Textual: Hades-ul; împărăţia morţilor; spaţiul care va colecta recolta (ca o remorcă în urma secerătoarei).
= Sub altarul pe care se aduc jertfele. Înjunghiaţi asemenea Mielului, martirii participă la jertfa Acestuia şi sunt aşezaţi sub altarul ceresc.
Fie că purtau mărturia lui Iisus pe care-L mărturisiseră, fie că purtau semnele propriei lor mărturisiri.
= Cât oare vei mai întârzia să faci judecată şi răzbunare împotriva celor ce ne-au ucis?
Un număr pe care Dumnezeu îl ştie mai dinainte. Persecuţiile şi martirajul vor continua până la împlinirea acestui număr, după care va urma judecata.
Ca un pergament scris care se face sul (ascunzându-şi conţinutul).
Acest capitol este un interludiu între pecetea a şasea şi a şaptea (aşa cum va fi un interludiu între a şasea şi a şaptea trâmbiţă – 10, 11; 11, 14).
Sigiliul; obiectul gravat cu care se sigilează, prin marcare, ceva sau cineva.
Numărul simbolic: 122 x 100 (pătratul numărului sfânt - Israel - înmulţit cu numărul duratei lungi, indefinite); desemnează pléroma, totalitatea, întregul, plenitudinea (nu lipseşte nici unul din cei ce urmau să se mântuiască).
Simbol: noul Israel (Biserica lui Hristos).
= Îi aparţine (puterea de a mântui).
Conotaţie antinomică: sângele lui Hristos este cel ce purifică şi conferă imacularea (pentru „a înălbi“ vezi Mc 9, 3).
Antinomie: Mielul devenit Păstor („Păstorul cel bun“, vezi In 10, 1-16).
În simbol: perioadă relativ scurtă, dar încordată, sub tensiune, în aşteptarea teribilelor evenimente ce vor urma; liniştea văzduhului înaintea furtunii.
Trâmbiţa (trompeta): instrument muzical simbolic, care anunţă marile intervenţii justiţiare ale lui Dumnezeu (vezi şi cele şapte plăgi ale Egiptului, Iş 9, 23 şi urm.)
Textual: Absint. Plantă amară, socotită otrăvitoare; simbol al amărăciunii şi nocivităţii pedepselor.
Simbol posibil: un înger căzut; Satana însuşi (Lc 10, 18); Abaddon (v. 11).
Fântâna adâncului: craterul abisului; deschiderea spre adâncul-fără-fund („cele mai de jos ale pământului“), sălaşul normal şi definitiv al diavolilor (vezi Lc 8, 31 şi nota).
Lăcustele: simbol clasic al devastării. Descripţiile de mai jos le prezintă însă ca pe nişte fiinţe demonice, sub comanda lui Abaddon.
Jumătatea lui 10 (număr perfect), 5 semnifică, de obicei, măsura sau durata unei pedepse, a unei penalizări (Iş 22, 1; Nm 3, 47; 18, 16). În cazul de faţă, durata invaziei lăcustelor.
Nu „de aur“, ci „ca de aur“; preconizând biruinţa.
Imaginea războinicilor barbari, care luptau despletiţi, cu coamele'n vânt.
Ace în vârfurile cozilor.
În ebraică, abaddon înseamnă distrugere, nimicire, pustiire, ruină.
Nimicitorul; Distrugătorul.
Fluviu în Mesopotamia; frontiera de răsărit a imperiului roman, cea care stăvilea invaziile Mezilor şi Parţilor.
Iachint: un fel de safir sau ametist, albastru-violet. Cele trei elemente din acest verset (focul, iachintul şi pucioasa) implică şi simbolica culorilor.
Vocea amplificată a lui Dumnezeu (vezi Ps 28, 3).
= Asimilează-i conţinutul.
Dulce, pentru că ea cuprinde cuvintele lui Dumnezeu şi mila Sa; amară, pentru că vesteşte înfricoşătoarea Judecată.
De către Dumnezeu sau de către înger.
= Să aduci la cunoştinţă planul şi voia lui Dumnezeu. Din nou (probabil): ceea ce urmează; a doua jumătate a Apocalipsei (capitolele 12-22).
Măsurătoare în vederea cruţării lor de la dezastru (vezi Za 2, 5-6).
42 de luni = 1260 zile = 3 ani şi jumătate; o perioadă destul de lungă, dar limitată.
