Literal: „ceea ce e numai al meu“.
Pentru „povesti-voi“ vezi nota de la 18, 1.
Pavel va cita acest verset ca fiind rostit de Însuşi Iisus prin gura lui David. De vreme ce Hristos este arhetipul, pârga, începătorul mântuirii oamenilor, aceştia devin fraţii Săi printr'o sublimă solidaritate divino-umană.
Ebr.: „trăiască inimile lor în veacul veacului“. Urare de încheiere a unei cine rituale. Primele două stihuri sunt o paralelă sinonimică în care e vorba de aceleaşi persoane: săracii sunt aceia care-L caută pe Domnul, mănâncă şi se satură la masa Lui, apoi Îl laudă şi primesc, în schimb, viaţa veşnică în inimile lor. Text foarte transparent asupra Cinei euharistice.
= grupele neamurilor care au o descendenţă comună.
„a întoarce la sine“: ideea este aceea de restaurare, de revenire la ceea ce ai fost, de recâştigare a unui drept. (Verbul epistréfo înseamnă, printre altele, a te întoarce de undeva, spre a găsi drumul pe care l-ai pierdut). Uneori sufletul se poate înstrăina de sine însuşi, de propria lui autenticitate; revenirea la sine se face prin Dumnezeu.
Bunul Păstor (în care se prefigurează Domnul Iisus – vezi In 10, 11-16; 1 Ptr 2, 25; Evr 13, 20) Îşi rămâne întotdeauna credincios Sieşi şi, prin aceasta, păstoriţilor Săi.
După Sf. Maxim Mărturisitorul, „toiagul“ este judecata lui Dumnezeu, iar „varga“ este providenţa, adică grija Sa faţă de om.
„mă îmbată“, în sensul bun, poetic, al cuvântului: mă îmbată mireasma unei livezi înflorite. Aşa îl traduce Biblia lui Şerban şi tot astfel Nichita Stithatul, care tălmăceşte: Celor îmbunătăţiţi duhovniceşte, lectura Sfintelor Scripturi le este vin din potirul dumnezeiesc, care le înveseleşte inimile şi-i scoate din ei înşişi (îi îmbată) prin puterea şi adâncimea înţelesurilor (un fel de extaz al cititorului înduhovnicit). Textul Masoretic e mai simplu: „paharul meu se revarsă“.
= Cine e vrednic să intre în biserica Domnului?
= Cel ce nu şi-a bătut joc de sufletul său; cel ce şi-a luat sufletul în serios; cel ce nu şi-a cheltuit sufletul pe nimicuri.
Literal: „Ridicaţi“. Porţile cetăţilor antice, ca şi ale templului din Ierusalim, nu se deschideau lateral, ci erau ridicate cu ajutorul unor scripeţi. Somaţia e dublă: către „boieri“ (căpetenii, dregători, mai-mari) şi către porţile însele.
Imaginea este aceea a unui împărat biruitor care a ajuns la porţile cetăţii şi-i somează pe mai-marii ei (textual: principii) să i-o predea. „Porţi veşnice“: hiperbolă pentru porţile ce au stat prea multă vreme închise. În dimensiunea profetică, „Împăratul slavei“ este Însuşi Iisus Hristos cel înviat, biruitor asupra morţii, Care-i somează pe „portarii iadului“ să-I deschidă spre a-i elibera pe cei din veac legaţi înlăuntru (vezi 1 Ptr 3, 19 şi nota). În Cântarea a 6-a din Canonul Învierii, Sf. Atanasie cel Mare comentează textul şi în perspectivă eshatologică: Din pricina păcatului nostru, porţile raiului I-au fost închise şi lui Iisus Hristos ca purtător de trup, în relaţia Sa umană, dar I se vor deschide, tot pentru noi, în relaţia Sa divină, ca „Împărat al slavei“. Ritualul ortodox foloseşte acest text nu numai în slujba Învierii, ci şi la sfinţirea unei biserici noi. (În Textul Masoretic somaţia li se adresează numai porţilor, nu şi căpeteniilor).
= să nu fiu umilit (arătat cu degetul) că am sperat în zadar, că m'am rugat fără să fiu auzit.
a pune lege: a stabili norma de îndreptare; a pune la dispoziţie criterii pentru revenirea la calea cea dreaptă.
„Sufletul blând e tronul simplităţii: în sufletul lin va încăpea cuvântul înţelepciunii“ (Sf. Ioan Scărarul).
Legământul făcut de Iahvé cu Israel: „Eu voi fi Dumnezeul tău, iar tu vei fi poporul Meu“, în sensul: Eu voi fi Dumnezeul (proniatorul) Tău atâta vreme cât şi tu vei fi poporul Meu (vei asculta de Mine).
În sensul: „Fă-mi, Doamne, dreptate!“
În sensul: Încearcă-le prin foc. După Sfântul Macarie cel Mare, acesta e focul Duhului Sfânt, Cel ce i-a făcut pe Sfinţii Apostoli să vorbească în limbi, Cel ce l-a insuflat şi iluminat pe Apostolul Pavel, Cel ce i s'a arătat lui Moise în rugul aprins, Cel ce l-a prins pe profetul Ilie în carul de foc, Cel ce l-a inspirat pe David să scrie acest verset.
Versetele 6-12 au devenit rugăciunea liturgică pe care preotul o rosteşte în timp ce-şi spală mâinile la începutul Sfintei Liturghii.
Substantivul din text e la plural; el poate însemna şi „camătă“ sau orice fel de bunuri obţinute pe cale necinstită.
Literal: „să-mi mănânce carnea“; metaforă probabilă pentru „a calomnia“.
Sf. Ioan Hrisostom: Dacă cheltuim o avere spre a ne construi o casă trecătoare aici, pe pământ, cu mult mai puţină cheltuială putem dobândi casa cea luminoasă şi netrecătoare sus, în ceruri.
Verbul zetéo are înţelesul special de „a căuta spre a întâlni“, „a căuta spre a cunoaşte“. Dumnezeu şi omul se caută reciproc, ca doi îndrăgostiţi, şi se întâlnesc în sfânta îmbrăţişare a bucuriilor inefabile. Ebr.: „Caută-I faţa; faţa Ta, Doamne, o voi căuta“. Aici, după ediţia Rahlfs. De reţinut şi faptul că „faţă“ înseamnă şi „persoană“.
= plăteşte-le cu propria lor măsură (vezi şi Mt 7, 2).
Ignoranţa se pedepseşte („Rătăciţi neştiind Scripturile“ – Mt 22, 29).
„fii ai lui Dumnezeu“ = poporul lui Israel, cf. Iş 4, 22; Dt 14, 1. Textul Ebraic permite sensul de „zei“ sau „fii ai zeilor“.
În timp ce puterea lui Dumnezeu stăpâneşte natura, o poate strivi şi distruge într'un spectacol de rară măreţie, „cel iubit“ al Său (omul credincios şi neprihănit) este cruţat ca un pui de sălbăticiune puternică. Pentru „inorog“ vezi nota de la Iov 39, 9.
= ca manifestare a dreptăţii dumnezeieşti.
Textual: „Tu m'ai mântuit“ (m'ai eliberat).
Sf. Vasile cel Mare: Exemplul cel mai grăitor este acela al Sfinţilor Apostoli şi al sfintelor femei, care au plâns seara, văzându-L pe Domnul pe cruce, dar s'au bucurat dimineaţa, văzându-L înviat.
Adică: Ce folos ai Tu de moartea mea? Sângele e viaţă (Fc 9, 4-6).
„Sacul“ era o fâşie de pânză aspră cu care cineva, în semn de doliu, îşi încingea coapsele.
Literal: „scoate-mă“ (din necaz, din primejdie, din moarte).
„casă de scăpare“ = loc de refugiu; azil.
Iisus va relua aceste cuvinte înainte de a muri pe cruce (Lc 23, 46).
„zădărnicii deşarte“ sau „zădărnicii găunoase“ = metaforă pentru idoli.
„întru ascunsul feţei Tale“ = în taina prezenţei Tale. Această tainică prezenţă poate fi cea sacramentală, în altarul Domnului, sau cea din experienţa mistică, atunci când Dumnezeu e de faţă şi continuă să rămână mister.
Literal: „celor ce lucrează cu prisos de mândrie“.
Fiindcă bolnavul (pe patul de suferinţă) a refuzat să-şi mărturisească păcatele, preferând să tacă, singurul său strigăt a rămas acela al trupului chinuit de durere.
Dacă se întâmplă să cazi în păcat, învinuieşte-te pe tine însuţi, nu da vina pe Adam! (Sf. Simeon Noul Teolog).
Într'o seamă de ediţii ale Septuagintei: „nelegiuirea păcatului meu“; „nelegiuirea inimii mele“ se află numai în codicii Vaticanus, Sinaiticus şi Alexandrinus, pe care ediţia Rahlfs îi notează în aparatul critic. Ebr.: „Tu mi-ai iertat vina păcatului“.
Textual: „loviturile de bici pe care le îndură“.
„Alăută“ este, oarecum, echivalentul românesc pentru „ţiteră“, instrument muzical asemănător cu harpa, a cărui cutie de rezonanţă îşi are puterea jos, la bază, de unde coardele pornesc în sus. Ea este simbolul faptelor pământeşti care-şi află preţul în cer (mila devenită comoară). „Psaltire“ este echivalentul grecescului psaltérion = harpă, instrument muzical a cărui cutie de rezonanţă îşi are puterea sus, către vârf, de unde coboară cele zece coarde. Ea simbolizează cele zece porunci ale Decalogului, dar şi cele cinci simţuri ale trupului îmbinate cu cele cinci ale duhului, prin care trebuie să-L lăudăm pe Domnul (Cassiodor).
Aluzie şi la minunea istorisită în Iş 15, 8.
