[ VT ] Vechiul Testament
[ Ecc ] Ecclesiastul
[ Cap. 7 ] | CAPITOLUL 7 Cugetări felurite. Lucruri de nepătruns. Femeia. |
1 Numele bun e mai bun decât untdelemnul bun, şi ziua morţii decât ziua naşterii. |
2 Mai bine e să mergi la casa plângerii decât să mergi la casa ospăţului, de vreme ce acesta-i sfârşitul a tot omul, iar cel viu şi-o va pune la inimă. |
3 Mai bună este mâhnirea decât râsul, căci întristarea feţei îi face bine inimii. |
4 Inima înţelepţilor e în casa plângerii, iar inima nebunilor e în casa veseliei. |
5 Mai bine e să asculţi certarea unui înţelept decât să fii un om care ascultă cântecele nebunilor; |
6 că precum e trosnetul spinilor sub căldare, aşa e râsul nebunilor; aceasta-i, şi ea, tot deşertăciune. |
7 Căci asuprirea îl face pe cel înţelept nebun a şi-i vlăguieşte inima b. |
8 Sfârşitul unui lucru e mai bun decât începutul lui; omul răbdător e mai bun decât cel trufaş. |
9 În duhul tău nu te grăbi spre mânie, căci mânia în sânul nebunilor se odihneşte. |
10 Să nu zici: – Cum se face că zilele de demult erau mai bune decât acestea?; că nu din înţelepciune pui o astfel de'ntrebare. |
11 Bună e înţelepciunea laolaltă cu o moştenire c şi mai mult le foloseşte celor ce contemplă soarele; |
12 căci în umbra d ei înţelepciunea e ca umbra argintului, iar prisosul cunoaşterii înţelepciunii îi va da viaţă celui ce o are. |
13 Ia aminte la lucrarea lui Dumnezeu: Cine va putea să-l îndrepte pe cel pe care Dumnezeu l-a strâmbat? |
14 În ziua cea bună trăieşte-ţi binele, în ziua cea rea vezi şi ia seama: Dumnezeu a făcut ca unul să se înţeleagă cu celălalt asupra a ceea ce au de spus, în aşa fel încât omul să nu afle nimic din ceea ce va fi după el. |
15 Pe toate acestea le-am văzut în zilele deşertăciunii mele e: Dreptul care piere în dreptatea lui şi nelegiuitul care'n răutatea lui, totuşi, rămâne. f |
16 Nu fi peste măsură de drept, şi nici peste măsură de înţelept, ca să nu-ţi ieşi din fire. |
17 Nu fi peste măsură de nelegiuit şi nici nu fi morocănos, ca nu cumva să mori înainte de vreme. |
18 Bine-ţi este să te ţii de acestea fără să le laşi din mână pe celelalte, căci celui ce se teme de Dumnezeu îi ies bine toate. |
19 Înţelepciunea îl ajută pe înţelept mai mult decât zece puternici care sunt în cetate; |
20 căci pe pământ nu este un om drept care să facă binele fără să greşească. 3Rg 08:46 2Par 06:36 Iov 14:4 Pr 20:9 Rm 03:10-12 Rm 07:14 Iac 03:2 1In 01:8 |
21 De asemenea, nu pune la inimă toate vorbele pe care le spun nelegiuiţii, ca nu cumva s'o auzi pe sluga ta blestemându-te; |
22 că de multe ori ea îţi va face rău şi'n multe chipuri îţi va necăji inima pentru că şi tu i-ai blestemat pe alţii. |
23 Pe toate acestea le-am cercat cu înţelepciunea; şi am zis: – Fi-voi înţelept! |
24 Dar ea s'a îndepărtat de mine mai mult decât era, şi adânc e adâncul: cine-l va afla? |
25 Eu – şi inima mea – am dat ocol să cunosc şi să cercetez şi să caut înţelepciunea şi temeiul celor ce sunt g şi să cunosc nebunia şi necazul şi greşeala nelegiuitului. |
26 Şi am aflat că femeia e mai amară decât moartea, ea, care-i un laţ vânătoresc, a cărei inimă e o cursă de mreje, ale cărei mâini sunt funie de legat; cel plăcut lui Dumnezeu îi scapă, dar păcătosul i se prinde. |
27 – Vezi, asta-i ce am aflat! – a zis Ecclesiastul – după ce una câte una le-am cercat ca să aflu pricina |
28 pe care sufletul meu a căutat-o fără s'o afle; căci un om dintr'o mie am aflat, dar o femeie, printre ele toate, n'am aflat. h |
29 Cu toate acestea, iată ce-am aflat: Dumnezeu l-a făcut pe om drept, dar ei [oamenii] au căutat multe dedesubturi i. |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Ecc ] Ecclesiastul
[ Cap. 8 ] | CAPITOLUL 8 Cugetări felurite. A te bucura de viaţă. Taina lucrurilor. |
1 Cine-l cunoaşte pe înţelept? şi cine cunoaşte deznodământul a cuvântului? Înţelepciunea omului îi va lumina faţa b, dar omul cu faţa neruşinată va avea parte de ură. |
2 Păzeşte porunca regelui şi nu te grăbi să calci jurământul lui Dumnezeu c; |
3 nu te îndepărta de la faţa lui, în lucrul cel rău să nu stai, că el face tot ce vrea; |
4 spusa regelui este ea însăşi putere şi cine-i va zice lui: – Ce faci?... |
5 Cel ce păzeşte porunca nu va cunoaşte vorbă rea, iar inima înţeleptului cunoaşte vremea judecăţii; |
