• T. M. : „... supraveghetori care să-i facă să muncească“. Evident, e vorba de o muncă silnică, făcută nu cu evrei, ci cu străinii ce se aflau în Israel (despre care nu ni se spune că ar fi fost plătiţi).


  • Numai de aici, din acest verset, aflăm că Sionul era unul şi acelaşi loc cu Moria, muntele pe care, cu nouă secole în urmă, se petrecuse jertfa lui Avraam (Fc 22, 2).


  • Adică ceea ce se chema „sfânta“ (echivalentul naosului dintr'o biserică creştină).


  • Parvaim: regiune situată, probabil, în Arabia, regiune faimoasă în vechime pentru calitatea aurului; neidentificată geografic.


  • Despre numele celor doi stâlpi şi semnificaţia lor vezi nota de la 3 Rg 7, 21.


  • Următoarele două versete reproduc, cu unele nuanţări, versetele 8-10 din Psalmul 131.


  • Chiar şi în plină slavă solomonică, David îşi menţine prestigiul de întemeietor şi continuator al muzicii sacre şi al instrumentelor ei.


  • Vezi nota de la 3 Rg 9, 14.


  • T. M. : „cetăţile-hambar“ (în care se depozitau proviziile alimentare).


  • Birul nu era plătit în bani, ci în zile de muncă obligatorie.


  • Cronicarul face o legătură mai directă între păcat şi pedeapsă, în relaţia cauză-efect.


  • „Troglodiţii“ erau Etiopienii primitivi, care locuiau în vizuini.


  • Se pare că, la adăpostul ritualului de curte, Şişac l-a pus pe Roboam sub supraveghere discretă. T. M. e diferit.


  • „Legământ de sare“: un contract ce nu poate fi alterat sau călcat; perpetuu; veşnic (vezi nota de la Nm 18, 19).


  • Ebr. : „... sunt scrise în Midraşul profetului Ido“. În V. T., cuvântul midraş înseamnă, în special, „cercetare“, iar în literatura rabinică de mai târziu a căpătat sensul de „interpretare“ (cu aplicare specială la interpretarea Torei sau Legii). Aşadar, aici e vorba de folosirea unei surse din afara Scripturii).


  • „Alimazoni“: nume enigmatic, rezultat, probabil, din lecţiunea eronată a termenului ebraic. Va mai fi întâlnit la 22, 1. T. M. : „... au luat ca pradă vite mărunte“.


  • Numele acestui profet nu e pomenit în vreo altă parte a Vechiului Testament (de altfel, textul din versetele 1-15 îi este propriu cronicarului).


  • Literal: „au intrat într'un legământ“; sau: „au trecut printr'un legământ“. Momentul ţine de psihologia maselor, care se va dovedi, ca de obicei, fragilă.


  • „Odihnă“ (în limbaj biblic): pace.


  • Prin aceasta, Maaca şi-a pierdut şi demnitatea de regină-mamă.


  • Aşadar, Asa a fost pedepsit pentru întreitul său păcat: 1) s'a atins de vistieria templului; 2) a dat prioritate unei alianţe omeneşti, ignorând-o pe cea divină; 3) bolnav, a apelat la doctor fără să apeleze mai întâi (sau în acelaşi timp) la Dumnezeu.


  • Darurile aduse noului rege erau şi un semn al supuşeniei.


  • Instruirea poporului asupra propriei sale religii e una din cele mai frumoase iniţiative ale unui rege.


  • După cum se va vedea, aceştia erau profeţi mincinoşi, gata oricând să spună ceea ce e pe placul stăpânului.


  • Regele a intuit jocul lui Miheia, acela de a vorbi mai întâi în isonul falşilor profeţi (ceea ce, la el, era un fapt cu totul neobişnuit).


  • Iosafat e mustrat pentru alianţa sa cu nelegiuitul Ahab (şi, în subsidiar, poate şi pentru naivitatea de a fi acceptat cu atâta uşurinţă un travesti care putea să-l coste viaţa).


  • Reforma judiciară a lui Iosafat se întemeiază pe trei principii: 1) frică de Dumnezeu; 2) obiectivitate; 3) incoruptibilitate.


  • Aceştia, cei din Ierusalim, judecau în primă instanţă procesele locale şi în a doua instanţă pe cele trimise din cetăţi.


  • Textual: „Mineeni“, un nume care nu spune nimic, rezultat din lecţiunea eronată a Textului Ebraic. Edomiţii, urmaşii lui Esau, erau duşmanii ancestrali ai Evreilor; locuiau în ţinuturile pustii ale muntelui Seir (vezi v. 10).


  • E vorba de o derută psihică, urmată, imediat, de cea militară.


  • Despre acest Iehu nu ştim nimic.


  • Relatare proprie cronicarului; din nici o parte a Bibliei nu avem un indiciu asupra acestei scrisori.


  • Masacrul era menit să-i asigure reginei o domnie fără nici un rival.


  • „Ioşeba... soţia preotului Iehoiada“: mărturie preţioasă, care nu se află în 4 Rg 11, 2 şi care explică de ce şi cum a putut fi copilul ascuns vreme de atâţia ani fără ca Atalia să aibă vreo bănuială. (În istoria Românilor, pruncul Constantin Brâncoveanu, viitorul domn şi martir, a fost salvat dintr'un masacru asemănător).


  • Acest episod tragic va fi citat de Iisus în asprul Său rechizitoriu asupra fariseilor şi cărturarilor (Mt 23, 35; Lc 11, 51), cu precizarea locului din curtea templului unde a avut loc uciderea profetului, dar şi cu menţiunea că Zaharia era fiul lui Berechia (fiul lui Ido, cf. Za 1, 1, 7).


  • Relatarea de mai jos (vv. 2-6), proprie cronicarului, e menită să demonstreze că Iosia a restaurat cultul iudaic în conformitate cu vechile legiuiri şi rânduieli.


  • Prin „fraţii voştri, fiii poporului“ se înţeleg laicii (cei ce nu făceau parte din casta preoţească).


  • Nu ştim nimic despre o asemenea colecţie de Plângeri. Se consideră însă că versurile lui Ieremia: „Nu-l plângeţi pe cel mort, nici vă tânguiţi pentru el“ (Ir 22, 10) au fost scrise la adresa lui Iosia (vezi şi nota).


  • Aici nu e vorba de primul an al domniei lui Cirus ca rege al Perşilor (559 î. H.), ci de primul an al stăpânirii lui asupra Babilonului (538 î. H.)


  • Ieremia prevestise durata exilului babilonic ca fiind, în cifră rotundă, 70 de ani (Ir 25, 11-12; 29, 10). Aşadar, momentul eliberării Iudeilor face parte din planul divin.


  • Din planul divin face parte şi apariţia lui Cirus cel Mare pe scena istoriei (559-529), biruinţa sa asupra Babilonului (imperiu pe care, de fapt, îl desfiinţează) şi, ca urmare, edictul din 538. Expresia: „a stârni duhul“ (cuiva) înseamnă a-i inspira cuiva un gând de năprasnă, neaşteptat, pe care nu el l-a zămislit.


  • „Cei rămaşi“: supravieţuitorii exilului; Iudeii rămaşi încă în viaţă.


  • „Oamenii acelui loc“: băştinaşii (sau oameni de alte neamuri) vecini cu Iudeii dintr-o anume localitate.


  • „...i-au ajutat“: literal: „le-au întărit mâinile“.


  • Pe lângă cele poruncite de rege, vecinii oferiseră, voluntar, şi alte bunuri.


  • „Vasele templului“: termen generic pentru toate obiectele de cult (acestea fuseseră luate de către Nabuzaradan, din ordinul lui Nabucodonosor, în 587).


  • Se presupune că acest Şeşbaţar (cu nume babilonian, adoptat şi de Iudei) ar fi fost fiul regelui Iehonia; el va fi avut o misiune temporară, despre care nu ştim mai mult.


  • „Zorobabel“ înseamnă „odrasla Babilonului“ sau „odrăslit în Babilon“; iudeu născut în captivitate. Lista care urmează cuprinde mai multe categorii de oameni, catalogaţi fie după neam, fie după loc, fie după poziţia sarcedotală. Ea se regăseşte, cu o seamă de diferenţe, în Neemia 7.


  • „Natinei“ = „daţi“ sau „încredinţaţi“ templului, în slujba leviţilor (vezi şi 8, 20). O parte erau iudei, dar cei mai mulţi erau pizonieri de război deveniţi, prin repartiţie, sclavi ai templului.


  • „Fiii robilor lui Solomon“: urmaşii băştinaşilor canaaneeni pe care Solomon îi silise să muncească la corvezile templului, făcând din ei robi perpetui (vezi 3 Rg 9, 20-21).


  • „Tirşata“, cuvânt persan care însemna „Excelenţa Sa“, apelativ pentru demnitatea de guvernator. În cazul de faţă: persoana cu autoritate asupra preoţilor.


  • Luna a şaptea: septembrie-octombrie (în chiar anul reîntoarcerii din captivitate, 538 î. H.).


  • Rezidirea jertfelnicului era de natură să alunge spaimele celor reveniţi într-un mediu ostil (Iudei renegaţi, Samarinenii, păgânii din preajmă). T. M.: „deşi se temeau...“ nu are sens.


  • = Sărbătoare instituită de Moise (Lv 23, 34).


  • Principalii adversari ai Iudeilor erau, acum, Samarinenii. Se ştie că în 722 (sau 721) î.H. regele Sargon II al Asiriei cucerise Samaria, deportase majoritatea locuitorilor şi o repopulase cu cinci triburi asiatice. Amestecul dintre aceste triburi păgâne şi Israeliţii rămaşi pe loc au dat naştere poporului hibrid al Samarinenilor, cu o religie sincretistă şi cu un templu propriu pe muntele Garizim. Evident, Samarinenii nu vedeau cu ochi buni rezidirea templului din Ierusalim. Cât despre „Iuda şi Veniamin“, acestea erau triburile majoritare care reveniseră din exil şi care sunt numite, tot aici, „fiii robiei“.


  • Asarhadon era fiul lui Senaherib, succesorul lui Sargon II. Nu ştim nimic despre deportarea menţionată aici. După aproape două secole, memoria putea face confuzii.


  • Versetele 6-23 alcătuiesc un episod pe care autorul îl introduce aici spre a demonstra că intrigile Samarinenilor, care aveau un obiectiv religios, foloseau şi argumentul politic. Faptele relatate aici se petrec nu sub Darius I (522-486), ci sub succesorii săi, Xerxes I (486-465) şi Artaxerxe I Mână-Lungă (465-423). Aşa că, textual, v. 24 este continuarea versetului 5.


  • Tabeel (nume ebraic) îi va fi scris lui Mitridat (demnitar persan) spre a-i mijloci accesul la rege. Se ştie că satrapii se lăsau uşor mituiţi. „Mai-marele peste dări“ (perceptorul-şef) avea menirea de a avertiza că, prin refortificarea Ierusalimului, Iudeii vor refuza să-şi mai plătească dările către regele persan. (Cât despre „Bişlam“ din T. M., acesta nu era un nume propriu, ci un cuvânt aramaic care însemna „paşnic“, „cu pace“, cu care începeau, de obicei, scrisorile).


  • Textual: „siriacă“. Aramaica (siriaca) devenise limba de mare circulaţie a imperiului persan (aşa cum va deveni greaca în imperiul lui Alexandru cel Mare).


  • Scrisoare din partea vechilor deportaţi asiatici, care-şi aminteau cu îngrijorare de „patria-mamă“! „Râul“ era Eufratul.


  • E vorba de profeţii care au dat numele celor două cărţi ale Vechiului Testament (vezi Introducerile).


  • Aceştia erau, desigur, reprezentanţii regelui în teritoriile transeufratiene.


  • „... cu pietre alese“: argument că nu era vorba de zidul cetăţii (aşa cum afirmau detractorii Iudeilor), ci de o construcţie din materiale fine.


  • Poate fi vorba de grinzile încadrate în zid pentru susţinerea acoperişului.


  • Dezastrul are o raţiune teologică şi e pus pe seama păcatelor poporului.


  • „Casa-vistierie“: arhivele regale. Desigur, documentele din vremea lui Nabucodonosor trebuiau căutate în Babilon.


  • „Atunci“: după ce raportul a ajuns la rege.


  • Deşi, după indicaţia demnitarilor transeufratieni, cercetarea se va fi făcut în Babilon, documentul a fost aflat în Ecbatana (textual: Ahmeta), fosta capitală a Mediei, devenită reşedinţă de vară a regilor persani.


  • În toate aceste relatări e de remarcat ambiguitatea voită a cronicarului asupra raportului dintre vechiul templu (care nu mai exista) şi noul templu (care de abia începe să existe), ca şi cum ar fi unul singur.


  • Vechile arhive din Persepolis atestă faptul că regii persani, într-adevăr, au finanţat revigorarea cultică a popoarelor supuse, inclusiv pe cea iudaică.


  • E vorba de pedeapsa prin tragere în ţeapă, rezervată doar marilor nelegiuiţi.


  • Precum Nabucodonosor în pedeapsă, regii persani sunt instrumentele lui Dumnezeu în alinare.


  • Luna Adar: februarie-martie.


  • Potrivit calculelor, în anul 515 î. H. ziua a paisprezecea a lunii Nisan a fost 21 aprilie, deci la scurtă vreme după terminarea construirii templului.


  • Aceştia din urmă erau prozeliţii.


  • Expresia „regele Asiriei“ pare anacronică în context, dar ea se explică prin aceea că regii Persiei erau succesorii regilor Babilonului, care, la rândul lor, fuseseră succesorii regilor Asiriei. Suveranul nenumit ar putea fi Artaxerxe (vezi capitolul următor).


  • E vorba de Artaxerxe I (465-423). Se apreciază că Ezdra s-a ridicat în anul 458 î. H.


  • Genealogie bogată, menită să ilustreze nobleţea sacerdotală a unui personaj atât de important.


  • Ezdra: nume aramaic, cu însemnarea: [Dumnezeu este] „Ajutor“.


  • Despre „natinei“ vezi nota de la 2, 43.


  • „... scriitorul cărţii“: posibilă referire la un exemplar al legii, copiat chiar de Ezdra, cu mâna lui (ceea ce îl va fi făcut s-o şi cunoască atât de bine).


  • katadoulóo = „a face pe cineva sclav“; de unde: „a aservi“; (porunca le este dată cârmuitorilor politici).


  • Localitatea Ahava nu a putut fi identificată cu siguranţă. „Râul“ era mai degrabă un canal al Eufratului, destinat irigaţiilor. Oricum, locul era punctul de întâlnire al celor ce, de aici, urmau să formeze convoiul organizat în drumul spre Ierusalim.


  • Leviţii vor fi refuzat să răspundă la apel, pe socotinţa că un exil confortabil, cu care se obişnuiseră, era de preferat unei întoarceri aventuroase.


  • T. M.: „...fiul lui Israel, ăanumeî Şerevia, împreună cu fiii săi şi cu fraţii săi, optsprezece“.


  • Literal: „popoarele ţărilor“, în sensul: popoarele băştinaşe ale Canaanului.


  • „Urâciuni“: închinarea la idoli şi practicile libertine. Aşadar, nedespărţirea era de natură religioasă şi morală.


  • „Sămânţa cea sfântă“: „Neam sfânt“ (Iş 19, 6), în „Ţara sfântă“ (Za 2,16).


  • Literal: „... va fi dat anatemei“; despre „anatema“ vezi nota de la Nm 21, 2.


  • Literal: „... şi-au dat mâinile“: expresie pentru făgăduinţă solemnă.


  • Neemia înseamnă „Dumnezeu alină“.


  • Luna Chislev: în calendarul babilonic, luna a noua; noiembrie â€" decembrie în calendarul iudaic.


  • Din 2, 1 ştim că evenimentele se petrec sub domnia lui Artaxerxe I (465-423 î. H.). Această cronologie, pusă sub semnul întrebării, este încă subiect de cercetări şi calcule.


  • Suza: capitala Elamului, reşedinţa de iarnă a regilor persani.


  • Cuvântul „frate“, în limbajul biblic, are un înţeles foarte elastic: un iudeu (de acelaşi neam), o rudă apropiată (văr) sau frate de sânge, propriu-zis.


  • Paharnicul era unul din cei mai înalţi demnitari ai curţii regale persane; rangul său se situa imediat după prinţul moştenitor şi înaintea spătarului: funcţia lui era nu numai de a gusta vinul din cupa regală, dar şi aceea de mareşal al apartamentelor regale.


  • = Martie – aprilie 445 î. H.


  • „Inimă rea“: stare de spirit confuză; dar aici poate fi şi insinuarea că în ea s'a cuibărit un gând rău, ascuns.