Sensul foarte exact: El a zis, şi ele (lucrurile) au luat fiinţă (au intrat în existenţă), El a poruncit, şi ele s'au organizat (s'au rânduit raţional, după un anume plan). După Sf. Vasile cel Mare, creaţia a început cu desăvârşita ordine care domneşte în toate lucrurile vizibile. Pe de altă parte, prin crearea lumii Dumnezeu nu Şi-a epuizat puterea creatoare; aceasta se poate extinde la infinit, totul atârnând de impulsul voinţei Sale.
Literal: „nu se mântuieşte cu oştire multă“.
Literal: „mincinos“ (puternic doar în aparenţă).
În întregul său, psalmul are o introducere (vv. 1-3), un final (vv. 20-22) şi corpul propriu-zis (vv. 4-19), care cuprinde două teme: lucrarea lui Dumnezeu în creaţie şi lucrarea lui Dumnezeu în istorie. La rândul lor, cele două teme sunt tratate în trei părţi: cuvântul lui Dumnezeu (vv. 4-9), sfatul lui Dumnezeu (vv. 10-12) şi ochiul lui Dumnezeu (vv. 13-19).
Text profetic asupra Sfintei Euharistii. „Dintre toate sfintele rituri, numai Euharistia este aceea care le alimentează pe toate celelalte Taine cu desăvârşire. Atât de desăvârşită este această Taină şi atât de mult le depăşeşte pe celelalte, încât ea conduce spre adevărata culme a lucrurilor celor bune. Aici este şi ţinta finală a strădaniei omeneşti: prin ea Îl dobândim noi pe Însuşi Dumnezeu, iar Dumnezeu Se uneşte cu noi în desăvârşită unire; căci ce legătură poate fi mai completă decât aceea de a deveni un singur duh cu Dumnezeu?“ (Nicolae Cabasila).
Sf. Simeon Noul Teolog: Frica de Dumnezeu naşte smerenie, smerenia naşte plânsul cel curăţitor de păcate, plânsul îl îndestulează pe om cu dulceaţa Duhului şi-i aduce belşug de nădejde în propria sa mântuire.
Compară cu v. 18: omul cu inima zdrobită (de căinţă) îşi salvează toată fiinţa de la zdrobire (de la fărâmiţare, de la nimicire). Cel de al doilea stih va fi citat la In 19, 36.
„oasele“ în sensul de „fiinţă“ (toată fiinţa mea).
Literal: „martori nedrepţi“.
Sf. Isihie al Ierusalimului: Adevărata smerenie se dobândeşte astfel: În fiecare zi adu-ţi în minte virtuţile aproapelui tău, calităţile lui fireşti, şi compară-le cu virtuţile şi calităţile tale. Când mintea îşi vede propria nevrednicie şi constată cât de departe este de desăvârşirea altora, atunci şi tu vezi că nu eşti decât praf şi cenuşă şi, în cel mai bun caz, eşti îndărătul tuturor fiinţelor raţionale de pe pământ.
Este vorba de călcătorul de lege care în chiar sinea lui, în mod deliberat, îşi propune să calce legea lui Dumnezeu şi să păcătuiască. Spunându-şi că frica de Dumnezeu nu există, el elimină eventualitatea consecinţelor ce derivă din păcatul său (Apostolos Makrakis).
Grăsimea era socotită drept partea cea mai bună din animalul jertfit la templu (în casa Domnului) şi-I era rezervată lui Dumnezeu (Lv 7, 25). Plăcuţii lui Dumnezeu iau parte la ospăţul de după jertfă şi se înfruptă din aceleaşi bunătăţi ca şi Domnul, trăind un fel de „beţie sacră“, vecină cu extazul. Este şi paharul Domnului care „mă'mbată de parc'ar fi prea tare“ (vezi Ps 22, 5 şi nota). Calist patriarhul conchide: „Noi pururea vom avea viitoarele bunătăţi dumnezeieşti şi vom fi în ele, dacă vom gusta din amândouă părţile vinul din potirul de viaţă făcător şi nou, aflat în mâna Domnului, şi vom bea din el în toate zilele“.
Sf. Grigorie Palama: Vederea acestei lumini e o unire; căci unirea cu lumina, ce este altceva decât vedere? Lumina se vede în lumină, iar cel ce vede devine el însuşi întreg lumină, făcându-se şi el asemenea cu ceea ce vede; mai bine zis, se uneşte în chip neamestecat, lumină fiind şi lumină văzând prin lumină.
Literal: „nu vor putea să stea'n picioare“.
parazelóo (în cazul de faţă, urmat de en cu dativul) = „a fi enervat, agasat, contrariat, iritat, agitat“.
Dacă păcatele aproapelui tău te preocupă prea mult şi fără'ncetare, nu numai că vei cădea în păcatul de a-l judeca (Mt 7, 1), dar îţi asumi riscul de a nu-ţi mai vedea păcatele tale proprii (Sf. Dorotei de Gaza).
Sf. Grigorie de Nyssa: Iisus îi va numi pe aceştia „fericiţi“ (Mt 5, 5). Când psalmistul spune: „Cred că voi vedea bunătăţile Domnului în pământul celor vii“ (Ps 26, 13), el nu are în minte pământul obişnuit, în care totul se naşte şi moare, ci un pământ transfigurat, de care moartea nu se mai apropie, în care nimeni nu mai umblă pe calea păcătoşilor şi unde vicleşugul nu-şi mai află cărare.
În sensul: el nu dă cu împrumut, ci dăruieşte; sau: dă cu împrumut propunându-şi să nu primească nimic înapoi (Lc 6, 35).
Sf. Maxim Mărturisitorul: Adică războieşte-l pe vrăjmaş ca să-ţi micşorezi patimile, apoi ţine-te treaz pentru ca ele să nu crească; luptă-te ca să dobândeşti virtuţile, apoi ţine-te treaz pentru ca să le păstrezi.
Verbul meletáo înseamnă, de fapt, „a exersa“, „a practica“, „a declama un text“, adică a-l rosti continuu.
hyperypsóo = a înălţa fără măsură, a exalta.
Pornind de la premisa că „săgeţile Domnului“ nu sunt altceva decât cuvintele Sale înfipte în inima omului cu menirea de a o înflăcăra, Fericitul Augustin tâlcuieşte astfel: Cuvintele (săgeţile) Domnului există în inima psalmistului, şi datorită lor îşi aminteşte el de Ziua Sâmbetei; dar pentru că, din pricina stării sale de păcat, Sâmbăta este doar o amintire, iar nu o trăire actuală, cuvintele Domnului nu mai provoacă înflăcărare, ci o suferinţă din cauza căreia „nu este vindecare în trupul meu“ (v. urm.).
„Cel ce în vremea năvălirii ispitelor se abţine de la contemplaţia naturală şi stăruie numai în rugăciune, adunându-şi mintea din toate şi concentrând-o în ea însăşi şi în Dumnezeu, omoară puterea deprinderii naturale a sufletului de a lucra răul prin simţuri“ (Sf. Maxim Mărturisitorul).
= ca să ştiu cât sunt eu de plăpând şi trecător.
hypóstasis = „fiinţă“, fiinţare, substanţă.
Substantivul eikón înseamnă „chip“, „figură“, „imagine“, „portret“, „tablou“, dar şi „fantomă“, „nălucă“, „imagine a spiritului“, „imagine reflectată în oglindă“. Echivalenţa e impusă de context.
Sau: „frenezii mincinoase“; „deliruri mincinoase“, „pseudoinspiraţii“. E vorba de acele stări de spirit şi manifestări pe care în antichitate le aveau cei ce se credeau posedaţi de duhul oracular al unor zei şi, mai nou, cei ce pretind că sunt posedaţi de Duhul Sfânt şi, simulând glosolalia (vorbirea în limbi), îngaimă vorbe fără înţeles.
Profeţie mesianică (aici şi în următoarele două versete), pe care Pavel o foloseşte în Evr 10, 5-9.
Literal: „în mijlocul măruntaielor mele“.
Nu se poate ca iubirea faţă de sărman să rămână nerăsplătită. Aşadar, dacă cineva îşi dăruieşte toate bunurile, sau numai o parte din ele, cel ce are de câştigat e sufletul său (Sf. Chiril al Alexandriei).
Fericitul Augustin vede în acest verset o prefigurare a trădării lui Iuda.
epipothéo înseamnă mai mult decât, simplu, „a dori“: „a dori peste măsură“, „a suspina după“, „a tânji“.
Expresia „cel tare“ se află numai în Codex Alexandrinus; este motivul pentru care ea nu poate fi citită în toate ediţiile.
În sensul: mi-am descărcat inima; m'am uşurat.
Grandioasă, superbă imagine-simbol a tuturor relelor ce s'au abătut asupra psalmistului. Încercările la care Dumnezeu îl supune pe om îl ajută pe acesta să-şi cunoască propriile profunzimi. Mai mult, aşa cum într'o cascadă apa de deasupra pragului se prăvăleşte în străfundul celei de jos, sfredelind-o şi răscolind-o, tot astfel, prin suferinţă, adâncurile lui Dumnezeu se năpustesc în acelea ale omului, ajutându-l să I le cunoască şi să şi le cunoască.
kakóo = „a maltrata“, „a pune în pericol“, „a hărţui“.
Sensul exact al verbului ekbaíno = „a ieşi“ (dintr'o corabie), „a debarca“.
Sf. Maxim Mărturisitorul: Din suflet să iubim pe orice om, dar să nu ne punem nădejdea în nici unul dintre oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, toţi prietenii ne înconjoară, iar vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul, atunci ne părăsesc şi prietenii cu toţii; şi împreună cu toţi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce îndrăzneşte bizuindu-se pe sine, va cădea în cădere jalnică.
Cuvântul „Dumnezeule“ se află numai în Codex Alexandrinus. Lipseşte din Versiunea Ebraică.
Poemul e pus în gura unei prinţese străine care devine soţia regelui şi ale cărei cuvinte se revarsă din preaplinul inimii.
Text pe care Pavel îl va raporta la Iisus Hristos (Evr 1, 8). „toiag“ = sceptru.
„Hristos nu a fost uns de semeni cu untdelemn sau cu ungere materială; Însuşi Dumnezeu, făcând din El mântuitor al lumii întregi, L-a uns cu Duhul Sfânt, aşa cum ne spune Sf. Petru“ (în Faptele Apostolilor 10, 38) (Sf. Chiril al Ierusalimului).