6 căci pentru tot lucrul există vreme şi judecată, căci ştiinţa omului e mult deasupra lui d; |
7 că nu-i nimeni să ştie ceea ce va fi; în ce chip anume fi-va, cine-i va spune? |
8 Nu este om care să stăpânească duhul cu puterea de a opri duhul; nu există putere în ziua morţii şi nu există solie în vremea luptei, iar fărădelegea nu-l va mântui pe cel ce o are. |
9 Aşa că pe toate acestea le-am văzut şi inima mi-am dat-o oricărui lucru ce s'a săvârşit sub soare la vremea când omul are asupra omului puterea de a-i face rău. |
10 Şi i-am văzut atunci pe cei nelegiuiţi cum erau căraţi la groapă; ei erau duşi din chiar locul cel sfânt şi lăudaţi e în cetate pentru ceea ce făcuseră; aceasta-i, şi ea, deşertăciune. |
11 Căci de'ndată ce nu există ceartă asupra celor ce se grăbesc să facă răul, atunci inima oamenilor f se umple de pofta de a face rău. |
12 Cel ce a păcătuit a săvârşit răul încă de atunci şi cu mult înainte de aceea; fiindcă şi eu ştiu că bine le va fi celor ce se tem de Dumnezeu aşa cum se tem când Îi stau în faţă; |
13 dar bine nu-i va fi celui nelegiuit, iar cel ce nu se teme de faţa lui Dumnezeu nu va petrece multe zile la umbră g. |
14 Există o deşertăciune care se face pe pământ, căci există drepţi peste care vin relele ca şi cum ar fi făcut faptele nedrepţilor şi există nedrepţi peste care vin cele bune ca şi cum ar fi făcut faptele drepţilor; zis-am că şi aceasta-i tot deşertăciune. |
15 Şi am lăudat veselia, că omului nu-i e dat sub soare un alt bine decât să mănânce şi să bea şi să se veselească; cu asta se alege el din osteneala sa cea din toate zilele vieţii lui, pe care Dumnezeu i le-a dat sub soare. Pr 15:16 Ecc 02:1 Ecc 02:24 Ecc 03:22 Ecc 05:17-18 1Co 10:31 |
16 Apoi mi-am pus la inimă să cunosc înţelepciunea şi să văd truda care se face sub soare – că nici ziua şi nici noaptea ochii [omului] nu văd somnul – |
17 şi din toate lucrurile făcute de Dumnezeu am văzut că omul nu poate să descopere lucrarea ce se face sub soare. Oricât se va osteni omul să caute, nu va găsi, şi oricât ar zice înţeleptul că ştie, tot nu va putea să afle. |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Ecc ] Ecclesiastul
[ Cap. 9 ] | CAPITOLUL 9 Deşertăciunea virtuţii şi a înţelepciunii. A te bucura de viaţă. |
1 Pe toate acestea mi le-am pus la inimă şi pe toate acestea inima mea le-a văzut: anume că drepţii şi înţelepţii şi faptele lor sunt în mâna lui Dumnezeu, că nu e om care să cunoască fie iubirea, fie ura, [cu toate] că ele i se află în faţă; |
2 deşertăciune este în toate. Una şi aceeaşi întâmplare îi este şi dreptului, şi nelegiuitului, şi celui bun, şi celui rău, şi celui curat, şi celui necurat, şi celui ce jertfeşte, şi celui ce nu jertfeşte; precum este cel bun, aşa e şi cel păcătos, precum este cel ce jură, aşa-i şi cel ce se teme de jurământ. |
3 Acesta e răul în tot ce se face sub soare, că o singură întâmplare le este tuturor; da, inima fiilor oamenilor s'a umplut de răutate şi rătăcire se află în inima lor atât cât trăiesc; după care: – La cei morţi! a |
4 Cine oare e acela care să aibă părtăşie cu toţi cei vii? Există, totuşi, o nădejde, căci: Un câine viu e mai bun decât un leu mort. |
5 Fiindcă cei vii ştiu că trebuie să moară; cei morţi însă nu ştiu nimic şi pentru ei nu mai este nici o răsplată, căci amintirea lor a fost dată uitării. |
6 Şi iubirea, şi ura lor, şi gelozia lor, iată, au pierit; nu, pentru ei niciodată nu mai există vreo părticică în tot ce se face sub soare. |
7 Vino, mănâncă-ţi pâinea cu veselie şi bea-ţi cu inimă bună vinul, că I-au plăcut lui Dumnezeu faptele tale. |
8 Fie hainele tale'ntotdeauna albe şi undelemn de pe capul tău să nu lipsească. |
9 Petrece-ţi viaţa cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii deşertăciunii tale care ţi s'au dat ţie sub soare, că aceasta este partea ta în viaţa ta şi'n toată osteneala ta cu care te osteneşti sub soare. |
10 Tot ceea ce mâna ta găseşte cu cale să facă, fă, atât cât îţi stă în putere, fiindcă în iad b, acolo unde mergi tu, nu există nici faptă, nici gând de a face, nici cunoaştere şi nici înţelepciune. |