  • Aici nu e vorba de regină (soţia regelui), ci, după cât se pare, de prima sa concubină, care va fi avut un cuvânt bun în favoarea lui Neemia; oricum, conversaţia se petrece într'o atmosferă de intimitate.


  • Din 5, 14 ştim că absenţa lui Neemia a fost de doisprezece ani; e posibil însă ca el să fi propus un termen mai scurt, iar acesta să fi fost prelungit.


  • Numele „Sanbalat“ era asociat cu acela al Samarinenilor (vezi 3, 33). „Horonitul“ se referea, probabil, la legătura lui cu localitatea Bet-Horon din ţinutul lui Efraim. În timpul lui Ezdra, Samarinenii încercaseră să împiedice rezidirea templului.


  • „Tobie“ este echivalentul ebraic al lui Tabeel (vezi Ezr 4, 7); personajul era „robul amonit“ al regelui.


  • Oamenii îl însoţeau mergând pe jos, în timp ce Neemia, singur, mergea călare.


  • „...mă frângeam“: plângeam cu inima frântă.


  • Celor doi duşmani ai lui Israel li se adaugă un al treilea, Gheşem, demnitar al regelui persan, stăpânitor peste ţinuturile arabe („Arabul“ nu se referă la etnie, ci la teritoriu).


  • „... suntem curaţi“: avem cugetul curat; nu ni se poate imputa nimic; ne asumăm dreptul de a zidi.


  • Acest capitol oferă numeroase date asupra topografiei Ierusalimului din acea vreme. Lucrările de rezidire au fost distribuite, pe porţiuni, fie unor familii, fie locuitorilor dintr'un anume teritoriu, fie unor bresle de meseriaşi; ele încep cu Poarta Oilor (pe unde intrau animalele de jertfă) şi se termină la aceeaşi Poartă (v. 32). Eliaşib era fiul lui Iosua şi nepotul lui Ioţadac (Ezr 3, 2).


  • Pentru „natinei“ vezi nota de la Ezr 2, 43.


  • T. M.: Melchia, cel din breasla argintarilor.


  • Spaţiu lacunar în LXX, versetul 37 este preluat din T. M.


  • T. M. adaugă: „şi cei din Aşdod“.


  • Textual: „Puterea vrăjmaşilor...“; corectat după T. M.


  • E vorba de cei din alte localităţi care, de obicei, veneau la lucru dimineaţa şi plecau seara.


  • T. M. adaugă: „fiecare îşi avea lancea în mâna dreaptă“. Există însă şi o variantă, după Ieronim: „Nimeni nu se dezbrăca decât ca să se spele“. Septuaginta păstrează radicalizarea măsurilor de pază.


  • Firul povestirii e întrerupt aici de un capitol pe care autorul îl consacră unor probleme economico-sociale intervenite în viaţa poporului iudeu: siliţi de sărăcie, unii iau bani cu camătă şi, neavând cu ce plăti, ajung să-şi vândă copiii; aşadar, pe de o parte, nobilii şi dregătorii hrăpăreţi, care profită de nevoile altora, şi, pe de alta, nevoiaşii, care nu mai rabdă.


  • Printr'o eroare de lecţiune a termenului ebraic, „amanetaţi“ a fost tradus: „mulţi“; „numeroşi“. Aici se face cuvenita rectificare.


  • „A pune zălog“: a pune drept gaj, garanţie, amanet.


  • Deşi oamenii, prin însăşi natura lor, sunt egali între ei, lăcomia unora generează inegalitatea socială.


  • T. M.: „Voi stoarceţi dobândă, fiecare de la fratele lui“.


  • T. M.: „Noi, după puterea noastră...“, ceea ce înseamnă o precaută limitare a angajamentului. Răscumpărarea Iudeilor vânduţi la străini era prevăzută în legea lui Moise (Lv 25, 47-48).


  • „El“: Artaxerxe.


  • Pe lângă taxele datorate regelui, poporul avea obligaţia de a acoperi şi cheltuielile pentru casa guvernatorului local; Neemia a renunţat la acest drept.


  • Pe lângă musafiri, curtenii guvernatorului erau obişnuiţii săi la masă (vezi consumul culinar al regelui Solomon în 3 Rg 4, 22 şi urm.).


  • Şemaia se încuie spre a crea o atmosferă de tensiune nervoasă. Sfatul său vrea să-l facă pe Neemia să-şi caute refugiu în sanctuar, ceea ce constituia un sacrilegiu, şi astfel să se compromită chiar faţă de ai săi.


  • Un conducător ca Neemia nu poate fi laş!


  • Despre această Noadia nu ştim nimic.


  • = Septembrie 445 î. H.


  • „... legaţi de el prin jurământ“: nimic altceva decât legături matrimoniale.


  • Expresia: „case nu se zideau“ poate fi citită şi: „familii noi nu se întemeiau“.


  • Lista de mai jos, cu unele deosebiri, este aceeaşi cu lista din Ezr 2, 1-70.


  • Despre „Tirşata“ vezi nota de la Ezr 2, 63.


  • = Septembrie – octombrie.


  • Priceperea de a asculta este capacitatea de a percepe un text la nivelul elementar al limbii şi limbajului.


  • După obiceiul oriental, de regulă poporul şedea jos; deschiderea Cărţii (adică începutul desfăşurării sulului de papirus sau pergament) era un moment solemn.


  • Aici e folosit verbul diastéllo = „a explica ceva cu precizie“. După toate probabilităţile, textele dificile erau reluate în lectură de către leviţi şi interpretate, mai la adânc, de către cărturarul Ezdra.


  • Legea lui Moise le amintea Iudeilor de păcatele propriului popor şi de pedepsele divine.


  • T. M.: „... căci bucuria Domnului este tăria voastră“.


  • Bucuria de a avea acces la dreapta cunoaştere a cuvântului lui Dumnezeu, iată un pas important spre înnobilarea omului!


  • = A opta zi de la începutul sărbătorii Corturilor.


  • Rugăciunea de mai jos are structura unui psalm şi e recunoscută drept unul din cele mai frumoase texte imnografice ale Vechiului Testament; versetele 6-11 au fost adoptate în cultul iudaic. Ea înfăţişează dramatica istorie a fiilor lui Israel, în relaţia acestora cu Dumnezeul lor: ei trădează, El pedepseşte, apoi Se îndură şi iartă, dar mila Lui e urmată de o nouă trădare, în cicluri care se refac, pare-se, la infinit. Tonul e patetic, dar însoţit de luminile sincerităţii.


  • „Statornicia“ (stásis): fixitatea legilor universului.


  • „Oştirile cerului“: îngerii.


  • T. M.: „l-ai scos din Urul Caldeii“. Ur: cetatea mesopotamiană din care a plecat Avram cu turmele (Fc 11, 31).


  • „Duhul Tău cel bun“: acelaşi pe care Isaia îl numeşte „Duhul Sfânt“ (63, 11).


  • synetízo = „a învăţa“, a instrui, a face (pe cineva) să înţeleagă. Dumnezeu i-a acordat poporului Său nu numai asistenţă materială (mană, apă), ci şi pe cea spirituală, ajutându-l să înveţe şi să priceapă legea.


  • În Vulgata şi, în acord cu ea, într'o seamă de traduceri (printre care şi româneşti), acest verset este înscris ca ultimul (38) al capitolului precedent. El însă este începutul unui document (un fel de proces-verbal) prin care fiii lui Israel încheie cu Domnul un nou legământ.


  • Aderarea la noua ordine religioasă şi morală trebuia să fie un act conştient, lucid, comprehensiv.


  • Schimbarea bruscă a verbelor la persoana întâi plural pare să indice că, de aici şi până la sfârşitul capitolului, textul a fost preluat din arhiva templului.


  • Iosif Flaviu notează că focul de pe jertfelnic trebuia să ardă necontenit, spre a fi asigurat astfel întregul ciclu sacrificial; Neemia introduce, şi aici, o ordine clară.


  • Nu e vorba de sacrificiu uman (repudiat de legea şi de cutuma iudaică), ci de afierosirea primului-născut de sex masculin pe care părinţii trebuiau să i-L prezinte Domnului în cea de a opta zi de la naştere; acesta devenea astfel proprietatea lui Dumnezeu; spre a se evita sacrificarea propriu-zisă, pruncului i se aplica principiul răscumpărării (Iş 13, 13-15).


  • Noua măsură administrativă urmăreşte repopularea Ierusalimului. Textul pare a sugera că selecţia s'a făcut pe criteriul individual (ceea ce ar fi dus la dislocarea familiei), dar el trebuie interpretat în funcţie de criteriul familial.


  • Versetul 16, omis în LXX, este preluat din T. M.; tot după acesta sunt corectate unele lacune ale listei.


  • Aceste liste se constituiau şi în documente juridice care atestau drepturile urmaşilor, în funcţie de vechime. Notăm şi faptul că numele menţionate în vv. 4-6 sunt preluate din T. M.


  • Netofaniţii: locuitorii Netofei (localitate menţionată în Ezr 2, 22 şi Ne 7, 26), situată la sud de Betleem.


  • Măsura pare radicală, dar raţiunea ei nu e de natură etnică, ci moral-religioasă.


  • Textual: „...care locuia în“; corectat după T. M.


  • E vorba de un abuz al preotului în favoarea unui apropiat (rudă sau prieten).


  • Text redactat după memoriile lui Neemia.


  • Artaxerxe I (465-423). Deşi era suveranul imperiului persan, el se intitula şi „rege al Babilonului“.


  • „Lin“: cuvă mare de lemn în care strugurii copţi erau zdrobiţi şi terciuiţi cu picioarele, şi din care vinul curgea ca un şipot.


  • Se crede că aşdodiana nu era altceva decât un dialect al limbii aramaice; aşadar, Neemia urmărea şi restaurarea unei limbi corecte.


  • Preambul propriu Septuagintei, menit să introducă raţiunea tainică a istorisirii care urmează. Unele ediţii îl numerotează ca fiind versetul 1 al capitolului 1. El cuprinde două fragmente: visul lui Mardoheu şi denunţul acestuia.


  • De fapt, e vorba de Xerxe I (486-465 î. H.), care a moştenit de la Darius I un imperiu gigantic, atestat documentar ca întinzându-se din India până în Etiopia, împărţit în douăzeci de satrapìi şi numeroase provincii. El se intitula „regele cel mare“, „regele regilor“, „regele largului şi-ntinsului pământ“ (a fost, totuşi, înfrânt la Salamina). În Textul Ebraic: Ahaşveroş.


  • Menţiune proprie Septuagintei.


  • Eunuci: demnitari – de obicei, foarte influenţi – la curţile regilor orientali.


  • Text care confirmă versetul 5. E vorba de un ospăţ de nuntă, la capătul căruia regina urma să fie încoronată de însuşi regele şi prezentată ca atare în toată splendoarea.


  • Autorul nu ne spune (nici aici, nici mai jos) ce anume spusese regina, dar e de presupus că vorbele ei (ca şi refuzul de a veni) erau de natură să-l jignească pe suveran.


  • Aceştia erau, în fapt, sfetnicii regelui, înţelepţi, astrologi şi jurişti, care aveau dreptul de a veni oricând în faţa suveranului, cu excepţia timpului când el se afla în harem.


  • Numele reginei Vasti nu se află în analele curţii din Suza.


  • Foarte gramatical, textul s-ar referi la Mardoheu ca fiind „unul din robii...“, ceea ce pare imposibil: deportarea avusese loc în 587, ceea ce ar însemna că Mardoheu ar fi trebuit să aibă acum mult peste o sută de ani, iar Estera cel puţin şaptezeci. Aşadar, „unul din robii“ se referă la Chiş, bunicul lui Mardoheu.


  • Numele Estera derivă din acela al zeiţei Iştar (Astarte), sau din persanul stara = „stea“.


  • Afirmaţie proprie Septuagintei, preluată şi însuşită de tradiţia iudaică postcreştină.


  • Hagai era eunucul îndatorat cu paza haremului.


  • O inscripţie cuneiformă menţionează numele unui oarecare Mardoheu, demnitar cu plată la curtea regală din Suza.


  • De fapt, aceştia răspundeau de paza apartamentului regal, ceea ce însemna că aveau acces direct în spaţiul intim al suveranului.


  • Se ştie că, în final, regele Xerxe I a fost asasinat, în urma unui complot de curte; aşadar, cu sau fără Mardoheu, împrejurarea s-a repetat.


  • Agaghitul: descendent, probabil, din Agag, rege al Amaleciţilor (1 Rg 15, 8-9), popor duşman al Israeliţilor.


  • Noul rang al lui Aman era echivalent cu al primului ministru.


  • „Închinarea“ era prosternarea pe genunchi şi cu faţa la pământ (frecventă în lumea orientală).


  • Apartenenţa sa la religia monoteistă, potrivit căreia numai lui Dumnezeu I se cuvine închinare, era, de fapt, motivaţia refuzului.


  • = Anul 474 î. H.


  • T. M.: „... au aruncat Pur, adică sorţul“. „Pur“: cuvânt de origine asiriană, al cărui echivalent ebraic era „sorţ“ sau „zar“ (prin sorţi se consultau zeii sau astrele spre a se vedea care va fi ziua cea mai potrivită pentru plănuitul pogrom). Cuvântul „Pur“ va da numele sărbătorii Purim (vezi 9, 26-32).


  • Textual: „ziua a paisprezecea“; se pare că autorul (sau copistul) a avut în minte ziua sărbătorii Purimului (vezi 9, 17, 21 şi 26).


  • T. M.: „... prin alergători“. E vorba de poşta rapidă instituită de Cirus, a cărei reţea cuprindea întregul imperiu.


  • Text propriu Septuagintei, preluat complementar de unele traduceri după T. M.


  • Textual: „în cea de a paisprezecea zi“; vezi nota .


  • = A intrat în ţinută de doliu.


  • Verset preluat din T. M. (text lacunar în LXX).


  • Textul de mai jos (rugăciunea lui Mardoheu şi rugăciunea Esterei) e propriu Septuagintei.


  • De aici până la sfârşitul versetului 2, text propriu Septuagintei, în care autorul se arată preocupat de starea de spirit a Esterei prilejuită de venirea ei la rege.


  • În mentalitatea şi limbajul antichităţii, adeseori soţul îi spunea soţiei „soră“, iar soţia îi spunea soţului „frate“, în semn de iubire şi egalitate (vezi şi Cântarea Cântărilor). Cât despre schimbarea stării de spirit a regelui, Dumnezeu a avut un aliat: frumuseţea Esterei.


  • Estera urmăreşte să alimenteze infatuarea lui Aman (şi aşa, excesivă: vezi vv. 11-12). Căderea lui va fi astfel şi mai spectaculoasă.


  • Alai princiar, de care avusese parte şi Iosif la curtea lui Faraon (Fc 41, 41-43). Mai târziu, la curtea otomană, făcea parte din ceremonialul de învestitură a marelui vizir.


  • Regele îl onorează pe Mardoheu la foarte scurtă vreme după ce dăduse un edict pentru exterminarea neamului acestuia! E de observat însă că edictul descrie caracteristicile neamului incriminat, fără să-i pomenească şi numele, ceea ce înseamnă că, în momentul de faţă, regele nu face nici o legătură între Mardoheu şi obiectul decretului, după cum nu face nici o legătură între Mardoheu şi Estera.


  • Evident – ca şi prima dată – regele ştie că un asemenea ospăţ are un preţ.


  • Verbul „a vinde“ (uneori folosit în Biblie pentru echivalentul „a da în mâna vrăjmaşului“) poate fi aici o aluzie la mita (de zece mii de talanţi, obţinuţi prin jefuirea victimelor) pe care Aman i-o oferise regelui.


  • Regina introduce o raţiune de ordin moral. T. M. induce un argument economic: „Dacă am fi fost vânduţi pentru robie – bărbaţi şi femei –, eu mi-aş fi ţinut gura; dar vrăjmaşul nu ar fi acoperit paguba făcută regelui“ (vistieria ar fi fost lipsită de cei zece mii de talanţi).


  • Textul Masoretic - în concordanţă cu o seamă de codici ai LXX - adaugă: „... să nimicească, să ucidă şi să dea pierzării – cu femeile şi copiii lor – pe toţi cei puternici din popor şi din ţară care ar îndrăzni să-i atace, iar averea lor să o jefuiască“.


  • Adică exact în ziua în care Iudeii urmau să fie exterminaţi ca efect al primului decret.


  • Copia scrisorii-poruncă e proprie Septuagintei. Unele traduceri după T. M. o preiau cu deferenţă.


  • Denumire discordantă faţă de cea din 3, 1; posibilă eroare a unui grămătic, dar şi posibilă intenţie polemică. prin raportare simetrică la vechiul Agag: mai nou, nume ca „Macedonia“, „Macedoneanul“ (Alexandru şi urmaşii săi) aveau o rezonanţă lugubră nu numai în conştiinţa Perşilor, dar şi în aceea a Evreilor (vezi cărţile Macabeilor).