Mai exact: înfrumuseţată cu diferite culori.
„Avânturile“: asalturile, elanurile, năpustirile. Ed. Şerban: „pornirile“.
În Codex Alexandrinus: „faptele lui Dumnezeu“.
Adică: Faceţi o pauză în lucrul vostru obişnuit, în preocupările voastre curente; cunoaşterea lui Dumnezeu nu se dobândeşte în grabă, între alte două treburi; ea cere o anumită aşezare a minţii.
Bătaia din palme, ritmică, făcea parte din ritualul iudaic al marilor celebrări religioase.
alalázo = a scoate strigăte de luptă în faţa inamicului; a scoate strigăte de bucurie în caz de victorie. În ceremoniile religioase iudaice strigătele de bucurie însoţeau bătaia din palme.
Literal: „El ne-a ales nouă moştenirea Sa“.
Slăvirea lui Dumnezeu nu trebuie să fie sau să rămână un simplu act ritual; ea trebuie să aibă un conţinut, un înţeles la care să participe atât inima cât şi mintea.
„S'a împărăţit“ = a devenit Împărat; Şi-a aşezat tron de domnie.
„pământului“, în Codex Alexandrinus.
În unele manuscrise greceşti s'a strecurat o eroare de lecţiune sau de transcriere: în loc de naós = „templu“, „locaş divin“ s'a citit laós = „popor“. E motivul pentru care în vechile ediţii româneşti (1688-1914) întâlnim: „în mijlocul norodului (poporului) Tău“. Corect e textul din Ediţia Rahlfs.
Sf. Grigorie de Nyssa: Veşnicia este una singură, atât cea de dinainte de facerea lumii, cât şi cea de după sfârşitul acesteia. Veşnicul Dumnezeu este şi El unul singur. Noi, însă, vorbind despre veşnicie şi Dumnezeu, deseori riscăm să greşim; aceasta, nu din cauză că Dumnezeu, în propria Sa existenţă, lasă în urmă-I vreun interval sau trece din nou către ceva ce I-ar sta înainte, ci din pricină că intelectul nostru nu e în stare să perceapă lucrurile decât în limitele propriei noastre naturi; aşa se face că gândim – şi exprimăm – eternitatea prin categoriile trecutului şi viitorului. Dar psalmistul mai spune: „Dumnezeu este Împăratul nostru de dinainte de veac“ (Ps 73, 12).
În dimensiunea lui profetică, acest psalm este glasul Fiului lui Dumnezeu; El i se adresează creaturii întregi, ca unul ce nu părtineşte pe cineva într'un sens sau altul (Cassiodor).
Dumnezeu ne vorbeşte în limitele putinţei noastre de a înţelege. E motivul pentru care Iisus va vorbi în parabole. Iar Pavel va spune: „Acum (în acest stadiu al existenţei, n.n.) vedem prin oglindă, ca'n ghicitură; dar atunci (în stadiul absolut al existenţei, n.n.), faţă către faţă. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaşte“ (1 Co 13, 12).
„ghicitoarea“ traduce termenul próblema = „enigmă“, „ghicitoare“, „problemă“, cuvânt foarte apropiat ca sens de aínigma (citeşte énigma), folosit de Pavel în 1 Co 13, 12 şi tradus prin „ghicitură“ (vezi nota precedentă).
Rostirile profetice erau la evrei însoţite, cel mai adesea, de muzică (vezi 1 Rg 10, 5; 4 Rg 3, 15). Nu astfel se întâmpla cu rostirile menite să înveţe.
Sf. Atanasie cel Mare: Dacă Hristos ar fi fost o simplă creatură şi s'ar fi făcut om, omul ar fi rămas ceea ce este, iar nu împreunat cu Dumnezeu; ca atare, El n'ar mai fi avut puterea de a ierta păcatele şi de a mântui; un simplu om nu are capacitatea de a mântui un alt om.
Sf. Maxim Mărturisitorul: Prin păcat, omul s'a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, agonisindu-şi cunoştinţa compusă şi pierzătoare, născătoare de patimă. Pierzând cunoaşterea celor inteligibile, el a rămas cu aceea a celor sensibile, lucrând, căutând şi voind aceleaşi lucruri ca şi dobitoacele, în tot chipul; ba le-a şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e împotriva firii. (Despre aceasta vezi în Rm 1, 22-32).
Paradoxul: drumul devine piedică.
Vestire limpede a întrupării lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Altă traducere: „Dumnezeu va deveni vizibil“. Textul Masoretic: „Dumnezeul nostru va veni“; „Dumnezeul nostru vine“; „Să vină El, Dumnezeul nostru“.
diamartyréo (diamartýromai) = „a fi martor împotriva cuiva“, „a învinui“, „a acuza“.
Sintagma epì pléion înseamnă „mult peste număr“, „mult peste măsură“; în ultimă instanţă: întru totul, exhaustiv. Vechea limbă română l-a tradus prin „mai vârtos“, expresie care nu acoperă sensul şi care astăzi este uzată. Textul grecesc realizează şi efectul sonor al unei aliteraţii: epì pléion plynón me = „spală-mă'ntru totul“...
Răul săvârşit cu răutate şi obrăznicie, fără ca făptaşul să mai fi încercat, ca de obicei, să se ascundă; păcatul conştient de sine, cu asumarea consecinţelor.
Construcţie gramaticală menită să sugereze că acţiunile din propoziţiile secundare se vor produce în condiţiile prevăzute de propoziţiile principale, dar nu sunt cauzate de acestea. Aşadar, nu se poate spune că psalmistul a păcătuit cu scopul de a demonstra că Dumnezeu e drept şi biruitor, ci că dreptatea şi biruinţa lui Dumnezeu devin evidente atunci când omul păcătuieşte şi când păcatul său se cere cumpănit în judecata divină. În cazul de faţă, judecata se cere a fi iertare. Iertând, Dumnezeu nu-Şi dezminte dreptatea spuselor şi, totodată, Îşi manifestă biruinţa asupra păcatului. Partea a doua a versetului va fi citată de Pavel în Rm 3, 4.
Deşi psalmistul pare a invoca impuritatea funciară a omului (vezi şi Iov 14, 4) drept motivaţie sau scuză pentru ceea ce a făcut, textul poate fi şi o străfulgerare a conştiinţei păcatului originar, o doctrină care va căpăta contur doar prin Apostolul Pavel în Rm 5, 12-21.
Sf. Maxim Mărturisitorul: „Cel ce s'a luptat vitejeşte cu patimile trupului şi a răzbit cu tărie duhurile necurate şi a alungat din ţinutul sufletului său gândurile lor, să se roage să i se dea inimă curată şi să i se înnoiască duh drept în propriul său interior, adică să fie cu desăvârşire golit de gândurile întinate şi să fie umplut prin har de gândurile dumnezeieşti, ca să devină astfel în chip spiritual o lume a lui Dumnezeu strălucită şi mare“.
apodídomi = „a da din nou“, „a restitui“, „a restaura“, „a recompune“. Psalmistul se roagă să i se dea bucuria pe care o avusese, dar pe care a pierdut-o prin păcat.
„Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei sau prin haina neîngrijită, aspră şi soioasă, în care mulţi socotesc că stă toată viturtea; ea vine din inima zdrobită şi sălăşluieşte în duhul smereniei“ (Nichita Stithatul).
Vecinătatea fonetică dintre cuvintele greceşti eláia (citeşte eléia) = „măslin“ şi éleos = „milă“ îl face pe Sf. Nicodim Aghioritul să noteze că omul care oferă mila şi fapta bună experiază o bucurie mai mare decât acela care beneficiază de ele. El îl citează, în acest sens, pe Sf. Grigorie Teologul: „În nimic altceva nu este omul mai asemenea lui Dumnezeu decât în a face binele“.
Exclamaţie amară pentru vremurile în care lumea e stăpânită de răul extrem.
eforáo = „a privi peste“; „a privi de sus“ sau „a privi în jos“; cătătura biruitorului la sfârşitul luptei.
Sf. Atanasie cel Mare tâlcuieşte: Înainte de Întruparea Domnului, moartea era înspăimântătoare chiar pentru sfinţi, care-şi plângeau moartea ca pe o nimicire. Acum însă, de vreme ce Domnul a înviat cu trupul, moartea nu mai înspăimântă; toţi cei ce cred în Hristos o tratează ca pe o nimica-toată şi preferă să moară decât să-şi tăgăduiască credinţa în El. (La noi, poetul Daniel Turcea exclamă: „Ştiu, vom muri; dar câtă splendoare!“).
E vorba de vechii prieteni ai psalmistului, care l-au trădat.
Adică: După ce şi-au dat seama că au greşit (în urma pedepsei lui Dumnezeu), prietenii mei de ieri şi duşmanii de acum încearcă să mi se înfăţişeze din nou ca prieteni.
Sf. Ioan Damaschin ilustrează acest vers cu exemplul Mariei, sora Martei, care asculta cuvintele lui Iisus (Lc 10, 41-42).
„a călca în picioare“ îl traduce exact pe katapatéo. Poate avea şi înţelesul de „a presa“, „a oprima“.
„de pe înălţimi“ (literal: „din înălţime“) se poate referi la dealurile înalte din preajma Ierusalimului. În sens figurat: semeţia duşmanului care te priveşte de sus.
Poetul e conştient că psalmii săi (cuvintele sale) merită laudă, dar nu pentru că ar fi opera lui, ci pentru că sunt inspiraţi de Duhul Sfânt: de aceea lauda sa este „întru Dumnezeu“.
Literal: „Ce-mi va face mie carnea?“ La fel în Versiunea Ebraică. Ideea e constituită pe opoziţia spirit-materie: omul care se încrede în puterea (eminamente spirituală) a lui Dumnezeu nu are a se teme de cei ce se încred în materialitatea puterii lor (arme, armate, cetăţi, bani etc.). Vezi aceeaşi idee în Ps 19, 7-8.
