Versetul va fi citat parţial, din memorie, de Apostolul Pavel în Rm 10, 19.
„turnări“ = libaţii; acte rituale prin care se vărsa pe pământ sau pe carnea jertfelor vin (sau alte lichide aduse în cinstea zeilor).
Acest verset e formulat astfel în Versiunea Ebraică: „Voi, neamuri, lăudaţi-l pe poporul Său, căci El va răzbuna sângele servilor Săi, răzbunarea o va'ntoarce asupra potrivnicilor Săi şi va curăţi pământul poporului Său“. Versiunea Septuagintei este atestată de manuscrisele de la Qumran, ceea ce i-a făcut, probabil, pe traducătorii BJ s'o adopte ca atare.
Literal: „pentru că nu M'aţi sfinţit“. Pentru aceasta vezi nota de la Nm 20, 12.
T. M. adaugă: „în ţara pe care Eu le-o dau fiilor lui Israel“.
Această binecuvântare a lui Moise este oarecum asemănătoare cu aceea a lui Iacob (Fc 49), şi totuşi diferită, în sensul că în „destinele“ unor triburi au survenit schimbări. Fiecare seminţie este numită, ca şi acolo, cu numele strămoşului.
Fiii lui Israel; totalitatea poporului ales.
Despre Urim şi Tumim vezi nota de la Iş 28, 26. Şi aici, textual: „Arătările şi Adevărul“.
Verbul skiázo = „a umbri“ (figurativ: „a ocroti“) are în limbajul biblic şi o semnificaţie duhovnicească: prezenţa sau acţiunea prin care harul sau puterea lui Dumnezeu lucrează asupra oamenilor. Norul care „umbrea“ deasupra cortului mărturiei reprezenta una din lucrările Domnului asupra Israeliţilor (Nm 9, 18, 22; 10, 36). Aceeaşi lucrare se manifestă în Noul Testament: asupra Fecioarei Maria (Lc 1, 35), asupra Sfinţilor Apostoli pe muntele Tabor (Mt 17, 5; Mc 9, 7), asupra suferinzilor prin Apostolul Petru (FA 5, 15).
„Umerii“ = metaforă pentru munţii sau colinele ce mărginesc o vale în care se afla un sanctuar al seminţiei lui Veniamin (după unii comentatori, chiar templul din Ierusalim). Metafora însă poate prefigura şi locul anatomic, pe corpul uman, unde se concentrează rugăciunea inimii: acela pe care se odihneşte şoldul lăutei, sub bărbie, sub ochii plecaţi ai celui ce se roagă, aşa cum va sugera Evagrie Ponticul.
Aluzie la Domnul Cel ce i S'a arătat lui Moise în rugul care ardea fără să se mistuie (Iş 3, 2).
Taurul, simbol al puterii; uneori, atribut divin. Versetul pare a-i conferi lui Iosif privilegiul unui întâi-născut.
„Tărie“ (aici ca la Fc 1, 6): firmament; bolta cerului.
Ebr.: „până la marea dinspre apus“ (adică Mediterana).
Literal: „pustiul“. Partea de sud a Canaanului; vezi şi nota de la Fc 12, 9.
Adică: templul lui „Bet-Peor“, zeitate păgână, pomenită şi la 3, 29.
Mormântul lui Moise rămâne o taină pe seama căreia tradiţiile rabinice au făcut numeroase speculaţii. În general, creştinii admit punctul de vedere că această taină făcea parte din planul lui Dumnezeu, ca nu cumva Evreii, atât de aplecaţi spre idolatrie, să facă din trupul lui Moise un obiect de adoraţie, divinizându-l.
Pentru învestirea lui Iosua ca urmaş al lui Moise vezi Nm 27, 18-23.
„Să-l fi cunoscut faţă către faţă“: să fi vorbit cu el direct, fără mijlocitori, limpede şi cu urmări.
Începutul cărţii are tonul unei continuări a Deuteronomului: Iosua e un personaj deja cunoscut.
Sensul principal al cuvântului hipourgós (folosit numai aici în V. T.) este „cel ce asistă (pe cineva)“, „cel ce ajută“, „auxiliar“.
„Pustiul“: ţinutul Negheb, în sudul Iudeii.
Munţii Antiliban la nord, Neghebul la sud, Eufratul la est şi Mediterana la vest: întinderea ideală a ţării Canaanului.
„Scribii“: funcţionari ştiutori de carte, la dispoziţia conducătorilor politici sau religioşi.
Triburile lui Ruben şi Gad, precum şi jumătate din acela al lui Manase, aveau deja aşezări statornice, încă din vremea lui Moise (vezi Dt 3, 12-13).
Ierihon: principala cetate a Canaanului, situată la capătul sudic al Văii Iordanului, localitate din care astăzi au rămas doar ruinele pe care le cercetează arheologii. (Noul Ierihon, acela al Noului Testament, a fost ridicat de către Irod cel Mare pe un alt amplasament.)
E vorba de un acoperiş de casă palestiniană, drept şi întins ca o terasă.
A fost închisă poarta cetăţii, ceea ce a obligat-o pe femeie să-şi scape protejaţii pe fereastra din zid (v. 15).
T. M. completează: „... i-a coborât cu o funie pe fereastră, căci îi era casa în zidul cetăţii şi în zidul cetăţii locuia“.
Formulă a unui jurământ condiţionat de poziţia părţii celeilalte; în cazul de faţă, condiţia constă în instrucţiunile ce urmează.
Cei doi spioni nu aduceau informaţii de ordin militar sau economic, ci asupra stării de spirit a locuitorilor; importantă era demobilizarea interioară a acestora, ceea ce-l va face pe Iosua să adopte o strategie corespunzătoare. Totul va începe de la desfrânata Rahab, eroina acestui episod, care se va desprinde de neamul ei şi va deveni o fiică a lui Israel, înscriindu-se chiar în arborele genealogic al lui Iosif, logodnicul Mariei (vezi Mt 1, 5).
T. M. precizează: „... el şi toţi fiii lui Israel“.
Distanţă de aproximativ un kilometru. Prin legea lui Moise, oamenii din popor nu aveau voie să se apropie de lucrurile sfinte; pe de altă parte, se cerea evitată îmbulzeala şi, deci, lipsa de perspectivă.
Locuitorii Ierihonului – inclusiv Rahab (vezi 2, 10) – aflaseră de minunata trecere a Israeliţilor prin Marea Roşie. Acum şi aici se petrece o minune asemănătoare: ambele sunt făcute de unul şi acelaşi Dumnezeu în favoarea unuia şi aceluiaşi popor. Demobilizarea lăuntrică a adversarilor din faţă va spori.
Primele douăsprezece pietre au fost strămutate în tabăra din Ghilgal (vezi v. 20). T. M.: „... cu preoţii în fruntea poporului“.
Luna Nisan (martie-aprilie). În ziua a zecea a acestei luni începeau pregătirile pentru serbarea Paştilor (vezi Iş 12, 3), eveniment ce va avea loc, şi aici, în curând.
Ghilgal (al cărui nume înseamnă „cerc de pietre“) devine punct de pornire şi centru de referinţă pentru cucerirea Canaanului. Din vechea aşezare nu se mai vede aproape nimic.
T. M.: „Dealul Prepuţurilor“. Circumcizia era practicată, din timpuri străvechi, şi de unii băştinaşi ai Canaanului.
T. M.: „... patruzeci de ani“: cifră rotundă pentru durata rătăcirii lui Israel prin pustiu; în fapt, durata unei generaţii.
Vechea generaţie, care încă mai purta tarele şi nostalgia Egiptului idolatru, fusese rânduită să moară pe drum; acum legea circumciziei i se aplica noii generaţii, din care nu lipseau războinicii.
„Ocara Egiptului“: ruşinea de a nu fi circumcis (vezi Fc 34, 14).
Această ultimă menţiune, proprie Septuagintei, prefigurează metaforic căderea Ierihonului, care se va petrece curând.
Adică în preajma Ierihonului, aproape de Ierihon (în Ghilgal).
T. M. adaugă: „Şi Iosua a făcut aşa“. Episodul reiterează momentul similar din Iş 3, 5, atestându-l pe Iosua ca urmaş legitim al lui Moise.
Versetul 4: text lacunar în LXX şi preluat din T. M.
Literal: „... Îi va fi anatema Domnului“. Substantivul anáthema înseamnă, pe de-o parte, „ofrandă adusă Divinităţii ca urmare a unei făgăduinţe“ (ofrandă votivă) şi, pe de alta, „blestem“. Ca şi în vremea lui Moise, prada de război (oameni şi bunuri) Îi era făgăduită în întregime Domnului, cuceritorii neavând dreptul să-şi însuşească absolut nimic. Dar, pentru ca nu cumva ei să fie ispitiţi s'o facă, prada era „nimicită de istov“, adică distrusă în întregime. În funcţie de context, „a anatemiza“ sau „a da anatemei“ se traduce „a oferi în dar“, „a afierosi“, sau „a nimici“, „a da pierzării“. Un om anatemizat (sau dat anatemei) e blestemat să piară.
Cercetările arheologice au constatat că vechiul Ierihon avea două rânduri de ziduri, exterior şi interior, şi că ele, într'adevăr, s'au prăbuşit pe propriile lor temelii. Cei mai puţin credincioşi, fără să excludă intervenţia lui Dumnezeu, bănuiesc că a fost un cutremur; pe de altă parte, se poate prezuma că, făcând legătura între un strigăt puternic, multiplu şi simultan şi prăbuşirea zidurilor, Dumnezeu i-a descoperit omului, pentru prima oară, fenomenul de rezonanţă. Cât priveşte cele şase zile precedente, ele erau parte din războiul psihologic, menit să sporească, până la paroxism, spaima celor ce priveau nişte procesiuni aparent neagresive, fără să ştie ce se poate întâmpla.
Tabăra fiilor lui Israel era loc sacru, în care păgânii nu aveau acces.
Cercetările arheologice au descoperit şi urmele incendiului. Rămăşiţele din gropile de grâu indică faptul că luarea Ierihonului s'a petrecut curând după seceriş.
Acest blestem s'a împlinit în secolul IX î. H., când Hiel din Betel a încercat să rezidească Ierihonul (vezi 3 Rg 16 34).
Păcatul unuia singur s'a răsfrânt asupra tuturor. Acest păcat va fi pricina tainică a înfrângerii din istorisirea care urmează.
„Ai“ înseamnă „Ruina“; cercetările arheologice l-au identificat la doi kilometri sud-est de Betel (cca 15 km nord de Ierusalim).
Literal: „şi-a întors grumazul“.
T. M. adaugă: „Şi după ce i-au ucis cu pietre i-au ars cu foc“ (concordanţă cu v. 15).
În ebraică: „Valea Nefericirii“.
T. M. adaugă: „Şi a aşezat tabăra spre miazănoapte de Ai; iar între el şi Ai era o vale“.
Versetul 13: text lacunar în LXX; preluat din T. M.
T. M. adaugă: „... căci poporul care fugea spre pustiu se întorsese împotriva celor ce-l urmăreau“.
Versetul 26: text lacunar în LXX; preluat din T. M.
În textul Septuagintei, versetele următoare (30-35) ale acestui capitol sunt inserate în capitolul următor drept versetele 2b-2f. Versiunea de faţă le introduce aici, în concordanţă nu numai cu Textul Masoretic, ci şi cu vechile ediţii româneşti.
Muntele Ebal se află la nord de Sichem şi are o înălţime de 938 m.
De ce pietre întregi?: Pentru că cele cioplite erau profanate de unealta omului şi, pe de altă parte, puteau fi luate drept idoli (chipuri cioplite).
Din „arderea-de-tot“ (holocaust) nu rămânea decât scrumul, cenuşa; din „jertfa“ propriu-zisă era arsă doar o parte, cealaltă rămânând în folosinţa preoţilor.