  • T. M.: „... dar de pradă nu s'au atins“.


  • Cele zece cadavre trebuiau şi spânzurate, nu numai ca exemplu pentru duşmani, dar şi pentru a împinge răzbunarea la ultimele consecinţe: „Blestemat de Dumnezeu e tot cel spânzurat pe lemn“ (Dt 21, 23).


  • T. M.: „... şaptezeci şi cinci de mii“, cifră atestată de Iosif Flaviu, de Vulgata şi Versiunea Siriacă.


  • De fapt, metropola era una: Suza.


  • Vezi nota de la 3, 7.


  • Încercat mai întâi în particular, postul a fost apoi generalizat prin poruncă.


  • Din 2, 23 şi 6, 1 ştim că la curtea din Suza exista o cronică cu însemnări zilnice.


  • De aici până la sfârşit, text propriu Septuagintei (două fragmente): Tâlcuirea visului lui Mardoheu şi epilogul.


  • Nu se poate şti dacă e vorba de Ptolemeu VIII (114-113 î. H.) sau de Ptolemeu XII (48-47 î. H.), deoarece fiecare a domnit având alături o Cleopatră.


  • = Au atestat-o ca fiind autentică.


  • Scrierea a fost tradusă (în greceşte) de către Lisimah, care locuia în Ierusalim, şi trimisă la Alexandria prin preotul Dositei şi fiul său, probabil din iniţiativa comunităţii ierusalimitene.


  • Acest capitol e unul dintre cele mai frumoase ale operei, un elogiu adus înţelepciunii. Aceasta însă nu se află nici în măruntaiele pământului, scormonite de om prin ingeniozitatea minţii lui (vv. 1-11), nici în vreun punct al universului, ea nu poate fi preţuită cu nici una din comorile lumii; ea e cunoscută numai de Dumnezeu, iar omului nu-i rămâne decât înţelepciunea practică: frica de Domnul.


  • Uz (uneori transcris Uţ; în Vulgata, Huz): după toate probabilităţile, regiune situată în sud-estul Palestinei, în aria Moabului, care cuprindea şi o parte din deşertul Arabiei. Numele e redat aici după T. M. Se pare însă, potrivit unor exegeţi, că autorul a folosit într-adins un nume incert spre a-i da istorisirii un caracter de generalitate. E posibil ca aceasta să fi fost raţiunea pentru care Septuaginta îl desemnează cu numele de Ausitis, a cărui rădăcină poate fi pusă în relaţie cu grecescul austerós = sec, pustiu, aspru, auster.


  • Iov: nume propriu care poate fi pus în relaţie cu ebraicul iib = „a duşmăni“, „a trata pe cineva drept duşman“, ceea ce ar duce la însemnarea: „cel duşmănit şi persecutat“. Deşi cu nume simbolic, Iov a fost un personaj istoric, atestat ca atare de Proorocul Iezechiel (14, 14), care-l aşază alături de drepţii Noe şi Daniel, precum şi de Sfântul Iacob (5, 11), care-l dă exemplu de răbdare. Sfinţii Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, sunt unanimi în a-i recunoaşte existenţa istorică. În calendarul ortodox e prăznuit la 6 mai; în cel catolic, la 10 mai.


  • Ebr.: „temător de Dumnezeu“. Grecescul theosevés înseamnă „cinstitor de Dumnezeu“, aşa cum e folosit şi în FA 16, 14. Verbul sévo înseamnă „a onora“, „a venera“, „a cinsti“, cu referire specială la divinităţi, şi numai în al doilea rând, ca sens derivat, poate însemna şi „a se teme“, dar o teamă vecină cu respectul, care, la rându-i, e impus de sentimentul cinstirii. Aşadar, teologic vorbind, fără ca frica de Dumnezeu să fie eliminată sau ignorată, principala legătură a lui Iov cu Dumnezeu este aceea a cinstirii, pe care se întemeiază şi actele rituale relatate în versetul 5.


  • Textual: „lucruri mari îi erau lui pe pământ“; precizare proprie Septuagintei. Înalta stare socială a lui Iov e menţionată în propoziţia următoare, precum şi în capitolul 29.


  • În calitate de cap de familie, Iov îşi asuma rolul sacerdotal al purificării.


  • Ebr.: „fiii lui Dumnezeu“, ca în Fc 6, 1-4; Ps 28, 1. Septuaginta echivalează prin „îngerii lui Dumnezeu“, ca în Tob 5, 4: fiinţe spirituale, superioare omului, care alcătuiesc curtea împărătească a lui Dumnezeu, slujitori cărora Acesta le acordă audienţe în zile anumite.


  • Ebr.: „Satanul“. Articulat, el nu e un nume propriu (devine astfel în 1 Par 21, 1), ci conotează un atribut care în limba ebraică înseamnă „Acuzatorul“ (aşa cum îl traduce TOB). Textul însă nu-l prezintă astfel, ci ca pe un duh iscoditor, intrigant, gata să facă rău. „Diavolul“ e o noţiune mai precisă, desemnând duhul rău prin excelenţă, care însă nu acţionează decât cu ştirea şi îngăduinţa lui Dumnezeu.


  • Ebr.: „mâncau şi beau vin“ (ca în versetele 4 şi 18).


  • Ebr.: „Sabeenii“ = trib nomad din vecinătatea Medinei.


  • Ebr.: „Focul lui Dumnezeu“, ceea ce ar sugera că această calamitate ar fi opera lui Dumnezeu. Textul Septuagintei trimite la fenomenul natural al fulgerului-trăsnet.


  • Textual: „Călăreţii“. Prin Caldei se înţelegeau triburile aramaice ecvestre, care se ocupau cu jaful şi care puteau izbi dinspre răsărit sau dinspre miazănoapte.


  • Acest ultim gest ritual nu se află în Textul Masoretic şi lipseşte din unele versiuni ale Septuagintei.


  • Textual: „gol mă voi întoarce acolo“. E vorba de dubla semnificaţie a cuvântului „mamă“: mama care-l aduce pe om în viaţă prin naştere şi mama universală, pământul, din care Dumnezeu l-a zidit pe Adam şi în care omul, prin păcat, avea să se întoarcă (vezi Fc 2, 7; 3, 19).


  • „...cum I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut“, expresie proprie Septuagintei.


  • Versetele 1-6 alcătuiesc o paralelă destul de strânsă cu 1, 6-12.


  • Textual: „Piele pentru piele!“ Expresie populară prin care Diavolul vrea să sugereze că legătura dintre om şi Dumnezeu e un fel de târg în folosul celui mai abil: dacă Iov, prin resemnare, izbuteşte să scape cu viaţă şi cu trupul întreg, tot ceea ce pierduse se poate reface.


  • Nu e vorba de lepră, ca în unele traduceri, ci de boala care constituise a şasea plagă a Egiptului (Iş 9, 9-11), termenul grecesc fiind acelaşi şi desemnând o explozie de inflamaţii purulente şi dureroase pe toată suprafaţa corpului uman.


  • În afara oraşului se afla un loc în care se depozitau gunoaiele, cărora, din când în când, li se dădea foc. Aşa se face că Textul Ebraic îl aşază pe Iov „în mijlocul cenuşii“ sau „printre cenuşi“. Deşi nu erau lepră, bubele puteau indica un început al acestei boli, ceea ce presupunea izolarea suferindului, evitându-se astfel posibila contaminare.


  • Literal: „Şi trecând vreme multă“. Nuanţă proprie Septuagintei: izolarea lui Iov se consumă nu numai în spaţiu, ci şi în timp.


  • În Versiunea Masoretică versetul 9 sună astfel: „Femeia lui i-a zis: – încă te mai încăpăţânezi în neclintirea ta? Blesteamă-L pe Dumnezeu şi mori!“ Dezvoltarea îi e proprie Septuagintei, iar ediţia Rahlfs o notează cu 9a-9c.


  • Elifaz venea din Teman, ţinutul Edomului (vezi Fc 36, 11); numele lui putea să însemne „Dumnezeu zdrobeşte“. Bildad aparţinea tribului Şuah (vezi în Fc 25, 2), probabil înrudit cu Arameii nomazi din sud-estul Canaanului; numele său ar însemna „Iubit al Domnului“. Cât despre Ţofar, al cărui nume, cu înţeles incert, ar putea să însemne „pasăre fremătătoare“ sau „cui ascuţit“ sau „sprinten ca un căprior“ (cf. Paul Scherer), el trăia în ţinutul Naamah (pe care LXX îl transcrie Minaios), în nord-vestul Arabiei. Septuaginta îi menţionează ca înalţi demnitari ai popoarelor lor, demnităţile implicând şi atributul înţelepciunii.


  • De aici începe poemul propriu-zis, pe care versiunea de faţă îşi propune să-l tălmăcească în versuri cât mai apropiate de textul original al Septuagintei, din care păstrează cuvintele nucleice, îngăduindu-şi să adauge doar cuvinte întăritoare, menite să-i confere poemului valenţele prozodice ale limbii române.


  • Textual: „Chitul cel mare“. În mitologia semitică Leviatanul era un monstru marin uriaş, oarecum asemănător cu un balaur sinuos (TOB îl traduce prin „întortocheatul“), simbol al haosului care poate răsturna ordinea universului şi înghiţi soarele (legat, probabil, şi de fenomenul eclipsei). Apucat de solzi, gâdilat, el poate fi trezit şi pus să înghită lumina zilei care-l născuse pe Iov, nimicind-o.


  • T. M. face o aluzie mai transparentă la „casele“ funerare (mormintele) regilor mesopotamieni şi egipteni, în care erau acumulate bogăţii imense.


  • „Acolo“: în locaşurile morţilor (Şeol).


  • Folosirea verbului spoudázo = „a fi atent“, „a fi curtenitor“, „a se grăbi cu luare-aminte“ introduce o notă de ironie; modalitate oratorică de a obţine un ascendent asupra interlocutorului.


  • Textual: „frica“, prin aceasta înţelegându-se, în limbajul biblic, frica de Dumnezeu, echivalentă însă cu evlavia.


  • Acest verset este nucleul întregii pledoarii a lui Elifaz.


  • „Furnicoleul“ (grecescul myrmekoléon, astfel tradus în Biblia lui Şerban): insectă a cărei larvă se hrăneşte cu furnici, aruncându-se asupra lor şi devorându-le asemenea unui leu. Numele stiinţific myrmeleon (de la mýrmex = „furnică“ şi léon = „leu“) denotă insecta, iar nu ursul furnicar (myrmecophaga jubata). Spre a evidenţia puterea lui Dumnezeu, singura care rânduieşte totul în lume (v. 9), în versetele 10 şi 11 poetul dă mai întâi exemple grandioase (leul, leoaica, balaurii), apoi se coboară în lumea măruntă a insectelor, pentru ca să niveleze cu cea mijlocie, a puilor de leu care se despart şi se risipesc prin înţărcare. Termenul ebraic corespunzător lui myrmekoléon provoacă traduceri care oscilează între „leul“ (BJ, OSTY), „leul bătrân“ (KJV), „leul puternic“ (RSV), „ghepardul“ (TOB).


  • „Vocea ei întoarsă“: ecoul (năluca) sunetului înfiorător al nopţii. Acest vers introduce un tablou sumbru, de mare forţă literară, menit să sugereze că omul nu-şi are cunoaşterea prin sine însuşi, ci în afara lui.


  • Grecescul pneuma poate însemna fie „duh“ (spirit), fie „vânt“ sau „suflare de vânt“. Chiar dacă e vorba de o entitate divină, ea nu se manifestă vizual, ci acustic.


  • „Adiere de vânt lin“ este modalitatea în care Dumnezeu i S-a descoperit şi proorocului Ilie în muntele Horeb. E posibil ca autorul cărţii lui Iov să fi cunoscut pasajul din 3 Rg 19, 12. Oricum, în ambele texte e folosit acelaşi substantiv: áura, care înseamnă adiere uşoară de vânt, mişcarea şi sunetul brizei marine.


  • Textual în LXX: „ci omul se naşte spre suferinţă, şi puii vulturului zboară spre înălţimi“. Textul Ebraic stă sub semnul controverselor, de vreme ce teologii încă nu sunt de acord că trebuie tradus: „omul este născut spre suferinţă“ (KJV, RSV, TOB) sau: „omul naşte suferinţă“ (BJ, OSTY); aceasta, datorită prezumţiei că masoreţii au citit incorect cuvântul original, adică yullad = „cel ce este născut“, în loc de yolid = „cel ce naşte“. Corectura e impusă de context, versetele 6 şi 7 conţinând o singură idee, anume că suferinţa nu-i este exterioară omului, ca un dat pe care el e obligat să-l accepte, ci-şi află rădăcina în el însuşi, în propria sa liberă voinţă, ceea ce îi incumbă şi partea de responsabilitate. Cât despre partea a doua a versului, traducerile din ebraică oscilează între: „precum scânteile zboară-n sus“ (KJV, RSV, TEV, TOB), sau: „precum fiii fulgerului zboară-n înălţimi“ (OSTY), sau: „precum zborul vulturilor caută înălţimea“ (BJ). Se crede că originalul trebuie citit „fiii lui Reşep“, acesta fiind zeul fulgerului, al cărui simbol era vulturul. Dar de aci până la „scânteile care sar dintr-un incendiu“ (nota din TOB) e o distanţă care văduveşte textul de unitate şi coerenţă. În tălmăcirea de faţă, omul care şi-a creat singur suferinţa e pus în paralelă cu vulturii tineri (puii de vultur) care cuceresc înălţimile prin propriile lor eforturi, ceea ce înseamnă o suferinţă asumată; aceasta e de natură să-l transfigureze pe cel ce şi-o asumă şi să-i confere – chiar când e tragică – o anumită măreţie.


  • Deşi Elifaz e un iubitor de înţelepciune, el îşi dă seama şi mărturiseşte că aşa-zisul înţelept cultivă o isteţime vecină cu viclenia, pe care Dumnezeu o „prinde“ şi o dejoacă. De altfel, cuvântul folosit aici e acelaşi cu care e caracterizat şarpele în Fc 3, 1: frónesis (respectiv, frónimos) = „inteligenţă“, „raţiune“, „isteţime“, „viclenie“, „sentiment al orgoliului“. Acest verset este singurul text din cartea lui Iov care se află citat în Noul Testament, anume la 1 Co 3, 19.


  • Elifaz foloseşte „proverbul numeric“ (vezi Pr 6, 16; 30, 15). Şase sunt numerele care-l precedă pe 7, acesta fiind simbolul desăvârşirii.


  • T. M. adaugă: „Tu vei avea un legământ cu pietrele câmpului“.


  • La începutul secolului II d.H., Sfântul Ignatie Teoforul, condamnat la moarte şi călătorind în lanţuri spre Roma, unde avea să fie sfâşiat de lei în arenă, scria într-o epistolă: „Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos“.


  • Verbul original sugerează acţiunea de a strânge pânza unui catarg prin învălătucire de jos în sus, ea devenind astfel o nouă greutate în cumpăna (balansul) corăbiei; cuvântul pregăteşte imaginea din versul următor.


  • Ebr.: „şi duhul meu le bea veninul“.


  • Traducerile din ebraică ale acestui verset (după un text destul de obscur şi foarte controversat în filologia biblică) cunosc numeroase variante care oscilează între: „Unui om deznădăjduit i se cuvine bunătate din partea prietenului său, şi el (omul deznădăjduit) leapădă frica de Cel-Atotputernic“, formulare ce se vrea foarte fidelă originalului, şi: „Omul prăbuşit are dreptul la mila aproapelui său; dacă nu (dacă mila nu vine), el va lepăda frica de Cel-Atotputernic“, soluţie care evită să i se atribuie lui Iov o atitudine contrară credincioşiei sale constante faţă de Dumnezeu. Septuaginta, prin formularea de faţă, pune pe seama lui Iov nu o atitudine, ci un sentiment: acela că a fost părăsit de Dumnezeu, un sentiment pe care-l va avea şi Iisus-omul pe cruce (Mt 27, 46 ; Mc 15, 34).


  • Temanii: locuitorii din Teman, oraşul lui Elifaz. Despre Sabeeni vezi nota de la 1, 15.


  • „Cei ce ştiţi s-alegeţi“: cei ce aveţi capacitatea (înţeleaptă) de a discerne. Versetul e luminat de cel următor: Temanii, încrezători în cetatea şi averile lor, pot fi prădaţi de Sabeeni (trib nomad care trăia din jafuri), realizând astfel precaritatea condiţiei umane.


  • Autoironie amară. Pentru vorbirea sa, Iov foloseşte aici acelaşi cuvânt ca în versetul 3.


