[ VTVechiul Testament

[ IovIov
[ Cap. 38 ]CAPITOLUL 38
Cuvântul lui Dumnezeu către Iov.
1 După ce a încetat Elihu de a mai vorbi, zis-a Domnul către Iov prin vifor şi nor a:

Ies 19:18 3Rg 19:11 Iz 01:4

2
„O, cine e acela ce sfatul Mi-l ascunde
  şi-n noduri de cuvinte M'ascunde chiar pe Mine?
3
Încinge-ţi bărbăteşte mijlòcu'n cingătoare:
  Eu întrebări voi pune, iar tu ai să-Mi răspunzi.

Iov 13:22 Iov 40:7 Lc 12:35

4
Unde erai când Însumi întemeiam pământul?
  Hai, spune-mi, dacă ştii!

Fc 01:1 Iov 34:13

5
Ştii oare cine-anume i-a hotărât măsuri,
  sau cine-a pus o plasă de funii peste el?

Pr 30:4

6
şi, dacă-l ţin pilaştrii, în ce sunt ei înfipţi?
  sau cin' i-a pus tărie de piatră unghiulară?

Iov 26:7 Ps 023:2 Pr 30:4 Za 04:10

7
hai, cine?; toate-acestea când stele se năşteau
  şi îngerii Mei (da, toţi!) Mă preamăreau în cor? b

Dn 07:10

8
Când marea se născuse din sânul maicii sale
  şi se vărsa pe-alături, au cine a'ngrădit-o?

Fc 07:11 Iov 26:10 Ps 032:7 Ir 05:22

9
că scutece de neguri am pus pe trupul ei
  şi norul drept veşmânt
10
şi'n jurul ei hotar
  şi lacăte la porţi,

Ps 103:9 Pr 08:29 Sir 43:21

11
zicându-i: – Pân'aici doar să vii, şi nu mai mult,
  şi valurile tale să se zdrobească'n tine!

Ps 103:9

12
Au peste tine'ntins-am arìpile luminii,
  şi'n veacul tău menirea luceafăru-şi căta,
13
anume să apuce pământul de la colţuri
  să-l scuture de toată nelegiuirea lui? c
14
Au tu ai luat ţărână din lut şi i-ai dat viaţă
  şi ai făcut dintr'însa pământ cuvântător?
15
Au tu ai luat lumina din cei nelegiuiţi?
  dar braţul celor mândri, au tu l-ai sfărâmat?

Iov 18:5 Iov 21:17 Iz 30:22

16
Venitu-i-ai tu mării'n adâncuri, la izvoare?
  umblat-ai tu vreodată pe urmele genunii?

Ps 076:19

17
Ţi s-au deschis, de frică, cumva, porţile morţii d
  şi s'au holbat'nainte-ţi ai iadului portari?

Iov 10:21 Is 14:9 Mt 16:18

18
Aflat-ai tu lăţimea pământului sub cer?,
  hai, spune: câtă, cum e?
19
şi unde-i ţara'n care se ghemuie lumina?
  dar bezna, ce loc are?
20
de le cunoşti hotarul,
  hai, du-Mă tu de mână la'ncheietura lor!
21
Le ştii?, că doar pe-atuncea erai şi tu născut,
  şi-al anilor tăi număr îl ştii cât e de mare... e

Ps 038:4-5

22
Ajuns-ai tu vreodată'n cămările zăpezii?
  dar grindina, văzut-ai din ce cămări se-azvârle

Ios 10:11

23
ca Eu să-ţi port de grijă când te pândesc vrăjmaşii
  la vreme de războaie, la ceas de bătălii?

Ios 10:11

24
De unde iese bruma?
  de und' se răspândeşte austrul pe pământ?

Za 10:1

25
Au cine-i gată ploii largi curgeri în şuvoaie
  şi fulgerului cale şi tunetului drum,

Iov 28:26 Ps 134:7 Ir 10:13

26
aşa încât să plouă'n pământ nelocuit
  şi'n apriga pustie umblată de ţipenii,

Za 10:1

27
să sature pământul înţelenit, deşert,
  să facă să răsară păşuni cu iarbă deasă?

Za 10:1 Ps 106:35

28
Hai, cine-i tatăl ploii
  şi cine-i cel ce naşte în aer stropi de rouă?

Iov 05:10 Iov 36:27 Ir 14:22

29
Ce pântec naşte gheaţa
  şi cine zămisleşte, mai blândă, bruma'n cer,
30
să se pogoare, apă, dar nu curgând ca apa?
  Adâncul are-o faţă; ei, cine-a rânduit-o?
31
Ştii tu prin ce belciuge Pleiadele se leagă?
  Deschis-ai tu'ngrădirea ce ţine Orionul?

Iov 09:9 Is 13:10

32
Au tu eşti cel ce sparge, la vreme, Zodiacul
  şi-aduce jos, de chică, luceafărul-de-seară?
33
Ce zici?: cunoşti tu oare schimbările din cer
  şi cele de sub ceruri, că laolaltă merg? f

Ir 31:35

34
Poţi tu să chemi la tine, cu voce arsă, norul,
  şi el să mi te-asculte cu revărsări de apă?
35
Poţi tu trimite'n ţintă iuţi trăsnete, şi ele
  să meargă şi să-ţi spună: – Ajuns-am; ce să facem?...
36
Cine i-a dat femeii ştiinţa de a ţese,
  ca şi pe-aceea, veche, de-a face-alesături?
37
Au cine ţine'n număr, cu'nţelepciune, norii,
  şi cerul îl apleacă, prielnic, spre pământ,

Iov 26:8

38
să se reverse-asupră-i ca pulberea'n vântoase,
  măcar că-l întărisem ca piatra'n patru muchii?
39
Tu eşti cel ce vânează mâncare pentru lei
  şi potoleşte foamea balaurilor mari,

Ps 103:21

40
când toţi aceştia, gheme'n culcuşuri, stau la pândă
  sau se ascund în dese hăţişuri prin păduri?
41
Cine-a avut în grijă să'ndestuleze corbul,
  când puii lui spre Domnul de foame croncănesc
  şi umblă'ncoace'ncolo în căutarea hranei?

Ps 146:9 Mt 06:26 Lc 12:24

[ VTVechiul Testament

[ IovIov
[ Cap. 39 ]CAPITOLUL 39
Cuvântul lui Dumnezeu către Iov (continuare).
1
Ştii tu sorocu'n care nasc caprele-de-stâncă?
  ai urmărit tu vremea cerboaicelor când fată?

Ps 028:9

2
Din lunile lor grele ai numărat vreuna?
  şi din dureri născânde au tu le-ai dezlegat?

Ps 028:9 Ps 144:17

3
Hrănitu-le-ai tu puii'n afar' de orice spaimă?
  Durerile lor toate au tu le-ai alinat?

Ps 028:9 Ps 144:17

4
Că ele-şi uită puii, aceştia se prăsesc
  şi pleacă de la ele şi nu se mai întorc.

Ps 028:9

5
Cine-a lăsat asinul sălbatic să stea liber
  şi de la iesle slobod de legătura lui?
6
Că'n felul său de viaţă Eu pusu-i-am pustia
  şi, drept ocol, pământuri cu buza'n sărătură,

Ps 106:34

7
să-şi râdă el de zarva oraşelor-viespare
  şi nici să nu audă strigare de stăpân,
8
ci sus în munţi să-şi cate păşunea răcoroasă
  din tot ce e verdeaţă. a
9
Tu crezi că inorogul b va vrea să-ţi fie slugă
  sau să-şi petreacă noaptea dormind la ieslea ta?
10
Poţi tu să-i pui pe coamă un jug legat în bice
  şi să ţi-l faci să tragă în brazda ta la plug?
11
Sau, pentru că-i puternic, îţi pui nădejdea'n el
  şi toate ale tale le laşi pe seama lui?
12
Crezi tu că roada holdei el ţie ţi-o va da
  şi-o va aduce'ntocmai la aria de treier?
13
Ştii struţul?: are aripi ce'n umbra lor se'ntind;
  vai, struţul: ce frumoase sunt aripile lui!
14
Când el sămânţa-şi lasă cu ouăle'n ţărână
  să se clocească'n spuza nisipului fierbinte,
15
el uită că piciorul le poate risipi
  şi fiarele pustiei le pot strivi sub labe.
16
De pui nu-i este milă, de parcă nu-s ai lui,
  nu-şi teme osteneala c'ar fi fără folos;
17
că Dumnezeu nu-i zise să aibă'nţelepciune
  şi nici părtaş îl face priceperii obşteşti,
18
dar, când îi vine vremea să se ridice'nalt,
  atunci în fugă-şi râde de cal şi călăreţ!...
19
Ah, calul! Iată, calul: Au tu i-ai dat puterea,
  sau tu i-ai pus în coamă mândria de-a'ngrozi
20
când arme şi armură i s-au lipit de trup
  şi pieptul i se umflă de slavă şi'ndrăznire?
21
El sapă cu copita şi'n sine se'ndârjeşte
  şi aprig iese'n câmp.
22
Săgeţile ce plouă'mpotrivă-i nu le vede,
  de armă nu se teme:
23
şi sabia, şi arcul lucesc pe trupul său.
24
Prins parcă de mânie, loveşte'n loc pământul
  şi nu-şi găseşte-astâmpăr decât când goarna sună.
25
Iar când trompeta sună, el zice: – Bine, haideţi!,
  şi-adulmecă războiul cu chiot şi strigare. c

Nm 10:9

26
Din mintea ta stă şoimul cu aripile'ntinse
  şi nemişcat în aer, cătând spre miazăzi d?
27
Au din a ta poruncă se'nalţă'n slăvi vultùrul?
  prin tine el, zgripţorul, e şezând pe cuibul său
28
ascuns în stâncărie,
29
de-acolo-şi cată hrană
  scrutând nemărginirea cu ochii-i de oţele?;
30
iar puii săi, alături, se tăvălesc în sânge;
  că unde sunt măceluri, acolo e şi el“.