Punctuaţia versetelor 8-9 e corectată după ed. Bagster / Hendrickson.
peítho (printre altele) = „a se încrede“, „a crede în cuvântul dat“.
Sintagma „Ţie ... întru slava mea“ este preluată din Codex Sinaiticus (cf. ed. Rahlfs, nota infrapaginală).
În T. M. întrebarea se adresează unor „zei“, „dumnezei“ sau „fiinţe divine“, dacă ei îi judecă după dreptate pe „fiii omului“ sau „fiii lui Adam“, ceea ce face ca traducerile să fie foarte nesigure. Potrivit Septuagintei, întrebarea psalmistului, amară, se referă la incapacitatea omului de a judeca drept; o judecată dreaptă se face în cunoştinţă de cauză; or, numai Dumnezeu este Acela Care cunoaşte şi lăuntrul omului, nu doar aparenţele. În acest sens este construit finalul psalmului.
„aspidă“: specie de şarpe veninos.
Adică: încă în stare crudă, înainte de a atinge maturitatea.
Unii exegeţi cred că aceasta poate fi întrebarea psalmistului. În realitate, ea este o întrebare-blasfemie a oamenilor păcătoşi.
syntarásso = „a tulbura în adâncime“, „a răsturna cu susu'n jos“, „a agita“, „a răscoli“, „a răvăşi“. Nuanţele se traduc în funcţie de context.
Literal: „este tăria capului Meu“. Textul Ebraic e mai direct.
Literal: „scăldătoarea nădejdii Mele“. Lébes = „cazan“, „căldare“, „vas pentru spălarea picioarelor“ (sau a mâinilor). Ebr.: „scăldătoarea în care Eu Mă spăl“.
„Smerita cugetare e acoperământ dumnezeiesc, pentru ca propriile noastre izbândiri să nu fie văzute. Smerita cugetare e adâncul fără fund al puţinătăţii noastre, care nu poate fi jefuit de nici un tâlhar. Smerita cugetare este «turn tare dinspre faţa vrăjmaşului»“ (Sf. Ioan Scărarul).
Regele: însuşi psalmistul.
Aici ekzetéo înseamnă „a reclama“, „a pretinde“. Sensul textului: mila şi adevărul lui Dumnezeu sunt daruri, ele nu pot fi pretinse ca fiind un drept al cuiva.
Sf. Simeon Noul Teolog: Cel ce s'a rupt cu totul de lume se socoteşte pe sine ca fiind într-un pustiu neumblat şi plin de fiare sălbatice; atunci când se simte ameninţat, întrebarea devine strigăt către Dumnezeu, aşa cum altădată au strigat Daniel, cei trei tineri sau Manase.
„Precum marea tulburată se linişteşte când se varsă în ea untdelemn, furtuna ei fiind biruită de calitatea aceluia, aşa şi sufletul nostru se umple de o linişte fericită când se toarnă în el dulceaţa Duhului Sfânt“ (Diadoh al Foticeii).
Adevărata răbdare şi adevărata linişte nu pot fi dobândite fără o condiţie esenţială: smerenia inimii (Sf. Ioan Gură de Aur).
Text dificil, tradus în diferite feluri. Formularea de faţă urmează punctuaţia din ediţia Rahlfs. „Fiii oamenilor“ sunt fii ai deşertăciunilor, cei ce iubesc vanitatea, trufia şi minciuna; ei se înşală unii pe alţii, ca într'un fel de deprindere, prin balanţe şi greutăţi duble, prin bani falşi, prin acte contrafăcute. Deprinderea lor fiind un viciu, ei refuză să se lase convinşi de contrariu, refuzând astfel apropierea de Dumnezeu. T. M. e mult simplificat: „(fiii oamenilor) dacă se urcă în balanţă, toţi împreună sunt mai puţin decât o suflare“.
Versetul consună cu Ps 118, 148. Dis-de-dimineaţă (în revărsatul zorilor, când se iveşte aurora) este timpul când omul din parabola lui Iisus a ieşit să tocmească lucrători pentru via sa; de aici, slujba utreniei, când monahii sunt adunaţi la rugăciune (Sf. Ioan Casian).
Atât sufletul cât şi trupul, întreaga fiinţă umană tânjeşte după Dumnezeu atunci când simte că împrejuru-i e doar uscăciune.
Ridicarea mâinilor către Domnul, ca act cultic, este atestată şi în Iş 17, 11 şi urm; Ps 142, 6; 1 Tim 2, 8. Gestul, însoţit de rugăciune, se practică şi astăzi în anumite momente liturgice.
Literal: „mâinile“; ebraism.
Fer. Augustin: Când mucenicii, mergând la moarte, se rugau astfel, ei nu-I cereau lui Dumnezeu să-i scape de moarte, ci de frica în faţa morţii.
Textual, vorbire indirectă: „Cine îi va vedea?“ Corectat după Versiunea Ebraică (OSTY).
„Un om“ e duşmanul ce se apropie; dar inima celui pândit e adâncă prin aceea că-L are pe Dumnezeu în ea; din aceste adâncuri lăuntrice Se va ridica El să-l facă pe duşman neputincios. Sf. Ciprian de Cartagina a folosit acest verset pentru a-i încuraja pe cei ce mergeau spre moarte martirică.
Versetele 8-9; efectele lucrării lui Dumnezeu.
Intuind prefigurarea Ierusalimului ceresc, Fer. Augustin vede plinirea făgăduinţelor atunci, la învierea cea de obşte, când drepţii vor sta în faţa lui Dumnezeu nu numai cu sufletele, ci şi cu trupurile, acestea din urmă nefiind supuse stricăciunii, ca unele ce au ieşit din Babilon.
„necredinţele“ (aici): păcatul (repetat) de a nu-ţi pune viaţa în acord cu credinţa ta, de a nu-I rămâne totdeauna credincios lui Dumnezeu.
Literal: „Ieşirile“, deschiderile prin care soarele răsare şi apune. Sensul: extremităţile pământului.
„râul lui Dumnezeu“: metaforă pentru rezervele de apă pe care anticii le presupuneau deasupra bolţii cereşti şi din care Dumnezeu face să cadă ploile. Urmează un amplu tablou al pământului udat de ploi în urma unei secete prelungite (robia).
Textual: „îmbată-i brazdele“. E vorba de beţia euforică a belşugului, a bucuriei şi veseliei. Verbul e acelaşi ca în Ps 22, 5 (vezi nota).
Textual (ed. Rahlfs şi altele): „frumuseţile“, „păşunile“ sau „roadele de anotimp“ ale pustiei. În Codicii Vaticanus şi Sinaiticus: „munţii“. Opţiunea de faţă e impusă de paralelismul sinonimic al versetului (munţii - dealurile).
Literal: „berbecii turmelor“.
Despre alalázo vezi nota de la Ps 46, 1.
„mi l-a temeinicit“: mi l-a aşezat pe temelie tare.
În războiul nostru duhovnicesc, Dumnezeu îi îngăduie diavolului să ne treacă prin tot felul de încercări, prin focul şi furtuna patimilor noastre, prin dulceaţa poftelor iraţionale, pentru ca, după aceea, biruitori, să ajungem la bucuria Binelui (Nichita Stithatul).
„măduva“: partea cea mai grasă şi mai fină a animalului de jertfă; metaforic: ce e mai bun; chintesenţa.
Deşi psalmul a fost alcătuit de un rege al Evreilor, el nu poartă mesajul acestora, că adică numai ei se vor mântui, ci pe acela, profetic, al universalităţii creştinismului.
Fer. Ieronim: În viziunea profetică, „rodul“ este Sfânta Fecioară Maria, fruct al acestui pământ, al acestei seminţe, al acestui lut, al lui Adam. Ceea ce s'a pierdut în Eden a fost dobândit în Fiul ei. Notă: Propoziţia: „Pământul şi-a dat rodul său“ este începutul acestui verset, iar nu sfârşitul celui precedent, aşa cum o găsim în unele ediţii româneşti. Ceea ce urmează e consecinţa acestui „rod“.
Grecescul anístemi înseamnă „a face (pe cineva) să se scoale“, „a se scula“ (din pat), de unde, prin analogie, „a învia“. În acest ultim sens a fost folosit, cu mult înainte de ivirea creştinismului, de Eschil în „Agamemnon“ şi de Sofocle în „Electra“. Versiunea de faţă îl traduce în semnificaţia lui profetică, cu atât mai mult cu cât primele trei versete ale acestui psalm au intrat în cultul creştin: cu ele se deschide slujba Învierii Domnului.
Singur în pustie, Sf. Antonie cel Mare obişnuia să cânte acest verset, însoţit de semnul crucii, pentru alungarea demonilor.
„Cele văzute de suflet spre a se preface în faptă sunt argintii ca aripile porumbelului; iar cele cugetate, adică cele de dincolo de raţiune, menite contemplaţiei, sunt aurii. Dacă sufletul nu este înfrumuseţat în acest chip, atunci el nu poate zbura şi nu se poate odihni acolo unde este sălaşul tuturor celor ce se veselesc“ (Ilie Ecdicul).
„Salmon“ (sau „Ţalmon“): munte în apropiere de Sichem.
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând...“ (Troparul Învierii).
În sens propriu, cuvântul diéxodos înseamnă „canal de ieşire“; de aici, tunel sau cale de a ieşi (scăpa) de undeva.
În ceea ce urmează: tabloul unei măreţe procesiuni religioase.
Adică în stare euforică, de extaz.
Se pare că e o aluzie (defăimătoare) la Egipteni.
Literal: „au intrat“; „au venit“.
Sf. Grigorie de Nyssa: Noroiul păcatelor creează întotdeauna senzaţia de nesiguranţă.
Ecou profetic: singur şi neajutorat în suferinţă, Iisus Şi-a asumat durerea asemenea unui om, prin natura Sa omenească (Sf. Irineu de Lugdunum).
În ediţiile româneşti curente: „rănilor lui“. În concordanţă cu o seamă de manuscrise: „rănilor mele“.