  • Cuvintele, efemeridele despre care se spune că „zboară“, sunt mult mai perene decât viaţa omului prin aceea că, scrise sau chiar numai rostite, o transcend şi o prelungesc, aşa cum, în ordinea morală, credinţa şi fapta omului sunt acelea care-i perpetuează statutul fiinţial şi dincolo de moarte. În T. M.: „Zilele mele au fost mai repezi decât suveica“.


  • „Iad“, nu în sensul creştin de loc al chinului veşnic, ci în acela al lumii antice: „locaş al morţilor“, „Şeol“.


  • Dumnezeu este Acela care veghează ca marea să se păstreze între ţărmurile ei (Ps 88, 9) spre a-i ţine la adăpost pe locuitorii uscatului. „Balaurul“ (care poate fi şi un monstru marin, ca în Ps 73, 14) este, de asemenea, o forţă uriaşă cu care Iov (nu fără o notă ironică) nu poate fi comparat.


  • Text dificil. După toate probabilităţile, versetul trebuie pus în legătură cu precedentul, în sensul că „visurile“ şi „vedeniile“ se consumă în zona fragilă a psihologicului (psyhé) prin mişcări aberante, produse de spaime, în care elementul constant al fiinţei umane (pneuma) nu se implică; de asemenea, groază produce şi imaginea oaselor, în opoziţie cu moartea, care conferă linişte (vezi 3, 13-19). Apostolul Pavel va face o distincţie clară între omul psihologic (psyhikós), care trăieşte doar la nivelul afectelor şi pasiunilor labile, şi omul duhovnicesc (pneumatikós), statornic în legătura sa cu Dumnezeu. Cât despre Textul Masoretic al versetului de faţă, el sună astfel: „Sufletul meu ar alege sugrumarea, şi mai degrabă moartea, decât scheletul meu“.


  • Majoritatea comentatorilor cred că acest verset reprezintă o replică amară şi ironică la textul din Psalmul 8.


  • Ebr.: „şi sarcină să-mi fiu“. Potrivit filologilor biblici, acesta este unul dintre cele optsprezece locuri din Vechiul Testament în care masoreţii, din raţiuni de teologie ebraică, au introdus schimbări deliberate în textul original, în timp ce Septuaginta îl păstrează intact. E motivul pentru care marea majoritate a traducerilor din ebraică adoptă aici versiunea greacă. E de presupus că masoreţii nu au perceput vorbirea ironic-hiperbolică a lui Iov.


  • Substantivul díaita (citeşte: díeta), cu verbul diaitáo (citeşte: dietáo) e folosit numai în Cartea lui Iov şi înseamnă „mod de viaţă“, „vieţuire“ în general, iar în particular: viaţă ordonată, cumpătată, în acord cu regulile morale sau cu anumite prescripţii medicale (de unde: dietă, dietetic). Nuanţele se traduc în funcţie de context. În versetul de faţă, „cumpăna dreptăţii“ este asociată cu verbul apokathístemi, care înseamnă „a restaura“, „a repune ceva în starea de dinainte“, „a restabili“. Aşadar, dacă dreptatea omului neprihănit a fost zdruncinată de o pricină oarecare, Dumnezeu are grijă s-o reaşeze în starea iniţială. (Teologia cunoaşte şi foloseşte termenul „apocatastază“ (apokatástasis ton pánton) spre a defini erezia lui Origen după care, la sfârşitul veacurilor, chiar şi păcătoşii vor fi mântuiţi, într-un fel de restauraţie universală. Erezia a fost condamnată de Sfinţii Părinţi).


  • Ebr.: „rădăcinile lui se-mpleticesc în pietre, el se aruncă-n inima stâncii“. Originalul nefiind îndeajuns de clar, traducerile cunosc numeroase variante. Textul LXX e mult mai limpede asupra condiţiei fragile a omului păcătos: încrederea lui nu are temeiuri puternice (vv. 14-15), iar siguranţa sa e subţire, superficială (vv. 16-18).


  • Textual: „pe cei fără răutate“.


  • Textual: „celor adevăraţi“.


  • „Cămările-de-miazăzi“: constelaţie australă. De altfel, aproape toţi traducătorii din limbile vechi (ebraică, greacă, latină) consemnează numele acestor constelaţii sub rezerva unui oarecare procent de probabilitate.


  • Textual: „chitimea“, totalitatea chiţilor, chitul fiind orice vietate acvatică de proporţii gigantice (cum sunt cetaceele, dar şi crocodilii sau hipopotamii). Metafora exprimă un maximum de forţă în viaţa pământeană. Textul Masoretic, mult mai obscur, vorbeşte de „aliaţii lui Rahab“, acesta fiind o zeitate marină din vechea mitologie orientală.


  • „Trudiţi pân' la durere“ îl traduce pe grecescul kámo = „a munci cu efort“, „a fi ostenit de lucru“, „a fi cuprins de durere“, verb care e folosit numai în Cartea lui Iov, şi numai de două ori: aici şi în 17, 2. El expromă condiţia obiectivă care motivează ieşireile violente ale eroului ce se descoperă victima unei apăsări fără ieşire. T. M.: „sufletul meu e dezgustat de viaţa mea“, ceea ce înseamnă o inplicare a personajului în propria sa deznădejde, pe când „sufletul trudit“ e rezultatul unor eforturi lăuntrice care, ajunse la limită, anunţă epuizarea.


  • În gândirea lui Iov, formarea embrionului, ca şi naşterea fătului, e opera directă a lui Dumnezeu.


  • Aluzie la Fc 3, 19: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce“.


  • Reversul versetului 8: Dumnezeu pare un atotputernic capricios care, după bunul Său plac, dă cu o mână şi ia cu alta, sau invers. În ambele versete e folosit verbul metabállo = „a se răzgândi“, „a-şi schimba gândul sau părerea“.


  • Aluzia anticipează revenirea lui Iov la o viaţă nouă după încheierea teribilei probe la care a fost supus.


  • Textual: „că voi sunteţi oameni“, în sensul general de „omenire“ (totalitatea, chintesenţa speciei umane). Verset ironic.


  • În textul Septuagintei versetele 3-5 au o mare concentrare poetică, în timp ce Textul Masoretic introduce, pe aceeaşi idee, parafraze explicative care dublează numărul versurilor.


  • Ebr.: „Tâlharii se răsfaţă în corturi liniştite; / cei ce-L stârnesc pe Domnul se simt la adăpost, / cei ce şi-l pun în mână pe dumnezeul lor“. RSV ediţia Nashville 1957 notează că Textul Ebraic e nesigur (de unde, traduceri foarte variate). Ultimul vers, enigmatic, ar exprima eroarea celor ce-şi fac din pumn (simbolul forţei) un dumnezeu.


  • Metaforă pentru „a face prizonier“, „a duce în robie“.


  • Textual: „schimbă buzele“.


  • Ultimele două versuri: paralelism sinonimic, ele spunând unul şi acelaşi lucru. „A apuca bucăţi din carnea sa“ (literal: „cărnurile“) şi „a-şi pune sufletul în palmă“ înseamnă gestul suprem prin care Iov are de câştigat totul sau nimic; a intra în luptă „cu arme şi bagaje“.


  • Ebr.: „Vrei Tu să'nfricoşezi o frunză mişcătoare / şi să hărţuieşti un pai uscat?“


  • O seamă de ediţii greceşti leagă acest vers de cel precedent. Textul a fost astfel interpretat ca o aluzie inspirată asupra păcatului originar şi folosit, în secolul IV, împotriva ereziei pelagiene. Doctrina asupra păcatului originar va începe însă, în mod explicit, odată cu Sfântul Apostol Pavel, prin Epistola către Romani 5, 12-14: solidară cu Adam (arhetipul), specia umană moşteneşte, din generaţie în generaţie şi din individ în individ, păcatul acestuia. În funcţie de mentalitatea vremii sale, Iov nu-i putea concepe omului decât o impuritate funciară, legată de propria sa natură, dar o fulguraţie a Revelaţiei nu poate fi exclusă, aşa cum se întâmplă în foarte numeroase texte biblice.


  • Autorul e foarte departe de reprezentarea unei vieţi viitoare în care suferinţele de pe pământ ale omului pot fi compensate printr'o anume stare de fericire, aşa cum o va aduce în lume creştinismul; el măsoară totul la scara vieţii pământeşti.


  • În sensul: împărăţia morţilor; Şeol.


  • Literal: „lucrurile mâinilor Tale nu le îndepărta!“ Punctuaţia versetului e proprie versiunii de faţă.


  • Verset foarte controversat de traducători, datorită faptului că Textul Masoretic prezintă următoarea redactare: „în loc ca Tu să-mi numeri astăzi paşii, / (atunci) nu vei mai ţine seama de păcatul meu“; şi, în continuare (v. 17): „pecetluită într'un sac va fi fărădelegea mea / şi Tu îmi vei albi greşala“. În acest caz, versetul ar fi o continuare a ceea ce Iov îşi îngăduie să viseze asupra unei posibile întâlniri paşnice cu Dumnezeu, la capătul căreia nu se va mai ţine seama de păcatele omului şi totul va fi iertat. Aceasta ar duce inevitabil la ceea ce s'a numit în teologie apocatastaza, adică restauraţia universală (vezi nota de la 8, 6). Textul Septuagintei nu lasă loc unor asemenea controverse: după ce fantezia lui Iov emite ipoteza unei reconcilieri dintre om şi Dumnezeu, revine cu amărăciune la realitatea prezentă.


  • În sensul: îl desfigurezi (prin îmbătrânire sau moarte).


  • Literal: „de nu cumva ales-ai cuvintele celor tari“, „cel tare“ (dynástes) fiind suveranul care-şi poate permite să le vorbească altora peste umăr. Textul Ebraic presupune chiar o aluzie la şarpele din Fc 3, 1, al cărui limbaj e construit pe dispreţul faţă de adevărul şi suveranitatea lui Dumnezeu.


  • „...sfinţii Săi“ = îngerii Săi; vezi 4, 18.


  • Elifaz îşi atribuie o înţelepciune moştenită din vremea când ea nu putea fi alterată de influenţe străine.


  • Grijă, îngrijorare, nelinişte, preocupare continuă, anxietate.


  • Textul LXX pare a sugera, printre altele, şi păcatul ipocriziei: pe de-o parte, demnitarul nelegiuit pare a-L implora pe Dumnezeu cu mâinile ridicate, pe de alta el I se împotriveşte.


  • Grăsimea era simbolul insensibilităţii religioase şi decăderii morale; vezi Dt 32, 15. În unele ediţii greceşti urmează emistihul: „lauda lui, sudalma“.


  • Marea majoritate a traducătorilor după Textul Masoretic notează că versetele 7 şi 8 constituie un loc extrem de anevoios, cu sensuri neclare ce se datorează, după toate probabilităţile, faptului că textul însuşi e denaturat; de aci, marea varietate a formulărilor. Nici textul Septuagintei nu e foarte uşor, dar înţelesul său ar fi: în momentul de faţă Iov a căzut într'un fel de fatalism: fie că vorbeşte, fie că tace, suferinţa lui rămâne aceeaşi (v. 6). Dumnezeu a făcut din el un om slab, epuizat, tocmai ca să-l poată lovi mai tare şi să-l facă să se recunoască drept martor al propriei sale suferinţe. Mai mult, minciuna care-l paşte (literal: „cel mincinos al meu“ = calomniatorul meu) nu mai e un dat exterior, ci s'a strămutat în chiar lăuntrul fiinţei sale, chinuindu-l şi de acolo. Textul introduce teribilele imagini din versetele 9-14.


  • A-i vărsa cuiva fierea pe pământ: a-i face o rană mortală (vezi Pr 7, 23).


  • Pornind de la o intuiţie a lui Jung, Paul Evdokimov (La femme et le salut du monde) a insistat, cu mare răsunet, asupra dimensiunii profetice a acestui verset. Textul e, într'adevăr, enigmatic. În mijlocul disperării sale, când Iov se crede lepădat de Dumnezeu şi neînţeles de oameni, iată că apare, ca din nimic, o rază de speranţă: acest „martor“ ceresc misterios, în care teologul rus o identifică pe Maica Domnului; ea este aceea care, cunoscând adevărurile fiinţei omeneşti, va depune mărturie, prin rugăciune (déisis), în cerurile lui Dumnezeu. În primul stih al acestui verset e folosit cuvântul mártys = „martor“, iar în cel de al doilea, cuvântul synístor = „cel ce ştie ceva împreună cu un altul“, adică cel ce depune mărturie în cunoştinţă de cauză. Pentru ideea în sine vezi şi următoarele două versete.


  • Ebr.: „O, dacă El ar putea să arbitreze între om şi Dumnezeu / aşa cum [se face] între un om şi aproapele său!“. Nonsensul e evident: Dumnezeu nu poate să arbitreze împotriva Lui însuşi. Aceasta i-a făcut pe mulţi traducători să adopte formulări convenţionale. Versetul 21 din textul Septuagintei pare a revela nu numai mijlocirea Maicii Domnului în faţa lui Dumnezeu, dar şi pe aceea a „Fiului Omului“ în favoarea „aproapelui Său“, adică a fiecărui om. Textul invită la meditaţie profundă.


  • Reversul textului din Fc 1, 2: dacă atunci „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor“ ca într'un fel de gestaţie a lumii ce avea să fie creată, Iov se poartă cu propriul său duh având sentimentul sfârşitului.


  • Cuvântul frónesis înseamnă mult mai mult decât „minte“: raţiune, inteligenţă, gândire raţională, înţelepciune. Mintea e depozitara tuturor acestor atribute, în timp ce inima e sediul afectelor. Ele trebuie să lucreze împreună, întregindu-se reciproc. Scindarea lor (pe care Iov, în accentele lui amare, i-o atribuie lui Dumnezeu) provoacă dezechilibrul fiinţei umane. Mistica isihastă de mai târziu, teoretizată magistral de Sf. Grigore Palama, va restabili echilibrul duhovnicesc prin „rugăciunea lui Iisus“, care se mai numeşte „rugăciunea minţii în inimă“.


  • Sens neclar în Versiunea Masoretică, ceva mai limpede aici: proverb inserat anume spre a sprijini versetul precedent (separarea inimii de minte).


  • Literal: „încheieturile (articulaţiile) inimii mele s'au rupt“; figură de stil pentru: dorinţele mele s'au risipit.


  • În cele ce urmează, Bildad prezintă un portret circumstanţial al nelegiuitului, cu intenţia de a-l face pe Iov să se recunoască în el. Chiar dacă textul LXX foloseşte un stil de blestem-avertisment, în timp ce T. M. abordează stilul direct, efectul este acelaşi.


  • Ebr.: „mânat la regele spaimelor“. Aluzie la Nergal, personaj din mitologia babiloniană: regele Şeolului, adică al împărăţiei morţilor, pe care textul de faţă (mai explicit în Septuaginta) îl prezintă ca pe un acuzator al celor nelegiuiţi.


  • Fumul de pucioasă cu care se dezinfecta o locuinţă înainte de a fi ocupată de noul locatar.


  • Versul acesta (al doilea) nu se află în toate ediţiile greceşti, inclusiv a lui Rahlfs.


  • Ebr.: (El este) „Cel ce m'a învăluit cu laţul Său“; aluzie la 18, 8, dar în sensul că nu Iov este cel ce se prinde în laţ, ci Dumnezeu i-l întinde. În textul Septuagintei Iov afirmă că Domnul i-a răvăşit mai întâi viaţa (pe dinafară şi pe dinlăuntru), pentru ca pe această ruină să-Şi înalţe El cetatea (cuvântul original, ohýroma, e mai puternic: „fortăreaţa“, „întăritura“). E ca şi cum Iov ar fi intuit „pariul“ pe care Dumnezeu îl făcuse cu Satan.


  • Fiind veşnic, Dumnezeu are întotdeauna ultimul cuvânt. Oricât de târzie ar fi moartea lui Iov, Domnul este Cel ce Se va pronunţa asupra cazului său. Textul însă are o deschidere mult mai largă: „târziul de pe pământ“ al lui Iov poate fi nu numai moartea sa fizică, ci şi sfârşitul somnului său de după moarte. Fericitul Ieronim, traducând din ebraică, este primul exeget care a sesizat dimensiunea profetică a versetelor 25-26, în sensul că ele se referă la învierea trupurilor. Versiunea sa (Vulgata) sună astfel: „Căci eu ştiu că Răscumpărătorul meu e viu, că în ziua cea de apoi eu mă voi scula din pământ, că din nou voi fi învelit în pielea mea şi că'n carnea mea Îl voi vedea pe Dumnezeu“. Dar imensele dificultăţi ale originalului ebraic (îndeosebi inconsistenţa lexicală şi gramaticală), care au generat traduceri din cele mai variate, ridică şi astăzi controverse pasionante nu numai în teologia protestantă, dar şi în cea catolică. Mai concentrat în metaforismul său, textul Septuagintei transmite acelaşi mesaj: Dumnezeu (Acela) este o fiinţă veşnică şi, ca atare, transcende nu numai viaţa, ci şi moartea. El este Acela care-l dezleagă pe om, întru „târziul“ acestuia, din legăturile morţii. „Pielea“ este simbolul materialităţii omului, învelişul în care însăşi carnea „s'a topit“ (v. 20), trupul care pe pământ „îndură“ suferinţa, dar care, atunci, „va învia“. Apostolul Pavel va vorbi şi el, în numeroase locuri, despre trup ca înveliş (adăpost, casă, cort) al duhului.