11 M'am întors şi am văzut sub soare că întrecerea'n alergare nu le este [hărăzită] celor sprinteni, nici celor puternici bătălia, nici celor înţelepţi pâinea, nici celor mintoşi bogăţia, nici cărturarilor bunăvoinţa, căci timpul şi neputinţa pe toţi îi vor întâmpina. |
12 Fiindcă omul nu-şi cunoaşte vremea; aşa cum peştii se prind în mreaja vicleană şi aşa cum păsările se prind în laţ, tot astfel se prind fiii omului în vremea cea rea când fără veste cade peste ei. |
13 De asemenea, am mai văzut un fapt de înţelepciune sub soare, şi mare îmi este în faţa ochilor: |
14 O cetate mică cu oameni puţini; un mare rege vine asupră-i şi o împresoară şi zideşte împrejuru-i valuri puternice; |
15 în ea se află un om sărac şi înţelept care prin înţelepciunea lui a mântuit cetatea; ei bine, nimeni nu-şi mai aduce aminte de omul acela sărac! |
16 Şi am zis eu: – Înţelepciunea e mai bună decât puterea, dar înţelepciunea săracului nu e luată în seamă, iar cuvintele lui nu sunt ascultate. |
17 Cuvintele înţelepţilor ascultate'n linişte fac mai mult decât strigătul celor puternici în mijlocul nebunilor. |
18 Înţelepciunea e mai bună decât armele războiului, dar un singur păcătos va nimici noian de bunătate. |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Ecc ] Ecclesiastul
[ Cap. 10 ] | CAPITOLUL 10 Cugetări felurite. |
1 Muştele muribunde strică dulceaţa uleiului gătit; un dram de înţelepciune e mai de preţ decât slava cea mare a nebuniei. a |
2 Înţeleptul îşi are inima de-a dreapta, iar nebunul îşi are inima de-a stânga. b |
3 De asemenea, când un nebun merge pe drum, inima lui duce lipsă c şi tot ce gândeşte e nebunie. d |
4 Dacă duhul celui puternic se ridică împotrivă-ţi, nu-ţi părăsi locul, căci firea domoală pune capăt păcatelor mari. |
5 Există un rău pe care l-am văzut sub soare, ca şi cum fără voie ar fi scăpat de la cel puternic: |
6 Nebunul pus pe culmile cele mai înalte şi bogaţii şezând în locuri umile; |
7 am văzut robi călări şi domni mergând pe jos ca robii. |
8 Cel ce sapă groapă va cădea într'însa, iar cel ce dărâmă gardul va fi muşcat de şarpe. |
9 Cel ce scoate pietre se va răni cu ele; cel ce despică lemne se va primejdui. |
10 Dacă securea s'a tocit şi nu i-ai ascuţit tăişul, îţi trebuie putere'ndoită; iată că înţelepciunea omului e de prisos. |
11 Dacă şarpele muşcă înainte de a fi descântat, atunci descântătorul n'are nici un folos. |
12 Cuvintele unei guri înţelepte aduc bunăvoinţă, iar buzele nebunului îl vor înghiţi; |
13 începutul cuvintelor gurii lui e nebunie, iar sfârşitul spuselor sale e rătăcire rea. |
14 Nebunul înmulţeşte cuvintele. Omul nu ştie ceea ce a fost şi nici ce va fi după el; cine-i va spune? |
15 Osteneala îl oboseşte pe cel nebun, pe el, care nu ştie drumul spre cetate. |
16 Vai ţie, cetate al cărei rege e tânăr şi ai cărei dregători mănâncă dimineaţa! |
17 Fericită eşti, tu, ţară al cărei rege e fiu de neam bun şi ai cărei dregători mănâncă la vreme ca să prindă puteri, iar nu să se facă de râs e! |
18 Din pricina lenei se povârnesc grinzile şi prin zăbava mâinilor se prăbuşeşte casa. |
19 Pâinea se face pentru a râde, vinul îi veseleşte pe cei vii, dar de bani ascultă totul. |
20 Chiar în cugetul tău, nu-l blestema pe rege şi'n taina cămării tale nu-l blestema pe cel bogat, căci pasărea cerului poate duce glasul şi întraripata va spune ce-ai zis. |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Ecc ] Ecclesiastul
[ Cap. 11 ] | CAPITOLUL 11 A lucra cu luare-aminte şi temeinicie. A te bucura de viaţă. |
1 Aruncă-ţi pâinea pe faţa apei, că după multe zile o vei găsi. a |
2 Dă o porţie la şapte şi chiar la opt, că nu ştii ce rău poate veni pe pământ. |
3 Dacă se umplu norii de ploaie, pe pământ o vor vărsa; şi de va cădea copacul spre miazăzi ori spre miazănoapte, în care loc va cădea copacul, acolo va fi. |
4 Cel ce păzeşte vântul nu seamănă, iar cel ce se uită la nori nu seceră. |
5 Aşa cum nu cunoşti calea vântului, nici cum anume se încheagă oasele în pântecele femeii însărcinate, tot astfel nu cunoşti faptele lui Dumnezeu, oricâte va face. |
6 Încă de dimineaţă seamănă-ţi seminţele, iar seara nu-ţi lăsa mâna să se odihnească, fiindcă nu ştii care anume vor rodi, acestea sau acelea; sau dacă toate, cu atât mai bine. |
7 Dulce e lumina şi bine le este ochilor să vadă soarele. |