= Altele decât acelea ale jertfelnicului.
E vorba de un dublet al Deuteronomului, copiat din cartea pe care o păstrau preoţii-leviţi, prescripţie consemnată în Dt 17, 18.
„Străinii“ sau „veneticii“ erau păgâni acceptaţi în obştea lui Israel ca rezidenţi, adică pe cale de a se converti; prozeliţi.
Gabaoniţii credeau că viclenia strategică cu care Iosua cucerise Aiul le poate servi drept model!
Aialonul: localitate situată la 15 km vest de Gabaon.
T. M. adaugă: „Oare nu despre aceasta se scrie în Cartea Dreptului?“ „Cartea Dreptului“ (menţionată şi în 2 Rg 1, 18) era, după toate probabilităţile, un poem eroic care s'a pierdut, aşa cum pierdută era şi „Cartea Războaielor Domnului“ (vezi nota de la Nm 21, 15). Aşadar, Iosua preia citatul şi i-L rosteşte Domnului ca pe o rugăciune.
Aceasta ar însemna o zi în plus, fără să fi fost precedată de o noapte. Iosua urmărea o victorie totală într'un război foarte greu (cinci armate contra una), iar pentru aceasta avea nevoie de timp. Ca orice altă minune din Sfânta Scriptură, şi aceasta trebuie acceptată ca atare, printr'un act de credinţă pură; orice încercare de a o explica raţional e sortită eşecului.
Macheda (menţionată şi în v. 10) se afla la sud de Gabaon, între Lachiş şi Hebron. Nume cu rezonanţă epică, prin istorisirea care urmează.
Adică să separe ariergarda de corpul oştirii. Tactică folosită cândva de Amaleciţi împotriva lui Israel (menţionată în Dt 25, 18).
Israeliţii, veşnic puşi pe cârteală împotriva mai-marilor lor – şi a Domnului –, nu aveau acum nici un motiv s'o facă. T. M.: „Şi nimeni nu şi-a îndreptat limba împotriva fiilor lui Israel“.
Gest simbolic al victoriei totale, obişnuit la faraonii Egiptului şi regii Babilonului.
Campania-fulger a lui Iosua este relatată în şase episoade scurte, redactate aproape la fel, ca nişte rapoarte de luptă, peste tot reliefându-se faptul că adevăratul învingător este Domnul, Cel ce Se luptă de partea poporului Său.
T. M. conchide în v. 43: „Iar Iosua, şi tot Israelul cu el, s'au întors în tabără la Ghilgal“.
„Chinarot“: variantă a toponimului Chineret.
„Apele Merom“: izvoare sau cursuri de apă situate în jumătatea de nord a Galileii, după toate probabilităţile la aproximativ 6 km nord-vest de localitatea Safed; zona în care Iosua a câştigat bătălia împotriva unei noi coaliţii palestiniene.
T. M. adaugă: „... în afară de Heveii care locuiau în Gabaon“ (în concordanţă cu 9, 7).
Enachimii: populaţie tribală, descendentă din Enac, strămoşul uriaşilor; cunoscuţi în V. T. şi drept „fiii lui Enac“ (vezi Dt 1, 28 şi nota).
E vorba de Refaimi, care, asemenea Enachimilor, treceau drept uriaşi.
„... şi pe regele Betelului“: text lacunar în LXX; preluat din T. M.
Tribul lui Levi avea un statut special, stabilit de către Moise (Nm 18, 21-24; Dt 10, 9); ei se întreţineau din ofrandele aduse lui Dumnezeu.
A doua frază a acestui verset e preluată din T. M.
Sunt puse în aplicare instrucţiunile cuprinse în Nm 34, 16-29.
Pentru istoria spionării Canaanului vezi Nm 13 - 14.
LXX traduce: „Izvoarele Soarelui“.
LXX traduce: „Izvorul Piuarului“.
LXX traduce: „Cetatea Literelor“ (care poate fi şi „Cetatea Cărţii“ sau „Cetatea Scribului“).
Literal: „din Negheb“ (acesta fiind ţinutul pustiu din sudul Palestinei).
În realitate, sunt treizeci şi cinci. Se prezumă că cineva a corectat lista celor douăzeci şi nouă de cetăţi adăugând încă şase, dar neglijând să corecteze şi totalul.
Această ultimă menţiune, proprie Septuagintei, se conjugă cu cea asemănătoare din 3 Rg 9, 16-17: Fiica lui Faraon devenise soţia regelui Solomon.
Şilo, situat la 18 km nord de Betel, devine al doilea centru al fiilor lui Israel în Canaan, după Ghilgal.
„Cortul mărturiei“: chivotul mărturiei instituit de Moise ca semn al prezenţei lui Dumnezeu (vezi Iş 25).
Au alcătuit un plan al teritoriului, cetăţile fiind puncte de reper.
Teritoriul tribului lui Simeon nu va avea hotare proprii, ci făcea parte din lotul cel mare al tribului lui Iuda.
În T. M. se adaugă: Şaruhen. Explicaţia, în nota de la 15, 32.
Nici aici, totalul de douăsprezece nu corespunde enumerării; asemenea, în T. M.
T. M. consemnează şi totalul: şaisprezece cetăţi.
Amănunt propriu Septuagintei.
T. M. conchide altfel: „Şi aşa s'a isprăvit împărţirea pământului“.
E vorba de azilul oferit ucigaşilor fără voie, rânduială stabilită prin legea dată lui Moise (Iş 21, 13).
„Poarta cetăţii“: în cetatea antică, piaţa în care se ţineau adunările publice, se făceau tranzacţiile comerciale şi se judecau procesele.
Moartea arhiereului era prilej de amnistiere.
= Străinii rezidenţi sau prozeliţi.
În T. M.: „... şi Gat-Rimonul... “; din eroare redacţională, repetarea numelui din versetul precedent.
Textual: „... în pustiu, Miso... “. Printr'o eroare ortografică, numele pustiului devine nume de cetate. Corectat după T. M.
Această ultimă frază, proprie Septuagintei, este concluzia relatării din 5, 2-8.
Literal: „în aceste zile multe“: durata cuceririi Canaanului.
Construcţie vizibilă de departe.
„Fiii lui Israel“ (în context): majoritatea triburilor israeliene ce se aşezaseră în dreapta Iordanului şi care monopolizaseră dreptul de a avea un altar de închinare, cel din Şilo.
Acuzaţie gravă, exprimată prin termenul apostátes = „răzvrătit“, „rebel“, „cel ce se ridică sau stă împotrivă“ (folosit şi în Nm 14, 9).
Aluzie la istorisirea din Nm 25: ajunşi în Moab, fiii lui Israel au căzut în idolatrie, adorându-l pe Baal-Peor, fapt pentru care au fost aspru pedepsiţi.
Păcatul lui Acan, în 7, 1: nelegiuirea unui membru al comunităţii atrage pedepsirea întregii comunităţi.
Dumnezeul Dumnezeu: superlativul absolut pentru Cel ce este Domnul. T. M.: „Dumnezeul dumnezeilor“.
Numele propriu-zis a dispărut din Versiunea Ebraică; T. M. îl preia din Versiunea Siriacă; se presupune că el a fost „Ed“, adică „Mărturie“. În LXX: Martírion = „Mărturie“. În Fc 31, 47-48 cuvântul Galaad este tradus prin „Movila Martorului“ (vezi nota). Pe de altă parte, T. M. pune denumirea nu pe seama lui Iosua, ci pe aceea a noilor ocupanţi ai Galaadului: „Acesta este mărturie între noi că Domnul este Dumnezeul nostru“.
Neamestecul cu neamurile păgâne nu vizează puritatea sângelui (prozeliţii erau ne-evrei care deveneau evrei prin adoptarea credinţei), ci puritatea religioasă: neamul care-L pierde pe Dumnezeu va fi nimicit de cei fără Dumnezeu. Cuvântarea lui Iosua este o puternică pledoarie pentru păstrarea monoteismului.
Călătoria pe calea vieţii e asemănată cu o alergare continuă, care-şi accelerează ritmul în ultima etapă. Aşa o vedea şi Pavel, către sfârşitul vieţii: „... alergarea mi-am împlinit-o“; vezi 2 Tim 4, 7 (în ediţia revizuită).
Eficienţa cuvintelor lui Dumnezeu poate fi evidentă prin stabilitatea lor. Ebr.: „... nici un cuvânt n'a fost zadarnic“.
T. M. începe versetul cu condiţionalul „Dacă“... şi conchide: „... atunci se va aprinde asupra voastră mânia Domnului şi veţi pieri curând din ţara aceasta bogată pe care v'a dat-o Domnul“.
Sichem: loc sfânt, de care era legată istoria patriarhilor. Iosua se strămutase din Şilo.
Nu în faţa cortului (care se afla în Şilo), ci în faţa unui altar improvizat (vezi versetul 26).
Adică dincolo de Eufrat, în Mesopotamia.
În T. M. fraza e precedată de: „Dar Eu i-am trimis pe Moise şi pe Aaron... “.
Registrul cuvântării se schimbă de la vorbirea indirectă la cea directă.
T. M. adaugă: „... iar ei au ieşit în faţa voastră cu război“.
T. M. adaugă: „din casa robiei şi a făcut semne mari sub ochii noştri... “.
Căderea fiilor lui Israel în idolatrie era asemănată cu infidelitatea unei femei faţă de soţul ei, act care stârneşte gelozia şi răzbunarea acestuia. Temă anunţată în Dt 32, 21 şi reluată, cu deosebită amploare, de aproape toţi profeţii Vechiului Testament.
Textul sună a profeţie neagră, prevestind repetatele abateri de la monoteism ale fiilor lui Israel de-a lungul secolelor următoare. T. M. adaugă: „Ei au răspuns: «Suntem martori!»“.
Ca reprezentant al lui Dumnezeu şi urmaş legitim al lui Moise, Iosua era îndreptăţit să continue opera legislativă a înaintaşului său.
Nu se ştie dacă „aceste cuvinte“ cuprindeau legea şi poruncile, sau cuvântările lui Iosua către popor.
În cartea Facerii 35, 4 se vorbeşte de „stejarul de lângă Sichem“. Piatra pusă acum de Iosua simboliza, pe de o parte, definitiva îngropare a idolilor şi, pe de alta, un altar de închinare Domnului.
Întrucât Iosua prevăzuse căderile idolatre ale fiilor lui Israel şi se delimitase de aceştia (v. 15), el preferă să spună: „... Dumnezeului meu“. T. M.: „... Dumnezeului vostru“.
Versetul 35 e propriu Septuagintei. Unii traducători ai Textului Masoretic (BJ, OSTY) îl inserează ca notă infra-paginală.
Debora înseamnă „albină“. „Proorociţă“: inspirată de Dumnezeu (aşa cum fusese Mariam, sora lui Moise – Iş 15, 20).
Noile evenimente se desfăşoară după moartea lui Iosua, deşi numele şi decesul acestuia vor fi reluate, anamnetic, în capitolul 2.
Întrebare făcută, probabil, de către un preot, prin Urim şi Tumim (vezi nota de la Iş 28, 26).
Iuda şi Simeon erau născuţi din aceeaşi mamă, Lia (Fc 29, 33, 35). În textul de faţă, eponimi ai triburilor respective, cele două din sud, care vor avea o istorie oarecum aparte faţă de cele nordice.
Bezec: localitate situată, după toate probabilităţile, pe locul actualului Bet-Şean.
Adoni-Bezec înseamnă „Bezec-e-domnul-meu“ (personaj diferit de Adoni-Bezec (Adoni-Ţedec), regele Ierusalimului, din Ios 10, 3).
= Ultimii urmaşi ai Enachimilor, oameni fabuloşi, cu statură gigantică.