Aceştia nu sunt numiţi, dar ei trebuie crezuţi. Simbol al celor ce-L vor mărturisi pe Hristos în faţa prigonitorilor, având ca prototipuri vechitestamentare pe Ilie şi Moise (vezi mai jos).
Semn că misiunea lor este aceea de a îndemna la pocăinţă.
Pentru „adânc“ vezi nota de la 9, 1. „Fiara“: Antihrist.
Literal: duhovniceşte; în plan spiritual; alegoric.
Ierusalimul; în Is 1, 9-10 e numit Sodoma (din pricina păcatelor lui).
Sfârşitul interludiului dintre trâmbiţele a şasea şi a şaptea.
Singularul „El“ se referă, deopotrivă, la Domnul (Dumnezeul) nostru şi la Hristosul Său.
Identificată cu Fecioara Maria, „Eva cea nouă“.
Cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, neam căruia îi aparţine Femeia, dar şi cei doisprezece apostoli ai Bisericii (noul Israel).
= Diavolul; duşmanul din vechime al Femeii (Fc 3, 15).
Puterea regală a diavolului, „stăpânitorul lumii acesteia“ (In 12, 31).
Oastea diavolului: îngerii căzuţi. Balaurul îşi pregăteşte forţele pentru lupta ce urmează să înceapă (v. 7 şi urm.).
= Iisus Hristos; Mielul devenit Păstor (7, 17); citat din Ps 2, 9 (profeţie mesianică).
Trecere directă de la naştere la înălţarea întru slavă; diavolul nu se poate atinge de El.
Pustie: în limbajul biblic, locul de refugiu al celor prigoniţi.
Nu universul (kósmos), ci oamenii ca lume (oikouméne).
Şi-au dispreţuit viaţa până într'acolo încât au acceptat să moară (ca martori-martiri ai Mielului); vezi In 12, 25.
În prelungirea şi completarea simbolului, Femeia (Fecioara Maria) e însăşi Biserica, supusă'n istorie duşmăniei diavolului, atât în persecuţii cât şi'n timp de pace.
Simbol ascuns. E foarte probabil însă ca acest text să fi inspirat icoana-frescă a Maicii Domnului înaripate, din biserica mânăstirii Govora.
Expresie preluată din Dn 7, 25; 12, 7 spre a indica o perioadă limitată a suferinţei.
Vezi Fc 3, 15; descendenţii spirituali ai Evei celei noi (vezi mai departe).
Pentru mărturia lui Iisus vezi nota de la 6, 9.
De unde va continua lupta, cu ajutorul celor două Fiare.
Reuneşte caracteristicile celor patru Fiare din Dn 7, 2-8. Identificată cu imperiul roman, prototipul oricărei puteri politice organizate care, sub comanda obscură a Balaurului, I se opune Mielului şi seamănă confuzia printre oameni.
= Cei zece regi din 17, 9.
Cele şapte coline ale Romei.
Literal: nume de blasfemie. Atributele şi titlurile divine pe care şi le reclamau împăraţii romani (zeu, dumnezeu, august, fiu al zeilor, salvator, domn etc.), tot atâtea blasfemii la adresa unicului şi adevăratului Dumnezeu.
Tronul celui ce este „stăpânitorul lumii acesteia“ (In 14, 30). = Învestitura satanică.
Oamenii atraşi şi înşelaţi de ceea ce pare o minune.
Forma reflexiv-pasivă a verbului indică faptul că, chiar în condiţii apocaliptice, totul se face cu ştirea şi permisiunea lui Dumnezeu, Care-Şi menţine suveranitatea (vezi şi In 19,11).
Cei slabi şi laşi, în opoziţie cu creştinii tari şi curajoşi, prevăzuţi în planul lui Dumnezeu. „De la'ntemeierea lumii“: vezi Mt 25, 34. În redactarea, mult mai textuală, a Bibliei lui Şerban: „... cărora nu-s scrise numele în cartea vieţii, a Mielului celui jungheat, de la izvodirea lumii“. Desigur, în ambele redactări, nu poate fi vorba de predestinare, ci de preştiinţa lui Dumnezeu.
Răbdarea'ntru credinţă: aceea că, până la urmă, dreptatea lui Dumnezeu îi va răzbuna pe cei drepţi.