8 Că, chiar dacă omul va trăi ani mulţi şi întru toţi aceştia se va veseli, e bine să-şi amintească de zilele întunericului, că tare multe vor fi. Tot ce vine e deşertăciune. |
9 Veseleşte-te, tinere, în tinereţile tale şi'n zilele tinereţilor tale să te desfete inima şi fără prihană umblă unde te'ndeamnă inima şi unde te duc ochii, dar să ştii că pentru toate acestea te va aduce Dumnezeu la judecată. |
10 Aşadar, alungă-ţi mâhnirea din inimă şi izgoneşte-ţi răul din trup; căci tinereţea şi nebunia deşertăciune sunt. |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Ecc ] Ecclesiastul
[ Cap. 12 ] | CAPITOLUL 12 Prin bătrâneţe, omul, tot mai puţin. Elogiul Ecclesiastului. Sfârşit. |
1 Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţilor tale, mai înainte de a veni zilele răutăţii şi mai înainte de a se apropia anii în care vei zice: – Ei sunt pe dinafara voii mele! a; |
2 mai înainte de a se întuneca soarele şi lumina şi luna şi stelele şi de a se'ntoarce norii după ploaie; b |
3 de ziua când paznicii casei vor tremura şi oamenii puterii se vor cutremura, când, tot mai puţine, morăriţele se vor opri şi când cele ce se uită prin ferestre se vor întuneca |
4 şi vor închide uşile dinspre uliţă, de vreme ce glasul morii a scăzut; când te scoli în ciripitul păsării şi când toate fiicele cântului se sting; |
5 când te uiţi lung după înălţimi şi frică îţi este pe drum, când înfloreşte migdalul şi creşte lăcusta şi se scutură chiparosul, în timp ce omul se duce spre casa veşniciei lui, iar cei ce plâng se învârtesc pe uliţă; |
6 mai înainte ca firul de argint să se rupă şi floarea de aur să se sfărâme şi vadra de la izvor să se spargă şi roata să se'nvârtă la fântână; |
7 mai înainte ca praful să se'ntoarcă în pământ aşa cum a fost şi suflarea să se'ntoarcă la Dumnezeu, la Cel care a dat-o c. Fc 02:7 Fc 03:19 Fc 18:27 Iov 33:6 Ps 145:4 Ecc 03:20 Sol 08:19 Sol 15:8 Sir 40:11 |
8 Deşertăciunea deşertăciunilor – a zis Ecclesiastul –, toate sunt deşertăciune. |
9 În afară de faptul că Ecclesiastul a fost un înţelept, el a învăţat poporul să cunoască ştiinţa, iar auzul său a scrutat frumuseţea proverbelor. |
10 Mult s'a străduit Ecclesiastul să descopere cuvintele dorului d, scrisul săgetător e, cuvintele adevărului. |
11 Cuvintele înţelepţilor sunt ca ţepuşele f şi ca nişte cuie bine bătute, dăruite din îmbelşugarea unui singur Păstor. g |
12 În afară de acestea, fiul meu, ia aminte: A face cărţi multe e o treabă fără sfârşit, iar neliniştea gândului e trudă pentru trup. |
13 Încheiere: Totul a fost auzit. Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile, că omul întreg aceasta este. |
14 Că Dumnezeu va aduce fiece faptă la judecată, în tot ascunzişul ei, fie că e bună, fie că e rea. |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Cant ] Cântarea Cântărilor
Cap. 1 CAPITOLUL 1 Cântarea Cântărilor, care este a lui Solomon: |
Cap. 2 CAPITOLUL 2 |
Cap. 3 CAPITOLUL 3 |
Cap. 4 CAPITOLUL 4 |
Cap. 5 CAPITOLUL 5 |
Cap. 6 CAPITOLUL 6 |
Cap. 7 CAPITOLUL 7 |
Cap. 8 CAPITOLUL 8 |
Introducere la Cântarea Cântărilor Prezenţă singulară şi stranie în canonul Sfintei Scripturi, Cântarea Cântărilor e ca şi cum Venus din Milo s'ar fi rătăcit cândva, statuară, printre mozaicurile Aghiei Sofia: un splendid poem de dragoste omenească, în care nu există nici măcar o adiere de Dumnezeu, de transcendenţă, de revelaţie, de sacralitate, de iubire transfigurată, inefabilă; dimpotrivă, totul musteşte de graţie carnală şi senzualitate transparentă, într'un univers al erosului candid, în care trupul omenesc, înveşmântat mai mult în miresme decât în haine, aproape că nu mai are ascunzişuri. Cele două personaje, El şi Ea (Iubitul şi Iubita, Fratele şi Sora, Regele şi Prinţesa, Păstorul şi Păstoriţa, Solomon şi Sulamita, Mirele şi Mireasa), străbat întregul poem în ipostaze din cele mai disparate, într'o uluitoare şi dulce alternanţă de dorinţă, căutare, ivire, dispariţie, strigăt, şoaptă, apropiere, îmbrăţişare, ameţeală, fericire şi extaz, ca în jocurile prenupţiale ale perechilor pământului. Cu toate acestea, nimic vulgar, nimic întinat, nimic degradant, nimic care să atenteze la frumuseţea, curăţia şi demnitatea fiinţei umane. Ce caută ea, totuşi, în Biblie? Iudaismul a privit-o uneori cu rezerve, ca pe o prezenţă jenantă, şi a fost