Suita: cântare-laudă-preamărire se constituie în jertfa duhovnicească, singura adevărată şi bineplăcută lui Dumnezeu.
În ediţiile româneşti curente: „robilor Lui“, „numele Lui“; după Codex Sinaiticus: „robilor Tăi“, „numele Tău“.
După Sf. Ioan Scărarul, aceasta e prima treaptă, elementară, în lupta cu gândurile (care te înstrăinează de la rugăciune): te rogi împotriva lor. A doua treaptă, superioară: grăieşti împotriva lor; iar a treia, desăvârşită: le dispreţuieşti şi te ridici deasupra lor.
Chiar când cântarea de laudă pare deplină, râvna psalmistului încă mai cântă.
În traducere literală: „că nu ştiu să fac socoteli (calcule)“; „nu ştiu să număr totul pe degete“. Echivalenţă liberă.
Paralelismul sinonimic al acestui verset poate sugera ideea că, în perspectivă mesianică, nu e vorba de două persoane diferite, ci numai de una (aşa cum, de altfel, rezultă din conţinutul întregului psalm): Iisus Hristos este, în acelaşi timp, Dumnezeu adevărat şi Fiul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Sf. Atanasie cel Mare observă că, în timp ce la crearea lumii a fost folosit verbul „a fi“ = „să fie“!, pentru „plinirea vremii“ (Ga 4, 4) e utilizat verbul „a da“ = „dă-o“, frecvent în Noul Testament, în sensul că Dumnezeu-Tatăl „I-a dat“ Fiului Său toată puterea (inclusiv pe cea judecătorească – In 5, 22) în cer şi pe pământ.
symparaméno = „a persista“, „a stărui“, „a continua o lucrare“.
Cassiodor tâlcuieşte: Precum ploaia cade lin pe lâna mieluşelei, fără s'o vatăme şi fără ca aceasta s'o simtă, aşa S'a pogorât şi S'a sălăşluit Fiul lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei; puterea supremă devenită gingăşie umană.
Literal: „atâta timp cât luna nu va pieri“.
Aici nu e vorba de lume ca univers (kósmos), ci de lume ca omenire (oikouméne), ceea ce denotă un teritoriu spiritual.
În ediţiile româneşti curente: „scump va fi numele lor înaintea lui“, eroare datorată nu numai unei transcrieri greşite în Codex Sinaiticus, dar şi Textului Masoretic: „scump va fi sângele lor în ochii lui“ (vezi şi ed. Galaction, 1938). Eroarea a fost preluată şi de ed. Rahlfs.
E vorba de dăinuirea (pomenirea) numelui Său pe toată durata istoriei.
Asemenea lui Iov, psalmistul observă că principiul ideal în virtutea căruia oamenii răi ar trebui să aibă destinul faptelor lor e contrazis de realitate. Constatarea îi provoacă o depresie psihică vecină cu prăbuşirea (v. 2), dar, iluminat de înţelepciunea divină, el găseşte suficiente resurse spre a ancora în speranţă.
Literal: „şi-au rostit-o de sus“.
„Zilele pline“ nu sunt altceva decât prefigurarea „plinirii vremii“, când Fiul lui Dumnezeu S'a întrupat (Fer. Augustin).
„Nimic altceva – răspunde Sf. Ioan Scărarul – decât să mă lipesc de Tine cu mintea neîmprăştiată în timpul rugăciunii“.
În limbajul profetic, „desfrâu“ (sau „adulter“) înseamnă infidelitatea faţă de Dumnezeu. În primul stih e vorba de cei ce, pur şi simplu, se îndepărtează de Dumnezeu prin lucrarea diavolului şi care sunt sortiţi pieirii prin însăşi fapta lor. Cei din al doilea stih fac parte din categoria duplicitarilor, care gustă din plăcerile vieţii sau ale altor credinţe fără să-L renege pe Dumnezeu, ca un bărbat infidel care, totuşi, nu divorţează; aceştia ajung în situaţia de „a sluji la doi domni“ (Mt 6, 24), fapt pentru care nu vor pieri prin ei înşişi, ci vor fi nimiciţi de Dumnezeu (Makrakis).
„Semne“ pot fi insignele militare (uniforme, steaguri, trofee). În limbajul biblic, însă, prin „semne“ se înţeleg minunile (miracolele, faptele neobişnuite) care se fac, pe de o parte, prin puterea lui Dumnezeu sau, pe de alta, prin puterea diavolului (vezi „semnele“ asemănătoare făcute de Aaron şi de vrăjitorii Egiptului – Iş 7, 9-12). În cazul de faţă, duşmanii, în ignoranţa lor („popor fără-de-minte“ – v. 18), îşi iau victoria ca pe o suită de „semne“ menite să-i ducă spre înălţimi, fără să ştie că „semnele“ virtuale ale lui Dumnezeu se pot manifesta oricând.
Absenţa minunilor şi a profeţiilor: sentimentul părăsirii totale.
În v. 3 I se cerea lui Dumnezeu să-Şi ridice mâinile împotriva vrăjmaşilor; acum I se reproşează că „stă cu mâinile în sân“.
Ebr.: „capetele Leviatanului“. „Leviatanul“ (în mitologia semitică): monstru marin uriaş, oarecum asemănător cu un balaur sinuos. În sensul creştin: „Balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana“ (Ap 12, 9).
Prin „popoarele etiopiene“ se înţelegeau triburile sălbatice care trăiau ca fiarele (acestora li s'a dat mai întâi numele de „troglodiţi“ = cei ce locuiesc în caverne).
Etam: Localitate pomenită în Ios 15, 59, situată în zona Betleemului. Istoricul Iosif Flaviu menţionează că Etamul era aşezarea rurală favorită a regelui Solomon, loc de retragere, situat la opt mile distanţă de Ierusalim; era un drum pe care el îl făcea dis-de-dimineaţă, mânându-şi caii de la caretă.
Potrivit Fericitului Ieronim, aici verbul „a se mărturisi“ nu semnifică pocăinţă, ci mai degrabă laudă sau mulţumire.
Cei mai vechi exegeţi ai Psalmilor, chiar înainte de Ieronim, au fost de acord că aceste trei stihuri sunt cuvintele Domnului (grafica ebraică şi greacă nu cunoşteau semnele citării). Domnul nu judecă acum, ci mai târziu, la sfârşitul veacurilor.
Înainte de întruparea Domnului, pământul cuprindea o omenire dizolvată din soliditatea adevărului într'o mâzgă a păcatului. El însă i-a venit în ajutor, întărindu-i „stâlpii“, adică pe apostoli (care, şi ei, se clătinaseră în vremea patimilor lui Iisus). De notat şi contrastul dintre verbele „a se topi“ - „a întări“ (Cassiodor).
„plin de cuviinţă“ încearcă să echivaleze sintagma: plêres kerásmatos. Literal s'ar traduce: „plin de amestec“, expresie lipsită de sens. Cuvântul kérasma înseamnă, într'adevăr, „amestec“, dar cu nuanţa că e un amestec menit să tempereze tăria lichidului (a vinului), să-l îmblânzească, să-l facă decent, cuviincios.
Cassiodor tâlcuieşte: Prin „drojdii“ nu trebuie să înţelegem obişnuitele reziduuri de pe fundul vasului, ci ultima porţiune, cea de jos, a vinului care, curat cum este, li se oferă tuturor credincioşilor fără să se împuţineze. Din această ultimă rămăşiţă vor bea, către sfârşitul lumii, atât iudeii convertiţi la Evanghelie cât şi păcătoşii care se vor pocăi. Sf. Ciprian de Cartagina vede în acest „pahar“ prefigurarea potirului euharistic, menit să-i întărească pe creştinii ce se pregătesc de martiriu.
„Pace“ în limba ebraică se spune „Salem“; aşadar, „Pace“ e o traducere literală a cuvântului „Ierusalim“, care s-a numit mai întâi „Salem“ (în vremea preotului Melchisedec – Fc 14, 18-20) , apoi Iebus (vezi Jd 19, 10) şi mai apoi Ieru-Salem (Fer. Ieronim).
„gândul lăuntric“ încearcă să-l traducă pe enthýmios = „ceea ce pui la inimă“, rudă cu verbul enthyméomai = „a reflecta“, „a întreţine un gând“, ambele fiind contrase din enthymós = „în suflet“, „în inimă“, „în inteligenţă“. Dumnezeu poate fi lăudat şi fără cuvinte sau gesturi, numai în forul interior al omului, în stricta sa intimitate (de pildă ca la Arghezi: „Rugăciunea mea e gândul“; „ruga mea e fără cuvinte“).
Adică: sufletul meu n'a acceptat consolare de la oameni.
Introspecţia e o lucrare a intelectului; încercarea de a te rezolva pe tine însuţi doar prin lucrarea minţii duce la slăbirea duhului; („sufletul meu n'a vrut să se mângâie“).
Prin „veghere“ se înţelegea, în antichitate, perioada de câte trei ore (din cele douăsprezece ale zilei) în care un sutaş sau paznic stătea de strajă (veghetor, cu ochii deschişi). Ochii psalmistului stau de veghe chiar şi atunci când străjile, înainte de a le veni rândul, încă dorm. Într'un sens mai adânc, râvna rugăciunii veghetoare îl face pe om să fie treaz chiar înainte de ceasul privegherii, după spusa: Cine se roagă numai când trebuie să se roage, acela nu se roagă.
Acesta este singurul loc din Vechiul Testament în care e folosit verbul skállo = „a căuta cu grijă, cu hărnicie“, „a scormoni“, „a scotoci“, a căuta prin buzunare. Acest verset trebuie pus în relaţie cu stihul al doilea din versetul 3.
În limbajul duhovnicesc există expresia: „a pune un început bun“, ceea ce înseamnă hotărârea cuiva de „a o rupe“ cu starea de păcat şi de a se angaja din nou pe calea cea bună. Psalmistul consideră că o astfel de „schimbare“ nu e opera omului, ci vine din mâna cea dreaptă a lui Dumnezeu.