În Codex Vaticanus: Anathema, cuvântul original care se traduce Pierzanie. Anathema era prada de război dedicată în întregime lui Dumnezeu; pentru ca însă nu cumva vreunul dintre luptători să fie ispitit a-şi însuşi ceva, ea era nimicită fără nici o cruţare.
Negaţia se află în amândoi codicii LXX: Alexandrinus şi Vaticanus; T. M. relatează cuceriri succesive. Cetăţile însă vor fi supuse sub regele David.
Rahab: desfrânata din Ierihon, faţă de care Israeliţii aveau obligaţii morale (Ios 6, 25). T. M. motivează diferit: „... de vreme ce ei aveau care de fier“.
„... o cetate a Sciţilor“: menţiune proprie Septuagintei; una şi aceeaşi cu Schitopolis. Sciţii (numiţi în V. T. şi Aşchenazi – Fc 10, 3): popor nomad, din care unele triburi au plecat din sudul Rusiei şi au pătruns în Asia şi'n Orientul Mijlociu. Pavel îi va menţiona ca fiind cei mai îndepărtaţi dintre „barbari“ (adică dintre cei ce nu vorbeau limba greacă), ceea ce înseamnă că locuiau în nordul Mării Negre.
Textual: „fiicele“ = oraşe subordonate; filiale.
E vorba de îngerul pe care Domnul l-a rânduit să-i călăuzească pe lungul şi anevoiosul lor drum din Egipt până'n Ţara Făgăduinţei (vezi Iş 23, 20-22). Dacă insuccesele Israeliţilor menţionate în capitolul precedent aveau explicaţii de natură istorică, acest episod (versetele 1-5) introduce şi explicaţiile de natură religioasă.
Ghilgal: prima tabără a Israeliţilor în Canaan, de unde Iosua şi-a pornit campania militară.
„Locul Plângerilor“: menţiune proprie Septuagintei.
Baali: = zeii canaaneeni ai pământului şi fertilităţii.
Dacă, în virtutea credinţei lor monoteiste, fiii lui Israel fuseseră capabili de victorii asupra unor forţe armate, decadenţa religioasă îi pune în faţa crimei organizate, căreia nu-i pot rezista, ca unii ce deveniseră aliaţi ai propriilor lor inamici.
Aici este introdusă tema judecătorilor, pe care Dumnezeu îi rânduieşte la vreme şi vremi de criză morală, aşa cum va face, mai târziu, cu profeţii. În acest sens, judecătorii nu erau magistraţi care să cumpănească şi să împartă dreptatea, ci conducători, eroi, salvatori.
„Izvodire“: procesul prin care oamenii îşi imaginau zeităţi şi idoli.
Tufişurile – sau crângurile – erau locuri ale sacralităţii păgâne, unde aveau loc, de obicei, ritualuri orgiastice.
„Siria-Râurilor“: Mesopotamia. Cât despre Cuşan-Rişeataim (care ar însemna: „Cuşit-cu-îndoită răutate“), este o poreclă care nu duce la numele adevărat, deci prin care purtătorul lui era luat în râs.
„Duhul Domnului... “: Alegere, misiune şi învestitură divină.
T. M.: „regele Mesopotamiei“.
„Fiul lui Iemeni“ = din neamul lui Veniamin. Numele celui mai mic fiu al lui Iacob pare înrudit cu Binu-Jamina, numele străvechi al unui trib de Beduini din Mesopotamia. T. M.: „Veniaminit“ (din tribul lui Veniamin).
Grecescul asteios înseamnă „plăcut“. T. M.: „gras“. În mentalitatea vremii, omul gras era şi plăcut (citadin bine hrănit); termenul ebraic, mai direct, este şi mai propriu.
Ca şi, mai târziu, Filistenii lui Goliat, armata rămasă fără comandant intră în derută şi poate fi uşor nimicită.
Contextul o prezintă pe Debora nu ca pe o căpetenie politică, ci ca pe un magistrat care împarte dreptatea.
Femeia ştia că laptele aduce somn...
Acesta este unul din cele mai vechi texte poetice ale Vechiului Testament; a fost alcătuit la scurtă vreme după ce s'au petrecut evenimentele din capitolul precedent, lăudând triburile care au răspuns chemării Deborei şi mustrându-le pe cele care n'au răspuns. Din cauza vechimii, Textul Ebraic e în mare parte deteriorat şi ridică mari dificultăţi de traducere, dificultăţi resimţite şi în Septuaginta. Versiunea de faţă reţine ceea ce e mai limpede în codicii Alexandrinus şi Vaticanus.
Descoperirea constă în aceea că Însuşi Domnul, prin îngerul Său, participă la lupta voluntară a poporului.
„Cântări“ („psalmodii“) acompaniate de unul sau mai multe instrumente muzicale.
Seir: masiv muntos la sud de Marea Moartă, populat de Edomiţii care se întindeau (potrivit unor texte egiptene) până în Sinai, fostul „sălaş“ al Domnului. De acolo ieşise El în fruntea poporului Său (vezi Ps 67, 7). De obicei, arătările lui Dumnezeu sunt însoţite de mişcări cosmice extraordinare, precum cele ce urmează.
Elohim (Eloi): menţiune proprie Septuagintei (Codex Vaticanus). În limbajul şi teologia Vechiului Testament, folosirea acestui nume era menită să ateste faptul că Dumnezeu (Elohim), Creatorul lumii, este Domnul (Iahvé) absolut al propriei Sale creaţii, precum şi Suveranul istoriei (B. W. Anderson) (Vezi şi nota de la Fc 4, 26).
Îndepărtarea de Dumnezeu provoacă pustiu şi sleire.
În antichitate, conducătorii de popoare mergeau călare pe asin.
În cele ce urmează, campania militară a lui Barac e prezentată de un martor ocular, cu amănunte care lipsesc din capitolul 4, unde istorisirea e condensată pe esenţial.
Nu toate triburile lui Israel au răspuns chemării lui Barac, ceea ce provoacă deziluzie, amărăciune.
E vorba de un război sfânt, cu participare cosmică!
Meroz: cetate în tribul lui Neftali, ai cărei locuitori n'au sărit să-L sprijine pe Domnul în război.
Iaela: eroina care-l va ucide, cu cruzime, pe comandantul Sisera.
Schimbare de decor: palatul lui Sisera, unde mama, scuturată de nelinişti, şi-l imaginează, totuşi, victorios. Relatare din care nu lipseşte sadismul învingătorului care jubilează.
„Femeile'nţelepte“: doamnele de onoare, a căror menire era să-şi încurajeze stăpâna...
„Haine pestriţe“: straie cu broderii multicolore, făcute anume pentru nobili.
Ofra (LXX îl transcrie, incorect, „Efrata“): orăşel situat pe teritoriul tribului Manase, în Cisiordania.
„A îmblăti“: a treiera grâul bătând spicele cu un băţ. Spre a se feri de privirile duşmanilor, Ghedeon făcea această treabă într'un lin, adică într'o cuvă de lemn, cu pereţi înalţi (nu chiar săpată în stâncă), din care, în mod normal, se obţinea vinul prin zdrobirea strugurilor cu picioarele desculţe şi bine spălate.
Trimiterea unui înger este modalitatea perceptibilă prin care Dumnezeu le transmite oamenilor anumite mesaje.
E vorba de puterea fizică, la care se adaugă aceea a lui Dumnezeu Care-l trimite.
Literal: „mia mea“, cifră simbolică pentru noţiunea de „clan“.
Asemenea lui Moise (Iş 3, 11) şi Ieremia (Ir 1, 6) în faţa chemării Domnului, Ghedeon opune la început rezistenţă.
„Eu sunt“: formulă prin care Dumnezeu Se defineşte pe Sine (vezi Iş 3, 14: „Eu sunt Cel ce este“).
Credinţa era că un om nu-L poate vedea pe Dumnezeu fără să moară din această pricină (Iş 20, 19; mai explicit: Iş 33, 20).
În cultul lui Baal, tufişurile erau locuri sacre unde se petreceau, de obicei, ritualurile orgiastice.
Conform unor etimologii populare, Ierubaal ar însemna: „Baal să se apere“ sau: „Baal să se preamărească“.
Proba era de ordin psihologic: nu e un bun luptător acela care se repede cu lăcomie să bea apă din râu, cu ochii închişi sau cufundaţi în unde; bun luptător este acela care bea cumpătat, stând în picioare, în stare de veghe, cu privirea roată împrejur.
Visul şi tâlcuirea lui demonstrează că adversarii lui Israel sunt demobilizaţi lăuntric, proces psihologic pe care contează orice luptător.
Literal: „la începutul străjii de mijloc“ (din cele trei ale nopţii).
Ivit năprasnic în puterea nopţii, fantasticul spectacol al unui cerc de torţe ce se învârtejeau prin văzduh şi păreau că trâmbiţează – şi fac pământul să plesnească – era de natură să provoace derută şi panică în tabăra adversă.
Strategia de a-i lăsa pe fugari fără apă, ocupând punctele de aprovizionare.
Oreb înseamnă „Corb“, Zeeb înseamnă „Lup“; locurile unde au fost ucişi au căpătat numele lor.
Efraimiţii nu fuseseră invitaţi să ia parte la campanie decât în ultimul moment (vezi 7, 24-25), dar lor le revenea meritul de a-i fi prins pe Oreb şi Zeeb, o captură mai importantă decât toate isprăvile celorlalte triburi. Ciorchinele e struguraşul stafidit care a rămas pe viţă în urma culesului viei (cuvânt folosit şi în Mi 7, 1).
Adică pe calea nomazilor.
„Mai-marii“ erau şefii executivi ai comunităţii; „bătrânii“ alcătuiau sfatul înţelepţilor, având şi atribuţii administrative.
„Luniţele“: Ornamente circulare sau, mai probabil, în formă de semilună.
Termenul „ismaeliţi“ (urmaşii lui Ismael, fiul egiptencei Agar) e folosit aici pentru „nomazi“. Aceştia, asemenea ţiganilor corturari de astăzi, aveau cultul podoabelor de aur. Numărându-se printre învinşi, comorile lor deveniseră pradă de război (foarte bogată, după cum se va vedea).
= Aproximativ douăzeci de kilograme!
Efodul era un veşmânt preoţesc instituit de Moise. Sensul de aici al cuvântului este incert. Se pare că e vorba de un idol cu înfăţişare de statuie sau de săculeţ sau altceva de acest fel, pe care urmaşii lui Ghedeon l-au adorat ca pe un zeu, săvârşind astfel „desfrânare“ faţă de Dumnezeul lor.
Ghedeon nu mai apare cu numele său adevărat, ci cu porecla sa (poate din cauză că făcuse efodul menţionat în 8, 27, obiect de idolatrie).
Sichem: vechi oraş canaanean, situat la cca 50 km nord de Ierusalim; în el îşi avuseseră sălaş patriarhii Avraam, Iacob şi fiii acestuia. Osemintele lui Iosif, aduse din Egipt, aci fuseseră îngropate (Ios 24, 32), şi tot aci îşi ţinuse Iosua Navi cuvântarea de rămas-bun (Ios 24, 1, 25). Cu toate acestea, populaţia oraşului era canaaneană, neam din care făcea parte şi ţiitoarea lui Ghedeon, mama lui Abimelec, acesta fiind, aşadar, jumătate israelit şi jumătate canaanean.
De fapt erau şaptezeci şi doi, dar naratorul reţine doar numărul celor ucişi de Abimelec.
Milo (Bet-Milo): clădire în care se ţineau adunările consiliului cetăţii.
„Stejarul Aşezării“: Sub acest stejar pusese Iosua o piatră funerară (Ios 24, 26); aşadar, locul avea o anume sacralitate.
Rostirea lui Iotam este în Biblie întâia fabulă cu personaje din lumea vegetală şi animală.