Adversar în plan religios, intelectual şi moral, cu înfăţişare mai potolită, dar cu o mare capacitate mimetică („coarne asemenea unui miel“): religiile şi filosofiile sincretiste, ereziile şi sectele de toată mâna, ideologiile careşi revendică asemănări sau înrudiri cu creştinismul, toate însă fiind în slujba primei Fiare (iar aceasta, la rându-i, în aceea a Balaurului).
= Portret; efigie; bust; statuie.
O suflare; aparenţa unei fiinţe însufleţite.
= Constrângere economică.
Evreii şi Grecii din antichitate obişnuiau uneori să convertească fiecare literă sau consoană a unui nume propriu în valoarea ei numerică din alfabetul respectiv şi să facă un total; nume încifrat.
Pe seama acestui număr s'au făcut numeroase speculaţii, fiecare în funcţie de alfabetul şi maniera în care se operează calculul. Cea mai probabilă rămâne aceea care, în valorile numerice ale alfabetului ebraic, îl indică pe Caesar Neron, împăratul Romei, primul mare persecutor al creştinilor: QSR = 10 + 60 + 20; NRON = 50 + 20 + 6 + 50; totalul: 666. Semnificaţia poate fi însă şi de ordin mai general: cifra 7 (simbolul perfecţiunii) minus 1 = simbolul imperfecţiunii, repetată de trei ori în 666; acest număr îl poate desemna pe omul total imperfect, pe cel ce întruchipează tot ce este mai rău. În cazul lui Nero (sau Neron), el poate fi persoana istorică reală, dar şi arhetipul celor ca el de-a lungul istoriei.
Traducere oarecum forţată, dar foarte literală şi numai pentru a reda jocul de cuvinte al originalului, care sugerează că muzica era aceea a unor voci acompaniate de ţitere (instrument întâlnit şi la 5, 8).
În contrast cu cei dedaţi desfrâului păgân.
Babilonul: simbol al Romei păgâne (vezi 1 Ptr 5, 13 şi nota).
Literal: din vinul patimei desfrânării sale.
Literal: o seceră. Conform principiului filologic menţionat în nota de la FA 11, 30, grecescul drépanon = seceră e tradus aici prin sabiţă (cuţit încovoiat, cosor, rizacă), numele uneltei cu care se recoltează strugurii.
Lin: cuvă mare de lemn în care strugurii recoltaţi erau zdrobiţi prin călcare cu picioarele. Simbol al modului cum un erou biruitor îşi zdrobeşte duşmanii sub picioarele lui şi ale cailor, pe câmpul de luptă.
O stadie: 185 metri. 42 x 100: numărul celor patru puncte cardinale ridicat la pătrat şi înmulţit cu o sută; imensitatea ariei în care va curge, înalt, sângele celor pedepsiţi de Dumnezeu pentru fărădelegile lor.
Nu în sensul de răni, ci de cauze aducătoare de răni.
Expresia sugerează sângele unei fiinţe înjunghiate: vâscos; o mocirlă roşie.
Cel ce priveghează rămâne îmbrăcat.
În contrast cu veşmântul purităţii din 19, 8.
Nume enigmatic, probabil de origine ebraică. S'ar traduce „muntele Meghiddo“ (vezi nota de la 4 Rg 23, 29), deşi geografia sau istoria universală nu cunoaşte un munte cu acest nume. El sugerează, totuşi, localitatea Meghiddo, din câmpia Esrom, unde s'au adunat armate şi s'au dat bătălii sângeroase (cf. Jd 5, 19; 4 Rg 9, 27; Za 12, 11 - T. M.). Din context: simbol al ultimei lupte ideologice dintre bine şi rău, dintre forţele luminii şi ale întunericului, dintre Dumnezeu şi Satana.
Roma (numită mai departe, în paralelă, „Babilonul cel mare“, ca în 14, 8).
Un talant (în sistemul de măsuri al epocii): aproximativ 40 de kilograme.
Marea Prostituată: Roma imperială, centru universal al idolatriei şi imoralităţii, dar şi principala persecutoare a creştinismului. În Vechiul Testament, cu acest nume sunt denunţate oraşe ca Ninive (Naum 3, 4), Tir (Is 23, 15-16), Ierusalimul (Is 1, 21). Deja anunţată de două ori, judecata „Marelui Babilon“ este, în fapt, sentinţa finală de condamnare şi execuţia, aşa cum e descrisă în versetul 16. Nu trebuie uitată însă şi dimensiunea ei arhetipală.