Mt 24:28 Lc 17:37

[ VTVechiul Testament

[ IovIov
[ Cap. 40 ]CAPITOLUL 40
Iov îngaimă un răspuns, Domnul îi vorbeşte din nou.
1 Şi Domnul i-a mai grăit lui Iov, zicând a:
2
„Crezi tu că poţi să-L judeci pe Cel-De-a-gata-Sieşi?,
  că Dumnezeu răspunde cumva mustrării tale?“
3 Şi Iov I-a răspuns Domnului, zicând:
4
„Mă judec eu cu Domnu'n dojană şi mustrare,
  eu, bietul, cel ce'n faţă cu'acestea sunt nimic?
  cu-atâtea înainte-mi, eu ce să mai răspund?
  Ci mâna mi-o voi pune, cuminte, peste gură:
5
dac'am vorbit o dată, de-acum nu mai vorbesc“.
6 Dar Domnul, răspunzându-i lui Iov, i-a zis din nor:
7
„Nu! Strânge-ţi bărbăteşte mijlòcu'n cingătoare:
  Eu întrebări voi pune, iar tu ai să-Mi răspunzi. b

Iov 38:3 Lc 12:35

8
Te-abaţi din judecată
  şi-o măsluieşti măiestru ca să te-arăţi tu drept?
9
Au braţul tău e-asemeni cu-al Domnului din cer,
  sau glasul tău e tunet aşa cum este-al Lui?
10
Atunci, hai, pune-ţi pene şi zboară şi te-avântă
  şi'mbracă-te cu slavă şi cinste până'n tălpi:
11
Trimite-ţi vistavoii să-ţi trâmbiţe mânia,
  smereşte-i tu pe cei ce te'nfruntă cu trufie,
12
topeşte-i pe cei mândri,
  stârpeşte-i tu de'ndată pe cei necredincioşi,
13
ascunde-i în pământ
  şi fă-le frumuseţea din chip să se dezghioace!
14
De faci aşa, Eu Însumi Mă pun de mărturie
  că dreapta ta e'n stare, şi ea, să mântuiască.
15
Dar, iată, lângă tine stă el, Hipopotamul c!
  El paşte iarba verde întocmai ca şi boul.
16
Vezi ce putere are în coapsele-i de piatră
  şi ce putere'n muşchii îngrămădiţi pe pântec;
17
el coada şi-o'ncordează de parcă-ar fi de cedru
  şi za îi este trupul, cu'mpletituri de vine;
18
cât despre coaste, ele sunt coaste de aramă,
  spinarea toată-i parcă de fier topit, vărsat.
19
El de la Domnul este zidirea cea dintâi d,
  făcută ca să-şi râdă de ea îngerii Săi e;
20
  iar de-a venit în munte stâncos, prăpăstios,
subpământene bestii f se'nveselesc de el.
21
El doarme pe sub feluri şi feluri de copaci,
  pe lângă păpurişuri şi trestii şi rogoz,
22
dar şi copaci cu fală se'nalţă'n umbra lui,
  ai ţarinii pilaştri cu ramuri şi stâlpări.
23
De se revarsă apa umflată, el nu simte,
  sperând că şi Iordanul va curge'n gura lui.
24
Cine-l va prinde oare, întreg, în văzul său
  şi-i va străpunge nara?
25
Vei pescui tu oare'n cârlig Leviatanul g
  să-i pui la nas căpăstru,

Iov 03:8 Ps 103:26

26
să-i pui belciug în nară
  şi să-l străpungi în falcă cu toartă de argint?
27
Îţi va vorbi el ţie rugându-se de tine
  cu grai de umilinţă?
28
Va face el cu tine un legământ de pace
  şi-l vei lua la tine ca să-ţi robească'n veci?
29
Te vei juca cu dânsul cum joci o păsăruică,
  legându-l ca pe vrăbii'n hârjoană de copii?
30
Hrăni-se-vor dintr'însul, precum din peşte, neamuri,
  şi-or vrea Fenicienii să şi-l împartă'n târg?
31
Nu duce'ntreaga flotă un solz din coada lui,
  nici capul său o gloată de luntri pescăreşti.
32
Hai, vino!, pune-ţi mâna pe el: doar amintindu-ţi
  de ce-are el în gură, vei trage-o ca din foc.

[ VTVechiul Testament

[ IovIov
[ Cap. 41 ]CAPITOLUL 41
Cuvântul lui Dumnezeu (continuare).
1
Tu, nici că l-ai văzut,
  nici te-ai mirat de cele ce-asupra lui se spun.

Iov 03:8 Ps 103:26

2
Nu te gândeşti cu teamă că-acesta-i semnul Meu?
  Căci cine este oare acel ce-Mi stă'mpotrivă?

Ir 49:18 Ir 50:44

3
sau cine-Mi stă'mpotrivă şi va rămâne viu?
  Au lumea nu-i a Mea?

Ies 19:5 Dt 10:14 Ps 023:1 Ps 049:12

4
Mă voi rosti asupră-i şi'n veac voi milui
  cu logosul puterii pe cel cu el întocmai.
5
Poţi tu să-i scoţi din taină vestmântul de deasupra,
  ori să-i pătrunzi sub zale în cuta căptuşelii?
6
el are porţi a pe chipu-i: cin' le-a deschis vreodată?
  El are dinţi în gură, împrejmuiţi cu frică.
7
Lăuntrul său făcut e din scuturi de aramă
  cu'ncheieturi legate ca piatra grea, de şmirghel b:
8
atât de mult sunt strânse'ntre ele laolaltă,
  că nici măcar suflare de vânt nu le răzbate;
9
aşa cum se lipeşte un om de al său frate,
  tot astfel se ţin ele şi nu se mai despart.
10
El numa' ce strănută şi scapără lumină,
  în ochii săi e chipul luceafărului nou.
11
Din gura lui ies parcă văpăi de torţe-aprinse
  şi scapără dintr'însul ca un grătar de foc.
12
Din nări aruncă'n aer fum gros, ca de cuptor
  în care ard cărbuni.
13
Suflarea lui, jăratic,
  din gura lui, vâlvori.
14
Grumazul său adună în el puterea toată,
  în faţa lui, pierzanie.
15
Pe trupul său sunt cărnuri lipite şi'ndesate:
  izbeşte'n el cu apă, el nu se va clinti.
16
Iar inima într'însul e'nfiptă ca o piatră
  şi ca o nicovală rămâne neclintită.
17
Când el se'ntoarce, groază în cele patru labe
  simt fiarele din preajmă şi fug mâncând pământul.
18
Aruncă lănci asupră-i: nimic nu-l înspăimântă,
  nici suliţa ce zboară, nici platoşa'n văzduh;
19
căci el socoate fierul fiind ca nişte paie,
  arama, putregai.
20
Nu-l vatămă săgeata din arcul de aramă;
  dacă-l loveşti cu piatra, o simte fir de iarbă.
21
De cad pe el ciocane, l-ating ca nişte trestii,
  şi-şi râde de'ncruntatul aruncător de flăcări.
22
Ţepuşele-ascuţite îi ţin de aşternut;
  sub el, aurul mării e tot – n'o ştii! – mocirlă,
23
adâncul clocoteşte ca o căldare'ncinsă,
  căci lui îi este marea un vas de fiert unsori,
24
prăpastia genunii, un rob adus din luptă,
  genunea însăşi, locul în care el se plimbă.
25
Aici, pe'ntreg pământul, ca el nu-i nimeni altul,
  făcut să-şi râdă'n joacă, de el, îngerii Mei;
26
el vede tot înaltul,
  el, împărat a toată făptura de sub ape“.

[ VTVechiul Testament

[ IovIov
[ Cap. 42 ]CAPITOLUL 42
Al doilea răspuns al lui Iov. Epilog.
1 Şi răspunzând Iov, a zis către Domnul:
2
„Eu ştiu că Tu poţi totul
  şi că nimic nu-Ţi este, de vrei, cu neputinţă.