De notat, în versetele 11-12, timpurile verbelor: o acţiune trecută a fost cauzată de o întreită acţiune viitoare. În fond, acesta e semnalul profetic: profetul s'a rostit asupra unui eveniment pentru simplul motiv că acesta urmează să se producă.
oikouméne: lumea ca omenire; pământul locuit de oameni.
Aici, „legea“: istoria sfântă a poporului evreu, din care psalmistul evocă o parte. Psalmul e mai mult istoric şi numai în parte profetic.
Aici, parabolé = „parabolă“ traduce ebraicul maşal: procedeul poetic de a rosti ritmic o frază în două versuri paralele.
„lucru umbrit“ (probléma): lucru neclar, enigmatic, subiect de discuţie şi controversă, eveniment încă obscur, neelucidat, rămas parţial în umbră. E vorba de evenimentele expuse în acest psalm, de la ieşirea din Egipt, sub Moise, până la începutul domniei lui David.
Literal: „întortocheat“, „sinuos“, „şerpuitor“, „onctuos“; cel ce veşnic îşi schimbă direcţia; cel pe care nu se poate conta.
Tanis (care la început s'a numit Zoan): oraş în Egipt (devenit capitala lui Ramses al II-lea).
Subînţeles: lor, Egiptenilor.
Grecescul streblós înseamnă „răsucit“, „strâmb“, „încovoiat“; are însă şi un sens figurat: „pervers“, „viclean“, „vicios“. În Ps 17, 26 e tradus: „îndărătnic“ (în funcţie de context).
Căderile în idolatrie ale fiilor lui Israel erau socotite adulter şi erau de natură să stârnească gelozia lui Iahvé, singurul îndreptăţit la credincioşie. Vezi şi Nm 25, 11; Dt 29, 20.
Cassiodor tâlcuieşte: Judecăţile lui Dumnezeu sunt limpezi prin însăşi armonia numelor. Să avem în vedere faptul că Sfânta Scriptură, prin semnificaţia numelor ebraice, foarte adesea ne descoperă taine obscure. Nu e nici o îndoială că un astfel de limbaj îi este propriu numai literaturii sacre, căci scrierile profane nu-l au. „Iosif“ înseamnă „creştere“, în ambele sensuri, bun sau rău. Cu toate că Iosif a fost un om drept, urmaşii săi sunt cunoscuţi ca poftitori de bunăstare lumească. „Efraim“ înseamnă „roditor“ sau „belşug“; urmaşii săi au devenit înfumuraţi prin belşugul recoltelor lor. Iuda înseamnă „mărturisind“ sau „preamărind“. Acum e de la sine înţeles de ce Dumnezeu a ales seminţia lui Iuda.
În context, éthne înseamnă „păgâni“, ne-evrei.
Literal: „făcut-au Ierusalimul ca şi cum ar fi fost o colibă a paznicului livezii“ (sau viei). În coliba paznicului se depozita, temporar, recolta de fructe, după care era desfăcută. Ideea este aceea de umilire: Ierusalimul nu fusese dărâmat ca o cetate şi prefăcut în ruină, ci, pur şi simplu, jefuit şi dărâmat ca o cocioabă.
Literal: „gelozia“ (zelós); ceea ce denotă că poporul lui Israel era pedepsit pentru idolatrie (vezi nota de la 77, 58), păcat pe care psalmistul îl pune pe seama trecutului (v. 8).
Aici, „mânia“ la propriu (orgén).
anthomologéomai = „a-ţi mărturisi public recunoştinţa“; de unde: „a mulţumi“ (ca la Lc 2, 38; în V. T. e folosit numai aici).
Redactarea versetelor 1-2 s'a făcut aici după ortografia ed. Rahlfs.
Literal: „în măsură“, cuvântul având aici înţelesul: „unitate de măsură“. S'ar traduce: „în măsură plină-ochi“, umplută până la refuz; dar expresia, în relaţie cu stihul precedent, poate avea şi sensul: apă pe măsura mâncării.
„Via“: simbol al poporului evreu pe care Dumnezeu l-a scos din Egipt şi, alungând „neamurile“ Canaanului, l-a răsădit aici. Imaginea va avea ecou în profeţia lui Isaia (5, 1-7) şi în parabola lucrătorilor celor răi (Mt 21, 33-43). Sfinţii Părinţi au văzut în ea şi un simbol al Bisericii, care a rodit şi rodeşte sfinţi.
În drum spre Canaan, Dumnezeu l-a călăuzit pe Israel printr'un nor ziua şi printr'un stâlp de foc noaptea.
Origen: Pe cei ce i-a scos din valea Nilului, Dumnezeu nu vrea să-i răsădească în alte văi, adică în alte locuri joase, ci pe înălţimi, pentru ca astfel ei să-şi poată dobândi un alt mod de viaţă şi să dea alt fel de roade. În „cedrii lui Dumnezeu“ îi putem vedea pe profeţi şi pe apostoli.
Geografic: de la Marea Mediterană până la râul Eufrat, adică în lumea (toată) cunoscută în acea vreme.
Aceste ultime patru stihuri au intrat în actul liturgic şi sunt rostite de arhiereu în timpul cântării „Sfinte Dumnezeule“. Evident, e vorba de Biserica sădită de Hristos.
Literal: „luaţi un psalm“ (adică la alegere, din Psaltire, un psalm potrivit momentului) „şi aduceţi timpanul“, adică instrumentul care însoţeşte, de obicei, strigarea de bucurie.
Despre „psaltire“ şi „alăută“ vezi nota de la 32, 2.
E vorba de sărbătorirea primei zile a lunii a şaptea (Evreii aveau calendar lunar) (vezi Lv 23, 24; Nm 29, 1), care preceda sărbătoarea Corturilor (Dt 31, 10).
Prin Iosif s'a strămutat Iacob în Egipt, cu numai şaptezeci şi cinci de suflete, pentru ca acolo să devină un popor numeros; el păstra mărturia asupra adevărurilor dumnezeieşti. Când a venit vremea ieşirii din Egipt, Dumnezeu vorbea prin „semne şi minuni“, un limbaj pe care urmaşii lui Iosif nu-l mai înţelegeau.
Referire la cadrul teofanic de pe muntele Sinai.
„şi-ţi voi grăi“: în Codicii Vaticanus şi Sinaiticus.
„a vrea să stea de vorbă“ încearcă un echivalent pentru diamartýromai = „a protesta cu scopul de a împiedica ceva“. Vezi versetele următoare.
Sf. Ambrozie: Pe lângă sensul său istoric (zeităţile popoarelor Canaanului), acest verset poate avea şi o conotaţie hristologică: Dacă Fiul nu ar fi co-etern cu Tatăl, ci ar fi fost creat de Acesta în timp, El ar fi un dumnezeu „nou“; dacă Fiul n'ar fi co-substanţial cu Tatăl, ci ar avea o natură diferită, atunci El ar fi un dumnezeu „străin“. Aşadar, dacă poporului lui Israel i se porunceşte să nu aibă nici „dumnezeu nou“ şi nici „dumnezeu străin“, aceasta înseamnă că va trebui să aibă un Dumnezeu co-etern şi co-substanţial cu Iahvé.
Gura va fi plină de cuvintele Domnului (vezi şi Ir 1, 9).
„Vrăjmaşii Domnului“ nu sunt păgânii, căci ei nu-I făcuseră lui Dumnezeu nici o făgăduinţă pe care ar fi călcat-o; aşadar, e vorba tot de poporul lui Israel (Cassiodor).
diakríno = „a osebi“, „a separa“, „a deosebi“, „a discerne“ (din ochi sau dintr'un punct de vedere). Acest psalm a fost şi rămâne o piatră de încercare pentru exegeţi, cu atât mai mult cu cât formularea ebraică a versetului sună astfel: „Dumnezeu a şezut în adunarea dumnezeiască, / în mijlocul dumnezeilor judecă“. De aici, supoziţia că ar fi vorba de un consiliu ceresc alcătuit din dumnezei (semi-zei?) sau îngeri. Această interpretare e contrazisă de context (vezi versetul următor), dar şi de afirmaţia Sfântului Pavel că unele entităţi cereşti sunt numite „dumnezei“ numai prin abuz (1 Co 8, 5-6). Alţii cred că ar fi vorba de zeităţile popoarelor păgâne ale Canaanului, pe care le judecă (şi le osândeşte) Dumnezeul lui Israel. Toate acestea însă se limitează la apectul juridic sau la cel istoric, ignorând sau refuzând valenţele profetice ale psalmului. Cassiodor e acela care vede în acest verset fulgerătoarea prefigurare a lui Dumnezeu care va locui printre oameni, Cel despre Care Ioan Botezătorul avea să spună: „În mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi“ (In 1, 26), adică Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, El Însuşi Dumnezeu. Cât despre oameni, numeroase sunt locurile din Sfânta Scriptură în care ei sunt numiţi „fii ai lui Dumnezeu“, şi chiar „dumnezei“, aşa cum se vede şi din versetul 6 al acestui psalm (citat de Însuşi Iisus în sprijinul propriei Sale dumnezeiri – In 10, 34). Cândva Iahvé îi spusese lui Moise: „Iată, Eu i te dau lui Faraon pe tine drept dumnezeu“ (Iş 7, 1). Evident, atributul de „dumnezei“ nu se poate referi la natura fiinţei, de vreme ce numai Dumnezeu este Dumnezeire, ci la o anume funcţie. Or, în Versiunea Ebraică, cuvântul „dregător“, „judecător“, din Iş 21, 6 şi 22, 8-9 are sensul de „dumnezeu“ în virtutea faptului că dreptul magistratului sau al dregătorului (de a pronunţa o sentinţă discreţionară) derivă din aceea a lui Dumnezeu. Aşadar, Hristos-Dumnezeu a stat în adunarea (synagogé) de dumnezei-judecători (oameni) şi în mijloc (fiind El în centrul adunării) pe dumnezeii-judecători îi va osebi unii de alţii, adică pe cei nedrepţi de cei corecţi, celor dintâi adresându-le întrebarea din versetul următor.