  • „Sân“: metaforă pentru spaţiul lăuntric. Ea va fi folosită şi de Evanghelistul Luca în expresia „sânul lui Avraam“. În antichitatea iudeo-elenă cuvântul kólpos însemna nu numai spaţiul toracic dintre cămaşă şi trup, ci şi cuta rezultată din îndoirea şorţului sau a veşmântului până la cingătoare, ea devenind astfel un fel de leagăn în care o mamă putea să-şi poarte pruncul. În cazul de faţă, Iov mărturiseşte că suferinţa sa nu se limitează la o experienţă exterioară, a simţurilor fizice, ci se consumă într'o mult mai profundă experienţă lăuntrică, angajând astfel totalitatea fiinţei sale.


  • Literal: „găsi-vom în el rădăcina cuvântului?“ „Rădăcină“: raţiunea ultimă a unui lucru sau a unui fapt; stratul profund. „Cuvânt“ (lógos) în sensul de „justificare“, „explicaţie“, „dare de seamă“, „clarificare raţională“.


  • Pe linia celor afirmate în versetul 27 (vezi nota), Iov îşi avertizează prietenii să nu cadă în cursa aparenţelor, a raţiunii superficiale. Înţeleasă sau nu, justificată sau nu, suferinţa este aceea care-i oferă omului şansa de a pătrunde în propria sa interioritate, de a se descoperi în forul său lăuntric, acolo unde se consumă experienţa tragică. Finalul acestui capitol (versetele 25-29), urmând unor puternice accente ale disperării, se constituie astfel într'un bogat izvor al exegezelor teologice.


  • Subînţeles: Dumnezeu.


  • Întrebare tragică, alcătuind miezul acestui capitol, unul dintre cele mai importante ale cărţii. Ca un ecou al textului din Ir 12, 1-2, ea contrazice înţelepciunea tradiţională, potrivit căreia cei buni se bucură numai de răsplată, iar cei răi sunt pedepsiţi. Viziunii teoretice, idealiste, Iov îi opune evidenţa realităţii.


  • „Rămâne veghetor“ prin stâlpul ce i s'a pus pe groapă, un semn ce-i poartă numele sau, eventual, chipul.


  • Expresie oarecum echivalentă cu urarea latină: „Sit tibi terra levis!“ („Să-ţi fie ţărâna uşoară!“). Ea se referă la bulgării pe care rostogolirea torenţilor îi formează din pietricele şi lutul cleios care le leagă.


  • Onorurile funebre cu care-l însoţesc pe omul păcătos.


  • În pornirea sa de a-i da lui Iov o replică necruţătoare, în sensul că izvorul suferinţelor sale vor fi fiind păcate grele şi nemărturisite, Elifaz începe prin a-i cita cuvintele din 21, 22.


  • În simbolistica onirică apa înseamnă necazuri, nenorociri, deprimare.


  • Literal: „Cel ce locuieşte întru cele înalte“.


  • Locuind „întru cele înalte“, Dumnezeu (în concepţia necredincioşilor) e separat de pământ prin perdeaua norilor; mişcarea Sa se face numai circular, la periferia cerurilor, departe de oameni.


  • Aluzie probabilă la nimicirea păcătoşilor prin potopul din vremea lui Noe.


  • Literal: „în Ofir“. Ofir era ţinutul faimos prin bogăţia şi fineţea aurului său (vezi 1 Par 29, 4: regele David dăruieşte pentru templu 3000 de talanţi de aur de Ofir).


  • Literal: „dacă El a judecat aşa...“. Se revine la ideea că Dumnezeu este, în acelaşi timp, împricinat şi judecător.


  • Cu tot procesul sever pe care I-l face lui Dumnezeu, Iov nu-şi poate reţine o notă afectivă, de părere de rău.


  • „Vremile dreptăţii“: evenimentele care curg de-a lungul timpului şi care urmează să fie evaluate moral, ca bune sau rele. Autorul pare a se feri să-I atribuie lui Dumnezeu participarea la răul ce se petrece în lume. De altfel, numeroşi traducători ai Versiunii Ebraice notează că textul original al acestui capitol e foarte deteriorat, ceea ce face ca sensurile să nu fie clare. Nici textul Septuagintei nu e lipsit de dificultăţi, acestea provenind din aceea că, vorbind despre oamenii ticăloşi (păcătoşi, nedrepţi, nelegiuiţi), autorul se referă brusc la victimele acestora (cum par a fi versetele 5-6 şi 8), victime care, la rândul lor, împinse de disperare, îi victimizează pe alţii în lupta pentru supravieţuire. Dezvoltându-şi gândul, Iov vrea să demonstreze că pentru pedepsirea păcătoşilor nu e nevoie neapărat de intervenţia lui Dumnezeu; ei sunt pedepsiţi de o instanţă internă, şi anume de propriile lor păcate, care le degradează îndeosebi psihologia (sfârşesc copleşiţi de spaime şi deznădejde).


  • Adică pluteşte în derivă, în voia sorţii, lipsit de repere şi de controlul înotului.


  • Literal: „a jefuit braţele orfanului“, în ideea: „a furat până şi puţinul pe care orfanul îl avea în braţe“. Cuvântul agkalís, folosit numai aici în V. T., înseamnă „braţ îndoit“.


  • „Pasul dulce“ încearcă să echivaleze cuvântul prooímion (folosit numai aici în V. T.), care înseamnă „intrare“, „introducere“, „preambul“, „preludiu“ (la un discurs sau o piesă muzicală), mişcarea lină şi liniştitoare care-şi propune să atragă atenţia. E alternativa „fricii“ (de fapt, frica de Dumnezeu), cea pe care Bildad pare să conteze.


  • „Cele preaînalte“: înălţimea cerurilor, de unde Dumnezeu stăpâneşte, veghează şi rânduieşte totul, de la astre până la vietăţile mărunte.


  • Literal: „vor fi toleraţi până nu se ştie când“. Cuvântul parélkysis, astfel nuanţat, e folosit numai aici în V. T.


  • Prin „uriaşi“ se înţelegeau monştrii care, potrivit mitologiilor antice, populau apele subterane. Prin neputinţa lor de a ieşi la suprafaţă, ei erau, în fond, tot atât de slabi ca şi „umbrele“ morţilor din Şeol. Acest verset îl pregăteşte pe cel următor.


  • Literal: „înaintea Domnului“.


  • Metaforă pentru creatio ex nihilo. „Miazănoaptea“ poate fi o referire la Steaua Polară, reperul mişcării circulare a astrelor. Totul se reazemă pe puterea lui Dumnezeu.


  • Ebr.: „faţa lunii (pline)“, ceea ce-i face pe exegeţi să creadă că e o aluzie la eclipsele de lună. Luna însă poate fi luată drept simbol al tronului ceresc; Dumnezeu având stăpânire asupră-i, numai El decide când poate fi văzut şi când trebuie ascuns. Într'un sens mai adânc, Dumnezeu este Cel ce hotărăşte asupra Revelaţiei.


  • Nu e vorba de un simplu cutremur de pământ, ci de faptul că instrumentele cutremurului („stâlpii cerului“) îl recunosc pe Dumnezeu ca pricină şi motivaţie a fenomenului.


  • Pentru „monstrul“ vezi nota de la 9, 13. Acestui sens însă i se poate atribui şi o dimensiune profetică: Iisus Hristos, omorâtorul Şarpelui, făgăduit de Dumnezeu (Fc 3, 15) şi devenit biruitor până la sfârşitul veacurilor (Ap 20, 2); vezi şi versetul următor.


  • Literal: „aburul umed al cuvântului“.


  • Ebr.: „vântul de Răsărit“, a cărui suflare avea o mare forţă de distrugere. LXX îl echivalează cu káusos – „căldură excesivă“, „arşiţă“, cuvânt înrudit prin rădăcină cu Kaunías, vântul care sufla dinspre Kaunos spre Rhodos.


  • Atât Textul Masoretic, cât şi unele redactări ale Septuagintei permit traducerea: „El [Dumnezeu] îşi plesneşte mâinile asupra lui ăa păcătosuluiî“. Formularea de faţă se sprijină pe redactarea, mult mai potrivită, din Codex Vaticanus şi Codex Sinaiticus.


  • El: omul.


  • epistéme = „ştiinţă“; „cunoaştere ştiinţifică“; „facultatea de a cunoaşte prin studiu“. O seamă de traduceri din ebraică preferă termenul „înţelegere“ (facultatea de a înţelege) sau „inteligenţă“.


  • „Aur zăvorât“ = „aur nativ“. Literal: „închidere“, „spaţiu închis“.


  • Literal: „mai greu decât cele ce sunt înlăuntru“ (tà esoótata), adică de tot ceea ce se află în interiorul intim (al mării, în speţă, sau, prin generalizare, al pământului). Echivalenţă impusă de context. Textul Masoretic pune în cumpănă înţelepciunea şi perlele.


  • Nubia (textual): Etiopia.


  • T. M.: „Abaddon“, cuvânt care în ebraică înseamnă „distrugere“, „pustiire“, „nimicire“, „ruină“. Folosit în Ap 9, 11.


  • „Domnul-Dumnezeu“, expresie care adună doi termeni din cele două versiuni principale: „Domnul“ în T. M., „Dumnezeu“ în LXX.


  • Metaforă pentru bogăţiile imense, nesfârşite, ale lui Iov.


  • Slava de altădată a lui Iov nu se întemeia nici pe înţelepciune (care nu era a lui), nici pe putere (de care nu era însetat), ci pe coordonatele morale ale dreptăţii şi milei.


  • Joc verbal prin dubla folosire a aceluiaşi cuvânt: álimos, care înseamnă „ceea ce îi aparţine mării“ sau „ceea ce e produs de mare“ şi „lobodă-de-mare“, plantă sărată ce creşte pe ţărmurile Mării Moarte şi care se mănâncă în felul piureului de spanac.


  • Literal: „ale căror case erau găuri (troglai) de piatră“. (Substantivul trógle = „gaură“ a dat naştere cuvântului generic troglodýtes = troglodit; la origine locuitor al Etiopiei, care locuia în caverne.)


  • Literal: „sufletul meu se revarsă asupră-mi“; metaforă pentru „a plânge“, „a vărsa lacrimi“.


  • Ebr.: „Mă urci pe vânt, mă faci să-l călăresc / şi mă risipeşti în furtună“.


  • Versetele 26-27 se referă la adorarea astrelor şi a fenomenelor cosmice, foarte frecventă în păgânătatea antică (şi chiar la Iudei, prin contaminare, în vremea regelui Manase, cf. 4 Rg 21, 3-5). Adoraţia era deseori exprimată prin a duce mâna la gură şi a o săruta (gest pe care oamenii îl fac şi în zilele noastre, ca semn de afecţiune a unora către alţii).


  • Nici Dumnezeu cu pedepsele, şi nici prietenii cu sfaturile nu l-au putut convinge pe Iov că a păcătuit cu ceva. Începând cu versetul 7 al acestui capitol, el rosteşte o serie de blesteme condiţionate care, laolaltă, se constituie într'o amplă pledoarie asupra nevinovăţiei sale.


  • „Buzitul“: membru al tribului ce se trăgea din Buz, menţionat în Fc 22, 21 ca fiu al lui Nahor, fratele lui Avraam.


  • Nu este sigur dacă Ram este o altă grafiere a numelui personal Aram, menţionat în Rut 4, 19 ca descendent al lui Iuda.


  • „...din ţara Ausitei“: menţiune ce se află numai în Septuaginta, imposibil de localizat, parcă anume introdusă de autor spre a-i conferi lui Elihu o aură de mister; vezi şi nota de la 1, 1.


  • Textual: „suflarea Atotputernicului“. Elihu crede că nu vârsta sau experienţa este aceea care descoperă şi garantează adevărul, ci iluminarea lăuntrică, cea care vine de la Dumnezeu.


  • Formulare proprie Septuagintei. Acest vers însă se află numai în codicii Alexandrinus şi Venetus. Îl încorporează Biblia lui Şerban, nu însă şi cea din 1914. Ediţia Rahlfs îl notează în subsol.


  • Loc unic în Vechiul Testament pentru folosirea (de două ori) a verbului diartízo = „a plăsmui“, „a fasona“, „a modela“, „a aranja“, „a da formă“, ceea ce denotă crearea unei opere elaborate.


  • „...ascunsul gând“ îşi propune să-l traducă, aici, pe grecescul nóos-nous, cuvânt cu un conţinut foarte bogat şi profund, frecvent nu numai în filosofia tuturor timpurilor, dar şi în teologia paulină şi patristică. El poate să însemne, printre multe altele, „gând“, „gândire“, facultatea de a gândi, de a raţiona, de a pătrunde inteligibil în fiinţa ta lăuntrică. În cazul de faţă, Elihu postulează că somnul este o stare de latenţă a gândului, un gând pe care Dumnezeu îl dă pe faţă (anakalýpto = „a dezveli“, „a dezvălui“, „a vorbi deschis“, „a da pe faţă“ – vezi şi Iov 20, 27; 28, 11) prin mijlocirea visului sau a vedeniei onirice, fenomene menite să neliniştească sau să înspăimânte prin însăşi natura lor neobişnuită.


  • Textual: „de va gândi cu inima“. Întoarcerea la Dumnezeu trebuie să fie un act nu numai al intelectului, ci şi al simţirii, inima fiind considerată sediul sentimentelor. Asocierea dintre nóos şi kardía va căpăta o profundă dimensiune duhovnicească în practica isihaştilor, a căror rugăciune se va numi „a minţii în inimă“.


  • Aici nu e vorba de Duhul Sfânt, ci de duhul lui Dumnezeu care pune şi menţine totul în mişcare. În ebr.: „Dacă El Şi-ar chema duhul înapoi / şi suflarea Şi-o va aduna la Sine...“, un paralelism sinonimic care pledează pentru nemajuscularea substantivului „duh“.


  • Chiar dacă omul păcătos, nelegiuitul, e dispus să facă abstracţie de existenţa şi veghea lui Dumnezeu, conştiinţa care rezidă în faptă nu poate scăpa, până la urmă, de această prezenţă.


  • Dispariţia fizică a păcătoşilor pedepsiţi de Dumnezeu nu înseamnă că ei au dispărut şi din perspectiva unei judecăţi finale, definitive.


  • Cuvântul átopos nu se află decât în Cartea lui Iov (de şase ori) şi în Cartea Proverbelor (o dată) şi înseamnă tot ceea ce nu este la locul său, ceea ce e alături de calea normală, ceea ce e straniu, insolit, extravagant, incomod, fără noimă. Deseori (ca şi în cazul de faţă) e folosit în paralelă cvasi-sinonimică cu ánomos = nelegiuit, cel fără de lege. Spre deosebire de acesta, care are o nuanţă statică, primul introduce dinamismul păcatului care se face din mers, prin simpla abatere de la calea lui Dumnezeu.


  • Termenul asevés îl desemnează pe omul necredincios, dar şi pe cel ce are o credinţă, dar e lipsit de evlavie, de trăirea credinţei, de respectarea normelor morale ce izvorăsc din propria-i credinţă.


  • zoopoiéo = „a face (pe cineva) viu“, „a însufleţi“. Bătrânii noştri din 1688 şi 1914 îl traduc cu „a învia“. Înţelesul versului este acela că Dumnezeu nu-l va rechema la viaţă („spre învierea vieţii“, In 5, 29) pe cel ce nu şi-a trăit adevărul credinţei. Compară şi cu In 5, 21: „Tatăl îi învie pe cei morţi şi le dă viaţă“. Aşadar, e vorba nu numai de înviere ca fapt în sine, ci şi de ceea ce urmează după ea: viaţa (la Evanghelistul Ioan cuvântul „viaţă“ nu se referă niciodată la viaţa fizică, ci numai la cea spirituală), sau judecata (osânda).