Fc 18:14 Mt 19:26 Mc 10:27 Lc 01:37 Lc 18:27

3
Căci cine oare-ascunde de Tine ce-are'n gând
  şi, tăinuind cuvinte, le-ascunde şi de Tine?
  Cine-mi va spune mie ceva ce n'am ştiut,
  necunoscute lucruri şi mari şi minunate?

Ps 138:1-2

4
Ascultă-mă Tu, Doamne, ca să grăiesc şi eu;
  eu să Te'ntreb pe Tine, iar Tu să mă înveţi.
5
Te auzeam'nainte cu-auzul, şi atât;
  dar astăzi şi cu ochiul vederii Te-am văzut.

Lc 05:8

6
De-aceea eu pe mine m'acopăr cu dispreţ,
  eu, care'n mine însumi pământ sunt şi ţărână.“
7 Şi a fost că după ce Domnul a rostit aceste cuvinte toate către Iov, i-a grăit lui Elifaz din Teman: „Tu şi cei doi prieteni ai tăi aţi greşit, fiindcă'n ochii Mei n'aţi grăit nimic din adevărurile pe care le-a vorbit robul Meu, Iov.

Iov 02:11 Iov 27:7

8 Şi acum, luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu, Iov, iar el le va aduce jertfă pentru voi; şi robul Meu, Iov, se va ruga pentru voi; că dacă Eu n'aş căta la faţa lui şi dacă nu de dragul lui aş face-o, atunci v'aş fi nimicit, deoarece n'aţi grăit întru adevăr asupra lui Iov, robul Meu“.

Iz 14:14 Fc 20:7 Iac 05:16

9 Aşa că Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamah s'au dus şi au făcut aşa cum le poruncise Domnul; şi [Domnul], de dragul lui Iov, le-a iertat păcatul.
10 Iar Domnul Şi l-a alăturat pe Iov; iar dacă şi el s'a rugat pentru prietenii săi, [Domnul] le-a iertat păcatul. a Şi Domnul i-a dat lui Iov îndoit decât avusese el mai înainte, de două ori mai mult.

Dt 30:3 Iov 08:7 Mc 10:30 Lc 18:30 Evr 11:34

11 Iar fraţii lui toţi şi surorile lui au auzit de toate câte i se întâmplaseră şi au venit la el împreună cu toţi ai lui cei de altădată; şi au mâncat şi au băut şi lau alinat şi s'au mirat de toate câte adusese Domnul asupră-i; şi i-a dat fiecare câte o mieluşea şi câte o bucată de aur de patru drahme, nepecetluit.
12 Şi Dumnezeu a binecuvântat pe cele din urmă ale lui Iov mai mult decât pe cele dintâi; vitele lui erau: paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie de asine.

Iov 01:3 Sir 01:12

13 Şi i s'au născut şapte fii şi trei fiice.
14 Celei dintâi i-a pus numele Iemima, celei de a doua, Cheţia, iar celei de a treia, Cheren-Hapuc.
15 Nu se găseau sub cer femei atât de frumoase ca fetele lui Iov, iar tatăl lor le-a făcut părtaşe la moştenire, alături de fraţii lor.
16 Iar după încercarea aceea a mai trăit Iov o sută şaptezeci de ani; de toţi, anii săi au fost două sute patruzeci şi opt. Şi i-a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi până la al patrulea neam.

Pr 03:16

17 Şi Iov a murit bătrân şi încărcat de zile b. Şi este scris că iarăşi se va ridica împreună cu aceia pe care Domnul îi va învia.