Literal: „veţi lua asupra voastră (lambánete) persoanele (prósopa) păcătoşilor?“ Dacă primul stih se referă la injustiţia comisivă (a condamna pe cineva pe nedrept), acesta vizează injustiţia omisivă (a nu condamna pe cineva care merită să fie pedepsit).
Aici kríno, în sensul de „a estima“, „a aprecia“; altfel spus: Nu-l judecaţi în grabă pe cel sărman, ca pe unul ce nu se poate apăra.
„Ei“: judecătorii, dregătorii nedrepţi.
Literal: „toate temeliile“.
Dumnezeu S'a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu (Sf. Atanasie cel Mare). Mistica răsăriteană vorbeşte frecvent de îndumnezeirea omului, dar nu prin natură, ci prin participare la lumina cea necreată, prin energiile divine, ca un corolar al vieţii lui duhovniceşti. „Precum fierul aprins se face şi el foc, dar nu se preface în foc (nu-şi schimbă natura), ci prin transmitere şi părtăşie (atâta vreme cât se află împreună cu focul), şi precum fierul devine şi scaun al focului, întrucât focul se aşază şi se odihneşte în fier, aşa şi mintea se face duh şi tron al Duhului prin naştere din Duhul sau prin unire cu El şi părtăşie de la El, Dumnezeu învăluind în chip vădit mintea şi unindu-Se cu ea şi odihnindu-Se în ea ca într'un scaun“ (Patriarhul Calist).
Aici „ca nişte“ şi „ca unul“ nu sunt sintagme comparative, ci întăritoare: voi muriţi omeneşte, datorită naturii voastre muritoare. Fiecare om botezat poartă în sine o îndumnezeire virtuală, dar depinde numai de conlucrarea dintre el şi Dumnezeu (synergía) ca ea să devină reală; ea însă se realizează în om fără ca omul să-şi schimbe natura (muritoare, supusă căderii).
Folosind acest citat, Sf. Atanasie cel Mare demonstrează că el se referă la oameni, iar nu la Fiul lui Dumnezeu (cum susţinea erezia ariană); creatura, schimbătoare, nu poate fi asemenea Creatorului, care e neschimbător. Fiul nu era „asemenea“ Tatălui, ci de-o-fiinţă (identic) cu El, fiind El Însuşi necreat: „Eu şi Tatăl Meu una suntem“ (In 10, 30).
Fer. Ieronim: Această rugă-îndemn vine din partea unui om care e liniştit şi tace, adică a unui om drept, împăcat cu propriul său duh.
Adică au început să facă zgomot, să creeze tumult, să foşgăie într'o mare de glasuri indistincte; imagine auditivă, precedând-o pe cea următoare, vizuală.
Duşmanii fiilor lui Israel sunt duşmanii lui Dumnezeu.
Idumeii (Edomiţii) şi alte popoare nomade sau seminomade locuiau în corturi; aici cuvântul corturi are conotaţie de „trib“ sau „tabără“. Cele enumerate mai jos făceau parte dintre duşmanii tradiţionali ai lui Israel.
Expresia originală e mai tare: „ca o balegă“.
Dacă veţi merge la curţile regilor, acolo nu veţi auzi vorbindu-se decât despre bogăţie, putere sau glorie; nimic despre cele duhovniceşti. Doar aici, în casa lui Dumnezeu, auziţi vorbindu-se numai despre suflet, viaţă, de ce anume ne-am născut, de ce trăim un anume timp pe pământ, cum părăsim această viaţă şi cum intrăm în cealaltă (Sf. Ioan Hrisostom).
Sf. Grigorie de Nazianz: „După ce ne-am păzit cu grijă sufletul, după ce ne-am făcut suişuri în inimă, după ce am desfundat ogorul înţelenit (cf. Ir 4, 4) şi după ce am semănat întru dreptate (cf. Pr 11, 18), să ne luminăm cu lumina cunoştinţei şi apoi să vorbim despre înţelepciunea lui Dumnezeu cea ascunsă în taină (1 Co 2, 7) şi să-i luminăm şi pe alţii“.
„pe oareunde“: completare cerută de logica gramaticală.
„meu“, în Codicii Vaticanus şi Sinaiticus.
Fericitul Augustin insistă asupra caracterului profetic al Psalmilor. Vechiul Testament nu e altceva decât prefigurarea celui Nou. Psalmistul vorbeşte de fapte viitoare folosind verbele la timpul trecut, pentru că în faţa lui Dumnezeu evenimentele ce se vor petrece sunt ca şi cum ele s'ar fi petrecut. Istoriceşte, fiii lui Iacob (ai lui Israel) au fost de mai multe ori duşi în robie şi eliberaţi; eliberaţi însă pentru că Dumnezeu le-a trecut cu vederea fărădelegile şi le-a acoperit păcatele. Aceasta înseamnă că adevărata robie a omului este de ordin spiritual: înrobirea la care-l supune păcatul. De îndată ce se căieşte şi păcatele îi sunt iertate, el redevine liber.
„a via“: vechi şi frumos cuvânt românesc, aproape ieşit din folosinţă (nu însă şi din dicţionare); el traduce grecescul záo, dar în forma zòo = „a menţine în viaţă“, „a menţine viaţa“, „a dăinui“, folosit în V. T. numai aici şi la 79, 18.
Aceste două versete reprezintă unul dintre cele mai frumoase pasaje ale Psaltirii. Cassiodor tâlcuieşte: E vorba de întâlnirea celor două Testamente: cel Nou, prin care mila (graţia, harul) lui Dumnezeu ne-a făcut liberi, şi cel Vechi, în care sălăşluieşte adevărul rostit prin lege şi profeţi. Ele se întâlnesc nu pentru a-şi menţine opoziţia, ci pentru a deveni una. Adevărul a răsărit din pământ atunci când Cuvântul S'a făcut trup din Fecioara Maria, iar dreptatea a privit din cer atunci când Fiul lui Dumnezeu va fi venit (pe norii cerului) să judece lumea. Ultimele două stihuri pot avea şi un înţeles duhovnicesc: adevărul răsare din pământ atunci când păcătosul, cu părere de rău, îşi mărturiseşte păcatele; dreptatea priveşte din cer în clipa când Dumnezeu, prin duhovnic, i le iartă.
Asupra cuvântului hósios vezi nota de la 4, 3. Aici însă e mult mai important, fiindcă traducerea lui prin „sfânt“ e de natură să nedumerească şi să intrige. Tălmăcirile din ebraică oscilează între „dumnezeiesc“ (RSV), „credincios“ (în sensul de „fidel“) (TOB, OSTY), „prietenul Tău“ (BJ), „credincios înaintea Ta“ (ed. rom. 1936), „cucernic“ (GALA), „cuvios“ (ediţiile româneşti curente). Totuşi: „sfânt“ (VULGATA – „quia sanctus sum“ – şi KJV – „for I am holy“). Fericitul Augustin interpretează stihul întemeindu-se pe sensul de „sfânt“, în care vede lumina profetică: Nu văd cine ar putea să afirme: „eu sunt sfânt“, în afară de Acela care a fost fără păcat în lume. Acela prin Care păcatele toate au fost nu săvârşite, ci iertate. El rosteşte aceste cuvinte din poziţia de rob pe care Şi-a asumat-o (Flp 2, 7). Iisus Hristos era în acelaşi timp: ca Dumnezeu, egal cu Tatăl; ca rob, cap al Bisericii. Aşadar, când aud: „că sfânt sunt eu“, Îi recunosc vocea. Dar nici pe a mea nu o exclud, de vreme ce Biserica e Trupul Său, inseparabilă de Cap, şi de vreme ce eu sunt mădular al Bisericii, de asemenea inseparabil de Capul ei. Dacă s'a spus: „Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru“ (Lv 19, 2), atunci Trupul lui Hristos poate să-şi ia îndrăzneală, iar Omul care „de la marginile pământului către Tine a strigat“ (Ps 60, 2) poate îndrăzni împreună cu Capul său – şi sub Capul său – să strige: „că sfânt sunt eu“, deoarece el a primit harul sfinţeniei, harul Botezului şi iertarea păcatelor.
În aceste două stihuri sunt folosite două cuvinte cu înţeles foarte apropiat, dar deosebite ca nuanţă: în primul, prosevhé = rugăciunea pe care cineva o face pentru sine şi, în al doilea, déisis = rugăciunea pe care cineva o face pentru altul sau pentru alţii, rugăciune de mijlocire. Pe linia interpretării Fericitului Augustin se poate nota că prima e rugăciunea „robului“, iar cea de a doua e rugăciunea mijlocitorului. (Limbile moderne nu au echivalenţe pentru aceste nuanţe).
Sf. Antonie cel Mare: „Prin dumnezei se înţeleg aceia care, deşi creaţi, au devenit părtaşi ai Cuvântului, aşa cum El Însuşi spune: Scriptura (deci, Dumnezeu) „i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu“ (In 10, 35).
„Raab“ = „Rahab“; vezi istoria acestei păcătoase mântuite în Ios 2.
grafe = „scriere“, „scriptură“. Sf. Iustin Martirul şi Filosoful vede în acest verset o profeţie referitoare la traducerea Vechiului Testament în limba greacă, Septuaginta, versiune menită să facă Scriptura cunoscută nu numai Evreilor, ci tuturor popoarelor.
Cuvântul „Doamne“ e omis în Codex Sinaiticus; de aci, absenţa lui în numeroase versiuni şi ediţii .
Asupra relaţiei „rugăciune“ – „rugă“ vezi nota de la Ps 85, 6.
Nu în sensul că s'a umplut de păcate personale, ci de acelea ale oamenilor; cu privire la Hristos, vezi Is 53, 4: „păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere“; în grădina Ghetsimani „a prins a Se întrista şi a Se mâhni“, spunând-o chiar El: „Întristat de moarte Îmi este sufletul“. În gura creştinului obişnuit, psalmul nu poate fi decât o rezonanţă a patimilor Domnului, pe care el şi le asumă.
