3 Rg 13, 1-8; omul lui Dumnezeu îl prevestise nominal pe Iosia.
Conform Deuteronomului, mielul pascal nu putea fi jertfit oriunde, ci numai „în locul pe care Domnul îl va alege“, adică în Ierusalim (Dt 16, 2, 5-7).
„Terafimi“: idoli mici de lemn, zeităţi casnice; un fel de penaţi (vezi şi nota de la Fc 31, 19).
Textul anunţă marele dezastru din 587 î. H.
E de presupus că Iosia, căutând să exploateze conflictul armat dintre cele două imperii, a încercat o acţiune pe cont propriu, în favoarea recuceririi celorlalte teritorii ale Samariei, ceea ce ar fi dus la restaurarea regatului lui Solomon. Nici un imperiu însă nu tolerează aşa ceva! Cât despre locul morţii lui Iosia: În limba ebraică, muntele Meghiddo este har-meghiddô, ceea ce în limba greacă a devenit Armagheddon: simbol al ultimei mari bătălii împotriva lui Dumnezeu (vezi Ap 16, 16 şi nota).
De notat: „... părinţii lui“, iar nu „părintele său“, aşa cum era formula consacrată; deci a se citi: „... strămoşii săi“.
E posibil ca Neco (care-şi instalase cartierul general la Ribla) să-l fi suspectat pe Ioahaz că duce mai departe politica naţionalistă a tatălui său.
Nabucodonosor era fiul lui Nabopolasar, cel care, pe de o parte, zdrobise armatele Faraonului Neco (609 î. H.) şi, pe de alta, pusese capăt imperiului asirian (606 î. H.). El a domnit între 605 şi 562. Potrivit teologiei vechitestamentare, Nabucodonosor a fost instrumentul prin care Domnul Şi-a pedepsit poporul infidel, fără ca prin aceasta să-l fi scutit de răspundere şi pedeapsă pentru trufie şi cruzime.
Acestea erau bande uşor înarmate care hărţuiau populaţia prin incursiuni şi jafuri repetate. E posibil ca ele să fi acţionat din porunca lui Nabucodonosor, spre a-l ţine pe Ioiachim ocupat până la vremea atacului.
Prin victoria lui Nabucodonosor asupra Faraonului Neco, la Carchemiş, în 605 î. H., regele Babilonului îşi anexase, în întregime, Siria şi Palestina.
Text uşor corectat după T. M. Prin „servii“ săi se înţeleg ofiţerii, generalii.
Textual: „fiul său“. Corectat după T. M. Sedechia era fratele bun al lui Ioahaz, cel pe care Neco îl dusese rob în Egipt (608 î. H.), unde a şi murit (vezi 23, 34). Aşadar, Nabucodonosor avea motive să creadă că noul rege avea resentimente faţă de Egipteni.
Toată această dramă ne este relatată pe larg în cartea lui Ieremia (vezi şi Introducerea). Contemporan cu Sedechia şi lucid în mandatul său divin, profetul îl sfătuise pe rege să adopte o politică înţeleaptă într-o situaţie fără ieşire, dar nu a fost ascultat. Consecinţa: întâmplările din capitolul următor.
T. M. adaugă: „... în cea de-a zecea zi a lunii“. Asediul Ierusalimului a început spre sfârşitul lui decembrie 589 şi a durat doi ani.
Înfometaţi, asediaţii au făcut o breşă în zidul interior al cetăţii şi au izbutit să iasă prin spaţiul dintre cele două ziduri. – Prin Caldei se înţeleg Babilonienii.
Nabucodonosor îşi stabilise cartierul general la Ribla, acolo unde şi-l avusese Faraonul Neco (vezi 23, 33).
A-i pune picioarele în piedică de cai era o pedeapsă mai umilitoare decât punerea în lanţuri; procedeu barbar, atestat de mărturiile vremii.
Frază suspendată. Asupra acestui jaf, mai amănunţită este relatarea din Ir 52, 13-20.