În T. M. şi Codex Alexandrinus: „... prin care'ntru mine se preamăresc Dumnezeu şi oamenii“.
Sensul nu e acela de a fi trimis o fiinţă rea (un înger rău sau un demon), ci de a fi provocat o anume stare de spirit, defavorabilă, între conducător şi conduşi.
Acest Gaal pare un aventurier care abuzează de încrederea oamenilor, le percepe problemele şi le face jocul. El apare la vremea culesului viilor, când se făceau şi petrecerile recoltei. Abimelec nu locuia în Sichem, aşa că el n'a fost de faţă la petrecere.
Gaal încearcă să aţâţe orgoliul nobilimii Sichemului împotriva unui „rege“ pe jumătate israelit.
Pământul sărat este sau devine steril. Pe astfel de ruine nu mai creşte nici iarbă.
Se pare că acest turn se afla în afara cetăţii. În el şedeau cei ce se refugiaseră în vremea luptelor.
Baal-Berit: zeul menţionat în v. 4.
Septuaginta traduce literal numele lui Dodo (Dod): „unchiul“.
Recăderea Israeliţilor în idolatrie anunţă alte pedepse; cauza acestora e de ordin religios-moral. Dar, în virtutea iconomiei divine, tot ele anunţă un nou mântuitor.
T. M.: „războinic viteaz“.
Galaad era numele unei regiuni, dar în 5, 17 pare a fi numele unui trib. În acest caz, „Galaad“ din textul de faţă este un eponim: Ieftae e un bastard pe care o desfrânată îl dăruieşte Galaadiţilor prin Galaad. Nefiind copil legitim, el nu avea drept de moştenire, fapt pentru care s'a refugiat în Tob.
În cele ce urmează, Ieftae aduce argumente: 1) de ordin istoric: Israel nu a intrat în Canaan ca un cuceritor care, pur şi simplu, invadează un teritoriu, ci ca un proprietar care nu cere altceva decât să-şi croiască drum către locul din care plecase (vv. 15-22); 2) de ordin religios: fiecare popor moşteneşte teritoriul pe care i l-a hărăzit divinitatea în care crede (vv. 23-24); 3) de ordin juridic, şi anume principiul prescripţiei: dacă un teritoriu nu e revendicat de nimeni pe o anumită durată, el devine proprietatea celui care îl foloseşte (vv. 25-26).
Făgăduinţele nu erau obligatorii în Israel, dar, odată făcute, trebuiau duse la îndeplinire. Făgăduinţa este, de obicei, condiţionată, având caracterul unui contract între om şi Dumnezeu; primul exemplu de acest fel ni-l oferă Iacob (Fc 28, 20-22). Sacrificiile umane erau însă interzise prin lege, şi tocmai în aceasta constă insolitul făgăduinţei lui Ieftae, explicabilă numai prin marea miză pe care el o pune în joc: victoria asupra Amoniţilor: dacă Dumnezeu îi va dărui ceea ce e mai bun, el nu-I poate oferi, în schimb, decât tot ceea ce e mai bun! Cu toate acestea, votul său e făcut în pripă şi e greu de presupus că s'a gândit la propria sa fiică.
Ieftae îşi dă seama că preţul victoriei e prea mare şi că toată bucuria lui s'a spulberat. Cu toate acestea, rămâne neclintit în credinţă şi onoare.
Deşi tatăl nu-i explică anume despre ce e vorba, copila pricepe şi-şi asumă jertfa.
Aici arta naratorului e desăvârşită: deşi e vorba de un holocaust (înjunghierea victimei şi arderea ei totală, până la cenuşă), autorul evită ispita unui tablou dramatic, răscolitor, terifiant (ca acela al Ifigeniei din opera lui Euripide), şi expediază totul în câteva cuvinte seci şi concludente, apelând la imaginaţia şi participarea lăuntrică a cititorului.
Acest obicei e menţionat numai aici în V. T., şi e probabil că n'a avut viaţă lungă. Dincolo şi deasupra lui, însă, acest crâmpei de istorie deschide perspectiva unei ample analize teologice: Dumnezeu acceptă provocarea omului, acceptând în acelaşi timp şi soluţia. Dilematic: salvează o fiinţă umană sacrificându-Şi poporul, sau Îşi salvează poporul sacrificând o fiinţă umană?... Mult mai târziu, arhiereul Caiafa, inspirat de Dumnezeu, va enunţa principiul că „de folos ne este să moară un om (adică Iisus, n. n.) pentru popor, iar nu tot neamul să piară“ (In 11, 50).
Ţefon (menţionat în Nm 26, 15): oraş în teritoriul lui Gad, în Transiordania, la nord de Sucot.
T. M.: „Acela zicea: «Sibbolet»“ (se vede că Efraimiţii, asemenea grecilor, nu-l puteau pronunţa pe „Ş“). „Şibbolet“ înseamnă „spic“.
Nazireul era în Israel bărbatul (foarte rar femeia) care I se dedica în mod special lui Dumnezeu – pe viaţă sau pe termen limitat –, făgăduind să nu-şi taie părul, să nu bea vin sau băuturi tari şi să nu se atingă de cadavre. Nazireatul implica, pe toată durata lui, şi o anume sfinţenie. Regulile nazireatului au fost instituite prin legea lui Moise (Nm 6, 1-21). Nazireul era, aşadar, un harismatic, înzestrat cu daruri dumnezeieşti şi avea de îndeplinit o misiune sacră: profet, în cazul lui Samuel; apostol, în cazul lui Pavel; războinic, în cazul lui Samson; acesta din urmă a fost rânduit astfel chiar de Dumnezeu, aşa cum arată textul de faţă.
Lucrurile necurate erau cele interzise prin legea lui Moise.
Desigur, restricţiile impuse femeii (v. 4) erau numai pentru durata sarcinii; ale copilului, însă, pe viaţă (cu toate că acesta nu le va respecta!).
Răspuns identic cu acela pe care îngerul Domnului i-l dăduse lui Iacob la aceeaşi întrebare (Fc 32, 29).
„Nu va putea omul să-Mi vadă faţa şi să trăiască“ (Iş 33, 20).
Samson (în ebraică) înseamnă „Soare“ (sau „Solarul“, „Cel-ce-vine-din Soare“) şi era un nume obişnuit la populaţia canaaneană.
Sensul exact al verbului synekporévomai (folosit numai aici în V. T.) este: „a înainta (a avansa) împreună cu“. Aşadar, impulsul nu venea de la Samson, cu efect asupra Duhului, ci invers. T. M.: „Şi Duhul Domnului a început să-l stârnească“ (să-l agite, să-l răscolească).
Timna: orăşel în ţinutul lui Dan, la hotarul cu ţinutul lui Iuda, cucerit de Filisteni. Era situat, cumva, în „ţara de jos“, ceea ce explică termenii „s'a coborât“, „s'a suit“ (ca în relaţia Ierihon-Ierusalim).
„... printre fiicele fraţilor tăi“ înseamnă: printre tinerele de acelaşi neam cu tine (din acelaşi trib sau clan).
Este evidentă nota de dispreţ a primilor faţă de „cei netăiaţi-împrejur“.
Cererea lui Samson, aparent capricioasă, făcea parte din planul lui Dumnezeu.
hállomai: „a sări“, „a se năpusti“, „a se arunca“, „a se repezi“ (asupra cuiva); cuvânt rar în V. T. ; asociat cu „Duhul Domnului“ e folosit numai aici şi în 15, 14.
Un roi de albine sălbatice îşi făcuse „buduroi“ din hârca leului care, între timp, devenise schelet.
Înţelesul propriu al cuvântului nymfagogós: „cel ce, la nuntă, conduce mireasa la mirele ei“; deci, un intim şi om de încredere al mirelui; în tradiţia populară românească: „frate de mână“. Termen folosit şi la Fc 21, 22 (vezi nota).
S'ar traduce după T. M.: „Dâlma-Fălcii“. După LXX: „Ridicarea-Fălcii“.
Dintr'un schelet de leu, miere, dintr'un schelet de asin, apă, iată puterea lui Dumnezeu de a converti simbolurile morţii în viaţă aievea. T. M.: „Dumnezeu a despicat stânca din Lehi şi a ieşit apă“.
„Fir de urzeală“: de obicei, fir de tort (in sau cânepă), puternic, rezistent.
După cât se pare, slăbirea fizică era asociată cu demobilizarea interioară prin aceea că chipul femeii se arăta deja triumfător, aşa cum Samson avea să-l vadă când se va trezi.
Aceasta putea fi o râşniţă (moară) pentru cereale sau pentru piatră. Regele Sedechia va avea aceeaşi soartă: după ce-i va scoate ochii şi-l va încătuşa, Nabucodonosor îl va ţine, pentru tot restul vieţii, „în casa morii“ (Ir 52, 11). Muncă umilitoare, rezervată, de obicei, femeilor şi sclavilor.
Scena se petrece în marele templu al lui Dagon.
Textual: „Adonai, Iahvé“.
Tot acest episod (ca şi capitolul următor) ilustrează starea de confuzie care domnea atunci în Israel, de la debusolarea credinţei până la pervertirea moravurilor.
Centrele cultice fiind foarte puţine în Israel (Şilo, Ghilgal, Betel, Miţpa), oamenii au început să creadă că fiecare îşi poate face un locaş de închinare pe cont propriu, cu obiecte, „sacre“ şi cu o „preoţie“ improvizată.
„Efod“: un fel de buzunar din ţesătură în care erau ţinuţi, probabil, sorţii prin care se făcea consultarea zeilor.
„Terafimi“: zei casnici, ocrotitori ai familiei, ale căror chipuri străjuiau vatra. Mici ca dimensiuni, ei puteau fi furaţi, ceea ce făcuse, cândva, Rahela (vezi Fc 31, 19).
Punând anarhia pe seama lipsei de autoritate statală, autorul crede că numai instaurarea monarhiei ar putea soluţiona criza. Din păcate, istoria regilor lui Israel avea să-i dea dreptate doar parţial.
În realitate, fiii lui Dan îşi primiseră partea, dar n'au fost în stare să şi-o ţină, datorită faptului că Amoreii i-au împins către munte (1, 34).
Laiş, denumit mai târziu Dan: un mic stat aramaic, locuit de cetăţeni paşnici, care se îndeletniceau mai degrabă cu negustoria decât cu politica.
Textul din 17, 4-5, ambiguu, pare a vorbi de un singur idol, probabil un chip cioplit în lemn şi îmbrăcat apoi, prin turnare, cu argint. Aici însă e vorba de doi.
Literal: „... l-au întrebat de pace“.
Dintr'o eroare de transcriere, în LXX: „fiul lui Manase“ Se ştie însă că Gherşom era fiul lui Moise (Iş 2, 22).
Poate fi vorba de prima deportare ordonată de Tiglatfalasar al III-lea în anul 734 (sau 733) î. H.
Menţiune menită să arate cauza decăderii politice şi morale a lui Israel.
Literal: „o femeie ţiitoare“. În contextul vremii, cuvântul „ţiitoare“ nu avea în el nimic infamant; aceasta era un fel de „soţie suplimentară“, cu un statut aparte. Avraam avusese mai multe ţiitoare (Fc 25, 6), Ghedeon avusese şi el una (Jd 8, 31).
Din Betleemul lui Iuda, altul decât Betleemul lui Zabulon (Ios 19, 15) plecase şi levitul adăpostit de Mica (17, 7-8).
stratévo = „a servi sau a se comporta ca un ostaş“ (cu grijă pentru rezistenţa lui fizică). Argument menit să convingă.
Ierusalimul se numea, de multă vreme, Ierusalim, dar autorul îl numeşte Iebus, adică oraş locuit de Iebusei (vezi Ios 15, 8), pregătind astfel următoarele două versete.
De la Betleem la Ierusalim sunt cam două ore de mers.