o vreme când citirea ei în faţa tinerilor era interzisă. Nu se ştie când anume a fost introdusă în canonul Vechiului Testament, dar, odată intrată, ea şi-a menţinut locul ei aparte, din generaţie în generaţie, şi a fost preluată de creştinism prin autoritatea unei existenţe de zece secole. Aceasta, datorită faptului că rabinatul iudaic a refuzat să vadă în ea o operă profană, ci i-a acordat creditul unei cărţi inspirate care trebuie citită şi interpretată alegoric: relaţia hierogamică dintre Iahvé şi poporul Său cel ales. Nu puţine sunt locurile din Vechiul Testament în care se regăseşte metafora centrală a Cântării Cântărilor: obştea lui Israel nu este altceva decât logodnica lui Dumnezeu, căreia Bărbatul, prin legământ, îi acordă ocrotire şi iubire atâta vreme cât ea îi rămâne credincioasă; idolatria e echivalentă cu adulterul şi e sancţionată ca atare (a se vedea Psalmul 44, Isaia 14, 5, Ieremia 3, Iezechiel 16, Osea 2). E o iubire plină de dramatism, în care Dumnezeu e pus de nenumărate ori în situaţia de a-Şi certa poporul infidel, de a-l chema să revină, de a-l ierta, arătându-Şi astfel incurabila Sa pasiune faţă de om . Alegoria vechitestamentară e, totuşi, forţată; în Cântarea Cântărilor nu există nici cea mai mică înclinare spre infidelitate; e ca şi cum perechea îndrăgostiţilor ar trăi starea paradisiacă, ideală, de dinainte de păcat; iubita, tocmai dimpotrivă, doreşte să evite orice prilej de posibilă alunecare: Tu, cel iubit al sufletului meu, La rândul său, Iubitul îşi adoră Mireasa în desăvârşita ei puritate: Frumoasă eşti, iubito, pe de-a'ntregul Iată de ce creştinismul a preluat poemul nu numai în virtutea succesiunii noutestamentare şi nu numai pe temeiul autorităţii istorice, ci mai ales pentru că scriitorii şi Părinţii bisericeşti au văzut în el metafora perfectă a legăturii intime dintre Hristos şi Biserica Sa. Nu o dată în Sfintele Evanghelii Iisus Hristos e numit Mire: Apostolii nu pot fi trişti atâta vreme cât Mirele e cu ei (Matei 9, 15; Marcu 2, 19, 20; Luca 5, 34); Ioan Botezătorul se numeşte pe sine şi „prietenul Mirelui“ (Ioan 3, 29); cele cinci fecioare înţelepte, ca metaforă eshatologică, pătrund în cămara Mirelui (Matei 25, 1-13). Pe de altă parte, Mireasa lui Hristos este Biserica, cea logodită cu El: Pavel Îi încredinţează lui Hristos (singurului Bărbat desăvârşit) Biserica din Corint ca pe o „fecioară neprihănită“ (2 Corinteni 11, 2) şi tot el consfinţeşte simetria dintre Mire-Mireasă şi Hristos-Biserică într'o extraordinară străfulgerare asupra Tainei Nunţii (Efeseni 5, 25-27); în celebra sa Apocalipsă, Evanghelistul Ioan vede cetatea sfântă a noului Ierusalim pogorându-se gătită şi împodobită ca o Mireasă pentru Mirele ei (21, 2); în aceeaşi viziune, Mireasa e Femeia Mielului (21, 9), dar şi aceea în care sălăşluieşte şi lucrează Duhul Sfânt (22, 17), adică Biserica. În literatura patristică, Origen este primul care, cucerit de frumuseţea şi misterele poemului, a scris asupra lui un amplu comentariu. Din nefericire, acesta nu ni s'a păstrat întreg; îl cunoaştem din traducerea latinească a lui Rufin şi-l reţinem din exclamaţia Fericitului Ieronim: „Dacă în celelalte cărţi Origen i-a întrecut pe toţi ceilalţi scriitori, în aceasta el s'a întrecut pe sine“ {a-01}. Titlul operei „Cântarea Cântărilor“ e definit ca exprimând superlativul (aşa cum este, de pildă, „Sfânta Sfintelor“), iar mesajul ei alegoric trimite la relaţia Hristos-Biserică: „Ambele personaje - notează Origen - Mirele şi Mireasa, sunt două simfonii armonic acordate, Mireasa cântând cu fecioarele şi Mirele cu însoţitorii Săi“. Interpretarea lui Origen a prins rădăcină în literatura patristică şi în tradiţia bisericească, aşa încât ea a devenit, până în ziua de astăzi, un bun comun al teologiei biblice. Cu toate acestea, nu puţini au fost şi sunt cei ce văd în Cântarea Cântărilor nimic mai mult decât un poem erotic, profan, un epitalam (cântec de nuntă) care, după Teodor de Mopsuestia (360-429 d.H.), ar fi fost alcătuit pentru căsătoria regelui Solomon cu fiica Faraonului, sau care, după Ernest Renan (secolul nostru), ar recompune reacţia unei tinere ţărăncuţe care, răpită de oamenii lui Solomon pentru haremul acestuia, oftează ambiguu după adevăratul ei ibovnic, făcându-l