De la Ieremia (40, 7) ştim că aceştia se retrăseseră „la câmp“.
Textul Septuagintei ni-l prezintă pe Godolia ca mai apropiat de poziţia lui Ieremia, aceea de a se găsi un modus vivendi cu ocupantul; expresia „trecerea Caldeilor“, proprie Septuagintei, implică o nuanţă fină de optimism, menită să îndulcească îndemnul la compromis. Iosif Flaviu îl înfăţişează ca pe un om bun şi generos, iar de la Ieremia (40, 13-16) ştim că, de bună-credinţă, a refuzat să-l creadă pe Iohanan că Ismael ar fi un trădător, ceea ce l-a costat viaţa.
Evil-Merodac, fiul şi succesorul lui Nabucodonosor, a domnit între 562 şi 560.
„A ridica fruntea“ (literal: „capul“) cuiva: a graţia pe cineva şi a-i reda o parte din drepturi.
Patru din tăbliţele cu inscripţii cuneiforme descoperite sub parterul sudic al palatului lui Nabucodonosor se referă la raţiile alimentare pe care casa regală le oferea, cu regularitate, lui Ioiachim şi colegilor săi de detenţie.
Capitolele 1-9 prezintă o succesiune de liste genealogice, începând cu Adam, strămoşul comun, continuând cu strămoşii marilor ramuri ale omenirii şi focalizându-se apoi către patriarhii poporului ales şi urmaşii acestora. În ciuda numeroaselor aproximaţii, omisiuni, neconcordanţe sau repetiţii (ceea ce denotă folosirea mai multor izvoare, biblice şi extra-biblice), ideea conducătoare e limpede: totul converge către dinastia davidică, rânduită de Dumnezeu să realizeze construirea templului, perpetuitatea sacerdoţiului şi desăvârşirea cultului (acestea fiind garanţia unităţii religioase monoteiste a lui Israel).
În Facerea 25, 1 Chetura nu e menţionată ca ţiitoare.
T. M. adaugă: „... care au domnit în ţara Edom mai înainte de a se fi ridicat un rege peste fiii lui Israel“.
Cronicarul îi menţionează pe toţi cei doisprezece fii ai lui Israel, dar interesul său genealogic se va concentra cu precădere asupra triburilor lui Iuda, Simeon şi Veniamin (toate din sud), cărora li se adaugă tribul lui Levi.
Text dificil; reformulat prin recurs la Codex Alexandrinus.
Textul acestui verset, dislocat în vechiul original ebraic, a fost restaurat în versiunea OSTY.
„Un loc de odihnă“: un loc statornic. După lunga sa rătăcire prin pustie şi după migraţiile prin Canaan, cortul mărturiei fusese adus de către David în Ierusalim, dar nu înainte de a mai fi făcut un popas, nedorit de nimeni, în casa lui Obed-Edom (vezi istoria în 2 Rg 6).
Versetele 12-16 ridică o problemă dificilă şi nerezolvată: Potrivit versetului 12, Şupim şi Iupim erau fiii lui Ir, dar în v. 15 reapar pe neaşteptate într'o relaţie incertă cu Machir. Pe de altă parte, Maaca era sora lui Machir (v. 15), nu soţia lui (v. 16).
Cu o uşoară intervenţie în punctuaţie şi forţând oarecum topica, ultima frază poate fi citită şi altfel (şi mai aproape de adevăr): „aceştia erau înscrişi în Cartea Regilor lui Israel. Şi Iuda, pentru fărădelegile lui, a fost strămutat în Babilon“. Pe de o parte, nu e vorba de Cărţile canonice ale Regilor, ci de alte izvoare; pe de alta, textul (şi contextul) se referă numai la deportarea populaţiei din regatul de sud, Iuda, la căderea Ierusalimului din 587 î. H.