Ghibeea: cetate situată la 6 km nord de Ierusalim.
De aici, istorisirea e un ecou al episodului din Fc 19, 2-11, întâmplare care a dus la nimicirea Sodomei şi Gomorei.
Spălarea picioarelor făcea parte din ritualul ospeţiei.
„A cunoaşte“ are aici sensul biblic: a avea relaţii intime. Aşadar, e vorba, ca şi în Sodoma, de homosexuali.
Un altar al Domnului se afla în Miţpa lui Veniamin (care nu trebuie confundată cu Miţpa Galaadului). De altfel, redactarea acestui capitol e defectuoasă; text încărcat, deseori redundant sau lacunar, cu o seamă de inadvertenţe şi exagerări (inclusiv numărul participanţilor la război, din ambele părţi).
Din istorisirea în sine a evenimentului nu reiese această intenţie; levitul are în minte, probabil, violenţa cu care fusese împresurată casa.
Poporul ştie, totuşi, că nu e vorba de o simplă tentativă de omor, ci de o faptă infamantă care se răsfrânge asupra întregului Israel.
L-au întrebat, probabil, prin Urim şi Turim, modalitatea preoţească de a cunoaşte voia lui Dumnezeu (vezi v. 28). Menţiunea introduce ideea că războiul care va începe, deşi fratricid, e un război sfânt, menit să aplice justiţia divină.
Strategie după modelul cuceririi cetăţii Ai (Ios 8, 3-25).
Drumul se bifurcă la aproximativ 6 km nord-vest de Ghibeea.
Baal-Tamar: localitate la nord-vest de Ghibeea.
Rimon: la cca 50 km nord-est de Ghibeea.
Campania lui Israel împotriva lui Veniamin fusese, practic, un război de exterminare.
Poate fi vorba de sărbătoarea recoltei (Lv 23, 39).
Textual: „... la voi“. Corectat după T. M.
Concluzie care pregăteşte epoca regilor lui Israel.
E de observat arta naratorului de a-şi pregăti cititorul printr'o introducere pe cât de succintă (de numai cinci versete) pe atât de cuprinzătoare (timp, loc, personaje, circumstanţe, acestea din urmă fiind două dezastre: o secetă şi o moarte întreită).
Betleemul lui Iuda (deosebit de Betleemul lui Zabulon) se mai numea şi Efrata (vezi versetul următor).
Câmpia Moabului: un platou transiordanian cu o înălţime de cca 700-800 m; regiune fertilă.
Numele personajelor implicate în istorisire au şi o semnificaţie simbolică: Elimelec = „Dumnezeul meu e rege”; Noemina (sau Noemi) = „Dulceaţa mea”; Mahlon = „Moliciune”; Chilion = „Sleire”; Orfa = „Cea care întoarce spatele”; Rut = „Prietena”.
Noemina consideră că cele două nurori au petrecut-o îndeajuns. Odată cu sărutarea de rămas-bun, ea le dă şi dezlegare de a se recăsători.
Noemina se referă la căsătoria de levirat, legiferată de Moise (Dt 25, 5-10), dar practicată de Evrei cu mult înainte (Fc 38, 7-30), o lege în virtutea căreia fratele soţului mort avea obligaţia de a se însura cu văduva acestuia; primul lor fiu purta numele celui mort şi-l moştenea. Acesta, în fapt, este firul roşu al istorisirii de faţă.
Rut se predă cu totul destinului pe care şi l-a ales, în ciuda faptului că Moise interzisese acceptarea unui moabit în adunarea Domnului (Dt 23, 3).
După zece ani de absenţă şi suferinţă, Noemina părea de nerecunoscut.
„Amărâta”, în contrast cu numele ei adevărat, „Dulceaţă”; în ebraică, „Mara”.
Adică în prima jumătate a lunii mai.
Arta naratorului se vădeşte şi aici, şi în cele ce urmează: relaţia Booz-Noemina e prezentată progresiv: cunoştinţă de-aproape (gnórimos) (2, 1), rudă apropiată (anhistéus) (2, 20) şi – deus ex machina! – rudă foarte apropiată (anhistéus engíon) (3, 12).
Booz e un nume a cărui etimologie sau semnificaţie n'a putut fi stabilită. Oricum, Booz va fi numele stâlpului din stânga al templului din Ierusalim (3 Rg 7, 21).
Legea lui Moise le permitea săracilor să adune spicele rămase în urma secerătorilor (Lv 19, 9; 23, 22; Dt 24, 19). Mai mult, proprietarii erau obligaţi să le ofere sărmanilor această posibilitate. Practic, însă, ea rămânea un act de bunăvoinţă.
Aceste tinere erau, de fapt, slujnicele (cu simbrie sau fără) ale lui Booz; el însă le numeşte astfel din delicateţe faţă de Rut, ca nu cumva aceasta să se simtă umiliă.
Un pas înainte spre sentimentul că Rut trebuie să se considere printre casnicii lui Booz.
Literal: „... atâta har”; atâta bunăvoinţă.
„... sub aripile Lui”: superbă metaforă pentru ocrotirea oferită omului de către Dumnezeu; vezi şi Ps 16, 8; 35, 7; 56, 1; 60, 4; 62, 7; 90, 4. Expresia pregăteşte însă, aici, o conotaţie aparte.
Gingăşiei lui Booz i se răspunde cu smerenie.
Ceea ce se numeşte aici, generic, „oţet” era apă în care se punea puţin oţet de vin, obţinându-se astfel o gustoasă băutură răcoritoare.
„A îmblăti” = a treiera spicele bătându-le cu bâta.
Literal: „Binecuvântat Îi este el Domnului”.
Căsătoria de levirat era menită să-l împace şi pe cel mort, asigurându-i o succesiune (spre a nu i se stinge numele şi neamul).
Vânturatul se făcea mai ales noaptea, când bătea vântul.
Ritualul cu care o mireasă se pregătea să-şi întâmpine mirele.
Scena pare frivolă doar pentru nefericita mentalitate modernă; în mentalitatea arhaică ea avea o dimensiune sacrală.
„... inima i s'a veselit”, în sensul că se simţea bine, şi nimic mai mult.
Adică poala mantiei cu care el se învelise.
„... întinde-ţi aripa peste slujnica ta”: invocaţie rituală prin care Rut îi cerea lui Booz s'o ia de soţie în virtutea legii leviratului. Ritualul consta în aceea că bărbatul îşi întindea poala mantiei asupra femeii. Aici însă e folosit cuvântul „aripă” spre a-l lega de 2, 12: Bărbatul devine ocrotitorul femeii sale aşa cum Dumnezeu este, în general, ocrotitorul omului; căsnicia capătă astfel o conotaţie divină.
Noutatea intervine brusc, ca şi cum ar vrea să provoace o răsturnare de situaţie. Ea este însă, cum se va vedea, mai mult decât un procedeu literar.
T. M.: „... înainte de a se fi putut ei cunoaşte unul pe altul”. Textul însă se referă la momentul plecării lui Rut; deşi întâlnirea lor fusese castă, ea nu trebuia să dea naştere la bănuieli (mai ales pentru ceea ce avea să se întâmple în ziua aceea).
E vorba de poarta cetăţii, în faţa căreia se afla piaţa unde se făceau adunările şi judecăţile publice.
În limbajul biblic, cuvântul „frate” are un înţeles foarte larg, de la frate propriu-zis, de sânge, până la văr, rudă apropiată, la membru al comunităţii locale sau al întregului Israel.
Sensul grecescului anhistévo e complex: „a-şi exercita (cineva) dreptul de rudă apropiată”, imposibil de tradus ca atare. Echivalentul e în funcţie de obiect: a vinde, a cumpăra (sau a răscumpăra sau a moşteni) o ţarină, a o lua de soţie pe văduva celui mort, a-i transmite fiului numele şi moştenirea mortului etc.
Ruda (căruia nu i se dă numele) a intuit dorinţa lui Booz de a se căsători cu Rut şi se retrage delicat. Cei doi bărbaţi au un comportament de mare fineţe.
Gest ritual-simbolic prin care cineva îi ceda altuia un drept al său.
Lia şi Rahela: cele două soţii ale lui Israel (Fc 35, 22-24). În apropiere de Betleem (Efrata) şi de Rama se afla mormântul Rahelei (Fc 35, 19). De Betleem vor fi legate numele lui Iesei şi David, precum şi al „fiului lui David”, Iisus Hristos.
Fares, strămoş al lui Booz, fusese rodul unei căsătorii de levirat; istoria despre Iuda şi Tamara în Fc 38.
Gestul nu indică o adopţie (de fapt, Noemina devenise mama legală a pruncului), ci protecţie.
De obicei, numele unui nou-născut era dat de mamă şi, uneori, de tată. Aici se petrece un fapt neobişnuit: comunitatea se implică în naşterea pruncului, cu convingerea că evenimentul o priveşte direct. Obed înseamnă „Cel-ce-slujeşte”. Prin el, Rut devine bunica regelui David şi strămoaşă a lui Iisus (Mt 1, 5-6, 16).
T. M. începe acest capitol cu cinci versete pe care LXX nu le cuprinde:
1 După ce [David] a isprăvit de vorbit cu Saul, sufletul lui Ionatan s'a legat de sufletul lui David; şi Ionatan l-a iubit ca pe sine însuşi. 2 Saul l-a luat în ziua aceea şi nu l-a mai lăsat să se întoarcă la casa tatălui său. 3 Iar Ionatan a încheiat cu David un legământ, fiindcă îl iubea ca pe sine însuşi. 4 Ionatan şi-a dezbrăcat manta pe care o avea pe el şi i-a dat-o lui David; tot astfel straiele, sabia, arcul şi cingătoarea. 5 În ieşirile sale, oriunde îl trimitea Saul, David avea izbândă, iar Saul l-a pus căpetenie peste oşteni. Şi era bine văzut de tot poporul, şi chiar de slujitorii lui Saul.
Ramataim (= „Cele-două-înălţimi"), localitate numită în alte locuri vechitestamentare Rama, este Arimateea Noului Testament (Mt 27, 57; In 19, 38); nu departe de Betleem (Efrata).
Muntele lui Efraim: regiune deluroasă în mijlocul Palestinei, în ţinutul lui Ţuf, unde se stabilise tribul lui Efraim.
Bigamia sau poligamia nu erau interzise la Evrei; o practicaseră Avraam şi Iacob, o va practica David şi Solomon.
Şilo: cel mai important centru religios al epocii, la aproximativ 35 km nord de Ierusalim.
Textual: Dumnezeu-Sabaot (vezi nota de la Fc 4, 26).
După sacrificarea animalului, o parte era a Domnului, iar o alta rămânea la dispoziţia celui ce adusese jertfa (de regulă, capul familiei), din care acesta le făcea porţii alor săi.
Pentru ca rugăciunea ei să se facă auzită, femeia rosteşte – în versiunea grecească – aproape toate numele lui Dumnezeu: Adonai, Iahvé (Kýrie), Elohim, Sabaot.
Rostire preluată întocmai de Fecioara Maria în timpul vizitei sale la Elisabeta (Lc 1, 48)
Acestea erau, de fapt, voturile nazireatului (vezi textul şi nota de la Nm 6, 2-9), mai puţin interdicţia de a se atinge de lucruri necurate. Ca şi în cazul lui Samson (Jd 13, 14).
Obişnuiţi să „strige" către Domnul, preoţii nu puteau concepe, pe atunci, rugăciunea lăuntrică.
Când a crezut-o beată, Eli i-a vorbit prin intermediar; acum, luminat, îi vorbeşte direct.
Mama îi dă numelui Samuel o tălmăcire liberă. El ar putea să însemne: „Numele lui Dumnezeu" sau „Numele (lui Dumnezeu) este El".