= Popoarele imperiului roman, dominate de capitală (vezi v. 15).
Titlurile divine pe care şi le reclamau cezarii Romei (vezi nota de la 13, 1).
Culori şi podoabe imperiale.
Revers parodic al definiţiei lui Dumnezeu: „Cel-ce-Este şi Cel-ce-Era...“ (vezi 1, 4), în spiritul Fiarei care-L parodiază pe Iisus Hristos în chiar viaţa, moartea, învierea şi venirea Lui (vezi versetul întreg).
Inteligenţă; raţiune penetrantă.
Cele şapte coline ale Romei. Dar cele şapte coarne au dublu simbol (vezi v. 10).
Există mai multe ipoteze asupra identităţii împăraţilor romani vizaţi, dar nici una nu e concludentă; textul rămâne enigmatic. Oricum, e vorba de prigonitori ai creştinilor.
Un al optulea, dar cu atributul comun al celor şapte, acela de persecutor al creştinilor.
Este vorba, probabil, de guvernatori, satrapi locali şi conducători barbari vasali ai Romei, care pentru foarte scurtă vreme vor fi învestiţi cu puteri speciale de a-i persecuta şi ucide pe credincioşii Mielului.
= Autoritatea (de obicei, exercitată prin mandat).
= Aliaţii Mielului, aşa cum regii din v. 12 sunt aliaţii Fiarei.
Execuţia Desfrânatei se face chiar prin uneltele ei, ceea ce denotă că forţele răului sfârşesc prin a se devora ele între ele.
AliaţI ai Fiarei şi ai Desfrânatei, cei zece regi (coarne) deveniseră, de fapt, instrumente ale planului lui Dumnezeu (cf. Pr 21, 1).
Grecescul fylaké înseamnă pază, supraveghere, strajă (Mt 14, 25), închisoare, temniţă (Mt 14, 3; Ap 2, 10; Ap 20, 7). Aici însă are sensul de adăpost, loc de refugiu, ţarc în care cineva se simte bine. Imaginea este aceea a unei cetăţi pustii, ruinate, părăsite; un astfel de pustiu e locul preferat al duhurilor necurate.
Urâtă, în sensul: urâtă de alţii, detestată. (Consumarea păsărilor impure era interzisă de Legea Veche).
Aici registrul adresării se schimbă: poruncile le sunt date îngerilor pedepsitori, cei ce aplică dreptatea dumnezeiască.
Mai exact: s'a bucurat de o viaţă de lux.
Nouă schimbare de registru narativ (versetele 9-19): dezastrul Babilonului e descris prin gura împăraţilor, negustorilor şi armatorilor care au beneficiat de gloria şi prosperitatea cetăţii.
Textul reia vocea autorului – sau pe cea venită din cer (v. 4).
Şi-a luat împărăţia în stăpânire.
Vison: ţesătură din material foarte fin şi scump, de obicei albă, din care se confecţionau veşmintele marilor preoţi, regilor şi oamenilor bogaţi (Lc 16, 19). Visonul era una din marile mărfuri de import ale Romei (18, 12), simbol al luxului ei (18, 16), dar, prin revers, şi simbol al bogăţiei sfinţilor (vezi şi v. 14).
= Atestarea faptică a tuturor profeţiilor despre înviere, judecată şi viaţa veşnică.
Act de smerenie, caracteristic tuturor sfinţilor şi îngerilor, asemenea lui Petru care refuzase închinarea sutaşului Corneliu (FA 10, 25-26).
Duhul profeţiei: darul de a tâlcui corect Sfintele Scripturi şi învăţătura Domnului Iisus. Despre harisma profeţiei vezi FA 11, 27.
Puterea şi măreţia lui Hristos depăşesc orice capacitate omenească de cunoaştere şi înţelegere.
= Semnul patimilor Mielului.
= Oştile îngerilor, dar şi ale martirilor.
Despre lin şi călcarea strugurilor (duşmanilor) vezi nota de la 14, 19.
Anticii obişnuiau uneori ca pe şoldul unei statui să scrie numele personajului reprezentat.
= Cele ce planează'n zenit. Păsări de pradă.
Păsările de pradă, ca factor ecologic, sunt cele ce curăţă de leşuri un câmp pe care s'a dat o bătălie. Victimele sunt din categoria celor menţionate în 6, 15; 13, 16.