  • Literal: „făţarnicii cu inima“ (hypokritaì kardía). Este vorba nu de ipocriţii clasici, care-i înşală pe oameni prin aparenţe false, ci de ipocriţii care se înşală pe ei înşişi, în forul lor interior, printr'o subtilă pervertire a adevărului obiectiv într'un adevăr personal. Dacă făţarnicul din prima categorie îşi conduce în mod deliberat ipocrizia, cel de-al doilea riscă să nu se mai poată controla.


  • Text dificil, cu punctuaţie derutantă în Septuaginta. Cât despre cel masoretic, el este atât de alterat, încât versetele 19 şi 20 sunt foarte departe de un înţeles cât de cât limpede, ceea ce-l face pe Osty să le lase netraduse, spre a nu cădea în capcana unor tălmăciri fanteziste. Cel de faţă pare a se referi la greşala de a detrona o personalitate spre a o înlocui cu entităţi gregare.


  • Elihu deschide o amplă pledoarie menită să ateste puterea şi măreţia lui Dumnezeu ce se manifestă îndeosebi prin fenomenele meteorologice (fenomene, adăugăm noi, pe care omul nici astăzi nu le poate controla), cu scurte şi neaşteptate incursiuni în efectele acestora asupra omului şi animalelor. Autorul foloseşte uneori metafore de o rară subţirime.


  • Asocierea, aproape suprarealistă, dintre „norul“ care, de obicei, udă prin ploaie, verbul „a aplica un unguent“ şi adjectivul substantivat „alesul“ sau „cel ales“ poate constitui o referire la norul care l-a „uns“ pe Moise ca ales al lui Dumnezeu. Textul capătă astfel o dimensiune duhovnicească.


  • Iov îi ceruse lui Dumnezeu să compară amândoi în faţa unei instanţe supreme, pentru ca el să se poată dezvinovăţi. Iată că Dumnezeu rupe tăcerea şi-i vorbeşte, dar nu ca parte egală, ci ca un Atotputernic, deseori folosind ironia. Viforul şi norul sunt elemente prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine; în Textul Masoretic: „i-a răspuns din mijlocul furtunii“; Septuaginta menţine „norul“ ca formă vizibilă prin care Dumnezeu îi vorbise şi lui Moise.


  • Ebr.: „şi toţi fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie“. Oricum, e vorba de un monoteism pur, în care nu există nici cea mai slabă urmă a credinţei în preexistenţa răului.


  • Pământul este scuturat ca o pătură de pe care fug praful şi impurităţile; lumina zilei este aceea care pune nelegiuiţii pe fugă (vezi Iov 24, 16).


  • „Porţile morţii“ : porţile care închid împărăţia morţilor (iadul, hades-ul, Şeol-ul). Expresie folosită şi în Ps 9, 13; 106, 18). Dumnezeu este singurul Care poate pătrunde, ca un Stăpân, prin aceste încuietori, aşa cum o va face Iisus Hristos, la Înviere, prin pogorârea la iad.


  • Ironie divină!


  • Versetul nu implică, neapărat, o doctrină astrologică, ci observaţia că anumite fenomene terestre sunt determinate sau condiţionate de fenomene cosmice (cum ar fi atracţia şi fazele lunii asupra mareelor sau asupra ciclului sangvin al femeii).


  • Chiar în asprimea vieţii pe care o îndură asinul sălbatic, există o înţelepciune a lui Dumnezeu: singurătatea sa îi asigură o libertate şi o linişte pe care nu o pot avea oamenii, mai ales cei îngrămădiţi în marile lor aşezări. Într'un fel, imaginea prefigurează viaţa pustnicilor de mai târziu, o viaţă singuratică şi aspră, dar singura ce le poate oferi „isihia“.


  • Inorog: animal fabulos unicorn, simbol al puterii invincibile (vezi şi Nm 23, 22). Textul Ebraic sugerează (în funcţie de traducători): „bivolul“; „boul sălbatic“; „bizonul“; „taurul“.


  • Ideea generală a fragmentului (vv. 19-25) este aceea că dresarea animalului de către om (în speţă, aceea a calului) nu e posibilă decât în funcţie de însuşirile naturale ale celui ce se lasă dresat, însuşiri care, în primă şi ultimă instanţă, sunt de la Dumnezeu.


  • „Spre miazăzi“: direcţia în care migrează păsările.


  • „Zgripţorul“ (gyps) e una şi aceeaşi pasăre cu „vulturul“ (aetós), numai că se pune accentul pe ideea că e o pasăre de pradă.


  • În unele ediţii mai vechi ale Septuagintei acest verset şi următoarele patru fac parte din capitolul precedent, ca versetele 31-35; aşa se află şi în ediţiile româneşti dintre 1688-1914. Versiunea de faţă însă urmează ediţia Rahlfs.


  • Aceste două versuri sunt repetarea exactă a celor din 38, 3, ceea ce pare o nouă ironie divină.


  • Substantivul theríon desemnează o fiară feroce, uriaşă, monstruoasă, aproape fabuloasă, fără să-i aparţină unei anume specii. Un astfel de monstru indică şi cuvântul Behemoth din Versiunea Ebraică (folosit la pluralul intensităţii, aşa cum face şi cea greacă – thería), cu precizarea: „pe care Eu l-am făcut ca şi pe tine“, o expresie mai directă decât „lângă tine“ (sau: cel ce-ţi stă alături în marea familie a creaturilor). Majoritatea tălmăcitorilor şi exegeţilor sunt de părere că descrierea amănunţită pe care i-o face, mai jos, autorul, indică hipopotamul. Oricum, e vorba de „simbolul forţei brutale pe care Dumnezeu o stăpâneşte, dar pe care omul nu o poate îmblânzi“ (BJ).


  • „...cea dintâi“: fie în timp, fie pe scara puterii.


  • Imagine de o mare subtilitate stilistică: forţa pe care omul n'o poate stăpâni, dar din care Dumnezeu a făcut un fel de jucărie pentru copii. Textul Ebraic (deteriorat) a dat naştere mai multor variante de traducere, dintre care cea mai „limpede“ pare a fi: „El e cea dintâi făptură a lui Dumnezeu; Făcătorul ei a ameninţat-o cu sabia“ (BJ).


  • Literal: „patrupedele din Tartar“; „îngerii“ de la polul opus.


  • Textual: „Balaurul“. Despre Leviatan vezi nota de la 3, 8.


  • Porţi (pe faţă): căi de acces spre lăuntrul fiinţei. Ideea se leagă cu cea din versetul precedent: Leviatanul e inaccesibil cunoaşterii omeneşti, indiferent de latura sau unghiul de abordare.


  • Şmirghel: rocă metalică dură, alcătuită din mărunte granule de corindon şi magnetit. Măcinate mărunt şi aplicate pe o peliculă de hârtie, granulele sunt folosite la polizarea unor obiecte de lemn sau metal.


  • Dumnezeu Şi-l face pe om părtaş la actul iertării; o nuanţă pe care Textul Masoretic o omite.


  • Textul Masoretic se opreşte aici, ca final al Cărţii lui Iov. Fraza următoare îi e proprie Septuagintei.


  • Psalmul abordează paralela dintre omul credincios şi cel nelegiuit, ce anume i se întâmplă sau i se poate întâmpla fiecărui om din cele două categorii. Comentatorii îl consideră drept o introducere la întreaga Carte a Psalmilor.


  • Psalm profetic prin excelenţă, cu trimiteri mesianice şi eshatologice, fapt pentru care el stă alături de Ps 109. Personajul central al acestui psalm transcende cu mult circumstanţele istorice ale regelui David, aşa încât El a putut fi uşor identificat cu Iisus Hristos: „fiul lui David”.


  • Vezi această istorie în 2 Rg 15. În altă ordine de idei, Versiunea Ebraică numerotează acest subtitlu drept versetul 1, aşa încât psalmul are 9 versete. Această ordine o adoptă şi ediţia Rahlfs, în concordanţă cu BJ, TOB, OSTY. Versiunea de faţă însă păstrează numerotarea clasică a ediţiilor româneşti; ea se află, de altfel, şi în KJV şi RSV. Cazul Psalmului 3 devine aproape general.


  • Fericitul Ieronim notează că, deşi titlurile psalmilor nu se află – sau nu sunt aceleaşi – în toate manuscrisele ebraice, greceşti sau latineşti, importanţa lor nu trebuie neglijată, ele făcând parte integrantă din textul Sfintei Scripturi. Expresia „Pentru sfârşit“ (eis tò télos), întâlnită de mai multe ori în fruntea psalmilor, denotă dimensiunea profetică a psalmului respectiv. În cazul de faţă, „moştenirea“ nu poate fi altceva decât împărăţia lui Dumnezeu; dacă evreii socotesc că au dobândit-o dintru început, noi, creştinii, ştim că ea nu va veni decât la „sfârşitul“ veacurilor, şi anume prin Biserica lui Hristos. Adăugăm observaţia că télos înseamnă nu numai „sfârşit“, ci şi „ţintă“, „finalitate“, „scop“, „termen final“, „plinire“, „realizare“, „rezultat“, „consecinţă“, „plenitudine“, „culminaţie“, corolar“, „desăvârşire“, „deznodământ“. Textul „sfârşitul Legii este Hristos“ de la Rm 10, 4 trebuie înţeles ca şi cum ai citi: „sfârşitul seminţei este planta“.


  • Fericitul Augustin tâlcuieşte: Octava (într'un fel, ziua a opta) nu poate fi altceva decât veşnicia de după sfârşitul veacurilor. Dacă timpul e repetarea ritmică a celor şapte zile, cea de a opta înseamnă ieşirea din timp, trecerea existenţei dincolo de cronologie.


  • Huşai este cel ce a salvat viaţa lui David când acesta se afla în război cu Abesalom, şi tot el i-a vestit regelui moartea fiului său (vezi 2 Rg 17-18). Totuşi, istoria nu-l numeşte „fiul lui Iemeni“, ci „Huşai Archianul“, Iemeni fiind un nume inexistent. Sf. Ioan Gură de Aur crede că psalmistul i-a dat un nume simbolic: „fiul dreptei“, după fapta cea dreaptă pe care o săvârşise; exemple asemănătoare în Sfânta Scriptură: Iuda = „fiul pierzării“ (In 17, 12), diavolul = „fiul pierzării“ (2 Tes 2, 3), omul primitor = „fiu al păcii“ (Lc 10, 6).


  • Titlul acestui psalm nu acoperă conţinutul, deoarece nicicum nu e vorba de teascuri. Aşadar, el este un simbol profetic asupra Bisericii: aşa cum prin treier grâul se separă de pleavă şi cum prin tescuire se separă vinul de ciorchine, tot astfel în Biserica luptătoare se aleg cei buni de cei ce rămân prea mult legaţi de lume (Fer. Augustin).


  • Versiunea Ebraică a împărţit acest psalm în două părţi: versetele 1-21 alcătuiesc Psalmul 9, în timp ce versetele 22-38 formează Psalmul 10. De aici, un decalaj între Textul Ebraic, care numără 151 de psalmi, şi între Septuaginta şi Vulgata, care numără în total 150 de psalmi. Fireşte, versiunea de faţă păstrează ordinea Septuagintei şi, prin ea, a tradiţiei româneşti.


  • Fericitul Ieronim raportează acest titlu enigmatic (şi specific Septuagintei) la taina morţii Fiului lui Dumnezeu, într'un text profetic, pe care traducătorii evrei care ne-au dat Septuaginta l-au intuit prin revelaţie, dar pe care n'au cutezat, la vremea lor, să-l exprime.


  • O variantă a acestui psalm se află în 2 Rg 22, 2-51.


  • Psalmul Bunului Păstor.


  • Scris şi cântat cu prilejul sfinţirii palatului regal din Ierusalim.


  • ékstasis (extaz) înseamnă o ieşire din sine a minţii, pricinuită fie de o panică, fie de o descoperire dumnezeiască. În cazul de faţă e vorba de năprasna pe care poporul lui Dumnezeu o are asupră-i din pricina prigoanelor sau a necredinţei din lume (Fer. Augustin).


  • Vezi acest episod în 1 Rg 21-22.


  • Fer. Augustin: Dacă psalmistul plângea şi se tânguia într'o zi de Sâmbătă, care este ziua de odihnă, înseamnă că sufletul său era foarte tulburat. În acest sens trebuie citit şi textul: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia“ (Mt 5, 4); cei ce-şi plâng păcatele sunt capabili de mântuire.


  • Unii comentatori cred că Iditun denotă modul de a cânta un anume psalm (tonul, tonalitatea, inflexiunea vocii) şi că rudenia acestui cuvânt cu Iditun, cântăreţul levit rânduit de David (1 Par 25, 1; 2 Par 5, 12) este incertă sau foarte îndepărtată.


  • Rugăciune personală, mai ales pe patul de suferinţă.


  • Vezi istoria lui Core în Nm 16; fiii săi n'au murit odată cu el: Nm 26, 11. Sub regele David, urmaşii lui Core deveniseră cântăreţi.


  • E vorba de cântarea alternativă (antifonică) a versurilor. Prin comparaţie cu Textul Ebraic (eliptic), s'a emis şi ipoteza că e vorba de iudeii care-şi schimbă atitudinea faţă de Lege, devenind apostaţi. Contextul însă obligă la prima interpretare.


  • Prin „Cel-Iubit“ trebuie să-L înţelegem pe Iisus Hristos, Fiul Cel Iubit al Tatălui (Mt 3, 17) (Cassiodor). De altfel, atât Sfinţii Părinţi cât şi Părinţii filocalici i-au atribuit întregului psalm o dimensiune mesianică, fapt pentru care textul impune şi majusculările de rigoare. Liturghia bizantină şi cea romană l-au inclus de timpuriu în cult, versetele lui fiind citate în marile sărbători ale Mântuitorului Hristos şi ale Maicii Domnului.


  • Cassiodor interpretează „cele ascunse“ ca referindu-se la „taina cea din veac ascunsă“ a venirii lui Hristos în lume.


  • În ziua a doua a săptămânii (a creaţiei) – notează Fericitul Augustin – Dumnezeu a făcut tăria pe care a numit-o cer şi care avea să fie populată de mulţimea astrelor (firmamentul). Noi ne gândim la cerul duhovnicesc populat cu sfinţii şi drepţii care alcătuiesc Biserica triumfătoare a lui Iisus Hristos.


  • Asaf a fost unul dintre cei patru mai-mari ai cântăreţilor, rânduiţi de David să-I psalmodieze Domnului prin instrumente muzicale (1 Par 6, 39). Cassiodor notează că el nu trebuie privit ca autor al psalmului, ci doar ca un muzicant de seamă şi ca un exponent al credincioşilor faţă de casa lui Dumnezeu. Lui i-au fost atribuiţi psalmii 72-82. În general se admite că David a folosit procedeul literar de a pune în gura altuia un anume gând (ex.: Eminescu, „Rugăciunea unui dac“).


  • Săvârşind adulter cu femeia oşteanului Urie şi apoi uneltind moartea acestuia în război, regele David şi-a încărcat sufletul cu două păcate foarte grele, pentru care Dumnezeu l-a mustrat prin profetul Natan (vezi toată istoria în 2 Rg 11, 2-17). Fructul literar al acestei nefericite întâmplări a fost Psalmul 50, ca expresie a pocăinţei pentru o vină recunoscută. Fericitul Augustin notează că nu David cel din păcat trebuie să fie modelul creştinului, ci David cel ce se căieşte de păcat. De căzut, poate cădea oricine; important e să se ridice. Psalmul 50, ca rugăciune personală de căinţă şi umilinţă, este cel mai cunoscut, mai popular şi mai practicat din cei 150, nu numai în mânăstiri, ci şi în rândul credincioşilor obişnuiţi; cei mai mulţi îl ştiu pe-de-rost. Textul a cunoscut atâtea şlefuiri de-a lungul secolelor, încât diortosirea sa nu poate fi decât minimă.


  • Vezi istoria în 1 Rg 22, 7-13.


  • Fer. Augustin: „Maelet“ e un nume ebraic care înseamnă „Cineva care se află în durerile naşterii“ sau, în general, „Cineva care este în chinuri“. Pe de-o parte, Iisus Hristos este Cel care a zis: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?“ (FA 9, 4). Pe de alta (şi în continuare), Pavel (fostul Saul) va exclama către Galateni: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi!“ (Ga 4, 19). De altfel, acest psalm este o variantă (cu foarte mici deosebiri) a Psalmului 13.


  • „Zifiţii“ (sau „Zifinii“) pare numele simbolic al unui popor necunoscut. Fericitul Augustin îl tâlcuieşte „stropirea feţei“, ritual prin care preotul israelit stropea împrejur cu sângele animalului de jertfă. Oricum, psalmul exprimă suferinţa lui David.


  • Istoria regelui David la Gat: vezi 1 Rg 21, 10-15. Cât despre „cei de alt neam“: cuvântul grecesc este allófyloi, nume prin care, în Septuaginta şi Vulgata, sunt desemnaţi Filistenii.