E vorba de cei ce s'au întors din robia babilonică, în urma edictului din 538 î. H. al lui Cirus. Întrucât acest capitol se ocupă de cler (preoţi, leviţi şi ajutători), prin „Israeliţi“ se înţeleg, aici, cei ce nu făceau parte din cler (laicii).
T. M. : „Domnul fie cu el!“
În acest capitol, moartea tragică a lui Saul (ca pedeapsă pentru păcatele lui) nu e altceva decât prefaţa la glorioasa domnie a lui David.
Relatării de mai sus, preluată, aproape cuvânt de cuvânt, din 1 Rg 31, 1-13, cronicarul îi adaugă, în următoarele două versete, o glosă teologică (cu trimitere la vrăjitoarea din Endor – 1 Rg 28).
„Valea Uriaşilor“ se mai numea şi „Valea Refaimilor“, adică a primilor ei locuitori care aveau faima unor oameni cu statură gigantică; se afla în apropierea Ierusalimului, fiind şi o uşoară cale de acces către Betleem.
Textual: „... doi arieli din Moab“. Înţelesul ebraicului ariel (preluat ca atare de Septuaginta) nu este cunoscut; există doar o vagă presupunere că ar însemna „om-ca-un-leu“ (cu statură, înfăţişare sau putere de leu), adică un om greu de învins. T. M. traduce (ca şi în 2 Rg 23, 20): „... pe cei doi fii ai lui Ariel Moabitul“, ceea ce nu spune nimic.
endýno = „a îmbrăca“ în sensul de a lua complet în stăpânire; = „a se îmbrăca“: a intra în posesia cuiva sau a ceva; cu acest sens duhovnicesc va fi întâlnit în Rm 13, 14: „... îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos“; în Ga 3, 27: „... în Hristos v'aţi îmbrăcat“; în Col 3, 12: „... îmbrăcaţi-vă cu simţăminte de'ndurare, de bunătate...“.
O motivaţie nouă (probabil suplimentară) a evenimentului relatat în 1 Rg 29, 2-11.
Faţă de 2 Rg 5, 21, cronicarul relatează momentul final: porunca lui David.
David se convinsese că chivotul Domnului nu trebuie transportat cu carul, ci pe umerii celor anume rânduiţi s'o facă.
E vorba de ritualul purificării, obligatoriu înainte de un moment important.
Cortul era instalat în „cetatea lui David“, adică pe muntele Sion.
Rolul lui Asaf şi al fraţilor săi leviţi era acela de a-L lăuda pe Domnul prin instrumente muzicale. Imnul care urmează, acompaniat de ei, este extras din opera poetică a lui David, în felul următor:
vv. 8-22 / Ps 104, 1-15;
vv. 23-33 / selecţii din Ps 95, 1-12;
vv. 34-36 / selecţii din Ps 105, 1, 47-48.
Intervenţiile cronicarului în text au în vedere doar unele nuanţe.
Din 3 Rg 3, 4 ştim că regele Solomon obişnuia să aducă jertfe pe o mare înălţime a Gabaonului. De aici, pe lângă motivaţia că „era locul cel mai înalt“, presupunerea că pe vârful acelui deal poposise cândva chivotul Domnului (în perioada ocupării Canaanului de către Evrei) şi că acela rămăsese doar locaşul, adăpostul, căruia David i-a acordat o atenţie cu totul specială.
Cortul era făcut din piei de animale.
„A-i zidi o casă“ (aici): a-i asigura urmaşi.
Literal: „... ai vorbit de departe“: din perspectiva unui viitor foarte îndepărtat.
„... ca la o vedenie a omului“: ca la un prototip uman; ca la un izvor al perfecţiunii.
lytróo = a elibera în schimbul unui preţ, a răscumpăra. Sensul acesta va fi raportat şi la Iisus Hristos, care a eliberat neamul omenesc cu preţul Sângelui Său (Mt 20, 28; Ef 1, 7; Tit 2, 14).