pe rege să creadă că suspină după el !... O interpretare profană i-o dă, în zilele noastre, şi Petru Creţia (care însă ne-a lăsat una dintre cele mai frumoase versiuni{b-02}), în timp ce Ioan Alexandru, el însuşi un tălmăcitor inspirat{c-03}, consemnează alegorismul iudaic şi creştin al operei. Cuvine-se aici o menţiune specială asupra lui Paul Claudel, cel care a scris o carte de 529 de pagini pe marginea unui poem de 8 capitole{d-04}. Marele convertit nu are nici o îndoială că această Cântare a Cântărilor a fost scrisă sub inspiraţie divină şi că Mireasa ei - castă prin excelenţă - nu poate fi altceva decât o prefigurare simbolică a sufletului omenesc, a Sfintei Fecioare Maria, a Bisericii lui Hristos. „Cel ce se atinge de Cântarea Cântărilor - izbucneşte el - încercând să-i dea un sens pur naturalist, acela se atinge de fibrele cele mai sfinte ale inimii noastre, de cele mai profunde rădăcini teologice ale credinţei noastre şi, aş adăuga, ale onoarei noastre“. Claudel însă nu este primul care să fi intuit dimensiunea mistică a Cântării Cântărilor. Încă din secolul IV, Sfântul Grigorie de Nyssa a văzut în Mireasă un simbol al sufletului omenesc în ardoarea iubirii dintre el şi Dumnezeu; aceasta, cu atât mai uşor cu cât în limba greacă substantivul „suflet“ (psyhé) e de genul feminin. În lucrarea sa Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor{e-05}, marele şi subtilul teolog analizează principalele simboluri ale poemului şi demonstrează că ele nu pot fi interpretate la modul realist fără să fie aruncate sub incidenţa absurdului (începând cu versetul 2 al primului capitol, în care se vorbeşte de „sânii“ iubitului). În ultimă instanţă, poemul cântă unirea sufletului cu Dumnezeu prin iubire, o iubire care, pe de-o parte, duce la cunoaştere (o idee ce va fi reluată, în secolul nostru, de Nae Ionescu) şi, pe de alta, la o uniune divino-umană văzută în dinamica ei nesfârşită ca o creştere neîncetată în nesfârşitul Dumnezeu, căci „sufletul ce se uneşte cu Dumnezeu nu se mai satură de ceea ce gustă“. Abordarea Sfântului Grigorie de Nyssa va fi preluată de ascetica şi mistica răsăriteană cu precizarea că în această angajare nupţială umano-divină nu e vorba de sufletul încă impur, bântuit de patimi, aşa cum este el în faza de despătimire, ci de cel ce a intrat în treapta superioară a contemplaţiei, mistuit acum de dorul cunoaşterii supreme şi al unirii desăvârşite. În acest sens, temeiuri duhovniceşti vor fi extrase din Cântarea Cântărilor de numeroşi Părinţi filocalici, precum Maxim Mărturisitorul, Nichita Stithatul, Ioan Scărarul, Ilie Ecdicul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Patriarhul Calist. Versul: „Eu dorm, dar inima mea veghează“ (5, 2) va deveni reazemul practicii isihaste, al rugăciunii neadormite, pe care mintea pogorâtă în inimă o deapănă chiar în timpul somnului. Pe aceeaşi relaţie mistică, suflet-Dumnezeu, este construită opera poetică a Sfântului Ioan al Crucii{f-06}. Marele trăitor spaniol din secolul 16 nu ezită să I se adreseze lui Dumnezeu ca unui amant: Să contemplăm, Iubite, Poetul urmează îndeaproape modelul Cântării Cântărilor, uneori până aproape de calchiere: O, voi crânguri îndesite, Solomon introduce floarea viţei de vie ca metaforă pentru neprihănirea Miresei: Ah, prindeţi-ne vulpile, La rândul său, ascetul carmelitan exclamă: Fie vulpile vânate, pentru ca, în cele din urmă, inima îndrăgostită să i se dăruiască Iubitului întru candoarea nupţiilor mistice: Uitându-mi de-ale mele, Cât despre literatura română, ea îl are pe V. Voiculescu, cel din Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de... Folosind procedeul ambiguităţii artistice, poetul îşi construieşte ciclul celor nouăzeci de poeme revendicându-şi modelul shakespearian, dar în realitate el se călăuzeşte, nemărturisit, de modelul Cântării Cântărilor. Ca şi în opera biblică, Dumnezeu îi este poetului-isihast un prieten care aspiră să-i devină iubit, amant şi mire duhovnicesc, izvor şi receptacol al comuniunii. El caută inima poetului, îi iese în întâmpinare, suferă, disperă, o imploră, îi e dor; prin logodirea ei, el îşi caută propria sa împlinire, căci Creatorul nu e întreg decât împreună cu creaţia Lui. Logos prin excelenţă, El e