[ VTVechiul Testament

[ PsPsalmii
Cap. 1 PSALMUL 1 a
Cap. 2 PSALMUL 2 a
Al lui David.
Cap. 3 PSALMUL 3
Al lui David; când fugea de dinaintea fiului său Abesalom a.
Cap. 4 PSALMUL 4
Pentru sfârşit a: o cântare a lui David, printre psalmi.
Cap. 5 PSALMUL 5
Pentru sfârşit: un psalm al lui David, pentru cea care a dobândit moştenirea.
Cap. 6 PSALMUL 6
Pentru sfârşit: un psalm al lui David, printre cântările pentru Octavă a
Cap. 7 PSALMUL 7
Un psalm al lui David, pe care l-a cântat Domnului pentru cuvintele lui Huşai, fiul lui Iemeni. a
Cap. 8 PSALMUL 8
Pentru sfârşit: un psalm al lui David privitor la teascurile de vin. a
Cap. 9 PSALMUL 9 a
Pentru sfârşit: un psalm al lui David cu privire la cele ascunse ale Fiului b.
Cap. 10 PSALMUL 10
Pentru sfârşit: un psalm al lui David.
Cap. 11 PSALMUL 11
Pentru sfârşit: un psalm al lui David pentru Octavă.
Cap. 12 PSALMUL 12
Pentru sfârşit: un psalm al lui David.
Cap. 13 PSALMUL 13
Pentru sfârşit: un psalm al lui David.
Cap. 14 PSALMUL 14
Un psalm al lui David.
Cap. 15 PSALMUL 15
Inscripţie pe stâlp; a lui David.
Cap. 16 PSALMUL 16
O rugăciune a lui David.
Cap. 17 PSALMUL 17
Pentru sfârşit: pentru robul lui Dumnezeu David; ce I-a grăit el Domnului prin chiar cuvintele acestei cântări în ziua în care Domnul l-a izbăvit din mâna tuturor vrăjmaşilor săi şi din mâna lui Saul  a. Şi a zis:
Cap. 18 PSALMUL 18
Pentru sfârşit: un psalm al lui David.
Cap. 19 PSALMUL 19
Pentru sfârşit: un psalm al lui David.
Cap. 20 PSALMUL 20
Pentru sfârşit: un psalm al lui David.
Cap. 21 PSALMUL 21
Pentru sfârşit: un psalm al lui David cu privire la ajutorul ce vine dimineaţa.
Cap. 22 PSALMUL 22
Un psalm al lui David. a
Cap. 23 PSALMUL 23
Un psalm al lui David; pentru ziua cea dintâi de după Sâmbătă.
Cap. 24 PSALMUL 24
Un psalm al lui David.
Cap. 25 PSALMUL 25
Al lui David.
Cap. 26 PSALMUL 26
Al lui David; înainte de a fi fost uns.
Cap. 27 PSALMUL 27
Al lui David.
Cap. 28 PSALMUL 28
Un psalm al lui David; la ieşirea cu Cortul.
Cap. 29 PSALMUL 29
Pentru sfârşit: un psalm pentru sfinţirea casei; al lui David  a.
Cap. 30 PSALMUL 30
Pentru sfârşit: un psalm al lui David, la vreme de năprasnă a.
Cap. 31 PSALMUL 31
Un psalm al lui David; privitor la pricepere.
Cap. 32 PSALMUL 32
Un psalm al lui David; fără titlu la Evrei.
Cap. 33 PSALMUL 33
Un psalm al lui David; când şi-a schimbat el înfăţişarea în faţa lui Ahimelec şi i s'a dat drumul şi a plecat  a.
Cap. 34 PSALMUL 34
Al lui David.
Cap. 35 PSALMUL 35
Pentru sfârşit: al lui David, robul Domnului.
Cap. 36 PSALMUL 36
Al lui David.
Cap. 37 PSALMUL 37
Un psalm al lui David; spre aducere aminte, asupra Sâmbetei. a
Cap. 38 PSALMUL 38
Pentru sfârşit: o cântare a lui David pentru Iditun a.
Cap. 39 PSALMUL 39
Pentru sfârşit: un psalm al lui David.
Cap. 40 PSALMUL 40
Pentru sfârşit: un psalm al lui David a.
Cap. 41 PSALMUL 41
Pentru sfârşit: fiilor lui Core, spre învăţătură  a.
Cap. 42 PSALMUL 42
Un psalm al lui David; fără titlu la Evrei.
Cap. 43 PSALMUL 43
Pentru sfârşit: fiilor lui Core, spre învăţătură.
Cap. 44 PSALMUL 44
Pentru sfârşit: un psalm al lui David; privitor la [stihurile] ce se cântă cu schimbul a, spre învăţătură fiilor lui Core; cântare pentru Cel-Iubit. b
Cap. 45 PSALMUL 45
Pentru sfârşit: fiilor lui Core, asupra celor ascunse a; Psalm.
Cap. 46 PSALMUL 46
Pentru sfârşit: un psalm pentru fiii lui Core.
Cap. 47 PSALMUL 47
Psalm, cântare pentru fiii lui Core; pentru cea de a doua zi a săptămânii a.
Cap. 48 PSALMUL 48
Pentru sfârşit: un psalm pentru fiii lui Core.
Cap. 49 PSALMUL 49
Un psalm al lui Asaf a.
Cap. 50 PSALMUL 50
Pentru sfârşit: un psalm al lui David; când a venit la el profetul Natan ca să-l mustre pentru vremea când el intrase la Batşeba, femeia lui Urie a.
Cap. 51 PSALMUL 51
Pentru sfârşit: Învăţăturile lui David când a venit Doeg Idumeul şi i-a vestit lui Saul şi i-a zis: David a venit în casa lui Ahimelec a.
Cap. 52 PSALMUL 52
Pentru sfârşit: o învăţătură a lui David asupra lui Maelet a.
Cap. 53 PSALMUL 53
Pentru sfârşit: printre cântările de învăţătură ale lui David; când au venit Zifiţii şi i-au zis lui Saul: „Iată, nu cumva s'a ascuns David la noi?“ a
Cap. 54 PSALMUL 54
Pentru sfârşit: printre cântările de învăţătură ale lui David.
Cap. 55 PSALMUL 55
Pentru sfârşit: despre poporul care se îndepărtase de la cele sfinte. [Psalm] al lui David, pentru o inscripţie pe stâlp, când cei de alt neam l-au prins la Gat a.
Cap. 56 PSALMUL 56
Pentru sfârşit: Nu nimici! [Un psalm] al lui David, când a fugit el în peşteră din faţa lui Saul a.
Cap. 57 PSALMUL 57
Pentru sfârşit: Nu nimici! [Un psalm] al lui David pentru o inscripţie pe stâlp.
Cap. 58 PSALMUL 58
Pentru sfârşit: Nu nimici! [Un psalm] al lui David pentru o inscripţie pe stâlp, când Saul a trimis şi i-a urmărit casa, ca să-l ucidă a.
Cap. 59 PSALMUL 59
Pentru sfârşit: cu privire la [stihurile] ce se cântă cu schimbul; mai departe, pentru o inscripţie pe stâlp a lui David, când el a ars Mesopotamia Siriei şi Ţoba Siriană şi s'a întors Ioab şi l-a bătut pe Edom, douăsprezece mii, în Valea Sărată a.
Cap. 60 PSALMUL 60
Pentru sfârşit: printre cântările lui David.
Cap. 61 PSALMUL 61
Pentru sfârşit: un psalm al lui David despre Iditun a.
Cap. 62 PSALMUL 62
Un psalm al lui David, când se afla el în pustia Iudeii.
Cap. 63 PSALMUL 63
Pentru sfârşit: un psalm al lui David.
Cap. 64 PSALMUL 64
Pentru sfârşit: un psalm-cântare al lui David, odă cântată de Ieremia şi Iezechiel şi de poporul robit, când erau ei gata de plecare a.
Cap. 65 PSALMUL 65
Pentru sfârşit: o cântare psalmodică a învierii a.
Cap. 66 PSALMUL 66
Pentru sfârşit: printre cântări, un psalm-cântare al lui David a.
Cap. 67 PSALMUL 67
Pentru sfârşit: un psalm-cântare al lui David.
Cap. 68 PSALMUL 68
Pentru sfârşit: privitor la [stihurile] ce se cântă cu schimbul; un psalm al lui David. a
Cap. 69 PSALMUL 69
Pentru sfârşit: al lui David; spre aducere aminte, ca Domnul să mă mântuiască. a
Cap. 70 PSALMUL 70
Al lui David. Un psalm al fiilor lui Ionadab şi al celor dintâi care au fost duşi în robie. (Fără titlu la Evrei). a
Cap. 71 PSALMUL 71
Pentru Solomon a.
Cap. 72 PSALMUL 72
Un psalm al lui Asaf. a
Cap. 73 PSALMUL 73
Un psalm al lui Asaf; spre pricepere.  a
Cap. 74 PSALMUL 74
Pentru sfârşit: Nu nimici! a Un psalm-cântare al lui Asaf.
Cap. 75 PSALMUL 75
Pentru sfârşit: Printre cântări. Un psalm al lui Asaf, cântare Asirienilor a.
Cap. 76 PSALMUL 76
Pentru sfârşit: un psalm al lui Asaf, cu privire la Iditun.
Cap. 77 PSALMUL 77
Al lui Asaf, spre înţelegere. a
Cap. 78 PSALMUL 78
Un psalm al lui Asaf.
Cap. 79 PSALMUL 79
Pentru sfârşit: în legătură cu cei ce se schimbă; o mărturie a lui Asaf; un psalm despre Asirieni.
Cap. 80 PSALMUL 80
Pentru sfârşit: un psalm al lui Asaf despre teascurile de vin. a
Cap. 81 PSALMUL 81
Un psalm al lui Asaf.
Cap. 82 PSALMUL 82
Un psalm-cântare al lui Asaf.
Cap. 83 PSALMUL 83
Pentru sfârşit: fiilor lui Core, cu privire la teascurile de vin.
Cap. 84 PSALMUL 84
Pentru sfârşit: un psalm fiilor lui Core.
Cap. 85 PSALMUL 85
O rugăciune a lui David.
Cap. 86 PSALMUL 86
Un psalm-cântare, fiilor lui Core.
Cap. 87 PSALMUL 87
Un psalm-cântare, fiilor lui Core; pentru sfârşit, privitor la răspunsul lui Maelet a, în legătură cu înţeleptele învăţături către Eman Israelitul.
Cap. 88 PSALMUL 88
Spre învăţătură, lui Etan Israelitul. a
Cap. 89 PSALMUL 89
O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu. a
Cap. 90 PSALMUL 90
O cântare-laudă a lui David. a
Cap. 91 PSALMUL 91
Un psalm-cântare, pentru Ziua Sâmbetei.
Cap. 92 PSALMUL 92
O cântare-laudă a lui David; pentru ziua de dinaintea Sâmbetei, când pământul a fost locuit pentru întâia oară. a
Cap. 93 PSALMUL 93
Un psalm al lui David; pentru cea de a patra zi a săptămânii. a
Cap. 94 PSALMUL 94
O cântare-laudă a lui David (fără titlu la Evrei).
Cap. 95 PSALMUL 95
O cântare-laudă; a lui David; când a fost Casa zidită după întoarcerea din robie. Fără titlu la Evrei.
Cap. 96 PSALMUL 96
Al lui David; când pământul i-a fost înapoiat a. Fără titlu la Evrei.
Cap. 97 PSALMUL 97
Un psalm al lui David. a
Cap. 98 PSALMUL 98
Un psalm al lui David.
Cap. 99 PSALMUL 99
Psalm de laudă.
Cap. 100 PSALMUL 100
Un psalm al lui David.
Cap. 101 PSALMUL 101
Rugăciunea unui sărac mâhnit care-şi revarsă rugăciunea înaintea Domnului. a
Cap. 102 PSALMUL 102
Al lui David.
Cap. 103 PSALMUL 103
Al lui David.
Cap. 104 PSALMUL 104
Aliluia a.
Cap. 105 PSALMUL 105
Aliluia.
Cap. 106 PSALMUL 106
Aliluia.
Cap. 107 PSALMUL 107
O cântare psalmică a lui David.
Cap. 108 PSALMUL 108
Pentru sfârşit a; un psalm al lui David.
Cap. 109 PSALMUL 109
Un psalm al lui David a.
Cap. 110 PSALMUL 110
Aliluia.
Cap. 111 PSALMUL 111
Aliluia.
Cap. 112 PSALMUL 112
Aliluia.
Cap. 113 PSALMUL 113
Aliluia.
Cap. 114 PSALMUL 114
Aliluia.
Cap. 115 PSALMUL 115
Aliluia.
Cap. 116 PSALMUL 116
Aliluia.
Cap. 117 PSALMUL 117
Aliluia.
Cap. 118 PSALMUL 118 a
Aliluia.
Cap. 119 PSALMUL 119
O cântare a treptelor a.
Cap. 120 PSALMUL 120
O cântare a treptelor.
Cap. 121 PSALMUL 121
O cântare a treptelor.
Cap. 122 PSALMUL 122
O cântare a treptelor.
Cap. 123 PSALMUL 123
O cântare a treptelor.
Cap. 124 PSALMUL 124
O cântare a treptelor.
Cap. 125 PSALMUL 125
O cântare a treptelor.
Cap. 126 PSALMUL 126
O cântare a treptelor.
Cap. 127 PSALMUL 127
O cântare a treptelor.
Cap. 128 PSALMUL 128
O cântare a treptelor.
Cap. 129 PSALMUL 129
O cântare a treptelor.
Cap. 130 PSALMUL 130
O cântare a treptelor.
Cap. 131 PSALMUL 131
O cântare a treptelor.
Cap. 132 PSALMUL 132
O cântare a treptelor; a lui David.
Cap. 133 PSALMUL 133
O cântare a treptelor.
Cap. 134 PSALMUL 134 a
Aliluia.
Cap. 135 PSALMUL 135
Aliluia.
Cap. 136 PSALMUL 136 a
Al lui David.
Cap. 137 PSALMUL 137
Al lui David.
Cap. 138 PSALMUL 138
Pentru sfârşit. Al lui David. Un psalm al lui Zaharia în diaspora. a
Cap. 139 PSALMUL 139
Pentru sfârşit. Un psalm al lui David.
Cap. 140 PSALMUL 140 a
Un psalm al lui David.
Cap. 141 PSALMUL 141
Învăţătură a lui David, când era el în peşteră, rugându-se. a
Cap. 142 PSALMUL 142
Un psalm al lui David; când fiul său a îl urmărea.
Cap. 143 PSALMUL 143
Al lui David; cu privire la Goliat. a
Cap. 144 PSALMUL 144
O cântare de laudă a lui David.
Cap. 145 PSALMUL 145
Aliluia. Al lui Agheu şi Zaharia a.
Cap. 146 PSALMUL 146
Aliluia. Al lui Agheu şi Zaharia.
Cap. 147 PSALMUL 147
Aliluia. Al lui Agheu şi Zaharia.
Cap. 148 PSALMUL 148
Aliluia. Al lui Agheu şi Zaharia.
Cap. 149 PSALMUL 149
Aliluia.
Cap. 150 PSALMUL 150
Aliluia.
Cap. 151 PSALM
Psalmul acesta a fost scris de David cu propria sa mână, deşi nu se numără printre cei o sută cincizeci. Alcătuit la vremea când el se afla în luptă cu Goliat  a.