Cronicarul omite, cu bună ştiinţă, episodul penibil David-Batşeba-Urie-Natan, dar omite, probabil din neatenţie, versetul 29 din 2 Rg 12 în care se spune că, în final, şi David a participat la cucerirea Rabei.
În traducere (foarte) literală: „Iar pe poporul din ea l-a scos afară şi l-a tăiat cu ferăstrăul şi cu topoarele şi l-a despicat ca pe lemne“. Aşa apare textul în aproape toate ediţiile româneşti (dar şi străine, mai vechi, precum KJV). Eroarea vine de la traducerea necritică a verbului diaprío, al cărui sens primar este „a tăia în două cu ferăstrăul“. Folosit însă la timpul trecut, ca în cazul de faţă (diéprisen), el înseamnă „a tortura“, „a chinui“, „a face pe cineva să sufere“ (sau, cu o nuanţă mult mai temperată „a se mânia“, „a fremăta de furie“ împotriva cuiva, ca în FA 5, 33; 7, 54). Aşadar, e vorba de supunerea prizonierilor de război la munci forţate (de care avuseseră parte şi fiii lui Israel în Egipt). În comparaţie cu 2 Rg 12, 31, cronicarul omite munca la cuptoarele de ars cărămidă. („A despica lemne“: preluat, aici, din Codex Vaticanus).
Asupra acestui incident vezi nota de la 2 Rg 24, 1. De remarcat că lipseşte „mânia lui Dumnezeu“; păcatul lui David e opera diavolului (în T. M. : „Satana“).
Numele lui Solomon derivă din şalom, care înseamnă „pace“ (sau „propăşire“).
Literal: „... să sfinţească sfintele sfintelor“ (genitivul-superlativ, ca în „Cântarea Cântărilor“).
„Mai-marii Domnului“ aveau, după toate probabilităţile, atribuţii cu totul speciale, de drept divin, care nu ne sunt cunoscute. Oricum, acest genitiv trebuie citit ca în expresiile „frica lui Dumnezeu“ = frica de Dumnezeu, sau „mântuirea lui Dumnezeu“ = mântuirea care vine de la Dumnezeu.
Autorul Paralipomenelor pune un preţ deosebit pe tagma cântăreţilor. Aceştia sunt recrutaţi din trei familii levitice: Asaf, Iditun şi Heman. (Ca în foarte multe alte cazuri, prin „fii“ se înţeleg „urmaşi“, descendenţi dintr'un părinte comun).
O făgăduinţă a lui Dumnezeu este întotdeauna condiţionată de credincioşia şi comportamentul omului.
Când Dumnezeu devine obiectul căutării omului, El este Cel ce i Se face cunoscut acestuia.
În v. 12 se spune că David avea planul „în minte“. Menţiunea de aici: „în scriere de mâna Domnului“ se referă la „izvodul“ cortului legământului, pe care Dumnezeu, prin revelaţie directă, i-l dăduse lui Moise ca prototip al viitorului templu (Iş 25, 9, 40).
Solomon fusese desemnat direct de către David ca succesor al său (23, 1); acum are loc aclamarea din partea poporului, care confirmă astfel opţiunea regelui.
În LXX ed. Rahlfs, capitolele 35 şi 36 din 2 Par alcătuiesc capitolul 1 din Ezdra; locul lor însă este aici.
Adică: Să-Ţi ţii făgăduinţa pe care i-ai făcut-o lui David, părintele meu! „Credincios“: fidel, leal. „Numele Tău“: Tu-Însuţi.
Înţelepciunea (sofía) (mai ales în conducere): capacitatea intelectului de a discerne între bine şi rău. „Pricepere“ (sýnesis) (înţeles înrudit cu acela al lui frónesis): capacitatea de a pune înţelepciunea în practică, de a găsi întotdeauna o soluţie dreaptă în orice problemă.
„A judeca“ (aici): a cârmui după dreptate, a judeca neînţelegerile prin cumpăna cea dreaptă.
„Hiram-Abi“ se traduce: „Hiram este tatăl meu“.