cuvântător, partener de dialog, El îi vorbeşte poetului în limba acestuia, adică în acelaşi gen literar, el însuşi fiind un geniu al poeziei, adică al unui mod de existenţă comunitar. La un moment dat, Iubitul îi spune poetului: Tu ai numai ureche de-ţi trebuie cuvinte? În alt loc i se vorbeşte de Taifunul unei inimi... La rândul său, poetul exclamă: Cu inima-mi aşijderi s'a petrecut demult: Citite pe dinlăuntru, ca şi Cântarea Cântărilor, poemele voiculesciene nu fac altceva decât să trădeze distanţa enormă dintre éros şi agápe, cel dintâi având înţelesul de dragoste carnală, cel de-al doilea, de iubire spirituală. Sonetele nu reprezintă o lirică erotică, deşi erotismul colcăie în ele, uneori violent, de la un capăt la altul. Sulamita îşi numeşte partenerul „iubitul sufletului meu“; aşadar, e vorba de agápe. Iubirea aceasta este, în sine, o abstracţie, ea nu poate fi exprimată decât prin concepte, dar conceptele nu pot fi materie lirică, cu ele nu se poate face poezie. Voiculescu împrumută din Cântarea Cântărilor limbajul eros-ului şi-l transferă, conotativ, în aria lui agape, dându-i acesteia carnaţie, relief, culoare, putere. Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată! exclama el într'o poezie din 1950, anterioară Sonetelor. În acestea însă, identitatea partenerului devine transparentă: Dac'ai fi fost femeie, te-aş fi ales eu oare? (10) şi: Dovada cea mai pură a'nnobilării mele Dacă însă în opera poetică a lui Solomon, ca şi în aceea a lui Ioan al Crucii, dialogul dintre Mire şi Mireasă se consumă la faţa pământului, pe orizontală, Iubitul lui Voiculescu e undeva deasupra, în sferele înalte, de unde inima poetului îl cheamă ca într'o supremă, disperată implorare: Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi Şi poate că, după secole de căutări şi şovăieli, o lectură adecvată a Cântării Cântărilor devine accesibilă prin opera de maturitate şi elevaţie duhovnicească a lui V. Voiculescu. De altfel, modelul arhetipal poate fi recunoscut şi în arhitectura Sonetelor; numerotate în continuarea celor shakespeariene, ele par ordonate într'o curgere fluidă, dar ordinea aparentă e contrazisă de cele mai neşteptate asocieri şi disocieri nucleice. Este ceea ce găsim în Cântarea Cântărilor; poemul e alcătuit, ca după un procedeu modern, dintr'un colaj de secvenţe scurte şi concentrate, al căror ritm e supus unor ruperi abrupte, menite să deruteze (ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că e vorba de mai multe poeme - sau epitalamuri - produse şi compilate în timp), o construcţie în care arta ambiguităţii, din care nu lipsesc jocurile gramaticale, operează interferenţe, suprapuneri şi extrapolări deloc lipsite de o anume spontaneitate. Desigur, nu toate simbolurile îşi găsesc, imediat sau neapărat, corespondentul alegoric, dar totul e făcut să conveargă spre o viziune organică asupra uniunii mistice dintre inima omului şi Dumnezeu. Primul verset al Cântării Cântărilor îl atestă pe Solomon drept autor. Cele două tradiţii, iudaică şi creştină, îl confirmă. Mult mai important însă este faptul că, încă din primele trei secole de după Hristos, cele două tradiţii se întâlnesc în a-i recunoaşte acestei opere un statut cu totul special. Pe de-o parte, rabinul Aqiba: „Secolele lumii'ntregi nu pot egala ziua în care Cântarea Cântărilor i-a fost dată lui Israel; căci toate scrierile Scripturii sunt sfinte, dar Cântarea Cântărilor e întru totul sfântă“. Pe de alta, teologul Origen: „Nici unul dintre oamenii care s'au angajat în urcuşul spre cântările din Scriptură nu va fi în stare să se ridice până la Cântarea Cântărilor“. Chiar şi altfel, pentru cititorii care nu au acceptat dimensiunea alegorică sau mistică a acestei opere, sau pentru cei ce nu au acces la straturile ei sacrale, Cântarea Cântărilor rămâne un imn al iubirii desăvârşite dintre bărbat şi femeie, al cărei corolar este împlinirea, nunta. |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Cant ] Cântarea Cântărilor
[ Cap. 1 ] | CAPITOLUL 1 Cântarea Cântărilor, care este a lui Solomon: |
1 – Sărute-mă cu sărutarea gurii sale! a |
2 şi e mireasma mirurilor tale |
3 Ţinându-ne de paşii tăi |
4 Sunt neagră f, dar frumoasă, |
5 Nu vă uitaţi la mine că sunt neagră, |
6 Tu, cel iubit al sufletului meu, |