Introducere la Psalmi

Psalmii în contextul poeziei antice. Dacă omul dintotdeauna şi-a simţit lăuntrul adiat de fiorul sacru, avem toate motivele să credem că nici adierile artei nu i-au fost străine. Cavernele Altamirei ne-au păstrat capodopere de pictură preistorică, cuneiformele Mesopotamiei ne-au transmis Epopeea lui Ghilgameş, hieroglifele Egiptului s-au rostit în Cartea Morţilor, harpa davidică ne-a dăruit Psalmii. Şi dacă arta I-a fost adusă Dumnezeirii ca o jertfă bineplăcută, din tot ceea ce omul credea că are mai bun, atunci poezia psalmilor nu este altceva decât teologia în starea ei de graţie muzicală.

Fără nici o îndoială, în contextul lumii vechi Evreii au fost poporul cu cea mai bogată înzestrare poetică. Nu mai puţin de o treime din Vechiul Testament este alcătuită din texte poetice. în capitolul 4 din Cartea Facerii (versetele 23-24) se află scurtul dar străvechiul poem al lui Lameh; capitolul 15 din Ieşire (versetele 1-19) cuprinde cântarea lui Moise, urmată de aceea a proorociţei Mariam; în Cartea Numerelor (10, 35-36) întâlnim Cântarea Chivotului; în aceeaşi Carte (21, 17-18) se află Cântarea Fântânii; a doua Cântare a lui Moise, una dintre cele mai frumoase pagini poetice ale Vechiului Testament, intrată de timpuriu în cultul creştin, ocupă cea mai mare parte (versetele 1-43) din capitolul 32 al Deuteronomului; nu putem trece cu vederea nici celebrele „Blesteme deuteronomice“ (versetele 16-68 ale capitolului 28), a căror expresivitate literară şi-a găsit rezonanţa în nu mai puţin faimoasele „Blesteme“ din opera lui Tudor Arghezi. Cartea lui Iov, Psalmii, Proverbele, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia, cărţile profeţilor Avdia, Miheia, Naum, Avacum şi Sofonie sunt în întregime poetice; tot poezie conţin părţi însemnate din cărţile profeţilor Isaia, Osia, Ioil şi Amos, iar cartea lui Ieremia e pe jumătate poetică; nu pot fi ignorate fragmentele lirice din Judecători, 1 şi 2 Regi, Ecclesiastul, Iezechiel, Daniel şi Zaharia.

Cât despre Noul Testament, deşi poezia nu abundă, vom reţine splendidele accente lirice din Evanghelia după Luca: Salutarea Elisabetei („Binecuvântată eşti tu între femei“ 1, 42-45), Imnul Sfintei Fecioare Maria („Măreşte, suflete al meu, pe Domnul“ 1, 46-55), Rugăciunea dreptului Simeon („Acum slobozeşte pe robul Tău“ 2, 29-32), la care vom adăuga observaţia că o seamă dintre învăţăturile enunţiative ale Mântuitorului sunt structurate pe paralelismul specific al poeziei ebraice.

Artă poetică. Această poezie e departe de a fi rodul unui amatorism mai mult sau mai puţin izbutit; ea vădeşte o anume ştiinţă a versificaţiei, deloc lipsită de rafinament. Istoricul Iosif Flaviu afirmă că Moise a învăţat de la Egipteni, printre altele, şi meşteşugul prozodiei, adică pe acela de a-i asigura versului metrică, ritm şi armonie; după el, Cântarea lui Moise din Deuteronom 32 a fost compusă în hexametri, opinie căreia i se alătură şi Origen. Despre David se spune că a alcătuit imnuri în trimetri şi pentametri, ceea ce presupune o adevărată măiestrie.

Zicem „presupune“ pentru că structurile prozodice ale poeziei ebraice erau foarte departe de ceea ce ştim sau practicăm noi astăzi în arta poetică. Rima era inexistentă, iar ritmul, extrem de flexibil, nu se întemeia pe distribuirea silabelor în picioare metrice, nici pe alternanţa dintre silabe vocalice lungi şi scurte, ci printr'un sistem tonal derutant, imposibil de sesizat prin semne grafice, care se transmitea pe cale oral-auditivă. în Deuteronom 32, 44 ni se spune că „Moise a scris această cântare în chiar ziua aceea şi i-a pus pe fiii lui Israel s'o înveţe“.

Singurul lucru pe care-l ştim mai limpede este că principiul fundamental al compoziţiei poetice ebraice era paralelismul stihurilor, adică, în fapt, paralelism al gândirii în două sau trei versuri succesive; ideea din primul vers este reluată de al doilea care, după caz, o repetă, o neagă sau o îmbogăţeşte. Astfel structurată, poezia Vechiului Testament reprezintă un unicat cultural, iar Origen notează că aceasta nu avea nimic în comun cu structurile poeziei greceşti. Iată de ce nici traducerea greacă (Septuaginta), nici cea latină (Vulgata) nu ne oferă nimic în această privinţă, autorii lor fiind de la început conştienţi că asemenea corespondenţe prozodice sunt practic imposibile. Cât despre masoreţii de mai târziu (secolele VIII-X d. H.), ei au fost în stare să completeze alfabetul ebraic prin inventarea şi inserţia semnelor vocalice, dar au rămas neputincioşi faţă de orice tentativă asupra modului în care poezia ebraică se cere recitată sau cântată. Cu atât mai puţin o asemenea treabă poate fi făcută în limbile moderne.

Cununa poeziei vechitestamentare este Cartea Psalmilor sau, aşa cum s'a impus prin terminologia greacă, Psaltirea. Numele vine de la instrumentul muzical psaltérion, un fel de harpă a zilelor noastre, cu care era acompaniată recitarea sau cântarea imnurilor religioase.

Din textele psalmilor pot fi extrase cele mai grăitoare exemple de artă poetică ebraică, îndeosebi asupra a ceea ce am amintit că se numeşte paralelism. Acesta cunoaşte trei forme principale:

a) Paralelismul sinonimic, în care cel de al doilea stih repetă ideea primului şi o rosteşte oarecum altfel:

De ce oare s'au întărâtat neamurile
şi de ce'n deşert au cugetat popoarele?
(Ps 2, 1)

sau:

Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu
şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.
(Ps 18, 1)

b) Paralelismul antitetic pune cele două stihuri în opoziţie sau în contrast de gândire:

Că Domnul cunoaşte calea drepţilor,
iar calea necredincioşilor va pieri.
(Ps 1, 6)

sau:

Cei de-acolo în care de luptă, cei de dincolo în cai,
dar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom încrede.
Ei s'au împiedicat şi au căzut,
dar noi ne-am ridicat şi drepţi am stat.
(Ps 19, 8)

c) Paralelismul sintetic sau formal, în care cel de al doilea stih preia ideea primului şi o transmite celor următoare, amplificând-o; în acest fel, primele două paralelisme (sinonimic şi antitetic) se întrepătrund:

Zis-a cel nebun întru inima sa:
Nu este Dumnezeu!
Stricaţi au devenit
şi urâţi s'au făcut în căile lor,
nu-i nimeni care să facă binele,
nu, nici măcar unul nu este.
Din cer S'a aplecat Domnul
spre fiii oamenilor
să vadă dacă este cineva care înţelege
sau care-L urmează pe Dumnezeu.
(Ps 13, 1-2)

Din această foarte sumară prezentare rezultă că absenţa rimei silabice în favoarea unei rime a gândirii, precum şi lipsa ritmului prozodic în favoarea ritmului interior conferă poeziei psalmilor o notă de surprinzătoare modernitate.

Totodată e bine de reţinut şi observaţia că titlurile sau subtitlurile unor versiuni literare, dintre care unele foarte valoroase, precum: Psaltirea în versuri sau Psaltirea versificată sunt improprii, pentru că psalmii au fost compuşi dintru început în versuri; ediţia de faţă nu face altceva decât să restaureze arhitectura lor poetică originală, aşa cum se află în textul Septuagintei.