Ana repetă cuvintele cu care o încurajase Eli (v. 17).
kihráo = „a împrumuta“. Folosit de numai trei ori în V. T., dar numai aici cu o conotaţie duhovnicească. Dumnezeu îi dăruise Anei pruncul, ştiind că-l va primi înapoi (oricum, El era proprietarul de drept al fiecărui întâi-născut). La rândul ei, mama l-a dăruit prin făgăduinţă, dar acum vrea să-şi păstreze sentimentul că prin aceasta nu l-a abandonat, nu s'a despărţit de el.
Ceea ce urmează, în versuri, este un imn de preamărire a Atotputernicului Dumnezeu.
Stihul poate fi o aluzie la neputinţa lui Eli de a-i fi perceput rugăciunea lăuntrică (1, 13).
Literal: „Cei plini de pâini".
Literal: „locuinţa morţilor"; Şeol, Hades.
Ultimele două stihuri prefigurează instituirea (prin Samuel) a monarhiei în Israel şi, în dimensiune profetică mesianică, venirea şi biruinţa lui Iisus Hristos („Uns" e traducerea cuvântului Hristós)
„Fecior" nu înseamnă aici „fiu", ci un tânăr în serviciul preotului; termen folosit în expresia: „fecior de casă". Cu toate acestea, prin procedeul literar al introducerii progresive, autorul îi va identifica cu cei doi fii ai lui Eli.
E limpede că, prin abuz, feciorul le-o cerea pentru el.
Efod (aici): o bucată de pânză cu care era încins mijlocul, până la genunchi; făcea parte din vestimentaţia preoţilor şi leviţilor.
Cu alte cuvinte, scârbit de purtarea preoţilor, poporul se va îndepărta de Dumnezeu şi va înceta să mai aducă jertfe.
„Un om al lui Dumnezeu“: un inspirat, un anume trimis al Domnului; de altfel, omul acesta foloseşte limbajul profetic. O seamă de biblişti cred că acest episod reprezintă o inserţie târzie; oricum, el prezintă multe dificultăţi de traducere.
E vorba de tribul lui Levi.
Eli este învinuit de neglijenţă, de delăsare şi de prea multă îngăduinţă faţă de fiii săi.
„... o casă credincioasă“: urmaşi devotaţi Domnului.
„Scump" (aici): rar; semn de puţină bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, „cuvântul" profetic al Domnului se concretiza, de obicei, într'o vedenie.
Sub acelaşi acoperiş cu Samuel, dar nu în aceeaşi cameră.
Aceasta înseamnă că era cu puţin înainte de revărsatul zorilor; uleiul din sfeşnic trebuia să ţină o noapte, până se făcea ziuă.
Aşadar, înainte ca el să fi avut vreo experienţă profetică.
Nu ştim ce vârstă va fi avut atunci Samuel, dar, oricum, nu mai era un copil; LXX foloseşte termenul cu care erau numiţi tinerii slujitori ai lui Booz (Rut 2, 9).
De data aceasta, glasul Domnului devenise vedenie.
Păcatele de fond nu pot fi răscumpărate prin acte formale.
Literal: „Cei-de-alt-neam", denumire generică pentru Filisteni, care nu erau semiţi. Aceştia emigraseră din Caftor (după toate probabilităţile, insula Creta – vezi Dt 2, 23 şi nota; Ir 47, 4 şi nota) şi se stabiliseră în Canaan, unde, încă din vremea lui Samson, deveniseră adversari agresivi ai Israeliţilor.
Pe capacul chivotului (care avea forma unei lădiţe) se aflau doi heruvimi, aceştia simbolizând tronul lui Dumnezeu.
Chivotul era purtat ca o targă, pe două prăjini.
Era un strigăt puternic, semnal al războiului sfânt (pe care Filistenii, ca vecini, nu-l ignorau).
Hainele sfâşiate şi ţărâna (sau cenuşa) pe cap erau semne de jale.
Orb fiind, Eli scruta cu auzul orice zgomot semnificativ de pe drumul ce venea spre locaşul lui Dumnezeu.
Textual: „douăzeci de ani"; eroare corectată de T. M. şi vechile ediţii româneşti.
„Icabod" înseamnă: „Unde-este-slava?" E vorba de slava lui Dumnezeu, vizibilă cândva în pustie, prin foc (vezi Iş 24, 17), iar acum prin chivotul legământului.
Aşdod (în transcriere greacă: Azot): cetate situată la cca. 45 km vest de Ierusalim. Astăzi, Isdud.
Dagon: zeitatea Filistenilor.
Plaga bubei (egiptene) în şezut era unul din cumplitele blesteme deuteronomice (Dt 28, 27). Buboaiele apar în straturile adipoase ale feselor şi sunt extrem de dureroase.
Gat: una din cele cinci cetăţi care alcătuiau o confederaţie filisteană; situată la 20 km sud-est de Aşdod.
Ecron: o altă cetate din confederaţia filisteană, la o depărtare de 20 km nord-est de Gat.
Textual: „satrapilor", dar nu în sensul guvernatorilor din imperiul persan. E vorba de cârmuitorii celor cinci cetăţi din confederaţia filisteană: Gaza, Gat, Ascalon, Aşdod şi Ecron (vezi v. 17).
Soluţia era pusă, oarecum, în termenii teologiei ebraice, dar ascundea o gândire magică: imaginea răului operează asupra răului însuşi; prin îndepărtarea simbolurilor erau îndepărtate plăgile. T. M.: „... cinci buboaie de aur“.
Dacă va lucra instinctul matern, vacile nu se vor îndepărta de puii lor, ci dimpotrivă; dacă nu va lucra, atunci deasupra instinctului e o altă putere.
Prezenţa unei pietre e semn că acolo trebuie adusă o jertfă (vezi Jd 6, 19-21).
Textual: „... până la satele Ferezeilor". Ferezeii: trib palestinian, al căror nume însemna: „sate fără ziduri împrejur".
Chiriat-Iearim: localitate situată la 50 km nord-est de Bet-Şemeş.
Gestul denunţă tot un moment de criză: consacrarea e făcută de mireni, aşa cum Mica îl consacrase pe unul din fiii săi (Jd 17, 5).
Samuel reapare după o perioadă lungă, de data aceasta matur şi autoritar.
„Tufişurile" (sau „crângurile") erau locurile ferite unde se petreceau riturile orgiastice ale Astartei; T. M.: „astartele".
Miţpa din tribul lui Veniamin (alta decât Miţpa Galaadului) se afla la cca. 13 km nord-vest de Ierusalim.
Unică menţiune în V. T. asupra acestui ritual; simbol al inimii smerite.
Prin „Amorei“ se înţeleg, aici, locuitorii Canaanului.
Betel: loc sacru al patriarhilor; Ghilgal: prima tabără a lui Iosua Navi şi centrul operaţiunilor militare pentru cucerirea Canaanului; Miţpa: locul de popas al chivotului.
Despre Rama vezi nota de la 1, 1.
Nu reiese de nicăieri raţiunea pentru care cei doi îşi exercitau funcţiile în Beer-Şeba, la marginea de sud a Israelului.
În limbajul biblic, „a primi daruri" înseamnă „a lua mită". Cei doi aveau şi prerogative juridice.
Prin aceasta, Dumnezeu Îşi exprimă rezervele asupra instituirii monarhiei în Israel.
În cele ce urmează, stăruinţele poporului sunt puse la încercare printr'un tablou menit mai degrabă să descurajeze.
„Mironosiţe": cele ce parfumează cu mirodenii casa regelui.
„Eunuci" (sau „fameni"): oameni castraţi, în anturajul curţilor regale din Orient; puteau ajunge demnitari cu mare influenţă pe lângă suveran.
Trei erau raţiunile pentru care Israelul cerea instaurarea monarhiei: 1) Decadenţa morală a conducătorilor (fiii lui Eli şi ai lui Samuel); 2) mândria naţională; 3) o autoritate războinică (în ciuda consemnării liniştitoare de la 7, 14, Filistenii rămân un pericol virtual). Dincolo de acestea, intervine iconomia divină: prin regele David, regalitatea lui Iisus Hristos. (De altfel, primul rege, Saul, nu va fi ales de popor, ci rânduit de Dumnezeu).
„Saul" înseamnă „Cerut" (de la Dumnezeu).
Grecescul eumegéthes (folosit numai aici în V. T.) are înţelesul unui superlativ absolut: „de mare măreţie".
Ţuf era ţinutul unde se afla Rama (vezi nota de la 1, 1), oraşul lui Samuel.
Se obişnuia să i se ofere profetului sau tălmaciului un mic dar, mai ales în natură.
„Văzătorii" erau, de obicei, itineranţi, mergând din cetate în cetate. „Pe deal" se afla jertfelnicul; expresia nu are nimic în comun cu „înălţimile" idoleşti.
Revelaţie doar în auz, nu şi în vedenie; Samuel nu-l va recunoaşte pe Saul după chip.
Expresia folosită la instituirea monarhiei de drept divin va fi preluată de Fecioara Maria în casa Elisabetei: „... că a căutat spre smerenia roabei Sale“.
Fineţe literară: Răspunsul întâmpină intuiţia!
„Rămăşiţa": semn că era bucata de carne din care mâncase şi Samuel; aşadar, părtăşie.
Regim preferenţial care anunţă ceva.
Ca „uns al Domnului", Saul inaugurează monarhia de drept divin.
Mormântul Rahelei (soţia lui Iacob-Israel) se afla în apropierea drumului spre Efrata (Betleem) (Fc 35, 19).
Betel: străvechi loc de închinare al Israeliţilor, situat pe o înălţime (la 19 km nord de Ierusalim).
„A profetiza" (spre deosebire de „a profeţi") nu era acţiunea propriu-zisă de a învăţa, a mustra sau a prevesti în numele Domnului, ci aceea de a rosti incantaţii sacre într'un fel de extaz religios, dus până la starea de transă, alimentat de acompaniamentul unor instrumente muzicale.
efállomai (folosit numai de trei ori în V. T. şi numai în 1Regi): „a sări pe"; „a se arunca peste"; „a se repezi". Unul din semnele Duhului Sfânt este acela de a veni năprasnic, pe neaşteptate.
Adică un profet inspirat de Dumnezeu. O astfel de schimbare radicală se va produce cu Sfinţii Apostoli la Cincizecime.
Textul grecesc foloseşte aici un joc între două verbe apropiate, dar cu sensuri nuanţat diferite: epistréfo = „a se întoarce“ şi metastréfo = „a întoarce sentimentele într'o altă direcţie“.
Distanţa dintre el şi profeţi era măsurată cu distanţa dintre obârşia lui modestă şi ceea ce apărea acum; (prin situaţii asemănătoare va trece şi Iisus).
Tot prin tragere la sorţi (adică prin voia lui Dumnezeu) făcuse Iosua Navi distribuirea Canaanului între triburile lui Israel.
Matri: personaj necunoscut.
E de observat că în capitolele 8, 9 şi 10 Dumnezeu evită cuvântul „rege“ (basiléus – al cărui sens generic este acela de „suveran“), preferându-L pe „domn“ (árhon), conducător, cârmuitor, căpetenie. Cuvântul „rege“ e rostit numai de popor, în timp ce Dumnezeu îl pronunţă doar ca pe un citat din rostirea poporului.
Aceşti războinici vor fi începutul unei armate regale.
Aducerea de daruri era semn de supunere şi respect.
Ultima propoziţie, preluată din T. M.
Amoniţii: popor alcătuit din triburi transiordaniene, aşezate între Arnon şi Iaboc. „Nahaş" înseamnă „şarpe".
Mutilarea nu urmărea, aşa cum s'ar putea crede, diminuarea capacităţii de luptă a subiecţilor, ci, pur şi simplu, ridiculizarea lor (un popor de chiori!).