7 – De vrei să faci cam cum te taie capul, |
8 – Iubita mea, îmi pari ca o sireapă |
9 Ce mândră ţi-i bărbia, precum a turturelei!, |
10 asemănări de aur îţi vom face, |
11 – Stă regele culcat în aşteptare?: |
12 Iubitul meu e săculeţ de smirnă |
13 Mi-i strugure de chiparos iubitul, |
14 – Cât de frumoasă eşti, iubita mea, |
15 – Cât de frumos eşti tu, iubitul meu, |
16 Ni-i aşternutul umbră şi răcoare; |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Cant ] Cântarea Cântărilor
[ Cap. 2 ] | CAPITOLUL 2 |
1 Eu, iată-mă în câmp: sunt floarea lui; |
2 – Precum e crinul între spini, |
3 – Precum e măru'n arborii pădurii, |
4 Ducèţi-mă'ntr'a vinului cămară a |
5 Cu miruri întăriţi-mă, vă rog, |
6 Cu stânga lui va sta sub capul meu |
7 – Fete ale Ierusalimului, vă conjur |
8 – Un glas?! E glasul celui drag al meu! b |
9 Iubitul meu e-asemeni căprioarei, |
10 Iubitul meu răspunde şi îmi zice: |
11 Că, iată, iarna a trecut |
12 şi florile se-arată pe pământ |
13 smochinul odrăsleşte muguri vii, |
14 Porumba mea, ascunsă'n cuta stâncii, |
15 (Ah, prindeţi-ne vulpile, |
16 – Iubitul meu e-al meu, eu sunt a lui. |
17 'Nainte ca amurgul să adie |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Cant ] Cântarea Cântărilor
[ Cap. 3 ] | CAPITOLUL 3 |
1 Eu noaptea'n patul meu l-am căutat |
2 Scula-mă-voi să dau ocol cetăţii; |
3 Au dat de mine paznicii de noapte, |
4 Doar ce-am trecut de ei |
5 – Fiice ale Ierusalimului, vă conjur |
6 – Cine-i acel ce din pustiu se'nalţă |
7 La lectica lui Solomon priviţi: b |
8 toţi purtători de săbii |
9 O lectică regală şi-a făcut |
10 cu stâlpii de argint |
11 Voi, fete-ale Sionului, |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Cant ] Cântarea Cântărilor
[ Cap. 4 ] | CAPITOLUL 4 |
1 – Vezi tu, iubito, cât eşti de frumoasă? a Cant 01:14 Cant 01:15 Cant 05:12 Cant 06:3 Cant 06:5 Cant 06:11 |
2 cu dinţii tăi, o turmă de oi albe |
3 buzele tale, roşu din fuior |
4 grumazul tău, ca turnul lui David |
5 iar sânii tăi, doi pui de căprioară |
6 'Nainte de-a se face dimineaţă |
7 Frumoasă eşti, iubito, pe de-a'ntregul |
8 O, vino, vino din Liban, mireasă, |
9 Tu inima din mine mi-ai robit-o, |
10 Şi pieptul tău, ce mândru se făcu, |
11 Ţi-s buzele de fagure prelins, |
12 Grădină zăvorâtă-mi este |
13 Odraslele ţi-s ca un rai de rodii |
14 cu narduri şi şofran, |
15 Tu-mi eşti izvorâtoare de grădini, |
16 – O, scoală-te, tu, vânt de miazănoapte, |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Cant ] Cântarea Cântărilor
[ Cap. 5 ] | CAPITOLUL 5 |
1 – Intrat-am în grădina mea, a |
2 – Eu dorm, dar inima mea veghează. c |
3 „Dar eu de haina mea m-am dezbrăcat: |
4 Iubitul meu prin rază şi-a'ntins mâna d |
5 M'am ridicat |
6 Iubitului eu uşa i-am deschis, f |
7 Au dat de mine paznicii de noapte, |
8 Fiice ale Ierusalimului, vă conjur |
9 – Cu ce-i mai altfel dragul tău ca altul, |
10 – Frăţânul meu e alb, e alb şi rumen; |
11 De aur lămurit îi este capul |
12 Iar ochii lui, ca două porumbiţe |
13 Gropiţele, căuşuri aromate |
14 I-s mâinile ca două giuvaiere |
15 pulpele lui, coloane de-alabastru |
16 rostirea lui e, toată, doar dulceaţă |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Cant ] Cântarea Cântărilor
[ Cap. 6 ] | CAPITOLUL 6 |
1 – Und' ţi-a plecat iubitul, |
2 – Iubitul meu |
3 A lui sunt eu, a lui, iubitul meu, |
4 – Frumoasă eşti ca un surâs, iubito, a |
5 Te rog, întoarce-ţi ochii dinspre mine, |
6 şi dinţii tăi, o turmă de oi albe |
7 buzele tale, roşu din fuior |
8 Sunt şaizeci de regine, |
9 dar una este porumbiţa mea, |
10 Cine-i aceasta oare |
11 M'am coborât în tainica grădină |
12 Nu, sufletul din mine nu-şi dă seama |
[ VT ] Vechiul Testament
[ Cant ] Cântarea Cântărilor
[ Cap. 7 ] | CAPITOLUL 7 |
1 – Întoarce-te, te'ntoarce, Sulamito a, |
2 buricul tău e cupă arcuită, |
3 şi gemeni doi sunt sânii tăi, |
4 grumazul tău e ca un turn de fildeş |
5 semeţ precum Carmelul d ţi-este capul; |
6 Cât eşti tu de frumoasă şi de dulce, |
7 Statura ta e-asemeni cu finicul, |
8 Mi-am zis: Eu în finic mă voi sui |
9 ca vinul bun rostirea şoaptei tale |
10 – Iubitul meu e-al meu, eu sunt a lui, |
11 Hai, vino, tu, iubitul meu, e |
12 şi'n zori de ziuă s'alergăm prin vii |
13 Din mandragore, iată, ies miresme |