  • Vezi istoria în 1 Rg 22.


  • Vezi istoria în 1 Rg 19, 11-12.


  • Vezi istoria în 2 Rg 8.


  • Despre Iditun vezi nota de la Ps 38.


  • În anul 587 Evreii au fost duşi în captivitatea babilonică, dar profetul Ieremia a prezis că după 70 de ani se vor întoarce. Printre profeţii captivi se afla şi Iezechiel. După întoarcerea captivilor s'a făcut şi restaurarea templului din Ierusalim.


  • Fer. Augustin: „Pentru sfârşit“: „sfârşitul“ e Hristos (cf. Rm 10, 4). Hristos este Cel ce a înviat. El însă este Capul, iar Biserica este Trupul; dacă El, Capul, a înviat, Biserica Îl va urma. Evreii credeau că numai ei, deţinătorii Legii, vor învia. Psalmul însă începe prin cuvintele: „Cu bucurie strigaţi-I lui Dumnezeu tot pământul“, de unde caracterul universal al învierii.


  • „al lui David“: menţiune în Codex Vaticanus.


  • Psalm mesianic; atât Evangheliştii cât şi Sfinţii Părinţi au văzut, într'o seamă din versetele lui, prefigurarea patimilor Mântuitorului.


  • Textul reia, în variantă, o seamă de versete ale Psalmului 39.


  • Vezi istoria lui Ionadab şi a fiilor săi în Ir 35.


  • Pornind de la etimologia numelui „Solomon“ = „Făcătorul de pace“, Cassiodor îi atribuie acestui titlu o valenţă profetică, raportându-l la Iisus Hristos, Cel ce a spus: „Pace vă las vouă, pacea Mea v'o dau“ (In 14, 27). Solomon a preluat demnitatea regală de la David, părintele său (3 Rg 1), dar şi Iisus Hristos a fost numit „fiul lui David“ (Mt 9, 27), iar David „părintele Său“ (după trup) ( Lc 1, 32). De altfel, întregul psalm a fost recunoscut drept mesianic, atât de tradiţia ebraică, tradiţie care a văzut în el prefigurarea regelui ideal, cât şi de cea creştină, care a identificat o parte din atributele lui Iisus Hristos. Aşadar, şi psalmul acesta se cere citit „pe dinlăuntru“.


  • Pentru „Asaf“ vezi nota de la Ps 49


  • Potrivit tradiţiei teologice răsăritene, acest psalm este o anticipare profetică a dărâmării Ierusalimului (inclusiv a Templului de pe muntele Sion) în anul 70 d. H., când armatele romane au pătruns în cetatea sfântă. În sens mai larg, el poate fi şi o profeţie asupra încercărilor prin care va trece Biserica în vremuri de mare restrişte. În orice caz, critica textelor biblice, inclusiv cea protestantă, nu a putut stabili o relaţie suficientă între conţinutul acestui psalm şi asalturile asupra Ierusalimului de dinainte de anul 70.


  • Fer. Ieronim: Sensul verbului „a nimici“ are multe nuanţe. David îl foloseşte (în ebraică) vorbindu-i cuiva despre Saul: „Să nu-l omori!“ (1 Rg 26, 9). Din alte locuri (1 Rg 26, 11, 23; 25, 32-34; 24, 11-13) înţelegem că David L-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru aceea că mâinile sale fuseseră oprite de la a-l ucide pe Saul. La fel poate fi şi pentru noi: dacă nu ucidem, e pentru că mâinile noastre sunt ţinute în frâu.


  • Fer. Ieronim: Cuvântul „Asirieni“ se traduce: „Cei ce înaintează de-a dreptul“, adică cei ce cunosc regulile credinţei şi se grăbesc să meargă pe urmele ei cele adevărate; acestora li se adresează Asaf, lăudându-L pe Dumnezeu în minunate chipuri.


  • Adică un psalm de învăţătură: cel ce cântă psalmul (Asaf) trebuie să şi înţeleagă ceea ce rosteşte. În fapt, e un îndemn către oricare cititor al Scripturii şi, îndeosebi, către tot cel ce cântă sau rosteşte psalmi.


  • Pentru „teascurile de vin“ vezi nota de la Ps 8, titlu.


  • Despre „Maelet“ vezi nota de la Ps 52, titlu. Fer. Augustin vede în Ps 87 o prefigurare a patimilor Domnului. „Răspunsul“ este „urmarea“ („imitarea“) lui Hristos de către orice creştin care îşi asumă pătimiri asemănătoare (cf. 1 Ptr 2, 21; 1 In 3, 16).


  • Etan; posibil strămoş al lui Asaf (1 Par 6, 27) sau, mai degrabă, Etan Ezrahiteanul (pe care LXX îl transcrie „Israeliteanul“), menţionat în 3 Rg 5, 11, ca termen de comparaţie pentru înţelepciunea lui Solomon. Semnificaţia numelui: „îndelung înzilit“; ca adjectiv: „necontenit“, „pururea curgător“ (L. Hicks). Potrivit acestei semnificaţii, Cassiodor îl propune drept etalon de statornicie şi rezistenţă duhovnicească.


  • Singurul psalm atribuit lui Moise, probabil din cauza asemănării cu principala operă a acestuia. Cartea Facerii prezintă crearea universului, a omului, a omenirii; psalmul 89 înfăţişează natura omului, condiţia sa fragilă şi efemeră în raport cu eternitatea lui Dumnezeu.


  • O simplă „cântare“ sau o simplă „laudă“ pot fi creaţii laice, dar o „cântare-laudă“ nu poate fi decât dumnezeiască. Acest psalm, cu o mare putere duhovnicească împotriva demonilor şi a spaimelor pe care ei le pricinuiesc, trebuie citit la sfârşitul activităţilor zilei, spre căderea nopţii, pentru ca diavolul să ştie cui anume îi aparţinem noi: lui Iisus Hristos şi Bisericii Sale (Cassiodor). Psalmul e menit să inspire încredere.


  • Deşi, la creaţie, pământul a fost populat cu tot felul de vieţuitoare, psalmistul socoteşte că a fost cu adevărat locuit doar din ziua a şasea (de dinaintea Sabatului, adică a zilei de odihnă), când Dumnezeu l-a făcut pe om, singura fiinţă pe care El a creat-o „după chipul“ Său şi singura devenită „întru suflet viu“ (Fc 2, 7).


  • Fer. Augustin explică: Întregul psalm e un îndemn la răbdare faţă de succesele şi propăşirea păcătosului. Pe de altă parte, el este dedicat celei de a patra zi a săptămânii; e vorba de cea de a patra zi a creaţiei, când Dumnezeu a făcut luminătorii cerului (Fc 1, 14-19). Cheia înţelesului ne-o dă Sf. Pavel în Epistola către Filipeni: „Pe toate să le faceţi fără murmur şi fără socoteli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu, neîntinaţi în mijlocul unui neam sucit şi stricat, în care voi străluciţi ca nişte luminători în lume“ (Flp 2, 14-15).


  • Nu cunoaştem un fapt istoric la care s'ar putea referi această menţiune. Fer. Augustin crede că, în perspectivă profetică, „pământul înapoiat“ (restituit) nu e altceva decât Învierea lui Hristos, prin care trupul (făcut din pământ) a fost restaurat în puritatea, dumnezeirea şi nemurirea de la început.


  • Text cu viziune eshatologică; parţial, variantă a Psalmului 95.


  • O rugăciune care nu e doar rostită cu buzele, ci se revarsă pe dinlăuntru, din preaplinul inimii.


  • Acesta este primul din seria psalmilor în al căror titlu se află Aliluia (Allelouia în transcriere grecească), cuvânt ebraic care înseamnă „Lăudaţi pe Domnul“. Ca şi Psalmii 77 şi 105, acesta rememorează, în linii mari, evenimentele petrecute în istoria fiilor lui Israel de la Avraam până la intrarea în Canaan; dar, spre deosebire de aceia, textul său evită să menţioneze şi abaterile poporului de la poruncile Domnului, limitându-se la binefacerile revărsate de Acesta asupra aleşilor Săi.


  • Deşi psalmul e o plângere a celui oropsit şi prigonit, cu toate obidele lui, Fericitul Ieronim îi atribuie şi evidente iluminări profetice la adresa lui Iisus Hristos.


  • Psalm mesianic de mare transparenţă, pe care Sf. Pavel îl va folosi cu îmbelşugare în Epistola către Evrei.


  • Acesta este nu numai cel mai lung, ci şi cel mai bine construit dintre psalmii didactici. Arhitectura sa cuprinde 22 de strofe a câte 8 stihuri; numărul strofelor reprezintă numărul celor 22 de litere ale alfabetului ebraic; primul cuvânt al fiecărei strofe începe cu litera respectivă. Evident, Septuaginta păstrează structura, nu însă şi canonul alfabetic. Tema generală a psalmului este legea dumnezeiască, în sensul ei cel mai larg: totalitatea învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a descoperit şi le-a transmis prin profeţi. De aici, frecvenţa unor cuvinte care gravitează în jurul noţiunii de „lege“: nelegiuire, fărădelege, mărturie, poruncă, dreptate, îndreptare, făgăduinţă, pricepere, înţelepciune, cuvânt, spusă, judecată, cale ..., cuvinte care se repetă şi care uneori acuză redundanţa. Textul însă, ca atare, e o expresie maximă a evlaviei, dar şi a meditaţiei asupra vieţii şi sfârşitului, ceea ce-l făcea pe Pascal să-l aibă la inimă. Psalmul a intrat puternic în cult: face parte din Slujba Înmormântării.


  • Psalmii 119-133 se numesc „cântări“ ale celor cincisprezece trepte suitoare ce înconjurau templul iudaic şi pe care, la slujbă, şedeau preoţii şi leviţii, după ranguri. Ei simbolizează tot atâtea trepte ale urcuşului duhovnicesc.


  • Psalmul acesta şi cel următor alcătuiesc Polieleul ce se cântă la utrenia praznicelor împărăteşti şi a unor sfinţi mai însemnaţi. De obicei, se cântă versetele 1, 5, 13 şi 21 din Psalmul 134 şi 1, 12, 24 şi 26 din Psalmul 135.


  • Psalmul acesta constituie, şi el, un Polieleu ce se cântă după cel alcătuit din Psalmii 134 şi 135, dar numai în trei Duminici pe an: a Fiului Risipitor şi a celor două de lăsatul secului. Cântare celebră şi foarte îndrăgită, mai ales în mânăstiri, ea exprimă tristeţea deportării şi sentimentele celor surghiuniţi.


  • „Un psalm al lui Zaharia în diaspora“: menţiune în Codex Alexandrinus.


  • Psalmii 140 şi 141 sunt foarte populari prin aceea că se cântă la începutul vecerniei; „Doamne strigat-am“ e un punct de reper tipiconal.


  • Fuga lui David, urmărit de Saul, şi ascunderea lui într'o peşteră sunt relatate în 1 Rg 22; acelui eveniment îi este dedicat şi Psalmul 56. El trebuie citit din perspectiva psalmistului refugiat în grotă. Fericitul Ieronim îi acordă însă şi o dimensiune simbolică: Saul este diavolul, David este Domnul, peştera e lumea aceasta de acum, a cărei lumină e imperfectă în raport cu aceea a lumii viitoare. Venind să aducă lumină – şi pe Sine drept Lumină –, Domnul a acceptat să intre în îngustimea acestei lumi şi să sufere prigoană.


  • Fiul său Abesalom.


  • Istoria lui David şi Goliat e relatată în 1 Rg 17.


  • Fer. Augustin: Menţiunea „Al lui Agheu şi Zaharia“ nu se află în Textul Ebraic, ci numai în Septuaginta. Aceasta, datorită versetului 10, pe care unii exegeţi îl consideră ca referindu-se la restaurarea Ierusalimului, eveniment care a avut loc în vremea profeţilor Agheu şi Zaharia.


  • Acest psalm trece drept necanonic. El se află inclus în Septuaginta (extranumerar), dar nu şi în Versiunea Ebraică.


  • Deşi psalmistul foloseşte cuvântul „bărbat”, Sf. Vasile cel Mare, comentând textul, precizează că virtutea este aceeaşi, atât pentru bărbat cât şi pentru femeie, şi că aceasta din urmă este subînţeleasă, ca fiind parte din una şi aceeaşi natură umană. De notat acum scara ascendentă a acestor trei stihuri ale versetului, prin treptele celor trei verbe în asociere cu trei categorii de oameni: 1) „Necredinciosul” (asevés) este un termen generic: cel fără Dumnezeu şi, ca atare, lipsit de evlavie şi de orice sentiment religios; a nu umbla în sfatul necredincioşilor înseamnă a nu te lua după părerile sau după orientările lor, a nu te lăsa influenţat de ei. 2) „Păcătosul” este un termen specific: cel ce perseverează în păcat şi-l practică întocmai ca un profesionist; literal: „şi în calea păcătoşilor nu a stat”, dar în limba română „a sta în calea cuiva” înseamnă a încerca să-l opreşti, de unde trebuinţa tălmăcitorului de a apela la funcţia genitivului instrumental; mai mult, dacă în primul stih e vorba de o singură direcţie a mişcării, aici structura gramaticală sugerează două direcţii opuse, ceea ce ar însemna: fericit e omul care, întâlnindu-se în cale cu păcătoşii, nu s-a oprit, n-a intrat în vorbă cu ei, ci a trecut pe alături, văzându-şi de drumul său propriu. 3) „Ucigaşul” traduce termenul grecesc loimós, al cărui sens generic este acela de plagă nimicitoare, prăpăd, dezastru. (Textul Masoretic foloseşte cuvântul „batjocoritor” = cel ce ia în derâdere cele sfinte, ca şi pe cei ce cred în ele). A şedea pe scaunul ucigaşilor (pierzătorilor, nimicitorilor) înseamnă a te stabili în tagma lor şi, într-un fel, a le fi urmaş: un asemenea om e foarte aproape de prăbuşirea în neant. Pe de altă parte, Sf. Vasile cel Mare notează exactitatea termenilor: nu se spune: „fericit cel ce nu umblă...”, ci „cel ce n-a umblat”; fericirea nu-i este adresată omului în această viaţă, fiindcă nu se ştie cum va sfârşi: ea le este rânduită celor ce şi-au încheiat viaţa în sensul celor spuse de psalmist.


  • „carele” nu este o variantă a pronumelui relativ simplu „care”, ci un vechi cuvânt românesc folosit adesea în locul sintagmei „cel care” sau „cel ce”; aşadar, cu rol determinativ. Când se spune: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”, expresia nu vizează relaţia „Tată ceresc” – „tată pământesc”, ci determinarea, cu valoare apoziţională, a lui Dumnezeu în transcendenţă – imanenţă. Femininul lui „carele” este „carea”, aşa cum apare, de pildă, în imnul Axion, cu sensul de „cea care”.


  • Unii tălmăcitori ai T. M. preferă sensul primar al cuvântului ebraic şi traduc „murmură” (BJ, OSTY) sau „recită” (TOB), pornind de la vechiul obicei al evreilor de a recita zilnic, cu voce joasă, fragmente din Legea dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai. KJ şi RSV însă reţin sensul al doilea: „meditează”, sens pe care-l implică şi grecescul meletáo (cu toate că şi acesta se referă la practica declamaţiei). A cugeta în (iar nu despre) legea Domnului are acum şi un sens creştin: a te concentra lăuntric asupra esenţei la care se reduce, în ultimă instanţă, legea lui Moise: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele (Mt 22, 37-40). În dimensiunea mistică a textului, necontenita cugetare lăuntrică se învecinează şi cu practica isihastă a rugăciunii lui Iisus (a minţii în inimă).


  • Necredincioşii nu vor avea dreptul să-i judece pe alţii, aşa cum în viziunea creştină sfinţii sunt aceia care, împreună cu Iisus Hristos, vor judeca lumea (vezi 1 Co 6, 2). Sensul acestui stih e luminat de cel următor.


  • „A cunoaşte” are aici sensul de „a purta grija”, „a ocroti”, ceea ce traduce exact şi termenul ebraic.


  • „Hristos“ înseamnă „uns“ şi e corespondentul ebraicului „Maşiah“ = rege învestit prin ungere. Unele traduceri din T. M. redau: „împotriva lui Mesia al Său“ (BJ, TOB), în timp ce altele (KJV, RSV, OSTY) preferă: „împotriva unsului Său“.


  • Sf. Grigorie de Nyssa pune acest text în relaţie cu profeţia din Is 9, 6. Pe de altă parte, Fericitul Augustin crede că dacă „Sion“ înseamnă „contemplaţie“, acest cuvânt nu se poate referi decât la Biserică, potrivit textului din 2 Co 3, 18 (vezi şi nota); aşadar, traducerea lăuntrică ar fi: „Eu Împărat sunt, pus de El peste Biserică“.