Nahaş le făcuse concesia, convins fiind că nu se va găsi nimeni care să-i apere pe cei ameninţaţi. Planul său însă va fi dejucat de neaşteptata schimbare de atitudine a lui Saul.
„Văpaia Domnului" (ékstasis kyríou) ar fi mişcarea răscolitoare, deseori însoţită de spaimă, pe care Dumnezeu o produce în sufletul omului. În cazul de faţă, ea este colectivă, în strânsă legătură cu ceea ce Duhul Sfânt produsese, „năprasnic", în fiinţa lui Saul.
Prima ungere a lui Saul fusese tainică (10, 1); acum ea devine un act public.
Ca un adevărat părinte, Samuel trece cu vederea ceea ce poporul îi spusese despre fiii săi (8, 5).
Ierubaal: porecla lui Ghedeon (Jd 6
-
8).
Accentul lui Samuel inculcă ideea că regalitatea nu este o iniţiativă a lui Dumnezeu, ci mai degrabă o concesie pe care Acesta a făcut-o de dragul poporului Său.
Poporul şi regele său au răspundere solidară; nici una din părţi nu poate arunca vina pe cealaltă.
Acest verset lipseşte din Septuaginta, iar în Textul Ebraic este redactat aşa cum se vede (dar fără parantezele noastre); din fiecare număr a căzut o cifră. Nu există repere pentru o eventuală corectare; Iosif Flaviu consemnează o tradiţie (preluată şi de FA 13, 21) după care Saul ar fi domnit patruzeci de ani, dar tot el, în altă parte, notează douăzeci de ani. Orice încercare de a traduce integral versetul (fie şi conjectural) rămâne inoperantă. Literal: „Saul era un copil de un an când a devenit rege şi a domnit doi ani peste Israel“.
A trâmbiţa: a da semnal de război .
O eroare de transcriere în Textul Ebraic permite şi traducerea: „Robii s'au răsculat!“
= nu se pot apropia să lupte, să facă joncţiunea cu oastea principală.
Literal: „... şi să-l binecuvinteze“ (binecuvântarea poate însemna – ca în cazul de faţă – şi „salutare“).
Saul nu voia să înceapă bătălia cu Filistenii fără ca mai întâi să fi avut loc ritualul jertfei (care avea şi o dimensiune oraculară). În absenţa preotului Samuel, el îşi asumase o funcţie sacerdotală cu care nu fusese învestit. El explică acum cazul de forţă majoră, dar aceasta nu-l va scuti de consecinţele imposturii în cele sfinte.
Filistenii monopolizaseră pentru ei întreaga industrie a fierului, ca mijloc de precauţie, spre a-i împiedica pe Evrei să se înarmeze. Ca în orice monopol, ei impuneau şi preţurile produselor.
Efodul făcea parte din vestimentaţia preotului; era un buzunărel în care se aflau sorţii prin care era consultat Domnul în anumite împrejurări.
„... aceşti netăiaţi-împrejur“: formulă de dispreţ.
Dispreţul vine din partea cealaltă!
În efod se aflau Urim şi Tumim, sorţii prin care voinţa Domnului era consultată. T. M.: „Aduceţi chivotul!“, ceea ce e o inadvertenţă, deoarece chivotul legământului – cel din Şilo, şi singurul – se afla atunci la Chiriat-Iearim, de unde David îl va strămuta la Ierusalim.
Zgomotul din tabăra Filistenilor îi era lui Saul semn că folosirea efodului (consultarea Domnului) nu mai era necesară.
Textual: „şi ţara întreagă a prânzit“. Evident, „nu“ a fost omis din greşală. Tertulian însă îl citează cu negaţie. Textul Masoretic nu cuprinde acest adaos (de altfel, redundant).
„Ştiubeiele“ nu erau altceva decât buturugi scorburoase, folosite de albinele sălbatice.
Ochii i se împăienjeniseră de foame.
A consuma carnea cu sângele ei era strict interzis prin legea lui Moise (Fc 9, 4; Lv 17, 10-14).
Sângele curgea mai întâi pe piatra improvizată ca altar; pe acest traseu Îi era oferit Domnului, şi numai după aceea se scurgea pe pământ.
= Prin mijlocirea sorţilor (Urim şi Tumim) ce se aflau în efodul preotului.
Sau: „toate pietrele unghiulare ale lui Israel“ = toată elita, tot ce are Israel mai de seamă.
Literal: „Voi veţi fi sub ascultare, eu şi Ionatan, fiul meu, vom fi sub ascultare“.
T. M. glosează: „Dacă vina se află în mine sau în fiul meu Ionatan..., fă să iasă Urim; dacă vina se află în poporul Tău Israel, fă să iasă Tumim. Şi sorţul a căzut pe Saul şi pe Ionatan“.
Deşi Ionatan căzuse sub blestem ignorând blestemul, el cade sub osândă. Oricât ar părea de absurd, regele este unsul lui Dumnezeu şi nu trebuie înfrânt; pe de altă parte, şi poporul este al lui Dumnezeu („neam sfânt, preoţie împărătească“ – Iş 19, 6); prin el, ca instrument al Domnului, Acesta restabileşte echilibrul.
Având a alege între Saul şi Ionatan, sorţul a căzut în favoarea regelui (v. 42), ceea ce-l face pe acesta să se considere confirmat.
Amalec: eponim pentru Amaleciţi.
Literal: „să-l dai anatemei“ (în sensul: să I-l dăruieşti lui Dumnezeu). Expresie specială în limbajul şi ritualul războiului sfânt: întreaga pradă de război (oameni, animale, obiecte) Îi aparţineau Domnului; dar, pentru ca nu cumva juruinţa să fie călcată prin ispita de a o folosi, aceasta era supusă nimicirii totale.
Cheneii: descendenţi ai lui Cain; triburi nomade înrudite cu Madianiţii şi Amaleciţii, dar având bune relaţii cu fiii lui Israel, cărora deseori le deveneau aliaţi.
Ierim: personaj necunoscut, pomenit numai în LXX.
„Ascultare“ în sensul de „supunere“, „obedienţă“.
Autorul introduce aici un al doilea subiect, cu sens foarte apropiat de acela al primului („ascultarea“): epakróasis (folosit numai aici în V. T.) înseamnă „aducerea la îndeplinire“ (a unei rugăminţi, a unei porunci etc.); acesta însă derivă din verbul epakroáomai} = „a apleca urechea“, „a asculta“; aşadar, plinirea unei porunci pe care ai auzit-o, de care eşti – sau trebuie să fii – conştient.
Textul prevesteşte ungerea lui David.
Previziune asupra divizării regatului după moartea lui Solomon.
Saul îi ceruse lui Samuel să se întoarcă cu el la Ghilgal spre a-I aduce jertfă Domnului şi a demonstra astfel că între rege şi preot nu se produsese o ruptură. În cele din urmă, Samuel acceptă să se întoarcă, dar cu alt gând: porunca Domnului trebuia plinită până la capăt.
Rama era cetatea lui Samuel.
Iesei, păstor în Betleem, era nepotul lui Booz şi al moabitencei Rut (Rut 4, 21-22).
„A sfinţi“ (aici): a absolvi pe cineva de toate necurăţiile cu care s'a întinat în ultima vreme.
Eliab era fiul cel mai mare al lui Iesei, a cărui falnică statură l-a impresionat pe Samuel, făcându-l să creadă că el va fi unsul Domnului.
„... plăcut înaintea Domnului“: sintagmă proprie Septuagintei; Samuel intuieşte şi frumuseţea lăuntrică a tânărului păstor (în concordanţă cu versetul 7).
Pentru expresia „a venit năprasnic“ vezi nota de la 10, 6. Cât despre precizarea care urmează: Deşi Duhul Domnului este o prezenţă permanentă în unsul Său, manifestările Lui speciale îşi păstrează caracterul năprasnic, asemenea unor rafale de vânt.
pnígo (folosit în V. T. numai aici şi în versetul următor): „a sugruma“, „a strânge de gât“, „a înăbuşi“, „a sufoca“. Verbul se raportează mai ales la plantele care se sufocă la umbra unui copac sau în vecinătatea unor plante mai mari şi mai viguroase. Venind asupra lui David, Duhul Domnului se retrăsese de la Saul; acesta, fără s'o ştie, se înăbuşea lângă statura interioară a celuilalt. În cazul de faţă, „duhul rău“ nu este o entitate, ci o stare de spirit.
Soco: la cca. 30 km sud-vest de Ierusalim.
Din Ios 13, 22 ştim că în Gat rămăsese un rest din neamul Enachimilor, bărbaţi vestiţi prin statura lor uriaşă.
Aproximativ 2 metri. T. M.: „şase coţi şi o palmă“ = cca. 3 metri (cifră adaptată, probabil, la dimensiunile şi greutatea armurii lui Goliat).
= Aproximativ 60 de kilograme.
= Aproximativ 18 kilograme.
Textul Masoretic prezintă aici, drept versetele 812-31, inserţia unei naraţiuni independente, preluată dintr'o altă tradiţie, care nu face altceva decât să întrerupă firul povestirii şi să-l complice. Textul grecesc nu cuprinde acest fragment, ceea ce întăreşte ipoteza că Septuaginta a fost tradusă după un original ebraic care s'a pierdut şi pe care masoreţii nu lau avut în faţă. Aşadar, continuarea firească a versetului 11 este versetul 32. Cu toate acestea, de dragul sistemului referenţial şi în concordanţă cu vechile ediţii româneşti, versiunea de faţă merge în continuare cu numerotarea versetelor inserate, dar le rânduieşte în notă infrapaginală, aşa cum face şi ediţia Rahlfs: 12 David era fiul unui efratit din Betleemul lui Iuda, care se numea Iesei şi care avea opt fii. În zilele lui Saul, acest om era bătrân, înaintat în vârstă. 13 Cei trei fii mai mari ai lui Iesei plecaseră la război urmându-l pe Saul; aceşti trei fii care plecaseră la război se numeau: cel mai mare, Eliab, al doilea, cel de după el, Aminadab, iar al treilea, Şama. 14 David era cel mai mic, iar cei trei mai mari plecaseră cu Saul. 15 Iar David făcea dusîntors între Saul şi mica turmă a tatălui său, pe care el o păştea la Betleem. 16 Filisteanul înainta dimineaţa şi seara; şi aşa s'a înfăţişat timp de patruzeci de zile. 17 Atunci Iesei i-a zis lui David, fiul său: „Ia acum pentru fraţii tăi această efă de grăunţe uscate şi aceste zece pâini şi aleargă'n tabără la fraţii tăi. 18 Cât despre aceste zece bucăţi de brânză, dăile căpeteniei peste o mie. Vei întreba de sănătatea fraţilor tăi şi vei primi de la ei un zălog. 19 Saul şi ei, ca şi toţi bărbaţii din Israel, se află în Valea Stejarului să se bată cu Filistenii“. 20 David s'a sculat de dimineaţă, a lăsat cioporul de oi pe seama unui paznic, şi-a luat sarcina în spinare şi a plecat, aşa cum îi poruncise Iesei. A ajuns în tabără la vremea când oastea era aşezată în linie de bătaie şi scotea strigăte de război. 21 Israeliţii şi Filistenii îşi aşezaseră rândurile unii în faţa altora. 22 David şi-a lăsat tărhatul pe seama celui ce păzea tărhatele şi a alergat la linii. Ajuns acolo, le-a dat bineţe fraţilor săi. 23 Şi'n timp ce el vorbea cu ei, iată că voinicul – care se numea Goliat, filistean din Gat – s'a ridicat din rândurile filistene. A spus ce spusese şi'nainte, iar David a auzit. 24 De'ndată ce l-au văzut pe om, toţi Israeliţii au fugit de dinainte-i, cuprinşi de mare spaimă. 25 A zis atunci un om din Israel: „L-aţi văzut voi pe omul acesta care se ridică? El se ridică spre al ocărî pe Israel. Pe acela care-l va doborî, regele îl va copleşi cu averi şi-i va da pe fiica sa, iar casa lui părintească va fi scutită de dări în Israel“. 26 Atunci David le-a zis oamenilor care i se ţineau aproape: „Ce se va face pentru omul care-l va doborî pe acest Filistean şi va ridica ocara de deasupra lui Israel? Cine este oare acest Filistean netăiat-împrejur ca să batjocorească astfel oştile Dumnezeului celui viu?“ 27 Iar oamenii i-au spus aceleaşi cuvinte: „Aşa se va face pentru omul care-l va doborî“. 28 Eliab, fratele său mai mare, a auzit ce vorbea el cu oamenii; atunci Eliab s'a aprins de mânie împotriva lui David şi a zis: „De ce te-ai coborât tu aici, şi cui i-ai lăsat tu cele câteva oi în pustie? Eu îţi cunosc înfumurarea şi răutatea inimii: ca să vezi bătălia, de-aceea ai coborât!“ 29 Iar David a zis: „Ce-am făcut? Oare nu se poate vorbi?“ 30 Şi, întorcându-se dinspre el ca să meargă la un altul, a spus aceleaşi cuvinte, iar oamenii i-au răspuns ca şi mai'nainte. 31 Auzinduse atunci de cuvintele pe care le rostise David, acestea au fost aduse la cunoştinţa lui Saul, care l-a chemat la el.