Numărul psalmilor. Cartea Psalmilor cuprinde 150 de poeme. Numărul a fost stabilit înainte de apariţia Septuagintei: aceasta are, într'adevăr, şi un al 151-lea psalm, care însă poartă menţiunea „în afara numărului“. Acelaşi număr de psalmi îl cuprinde Vulgata; Fericitul Ieronim i-a tradus mai întâi după Septuaginta (folosind, probabil, şi Hexapla lui Origen), dar totalul e identic şi în traducerea făcută ulterior după textul ebraic.

Cu toate acestea, numerotarea lor cunoaşte o seamă de diferenţe, iar acest lucru e bine să fie ştiut de cititorii care folosesc Biblia în varianta ei ebraică sau în cea greacă. Astfel, Textul Masoretic (adică cel ebraic din secolul X) desparte Psalmul 9 în două părţi, el devenind 9 şi 10. Decalajul se menţine până la Psalmul 113, pe care T.M. îl sparge în Psalmii 114 şi 115. Asemenea decalaje se continuă, dar toate la un loc pot fi urmărite mai bine în următorul tablou sinoptic:


LXXT. M.
1 â€" 81 â€" 8
9 â€" 1139 â€" 114 â€" 115
114116, 1 â€" 9
115116, 10 â€" 19
116 â€" 145117 â€" 146
146147, 1 â€" 11
147147, 12 â€" 20
148 â€" 150148 â€" 150

Aceste diferenţe au făcut ca unele traduceri după Textul Masoretic (BJ, TOB) să introducă o numerotare dublă (începând, bineînţeles, cu Psalmul 9), cifra din LXX fiind trecută în paranteză. Cu toate acestea, ediţia românească din 1936, în concordanţă cu toată tradiţia noastră biblică de până atunci, păstrează numerotarea Septuagintei; în schimb, ediţia din 1938 (Radu â€" Galaction) se menţine cu fidelitate pe structurile Textului Masoretic. S'au făcut aici aceste precizări pentru o mai bună orientare în sistemul referenţial, adică în trimiterile la locurile paralele.

Autor, autori. Titlul general al Cărţii Psalmilor este Psaltirea profetului şi regelui David, ceea ce ar însemna că întreaga operă are un singur autor; aşa credea vechea şcoală rabinică şi de aceeaşi părere erau chiar câţiva dintre Părinţii şi scriitorii bisericeşti ai primelor patru secole.

Cu toate acestea, atât titlurile originale ale psalmilor cât şi critica textuală obiectivă au ajuns la concluzia că nu toţi psalmii sunt ai lui David, dar nici nu pot fi stabilite certitudini asupra paternităţii unuia sau altuia dintre cei puşi la îndoială. Câţiva îi sunt atribuiţi lui Asaf sau urmaşilor lui, dar Cassiodor, unul dintre cei mai harnici comentatori, crede că e vorba numai de un procedeu literar al lui David. Psalmul 89 este pus pe seama lui Moise (poate că prin acelaşi procedeu), dar psalmii anonimi (însemnaţi cu „Aliluia“ sau „cântările treptelor“) nu pot fi decât ai autorului principal. E posibil însă ca psalmii 145-148, atribuiţi lui Agheu şi Zaharia, să dateze din epoca postexilică, precum şi Psalmul 136, intrat în cult ca polieleu la utrenie.

Controversele de acest fel sunt neesenţiale. Important este faptul că psalmii, în întregul lor, sunt străbătuţi de o tonalitate poetică una şi aceeaşi de la un capăt la altul: duhul davidic.

Felurile psalmilor. Cercetătorii şi editorii Bibliei au încercat, în mai toate timpurile, clasificări ale psalmilor după conţinutul lor. Există câteva variante care îngăduie o sinteză menită să-l ajute pe creştin să-şi grupeze psalmii în funcţie de trebuinţele lui sufleteşti. Astfel:

Imnuri. Acestea sunt, în general, cântări de slavă şi preamărire a lui Dumnezeu ca împărat universal sau ca împărat al Sionului: 8, 18, 28, 32, 45, 46, 47, 75, 83, 86, 92, 95, 96, 97, 98, 99, 102, 103, 104, 105, 112, 113, 116, 121, 134, 135, 144-150.

Rugăciuni: cereri la vreme de necaz, de suferinţă, plângeri adresate lui Dumnezeu. La rândul lor, ele se pot împărţi în:

a) rugăciuni colective: 11, 43, 59, 73, 78, 79, 82, 84, 105, 122, 128 şi 136;

b) rugăciuni individuale: 3, 5, 6, 7, 12, 16, 21, 24, 25, 27, 30, 34, 37, 41, 42, 50, 54, 55, 56, 58, 62, 63, 68, 69, 70, 76, 85, 101, 119, 129, 139, 140, 141 şi 142.

Psalmii de mulţumire: 17, 20, 29, 32, 33, 39, 64, 65, 66, 67, 91, 114, 115, 117, 123, 128, 137 şi 143.

Psalmii regali sunt aceia care se referă la persoana regelui sau la ceremoniile legate de curtea regală. Ei pot avea înţeles propriu sau profetic, după caz: 2, 17, 19, 20, 27, 44, 60, 62, 71, 100, 109, 131 şi 143.

Psalmii mesianici, adică cei care, în întregime sau parţial, se referă la Domnul Iisus Hristos prin dimensiunea lor profetică. Desigur, din punct de vedere creştin-teologic, aceştia sunt cei mai importanţi. Trebuie precizat însă că psalmii de acest fel numai în rare cazuri au fost concepuţi şi scrişi ca atare; o profeţie este insuflată de Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt suflă nu numai unde vrea, ci şi când vrea. Cele mai autorizate păreri atestă psalmii 15, 20, 21, 44, 71 şi 109 ca fiind direct mesianici, în timp ce psalmii 3, 4, 6, 8, 33, 67 şi 107, dar nu numai ei, sunt socotiţi ca fiind indirect mesianici (de altfel, versetele profetice sunt menţionate în notele ce însoţesc versiunea de faţă).

Catismele. Psalmii au intrat foarte de timpuriu în cult, atât în cel mozaic cât şi în cel creştin. Citirea sau cântarea de psalmi se practică în toate marile ramuri ale creştinismului, adică în Bisericile ortodoxă, catolică, protestantă şi anglicană. în Occident ei sunt versificaţi anume şi au melodii specifice. în cultul ortodox se regăsesc, integral sau numai versete, în toate Cele Şapte Laude ale zilei liturgice, în Sfintele Taine, în ierurgii şi în colecţii de rugăciuni. în unele mânăstiri, mai mari sau mai mici, Psaltirea este citită fără întrerupere, prin rotaţie, ziua şi noaptea, în biserică sau în chilii, şi se constituie în ceea ce se cheamă „rugăciunea neadormită“.

Tradiţia liturgică a împărţit psalmii, în ordinea curgerii lor, în 20 de grupe numite „catisme“ (de la grecescul káthisma = „acţiunea de a aşeza“, substantiv derivat din verbul kathĂzo = „a se aşeza“; aceasta pentru că, în timpul citirii lor, călugării sau călugăriţele din mânăstiri îi pot asculta şezând în străni). Cele douăzeci de catisme se află în cartea de cult numită Psaltire; la sfârşitul fiecărei catisme se află şi o mică rânduială cu o rugăciune pentru creştinii care citesc Psaltirea acasă.

Universul sufletesc al psalmilor. Se pare că, încă din fragedă tinereţe, păstorul David se îndeletnicea cu făurirea unor instrumente muzicale. Aşa sună, cel puţin, mărturia sa din Psalmul extra-numerar (al 151-lea în ordinea Septuagintei):

Mâinile mele au făcut o harpă
şi degetele mele au alcătuit o psaltire.

Faptul n'ar fi de mirare dacă ne gândim că cele mai multe din fluierele şi cavalele ciobanilor noştri sunt făcute de ei înşişi.

Sigur este însă că tânărul devenise faimos prin talentul său de a cânta la harpă. Această faimă l-a adus în casa regelui, pentru ca prin cântec să-i alunge acestuia stările neguroase pricinuite de bântuiala unui duh rău (1 Reg 16, 14-23). Aceasta înseamnă că arta muzicală avea, cel puţin în această împrejurare, o funcţie exorcizantă. Pe de altă parte, nu poate fi exclusă presupunerea că talentul lui David nu se limita doar la strunele harpei. Dacă este adevărat că, şi în cazul său, poeta nascitur, atunci trebuie să-i vedem muzica împletită cu rostirea poetică, aşa cum o va face de-a lungul unei vieţi prin opera ce-şi va împrumuta numele tocmai de la instrumentul muzical care o acompania. De asemenea, e de crezut că nu a renunţat niciodată la lucrarea exorcizantă a artei sale; cei patruzeci de ani de domnie i-au fost bântuiţi de duhurile rele ale numeroşilor săi duşmani, din afară şi din lăuntru, de care îşi apăra sufletul printr'o armă mai puternică decât sabia şi care era numai a lui: poezia.