  • „Astăzi“, înseamnă prezentul continuu. E vorba, aşadar, de naşterea Fiului din Tatăl în eternitate („mai înainte de toţi vecii“), eternitatea în care nu poate exista nici trecut, nici viitor, de vreme ce tot ceea ce e veşnic e pururea în fiinţă (Fer. Augustin).


  • Ebr.: „tremurând sărutaţi-I picioarele“.


  • Literal: „mi-ai lărgit inima“ = m'ai eliberat din suferinţa lăuntrică.


  • Cuvântul hósios poate însemna „drept“, „evlavios“, „cuvios“, dar conotaţia sa primară e mult mai aproape de sfera sfinţeniei.


  • Mânia poate fi proprie naturii omeneşti, dar păcatul constă în prelungirea şi amplificarea ei (vezi nota de la Ef 4, 26, unde versul e citat aidoma). De aceea, psalmistul îi cere omului (în următoarele două versuri) ca înainte de a intra în aşternut, seara, să-şi adune gândurile şi să se căiască de ceea ce a păcătuit lăuntric.


  • Grecescul prósopon înseamnă nu numai „faţă“, ci şi „persoană“ (ca în expresia „faţă bisericească“). Tâlcuirea duhovnicească a versului: Lumina persoanei lui Dumnezeu a fost însemnată (întipărită, pecetluită) în om prin aceea că el a fost făcut după chipul Creatorului, dar şi prin aceea că, mai târziu, a primit „însemnarea“ botezului şi pecetea Duhului Sfânt, devenind astfel „fiu al luminii“ (Lc 16, 8; 1 Tes 5, 5).


  • Către sensul acesta converg toate traducerile Versiunii Ebraice. Bucuria pe care i-o oferă omului comuniunea cu Dumnezeu e mult mai mare decât aceea oferită de recoltele îmbelşugate.


  • Fericitul Ieronim crede că omul păcătos (ucigaş, viclean), deşi urât de Dumnezeu, rămâne încă viu (deci, capabil de pocăinţă şi îndreptare), pe când omul minciunii, care nu e altcineva decât ereticul, e destinat pieirii, adică unei condamnări sufleteşti definitive, ca unul care se nimiceşte pe sine şi-i atrage şi pe alţii către pieire.


  • T. M.: „Tu le vei fi sălaş“ (apărător, ocrotitor, adăpost). Aici însă e vorba de omul care devine sălaş al lui Dumnezeu (theofor); textul prefigurează misterul euharistic şi calea omului spre îndumnezeire.


  • În neputinţa limitelor sale, omul ştie că nu se poate salva prin el însuşi şi că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.


  • Păcatul, a cărui plată este moartea (iadul), nu face altceva decât să-l separe pe om de Dumnezeu şi de lucrarea Duhului Sfânt, aruncându-l în imposibilitatea comunicării şi comuniunii.


  • În acest verset sunt folosite două cuvinte înrudite, dar cu înţelesuri specifice: în primul stih, déisis = rugă de mijlocire pentru alţii (cuvânt ce a dat numele icoanei „Deisis“, a Dreptului Judecător Care ascultă ruga Maicii Domnului pentru omenire); în cel de-al doilea, prosevhé = rugăciune în general, personală.


  • În legătură cu dubla folosire a celor două verbe, „a mântui“ şi „a izbăvi“: Omul se poate mântui şi prin puterea lăuntrică a propriei sale credinţe (Lc 7, 50; Mt 8, 13), dar pentru izbăvire (eliberare din robie) are nevoie de cineva din afară care să-l răscumpere. Psalmistul se roagă să fie mântuit de duşmanii săi de acum, din această viaţă, şi izbăvit de cei ce în ceasul morţii sale, la pragul trecerii în viaţa de dincolo – diavolii şi propriile sale păcate – se vor repezi, asemenea unui leu, să-i răpească sufletul. Aşadar, o lectură posibilă: Mântuieşte-mă de mulţimea celor ce mă prigonesc şi izbăveşte-mă, pentru ca să nu fiu răpit ca şi cum n'ar exista Cel-Ce-Răscumpără (Sf. Ioan Hrisostom).


  • T. M.: „Dac'am răsplătit cu rău celor ce mi-au făcut bine“.


  • Verbul „a judeca“ are în Sfânta Scriptură mai multe înţelesuri: „a face dreptate“, „a pedepsi“, „a cerceta“, „a examina“ (după anumite criterii), „a cumpăni“, „a cataloga“. În cazul de faţă, el înseamnă „a cerceta“ circumstanţele prin care unui iudeu, unui elin sau unui scit, de exemplu, i se poate atribui o vină mai mare sau mai mică.


  • În sens biblic, inima este locaşul simţămintelor nobile, în timp ce rărunchii (măruntaiele) sunt sediul pasiunilor carnale.


  • „Drept la inimă“ este cel ce nu are mintea pornită spre exagerare, nici spre micşorare, ci se îndreaptă spre calea de mijloc a virtuţii (Sf. Ioan Hrisostom).


  • Aici subiectul e subînţeles: omul rău. Verbele predicative sunt preluate din actul naşterii, dar nu în ordinea lor naturală: a zămisli, a avea dureri, a naşte, ci după o altă logică, pe care Sf. Ioan Hrisostom o explică: poftele nebuneşti, repezi, provoacă spasme chinuitoare; nestăpânirea gândului rău zămisleşte durere; răutatea aprinsă în inimă naşte nelegiuire.


  • Text citat de Iisus asupra copiilor care-L aclamau cu ramuri la intrarea Sa în Ierusalim (Mt 21, 16).


  • „Omul“ semnifică prototipul speciei umane (BJ îl traduce prin „Adam“) sau omul ca specie, în timp ce „fiul omului“ (denumire ce nu-i poate fi atribuită lui Adam, de vreme ce el nu s'a născut din alt om) semnifică omul individual. Versetul are un ecou în cartea lui Iov (7, 17-18), într'o parafrază din care nu lipseşte ironia.


  • Ebr.: „Făcutu-l-ai cu puţin mai prejos decât un zeu“. Apostolul Pavel va raporta întregul text din versetele 5 şi 6 la Iisus Hristos, citând însă după Septuaginta (vezi Evr 2, 6-8 şi notele), unde sensul temporal „pentru scurtă vreme“ (pe durata întrupării „Fiului Omului“) e preferat celui spaţial-calitativ din Versiunea Ebraică.


  • Pentru „porţile morţii“ vezi nota de la Iov 38, 17.


  • „porţile fiicei Sionului“, în contrast cu „porţile morţii“. Prin „Sion“ se înţelege Ierusalimul, cetatea care era socotită drept mama locuitorilor ei; aşadar, „fiicele Sionului“ = poporul Ierusalimului. De reţinut: nu se spune „la porţile“, ci „în porţile“, adică în interiorul cetăţii, acolo unde laudele aduse cu glas mare Domnului răscumpără tăcerea din Şeol.


  • Grecescul éthne (de la éthnos) se traduce fie prin „neamuri“, fie prin „păgâni“, în funcţie de context. Al doilea înţeles era: „ne-evrei“, adică toţi cei de alt neam decât fiii lui Avraam. Pavel a fost numit „apostolul neamurilor“, adică al păgânilor.


  • Omul, fiinţă orgolioasă, mai ales prin necredinţă.


  • Păgânul, necredinciosul lipsit de evlavie şi bun simţ, pierde măsura şi nu-şi dă seama de limitele lui.


  • Trufia nelegiuitului îl poate face pe cel năpăstuit să-şi piardă şi el măsura şi să păcătuiască prin mânie.


  • Literal: „din neam în neam“.


  • Muntele e loc de ascunziş, un loc de care însă psalmistul nu are nevoie, de vreme ce el Îl are ocrotitor pe Domnul.


  • Ebr.: „Atunci când temeliile sunt nimicite, / ce poate face dreptul?“


  • „locaşul Său cel sfânt“: în Legea Veche, templul; în Legea Nouă, biserica (pe de-o parte, ca locaş de închinare, dar şi fiinţa fiecărui creştin, pe de alta, ca templu al lui Dumnezeu; vezi 1 Co 3, 17 şi 6, 19).


  • „fiii oamenilor“, aici: cei ce s'au lepădat de „omul cel vechi“ şi au devenit, prin primenire duhovnicească, oameni noi.


  • Înţelesul versetului: De vreme ce în lume nu mai sunt oameni pe care să te poţi rezema, mântuirea (scăparea) nu poate veni decât de la Domnul.


  • = lucruri deşarte, trecătoare, fără conţinut.


  • Se pare că e vorba de argintul purificat într'un cuptor săpat în pământ sau cu pereţi de cărămidă. Oricum: cuvintele Domnului, odată ajunse la noi, sunt libere de orice impuritate.


  • Chiar când tristeţea noastră ia chipul deznădejdii, să nu uităm că Dumnezeu ne poate oferi un dar îndoit: El Se poate coborî să ne ilumineze mintea prin cunoaştere şi, pe de altă parte, să retrezească în noi virtutea şi să ne ridice la El prin lucrarea îndreptăţirii (Sf. Maxim Mărturisitorul).


  • Când ochiul lăuntric e luminat de Dumnezeu, somnul natural devine el însuşi veghetor şi nu alunecă în moarte.


  • De reţinut legătura intimă dintre Dumnezeu şi numele Său.


  • Sf. Ioan Damaschin demonstrează că tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu se opune gândirii logice. Ca atare, numai un nebun Îl poate nega pe Dumnezeu.


  • „căile lor“ = modul lor de viaţă, felul lor de a lucra.


  • Hiperbolă cu trimitere la Fc 6, 5, 12; text pe care Pavel îl va exploata teologic, asociindu-i altele asemănătoare, în Rm 3, 9-20.


  • „locaşul“: literal, „cortul“, cu trimitere la vechiul „cort al mărturiei“, care era templul ambulant al poporului lui Israel. „Muntele Tău cel sfânt“ = Sionul, înălţimea pe care se afla templul de la Ierusalim. Primul e legat de verbul „a locui“ (temporar); celui de al doilea îi este asociat verbul „a se sălăşlui“ (a locui permanent). În perspectiva creştinului, din prima categorie fac parte cei ce se află în Biserica luptătoare, de pe pământ, în care statornicia e relativă şi pot exista căderi; în cea de a doua se încadrează cei ce ajung în Biserica triumfătoare, din ceruri, unde totul devine permanent şi statornic (Fer. Ieronim).


  • Textual: „slăbiciunile lor“; completare după Textul Ebraic.


  • Cu cât necredinciosul se simte mai slab, cu atât intră în panică şi se grăbeşte spre dezastru.


  • Originalul sugerează libaţiile de sânge pe care le practicau închinătorii la idoli.


  • Acest text din versetele 9 şi 10 e foarte aproape de ideea învierii şi va duce inevitabil la ea. Dimensiunea lui profetică va fi subliniată de Apostolul Petru în prima sa cuvântare misionară (FA 3, 26-27) şi reluată mai târziu de marele Pavel (FA 13, 35).


  • În sensul: De la Tine să-mi vină mie judecata (grecescul prósopon = „faţă“ înseamnă şi persoană).


  • Ebr.: „Ochii Tăi“.


  • Literal: „din cele ascunse“ = din rezerve.


  • Literal: „cornul“; simbol al rugăciunii; trâmbiţa biruinţei.


  • Versetele 9-19 cuprind tabloul măreţelor fenomene teofanice prin care Dumnezeu îi arată psalmistului că e de partea lui.


  • Imagine asemănătoare în Iov 22, 14.


  • Dumnezeu ştie întotdeauna ce vrea să facă cu omul pe care îl ajută.


  • Literal: „îmi vei lumina lampa“. Formularea de faţă e determinată de stihul următor, care completează o idee extraordinară: una din cele mai mari înşelări ale omului este aceea de a lua întunericul drept lumină, minciuna drept adevăr, răul drept bine. Iisus Însuşi va spune: „Dacă lumina care este în tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul!“ Adevărata lumină vine numai de la Dumnezeu.


  • Literal: „Tu mi i-ai dat pe vrăjmaşii mei cu dosul spre mine“, expresie care nu ascunde o anume jubilaţie a învingătorului.


  • În text, plural. antilogía înseamnă, în principal, „contradicţie“, „contestaţie“.


  • Literal: „m'au minţit“. Linguşitorul este cel ce posedă arta de a-şi minţi stăpânul, făcându-l fericit. Ebr.: „fiii străinilor mi-au devenit curtezani“.


  • = a regelui ce se află sub stăpânirea Ta; pe care Tu l-ai rânduit şi l-ai aşezat pe tron.


  • Verbul diegéomai înseamnă „a expune în amănunt“, „a povesti“, „a descrie“. Aşadar, cerurile (prin care se înţelege întregul univers, văzut şi nevăzut) nu se mărginesc să dea o mărturie globală, generală, asupra Creatorului lor, ci au capacitatea de a şi demonstra, pe măsură ce omul le descoperă, puterea şi mărirea Acestuia. Biblia lui Şerban (1688) traduce cu „povestesc“, în concordanţă cu Textul Ebraic.


  • Tăria = firmamentul; cerul înstelat. Vezi Fc 1, 6-8.


  • gnósis = acţiunea de a cunoaşte; cunoaştere (dar şi recunoaştere). Pe măsură ce se succedă, fiecare zi îi comunică celei următoare ce a izbutit să ştie, în timp ce nopţile, întotdeauna propice meditaţiei, consumă stratul profund al cunoaşterii, adică evaluarea semnificaţiilor ce se desprind din ştiinţă.


  • „Vestirea“ e un echivalent aproximativ al cuvântului fthóngos, care înseamnă „zgomot“, „sunet“, dar un altfel de sunet decât acela al glasului omenesc (foné). Dacă asiro-babilonienii numeau firmamentul „cartea tăcută a cerurilor“, psalmistul îl socoteşte drept o carte ce ni se deschide şi al cărei foşnet anunţă „cuvintele“ din stihul următor.


  • „Lume“ (oikouméne) nu înseamnă aici universul (kósmos), ci totalitatea oamenilor, a fiinţelor raţionale care pot să ştie, să înţeleagă şi să cunoască.


  • = frica (respectuoasă) pe care Dumnezeu i-o inspiră omului.


  • În sensul: cine le poate discerne?; cine e în stare să aleagă greşalele reale de cele aparente? (E vorba, desigur, de greşalele psalmistului; vezi stihul următor).


  • Dacă omul izbuteşte să nu fie stăpânit (sau să se scuture) de vicii, adică de greşalele repetate care ajung să-l domine, atunci el devine capabil să se elibereze şi din robia unui păcat major.


  • hiperaspízo = „a pune scutul ca armă defensivă“; de aici, vechiul cuvânt românesc „a scuti“, care însă, cu vremea, şi-a schimbat aria semantică. Aşadar, „a apăra“, „a ocroti“. De altfel, psalmul este o rugăciune a regelui înainte de a pleca la război – şi o rugăciune a creştinului pândit de primejdii.


  • Sensul corect: ceea ce ţi-ai pus în gând; scopul; ţinta.


  • În context: puterile de sus; puterile cereşti.


  • Forţa spiritului, alimentată de credinţa în Dumnezeu şi de ajutorul Său, prevalează asupra forţelor materiale, oricât ar fi ele de bine orânduite. Cu atât mai mult în aria războiului nevăzut.


  • Psalmul acesta este frate geamăn cu cel precedent.


  • În dublu sens: Dumnezeu a înzestrat inima omului cu capacitatea de a-şi formula o dorinţă ca plan de perspectivă; ca dar al lui Dumnezeu, dorinţa inimii poate fi plinită prin rugăciune.


  • „mare-cuviinţă“: veche şi frumoasă expresie românească. Literal se traduce „măreţie“, „maiestate“, „magnificenţă“.


  • Dumnezeu poate să-Şi învingă mulţimea vrăjmaşilor prin minoritatea care I-a rămas credincioasă. Ebr.: „cu arcul Tău îi vei ţinti în faţă“.


  • Aceste cuvinte ale psalmistului, în esenţa lor, vor fi rostite de Iisus pe cruce (Mt 27, 46; Mc 15, 34). De altfel, toţi Evangheliştii vor menţiona că suferinţele lui Iisus nu sunt altceva decât plinirea spuselor psalmistului (v. 7 în Mc 15, 29; v. 8 în Mt 27, 43; v. 18 în Mt 27, 35; Mc 15, 24; Lc 23, 34; In 19, 23-24).


  • Stăruinţa în rugăciune, chiar când nu are răspuns, nu cade sub incidenţa absurdului.


  • Vezi nota de la 17, 19.


  • Analogie cu ritualul adopţiunii relatat în Fc 30, 3; 48, 12.