Sintagma „netăiat-împrejur“, folosită de Israeliţi, avea sens peiorativ, dispreţuitor.
Acest verset, omis în LXX, este preluat din T. M.
Acest verset, omis în LXX (şi e lesne de văzut de ce), este preluat din T. M.
Inadvertenţă istorică: cele două regate încă nu existau.
T. M. continuă: 55 Când Saul l-a văzut pe David că iese în întâmpinarea Filisteanului, a zis către Abner, căpetenia oştilor: „Abner, al cui fiu este băiatul acesta?“ Iar Abner a răspuns: „O, rege, viu e sufletul tău că nu ştiu nimic“. 56 Iar regele a zis: „Vezi şi întreabă al cui fiu este tânărul acesta“. 57 Iar când David se întorcea după uciderea Filisteanului, Abner l-a luat şi l-a dus la Saul; iar capul Filisteanului era în mâna lui. 58 Atunci Saul l-a întrebat: „Tinere, al cui fiu eşti tu?“ Şi David a răspuns: „Sunt fiul robului tău Iesei din Betleem“.
Următoarele trei versete, omise în LXX, sunt preluate din T. M.
Despre „duhul cel rău“ vezi nota de la 16, 14.
Adică mergea la război în fruntea oastei şi se întorcea victorios.
T. M. introduce aici trei versete care nu se regăsesc în LXX; ele par a fi o inserţie târzie, complicând problema căsătoriei lui David:
17 Saul i-a zis lui David: „Iat-o pe fiica mea cea mai mare, Merob; pe care ţi-o voi da de soţie; numai să fii viteaz şi să duci războaiele Domnului“. Căci Saul îşi zicea: „Asupra lui să nu fie mâna mea, ci mâna Filistenilor să fie împotrivă-i“. 18 Dar David i-a zis lui Saul: „Cine sunt eu, şi care e viţa mea – neamul tatălui meu în Israel –, ca să fiu eu ginerele regelui?“ 19 Dar la vremea când Merob ar fi trebuit să-i fie dată lui David, fiica lui Saul i-a fost dată ca soţie lui Adriel din Mehola.
E vorba de darul – în bani şi în natură – pe care mirele trebuia să i-l facă tatălui miresei – sau chiar acesteia (vezi Fc 34, 12 şi nota).
Filistenii nu erau circumcişi.
Sub starea de spirit maladivă, Saul revenea la mai vechea sa obsesie de a-l ucide pe David cu suliţa; de fapt, e reacţia oricărui demonizat în faţa exorcismului.
David cânta nu numai spre a-l alina pe rege, ci şi pentru propria sa plăcere, deprinsă încă din vremea când păzea oile (vezi Ps 151). Acest tânăr (al cărui nume e menţionat de aproape opt sute de ori în V. T. şi de cca. şaizeci de ori în N.T.) va deveni nu numai cel mai mare rege al Evreilor, ci şi marele poet care ne-a lăsat Cartea Psalmilor.
Acest episod îi va inspira lui David Psalmul 58.
Textual: kenotáfion (cuvânt folosit numai aici şi în v. 16) = „mormânt gol“; figurat: „imagine înşelătoare“. Ebr: „terafim“: idol casnic (de mici dimensiuni), ca aceia pe care Rahela îi luase din casa tatălui ei (vezi istoria în Fc 31, 19-35). În cazul de faţă însă pare a fi un obiect de statura unui om.
Naiot: localitate în apropiere de Rama. De altfel, acest episod e în discordanţă cu 15, 35: „Samuel nu l-a mai văzut pe Saul până'n ziua morţii sale“. Critica textuală nu exclude ipoteza că vv. 18-24 sunt o inserţie târzie. Fiind vorba de un amănunt istoric (ca foarte multe altele), inadvertenţa nu anulează caracterul inspirat al Sfintei Scripturi.
Aici (ca şi la 10, 5), verbul „a profetiza“ are sensul larg de a rosti incantaţii într'un fel de stare de transă, întreţinută de acompaniamentul unor instrumente muzicale.
Zicala din 10, 12, dar cu o altă explicaţie.
Literal: „pe care să nu-l descopere urechii mele“.
Începutul fiecărei luni era sărbătorit prin ceremonii şi ritualuri religioase (vezi Nm 10, 10; 28, 11)
Ionatan e conştient de riscul pe care şi-l asumă (mai fusese o dată condamnat la moarte de către tatăl său!).
Aici textul grecesc e obscur, iar cel ebraic, pe care traducătorii îl declară grav deteriorat, nu le e nici lor de mare folos.
Adică a neglijat să îndeplinească ritualul purificării de dinainte de jertfe (masa făcea parte din acest ritual).
În sensul său primar, verbul automoléo se referă la dezertorul care şi-a trădat oastea şi umblă de colo-colo. Injurie obişnuită (din păcate) asupra mamei celui insultat, chiar când cel ce o face este sau a fost soţul ei.
Intuiţia lui Saul e justă: nu Ionatan va fi urmaşul său la tron, ci David.
Acest verset încheie, de fapt, capitolul precedent.
Nobe: cetate nu departe de Ierusalim. Ahimelec: preot în descendenţa lui Eli.
Ginere al regelui şi comandant fără escortă, David evită să spună că e fugar. Ca să scape, el se simte obligat să fabuleze. În ansamblul iconomiei divine (ca şi în cazul lui Iacob), scopul urmărit de Dumnezeu cu David copleşeşte circumstanţele jenante.
Spre a se înfrupta din pâinile de jertfă, David pretinde, prin sugestie, că duce un război sfânt.
E vorba de o grotă mare şi uscată, aşa cum sunt multe în ţinuturile calcaroase.
David era înrudit cu moabiţii prin bunica sa Rut.
Gad, asemenea unor preoţi, era purtător de cuvânt al lui Dumnezeu.
Efodul (în care se aflau sorţii Urim şi Tumim) făcea parte din vestimentaţia preoţilor.
Întrebările erau puse în aşa fel încât răspunsul, prin mijlocirea celor doi sorţi (Urim şi Tumim) din efod să fie „da“ sau „nu“. Acest verset (12) este preluat din Codex Alexandrinus.
Oameni ai locului, Zifiţii cunoşteau bine potecile şi ascunzătorile.
En-Gaddi: oază în apropiere de ţărmul vestic al Mării Moarte. Se vede că ascunzătoarea lui David se afla pe undeva prin vecinătate, în ţinutul pustiu.
Turmele erau aduse de la păşune să se odihnească în răcoarea stâncilor.
Desigur, pentru comoditate, Saul îşi aruncase mantia undeva pe alături.
Literal: „... inima lui David l-a lovit“.
David socotea, pesemne, că propria sa ungere fusese doar in spe, în timp ce Saul era rege în exerciţiu.
Mai explicit: „Fie Domnul arbitru şi judecător între mine şi tine“. În faţa judecăţii Domnului, robul şi stăpânul se bucură de aceleaşi criterii.
Saul capătă conştiinţa că gestul lui David a avut darul de a anula intenţia lui Dumnezeu.
„... în casa lui“: pe proprietatea lui.
Maon (sau Paran): regiune situată între Palestina şi peninsula Sinai.
Carmel: localitate în apropierea Hebronului.
T. M.: (în ultima caracterizare) „era un calebit“. Referinţă fără consistenţă, în afară de faptul că numele Caleb înseamnă „câine“. Altfel, Caleb fusese trimis de Moise să cerceteze Canaanul şi avusese un rol pozitiv. (Nm 13, 30; 14, 6-9). Nabal însă înseamnă „Nebun“.
Tunsoarea oilor avea o anume zi cu caracter sărbătoresc.
De aici până la sfârşitul acestei fraze, cf. Codex Alexandrinus.
Literal: „... pe cineva din cei ce urinează la perete“.
Dacă lupta omului este lupta lui Dumnezeu – deci, în favoarea binelui –, atunci şi Dumnezeu Se va simţi obligat – ca în virtutea unui legământ – să-l ajute pe om la necaz.
trópos (referitor la persoane), cuvânt cu mare încărcătură semantică: fel de a gândi şi de a face; moravuri, obiceiuri, conduită, caracter, sentimente (Bailly).
Femeia le vorbeşte solilor, umilindu-se, ca şi cum s'ar afla în faţa stăpânului lor.
Saul pare a nu-şi aminti de împăcarea cu David. Nu trebuie uitat însă că „duhul cel rău“ al invidiei nu-l părăsise sau, cel puţin, îl stăpânea din când în când.
Textual: „... în carul cu coviltir“. Corectat după T. M. De obicei, carele cu merinde alcătuiau circumferinţa taberei, ca un zid de apărare, pe când al comandantului era în centru.
= Dacă nu-l loveşte de-a dreptul (atac la inimă, apoplexie, accident), ca în cazul lui Nabal (25, 38).
„Moştenirea Domnului“: ţara lui Israel.
Gat: una din cele cinci cetăţi principale ale Filistenilor. Fiind cea mai apropiată de hotarul lui Israel, ea a cunoscut de mai multe ori alternanţa celor două stăpâniri.
Aşezat în câmpie, la poalele munţilor, Ţiclagul putea fi în centrul unor incursiuni de jaf, prin care David putea să-şi hrănească oastea.
Pus în situaţia de a merge la luptă împotriva propriului său popor, David răspunde'n doi peri: nuanţa va fi prinsă de către Achiş.
Textual: „... pe ventriloci“ (cei ce vorbesc din pântece, nefiresc, ca din altă lume, rostire frecventă în practica spiritismului). E vorba de necromanţi, adică de cei ce cheamă spiritele morţilor, practică condamnată în numeroase locuri din Sfânta Scriptură (Lv 19, 31; 20, 6, 27; Dt 18, 11; 4 Rg 21, 6; 23, 24; Is 8, 19; 19, 3; 29, 4; 1 Par 10, 13; 2 Par 33, 6).
Prin „arătare“ nu trebuie înţeleasă, aici, vedenie (viziune), ci existenţa unui „da“ sau „nu“ în urma consultării Domnului prin cei doi sorţi Urim şi Tumim (cele două pietricele sau, poate, beţigaşe, păstrate de preot în buzunărelul ce se numea efod). Visele, sorţii şi rostirile profeţilor erau cele trei modalităţi admise pentru ascultarea voinţei divine. Saul va înţelege că Dumnezeu refuză comunicarea cu el: în disperare de cauză, el va recurge, conştient, la practica interzisă a spiritismului.