David a purtat numeroase războaie, dar nu inamicii de pe câmpurile de luptă se regăsesc cel mai adesea în poezia sa. Aceştia se ivesc doar din când în când, iar regele se bate cu ei sub asistenţa lui Dumnezeu:

Nu în arcul meu îmi voi pune nădejdea
şi nu sabia mea mă va mântui;
ci Tu m'ai izbăvit de cei ce mă supără.
(43, 6-7)

Victoria finală e a lui Dumnezeu, chiar şi atunci când, formal, regele şi-o pune pe seama lui:

Pe vrăjmaşii mei îi voi alerga şi-i voi prinde
şi nu mă voi întoarce până ce se vor slei;
îi voi zdrobi şi nu vor mai putea să se ridice,
cădea-vor sub picioarele mele; (...)
îi voi mărunţi cum e praful în faţa vântului,
cum e tina uliţelor îi voi face clisă.
(17, 37-38, 42)

Adevăratul său inamic este, generic vorbind, omul păcătos, adică omul rău, viclean, mincinos, trufaş, făţarnic, invidios, lacom, asupritor, lipsit de milă şi de omenie, omul care nu poate trăi fără bucuria de a-i întinde altuia o cursă:

Păzeşte-mă, Doamne, de mâna păcătosului,
scapă-mă de oamenii nedrepţi,
de cei ce uneltesc să-mi împiedice paşii...
(139, 4)

sau:

Să nu vină peste mine piciorul trufiei
şi mâna păcătoşilor să nu mă caute!
(35, 11)

Dacă pe adversarii războinici şi-i doreşte înfrânţi şi morţi pe câmpul de bătaie, duşmanilor sociali le doreşte de la Dumnezeu o pedeapsă direct proporţională cu gradul lor de imoralitate:

Acelora dă-le după faptele lor
şi după răutatea purtărilor lor.
(27, 4)

Suprema suferinţă a celui înfrânt este umilirea lui de către cel ce l-a biruit. Acesta este un sentiment (poate că doar o temă literară) cu mare frecvenţă în poezia lui David. Faţă'n faţă cu adversarii, sau urmărit de vrăjmaşii săi, singura lui teamă este aceea ca nu cumva ei, în final, să jubileze asupră-i; el îl roagă pe Dumnezeu să lucreze prin răsturnare:

în ruşine să se îmbrace şi în ocară
cei ce se laudă împotriva mea!
(34, 26)

Ceea ce la adversar este, în mod sigur, orgoliu, la David nu poate fi decât demnitate, iar Domnul este chemat să i-o apere printr'o solidaritate divino-umană:

Doamne, să nu fiu ruşinat că Te-am chemat pe Tine!
(30, 17)

Acelaşi sentiment se rosteşte şi în actul de recunoştinţă:

înălţa-Te-voi, Doamne, că Tu m'ai ridicat
şi n'ai făcut din mine veselia vrăjmaşilor mei.
(29, 1)

Cauză primă şi ultimă a biruinţei celui bun asupra celui rău, Dumnezeu însuşi îşi rezervă jubilaţia finală:

Domnul Îşi va râde de el,
deoarece El de mai'nainte vede că ziua Lui va veni.
(36, 13)

Viziunea nu e nouă; în cea de a doua carte a lui Moise, Iahvé le spune fiilor lui Israel care urmează să fie eliberaţi din robia lui Faraon: „ca să povestiţi voi în auzul fiilor voştri şi al fiilor fiilor voştri despre cum i-am jucat Eu pe Egipteni...“ (Iş 10, 1). Aşadar, fiece nouă biruinţă este nu numai încununarea unei lupte, ci şi un avertisment pentru cei ce ar mai cuteza să-i imite pe cei înfrânţi:

Ei vor blestema, Tu vei binecuvânta,
să se ruşineze cei ce se ridică împotrivă-mi.
(108, 28)

În toate aceste confruntări, psalmistul îl are â€" sau nu-L are â€" alături pe Domnul. Dumnezeul lui David nu este numai Făcătorul universului şi al frumuseţilor lui, El este nu numai Creatorul primilor oameni (din care vor curge, în serii nesfârşite, seminţiile pământului), dar şi Ziditorul fiecărui om în parte. Procesul acesta din urmă este şi rămâne un mister, nu însă şi pentru Creatorul însuşi:

Oasele mi le-ai făcut întru ascuns,
ele Ţie nu-Ţi sunt ascunse.
(138, 15)

Chiar înainte de a se naşte, în timp ce se dezvoltă în pântecele maicii sale, omul e perceput de către Creator ca fiinţă desăvârşită, aşa cum artistul, în timp ce-şi creionează opera, o vede completă, în stadiul ei final. Iată, pe marginea acestei viziuni, un vers de mare frumuseţe:

Eram în devenire, Tu m'ai văzut întreg.
(138, 16)

Cu toate acestea, distanţa dintre Creator şi creatură este enormă, ca şi aceea dintre imensitatea cosmosului şi această furnică inteligentă ce populează pământul. Decalajul nu e înregistrat fără un sentiment de nelinişte şi tristeţe:

Doamne, ce este omul că i Te-ai făcut cunoscut?
sau fiul omului, că-l iei în seamă?
(143, 3)

Interogaţia însă poate avea şi accentele ironice ale lui Iov, prefigurându-le, de vreme ce, iată, Dumnezeu nu numai că-l ia pe om în seamă, dar îl copleşeşte, uneori până la strivire, cu prezenţa Sa perpetuă şi incomodă:

Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor Tale;
toate talazele şi valurile Tale au trecut peste mine.
(41, 7)

Valurile însă îşi au mişcările în dublu sens: înaintează şi se retrag. Dacă înaintarea copleşeşte, retragerea poate pricinui un sentiment de părăsire, ceea ce înseamnă că omul nu rămâne nicodată indiferent faţă de relaţia sa cu Dumnezeu, fie în prezenţa Acestuia, fie în absenţa Sa. După ce psalmistul Îi aminteşte Domnului de toate făgăduinţele făcute lui David, robul Său, îşi îngăduie un reproş cu o mare încărcătură de amărăciune:

Dar Tu Te-ai lepădat de unsul Tău
şi l-ai înjosit şi Te-ai aruncat asupră-i.
(88, 38)

Imaginea valului care vine, se duce şi iarăşi vine e cât se poate de evidentă; sufletul stă pe coama valului şi se lasă purtat nu numai înainte şi înapoi, ci şi în sus şi în jos:

că după ce m'ai ridicat, m'ai prăbuşit.
(101, 10)

Până la urmă, nici măcar jocul de-a valul, care poate avea în el o anume frumuseţe tragică, nici el nu se mai petrece. Poetul se pomeneşte înconjurat de pustiu şi tăcere, aşa cum, peste veacuri, va exclama Arghezi, tot într'un Psalm:

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Dacă acesta preferă metafora copacului uitat în pustie, David evocă o singurătate care, totuşi, e înzestrată cu suflare, ceea ce-i conferă o mai puternică tensiune poetică:

Devenit-am asemenea pelicanului pustiei,
ajuns-am ca o bufniţă pe o casă dărăpănată;
în priveghiul meu sunt ca o vrăbiuţă

singuratică pe acoperiş.
(101, 6-7)

Singurătatea se resimte nu numai în spaţiu, ci şi în timp. Sub apăsarea lui Dumnezeu (a rânduielii Lui, prin mânia izgonirii lui Adam din rai), fiecare fiu al omului se îndepărtează de obârşii:

Că zilele noastre toate s'au istovit,
întru mânia Ta ne-am istovit,
anii noştri ca un păianjen şi-au depănat povestea.
(89, 9)

în cele mai multe poeme nu e vorba, pur şi simplu, de un abandon, ci de hărţuire, ceea ce îl face pe poet să strige din adâncul unei deznădejdi ce nu mai poate fi reţinută:

Unde sunt, Doamne, milele Tale de odinioară
pe care'ntru adevărul Tău i le-ai jurat lui David?
(88, 49)

Drama însă nu e doar a insului singuratic. David e rege, în el se răsfrânge conştiinţa poporului ales, cu care Dumnezeu a făcut un legământ, pe care l-a scos din numeroase robii, dar pe care l-a şi pedepsit cu o asprime rar întâlnită în istoria omenirii. Mai mult, în sufletul psalmistului se înfiripează sentimentul devastator că Dumnezeu-Tatăl Şi-a trădat copiii:

Tu Ţi-ai vândut poporul pe preţ de nimic
şi nici un câştig n'a ieşit din vinderea noastră.
(43, 12)

În faţa unui asemenea text nu poate fi evitată întrebarea: Cui anume Şi-a vândut Domnul poporul? E posibil să descifrăm şi aici unul dintre nucleele Cărţii lui Iov, şi anume concesia pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Satan, dându-i acestuia puteri asupra omului. Dar, spre deosebire de Iov, care-şi striga nevinovăţia şi-L învinuia pe Dumnezeu de nedreptate, psalmistul nu ezită să caute în el însuşi cauzele nefericirilor, nu înainte însă de a-şi aşterne fiinţa, ca pe o tipsie, înaintea Domnului:

Viaţa mea Ţi-am povestit-o Ţie,
lacrimile mele pune-Ţi-le înainte.
(55, 8)

Scrutându-şi conştiinţa şi cumpănind mai bine lucrurile, omul îşi dă seama că, oricât de mare i-ar fi năpasta ce-i vine de sus sau din depărtare, adică din mânia lui Dumnezeu, vina trebuie căutată tot în biata creatură:

Păcatul mi l-am cunoscut,
fărădelegea nu mi-am acoperit-o.
(31, 5)

Dacă ar încerca să-şi ascundă păcatul şi să pară altceva decât ceea ce este, atunci psalmistul nu s'ar deosebi de vrăjmaşii săi, de care se teme tocmai din pricina vicleniei lor. Păcatul nu este altceva decât rodul unei stări demenţiale, adică al unei ieşiri din ordinea normală, iar el se cere recunoscut ca atare, cu atât mai mult cu cât de Dumnezeu nu se poate feri:

Dumnezeule, Tu mi-ai cunoscut nebunia,
şi greşalele mele nu s'au ascuns de Tine.
(68, 5)

Acum sufletul s'a cuibărit în lumina smereniei; de acum nici o cale spre mântuire nu-i mai poate fi închisă, căci Însuşi Dumnezeu Îşi mărturiseşte solidaritatea cu suferinţa omului şi, mai mult, participarea:

împreună cu el sunt Eu în necaz
şi-l voi scăpa şi-l voi preamări.
(90, 15)

La rândul său, omul îşi va da seama că între el şi Dumnezeu există un parteneriat (pe care teologia creştină îl va numi synergie); cei doi se caută şi se întâmpină reciproc, propunându-şi ca de acum înainte să lucreze împreună:

Ţie Ţi-a zis inima mea: Faţa mea ai căutat-o,
faţa Ta, Doamne, o voi căuta.
(26, 8)

Neliniştile, neînţelegerile, mustrările, pedepsele, toate au rămas undeva în urmă şi nu mai au nici un preţ în ele însele, de vreme ce s'au strămutat, prin transfigurare, în bucuriile de acum, ale tuturor:

Să ne veselim pentru zilele în care ne-am smerit,
pentru anii în care am văzut rele.
(89, 5)

Poetul îşi ia răgazul de a se cerceta pe sine cu mai multă luare-aminte; el îşi descoperă â€" mai bine zis, îşi conştientizează â€" propriul univers interior:

întru voia Ta, Doamne, dat-ai frumuseţii mele putere.
(29, 7)

Desigur, nu e vorba de frumuseţea fizică, şi nici cel puţin de cea morală; e vorba de frumuseţea poeziei, o artă care însă nu e gratuită, făcută doar de dragul ei, ci una care, în interiorul voii lui Dumnezeu, capătă o dublă putere lucrătoare: pe de o parte, ea se constituie în laudă pentru Creator, pe de alta, devine o mărturisire a Acestuia în faţa tuturor oamenilor. Mai mult, poetul îşi descoperă, prin arta sa, o dublă dimensiune morală, aparent contradictorie, dar care, până la urmă, îşi vădeşte caracterul antinomic: psalmistul e smerit în viaţa lui comună, de toate zilele, dar mândru (în sensul bun al cuvântului) prin conştiinţa sa de artist:

Plânsul mi l-ai întors întru bucurie...,
pentru ca slava mea să-Ţi cânte fără să-mi pară rău.
(29, 11-12)

Biografia regelui David nu excelează nici prin victorii militare strălucite, nici prin ctitorirea unor edificii importante, nici prin reforme legislative; el rămâne mare prin marea sa poezie, şi nu o dată va pomeni el de „slava mea“ ca de adevărata cunună a vieţii sale. E adevărat însă că mândria lui nu devine trufie, iar aceasta se datorează convingerii că harul poetic i-a fost hărăzit de Dumnezeu:

Domnul e tăria mea şi cântecul meu
(117, 14),
un sentiment care-l va face chiar şi pe orgoliosul Arghezi să exclame într'unul din Psalmii săi:
Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!

Dacă Dumnezeu este creator al lumii şi, totodată, proniator, în procesul inspiraţiei poetice El este şi cauza primară, şi mobil al tuturor începuturilor:

Doamne, buzele mele vei deschide
şi gura mea va vesti lauda Ta.
(50, 15)

De aceea:

întru Domnul voi lăuda graiul,
întru Dumnezeu voi lăuda cuvântul
(55, 10)
prin aceasta înţelegându-se prezenţa inspiraţiei divine nu numai la nivelul cuvântului „ce rosteşte adevărul“ (Eminescu), ci şi la acela al limbajului poetic:
Milele Tale, Doamne, în veac le voi cânta,
cu gura mea din neam în neam voi vesti adevărul Tău.
(88, 1-2)

Rostirea poetică devine astfel murmur de izvor şi râu în fremătare şi vuiet de ocean şi foşnet inefabil în aburul ploii şi cântec universal purces din inima omului; psalmistul respiră poezia aşa cum iezerul respiră lumina, cu toate încrengăturile jocului secund şi în necontenita curgere a timpului:

Cânta-voi Domnului de-a lungul vieţii mele,
cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi.
(103, 33)
şi adaugă:
Dulci să-I fie Lui cuvintele mele!
(103, 34)

Din această perspectivă psalmistul ne oferă o deschidere de-a dreptul uluitoare:

Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, cu toată inima mea...,
în faţa îngerilor îţi voi cânta.
(137, 1)

Or, se ştie că principala (dacă nu unica) slujire a îngerilor este aceea de a-L lăuda pe Dumnezeu în toată vremea şi în tot ceasul, prin imnuri de slavă. Poetul are bunăcuviinţa de a nu se aşeza pe sine în tagma acestora, dar nici departe de ei; el îl laudă pe Domnul asemenea celor fără de trup, avându-i pe ei martori şi auditori, ca într-un extatic recital de autor, încununat cu aplauze de aripi cereşti. Ce poate fi mai emoţionant în poezia universală?

Iată însă că poetul e nu numai un izvorâtor de mesaje, ci şi primitor; el e nu numai voce care grăieşte, ci şi ureche care ascultă; iar ceea ce ascultă el nu vine din afară, ci din lăuntrul său, ca şi suflul care îl inspiră:

Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu.
(84, 8)

Într-un singur vers ni se dezvăluie dimensiunea profetică a poeziei psalmilor. Ca profet, David e un clasic al universului biblic. Acest profil al operei sale nu se constituie însă în opuri compacte, ca la Isaia sau la Agheu bunăoară, ci, de cele mai multe ori, în neaşteptate străfulgerări care ţâşnesc din mijlocul unor texte aparent obişnuite, aşa cum sunt diseminate, de pildă, în cărţile lui Moise. Ele vor fi identificate de către evanghelişti şi Pavel ca referindu-se la Iisus Hristos, şi astfel vor alcătui unul dintre cele mai preţioase buchete ale profeţiilor mesianice. Chiar şi versul citat mai sus e, oarecum, singular. Autorul nu pare preocupat de conştientizarea vocaţiei sale profetice; el se preocupă, în continuare, de ceea ce socoteşte a fi misiunea lui cea mai importantă: să-L laude, necontenit, pe Domnul:

Dumnezeule, cântare nouă îţi voi cânta,
în psaltire cu zece strune îţi voi cânta.
(143, 9)

În actul poetic e angajată întreaga lui fiinţă, cu întreaga ei capacitate de a exulta:

Bucura-se-vor buzele mele când îţi voi cânta,
şi sufletul meu, pe care l-ai mântuit.
(70, 23)

Există în făptura poetului un preaplin ce se cere revărsat în stihuri de preamărire:

laudei Tale întregi voi pune adaos
(70, 14),
ceea ce înseamnă că, în măsura în care poezia devine rugăciune, ea rupe tiparele rituale, ceasurile şi vremile rânduite, şi se cheltuieşte într'o perpetuă ardere-de-tot, ca o jertfă suavă şi totodată puternică:
Gata este inima mea, Dumnezeule,
gata-mi este inima;
întru slava mea cânta-voi şi-Ţi voi aduce laudă.
Deşteaptă-te, tu, slava mea,
treziţi-vă, voi, psaltire şi alăută!;
în zori mă voi trezi.
(107, 1-2)

Aşadar, mâhnire, supărare, nostalgie, dor, durere, suferinţă, îndoială, deznădejde, interogaţie, imputare, revoltă, umilinţă, lacrimă, căinţă, rugăciune, implorare, strigăt, speranţă, întâmpinare, regăsire, bucurie, jubilaţie, extaz..., iată tot atâtea trepte din universul emoţional al psalmilor, ceea ce, pe lângă frumuseţea lor poetică, explică de ce au pătruns ei atât de adânc în sufletul omului.