Ajuns în mormânt, robul e liber faţă de stăpânul său (vezi Iov 3, 19), dar şi de suferinţa vieţii.
„aruncaţi“: omis în Codex Alexandrinus.
Literal: „de sărăcie“; metaforă pentru absenţa bucuriilor, adevărata bogăţie a sufletului.
Doctorii nu au puterea de a învia morţi (desigur, nu e vorba de tehnica medicală a reanimării); numai Dumnezeu o poate face, dar fără să contrazică principiul dreptăţii. Aici, însă, „doctorii“ pot fi şi o aluzie la medicii egipteni care îmbălsămau cadavrele prefăcându-le în mumii; ei puteau astfel să-i asigure cadavrului longevitate, ferindu-l de descompunere, dar nu şi înviere.
„Lumea“ ca oikouméne: omenirea, totalitatea oamenilor care locuiesc pământul.
Cuvântul de aici e acelaşi hósios ca la 85, 2. În câteva manuscrise (minuscule) se află varianta „fiilor Tăi“, aşa cum o vedem şi în ediţiile româneşti 1688-1914. Traducerile după T. M. oscilează între „prietenii Tăi“ (BJ), „credincioşii Tăi“ (TOB), „credinciosului Tău“ (OSTY), „celui credincios al Tău“ (RSV); în schimb, Vulgata optează pentru „sfinţilor Tăi“ (sanctis tuis), dar KJV traduce „sfântului Tău“. Ed. Rahlfs notează varianta în nota infrapaginală.
David poate fi o referire profetică la Iisus Hristos, Cel ce Îl va numi pe Dumnezeu „Tatăl Meu“; Acesta îi va avea ca fii duhovniceşti pe membrii Bisericii; în timpul vieţuirii Sale pe pământ, Se va bucura de asistenţa Tatălui, dar tot El, ca om, va avea sentimentul că a fost părăsit. Textul următor trebuie citit pe ambiguitatea voită David-Hristos (hristos însemnând „uns“, atribut pe care îl are şi David; vezi vv. 20 şi 38).
hypóstasis = „fiinţa“; „substanţa“.
„iad“: Şeol; Hades; locuinţa morţilor.
Primul sens al cuvântului antállagma = „schimb“ (aşa cum e folosit la Mt 16, 26 şi Mc 8, 37); al doilea sens = „reconciliere“. Teologia vorbeşte frecvent despre împăcarea survenită între Dumnezeu şi om prin Iisus Hristos.
Munţii erau socotiţi partea cea mai solidă şi mai stabilă a pământului, un fel de schelet al lui. „A plăsmui“ (plásso) = a fasona, a modela, a da o formă; „lumea lui“ = (oikouméne) = omenirea. Aşadar, suita: pământul ca osatură, pământul ca formă deplină, pământul cu oameni.
Literal: „din veac până'n veac“, ceea ce ar însemna că trebuie citit: „din secol până'n secol“. Grecescul aión (citeşte eón) are înţelesul de timp ca durată nedeterminată şi, mai mult, de eternitate (în limbajul filosofiei: „ceea ce există din eternitate“, „entitate divină“). În limbajul nostru biblic şi liturgic expresiile „în veacul veacului“, „în veacul vecilor“ sau „în vecii vecilor“ înseamnă „în veşnicie“.
T. M.: „Tu eşti Dumnezeu“.
„Doamne“, în Codex Alexandrinus.
O „strajă“ era, în vechime, durata de 3 ore a unei santinele.
Termeni de comparaţie: păcatul cu lipsa de păcat, vremelnicia cu veşnicia.
Verbul meletáo înseamnă „a recita“ sau „a declama fluent“, în curgere continuă, o bucată literară sau oratorică. Păianjenul îşi deapănă firul cu mişcări curgătoare, dar pânza lui e plăpândă, fragilă.
práutes (o altă formă a lui praótes)= „dulceaţă“, „bunătate“, „blândeţe“ (ca în Ps 44, 4; Ga 5, 23), dar aici are nuanţa de „resemnare“, „liniştire“.
Sensul exact al lui „a se domoli“: copilul năzdrăvan care s'a domolit după ce a fost certat şi pedepsit (comparaţie pedagogică).
Fer. Ieronim interpretează: „Ajutor“ este traducerea numelui lui Ezdra (Esra, Esdra), eroul-profet care a stat în fruntea poporului lui Israel la eliberarea sa din robia babilonică şi întoarcerea în Ţara Făgăduinţei (538 î. H.). Aplicând metoda tropologică (interpretarea alegorică a figurilor de stil), numele lui Ezdra se traduce „Hristos“, Cel ce a operat eliberarea din robia păcatului şi ne călăuzeşte spre noua Ţară a Făgăduinţei, Împărăţia Cerurilor. Aşadar, cel ce locuieşte în Iisus Hristos, Fiul Celui-Preaînalt, se va sălăşlui întru (nu „sub“, ci în interior) acoperământul Tatălui Însuşi, care, prin pana Sfântului Pavel, ne făgăduieşte „casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri“ (2 Co 5, 1).
Se ştie că diavolul este vânătorul (în ebr. „păsărarul“) care le întinde oamenilor laţuri-capcană (vezi şi Ps 123, 7). Cât despre „cuvântul tulburător“: „Atâta vreme cât ne păstrăm în har, sufletul nostru e liniştit; de îndată ce prindem însă a cocheta cu păcatul, sufletul se tulbură, limbajul lui devine un fel de bolboroseală, ca trosniturile unei corăbii izbite de valuri“ (Fer. Ieronim).
Verbul „a umbri“ (episkiázo) are în Sfânta Scriptură o conotaţie specială: acţiunea prin care Dumnezeu Îşi exercită puterea sau Îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane. Moise era „umbrit“ de un nor (Iş 40, 32-35); puterea Celui-Preaînalt a „umbrit-o“ pe Sfânta Fecioară în momentul zămislirii (Lc 1, 35); la schimbarea la faţă a Domnului un nor luminos i-a „umbrit“ pe cei trei apostoli prezenţi (Mt 17, 5; Mc 9, 7; Lc 9, 34); bolnavii din Ierusalim, pe margini de uliţe, aşteptau să treacă Petru şi măcar „umbra lui să-i umbrească“ spre a se vindeca (FA 5, 15). Aici „spatele“ (lui Dumnezeu), în sensul primar al cuvântului metáfrenon, ar fi „omoplaţii“, adică aria din care pornesc aripile. Vezi stihul următor.
sýmptoma = „eveniment nefericit“.
„demonul cel de amiazăzi“: demonismul lucid, cel ce determină păcatul nu ca pe un accident al simţurilor, ci la nivelul intelectului, în mod elaborat, deliberat, cu o motivaţie aparent logică şi atrăgătoare, asemenea ispitei pe care diavolul, în plină zi, a pus-o în faţa protopărinţilor Adam şi Eva. Asemenea „demoni de amiazăzi“ populează opera lui Dostoievski, ca precursori ai ateismului „ştiinţific“. T. M.: „de molima ce bântuie în plină amiază“, cu explicaţia lui Osty că psalmul ar fi fost inspirat de o epidemie devastatoare, al cărei punct critic e determinat de zăpuşeala amiezii...
Acest verset n'ar avea nici un sens dacă nu i s'ar acorda dimensiunea profetică om – Hristos – Dumnezeu.
Recunoscând valenţa profetică a versetelor 11 şi 12, diavolul însuşi I le va cita lui Iisus în pustie. Fericitul Ieronim observă însă că citatul e incomplet: ispititorul omite stihul 2 al primului verset: „ca să te păzească în toate căile tale“, ştiind bine că el i se rosteşte împotrivă: dacă Dumnezeu Îl păzeşte pe Fiul Său în „toate“ căile Lui, atunci Îl va păzi şi în împrejurarea de faţă. (De altfel, diavolul nici nu duce citatul până la capăt: el omite şi versetul 13, parte inseparabilă de corpul textului). De aici: citatul trunchiat, cu intenţia de a induce în eroare, e operă demonică.
„aspidă“: specie de şarpe veninos (vezi şi 57, 4).
Sf. Ioan Scărarul: Dacă porneşti la luptă împotriva vreunei patimi, să ai smerenia ca aliată. Aici e vorba despre păcat, despre deznădejde şi despre diavol (leul şi balaurul, n. n.), balaurul trupului.
Verbul exomologéo înseamnă „a se mărturisi“ şi numai în anumite contexte înseamnă „a lăuda“, „a aduce laudă“ (construit cu dativul). În cazul de faţă, Fer. Ieronim îi conferă sensul primar şi, notând ordinea în care se desfăşoară mişcările, tâlcuieşte: întâi I te mărturiseşti Domnului, ca să-ţi ierte păcatele; odată despovărat, vei avea şi starea sufletească de a-I cânta.
Înţelesul nuanţat al verbului diakýpto = „a se apleca (printr'o deschizătură sau peste un gard) spre a vedea ce se petrece dincolo“.
Literal: „untdelemn gras“.
Literal: „la bătrâneţe grasă“: înaintată, hrănită cu untdelemn bogat (v. 10).
Forma reflexivă traduce cel de al doilea sens al verbului basilévo = „a deveni împărat“; nu e vorba, aşadar, de o acţiune încheiată, ci de una începută şi care continuă.
Pentru „veşnicie“ vezi nota de la Ps 89, 2.
„străin“ în sensul de imigrant, rezident, prozelit.
Aici, ca şi în cele mai multe locuri din Sfânta Scriptură, verbul „a certa“ (paidévo) are un sens pedagogic: certarea (sau chiar pedeapsa) pe care părintele sau învăţătorul i-o aplică fiului sau şcolarului, cu scopul de a-l îndrepta.
„Doamne“ se află numai în Codex Alexandrinus, motiv pentru care lipseşte dintr'o seamă de versiuni (inclusiv cele româneşti dintre 1688 şi 1914).
Sf. Isaac Sirul: Vrei să te veseleşti de mângâierile lui Dumnezeu? Nu fi răzbunător, ci eliberator; nu căuta cusururi, ci oferă alinare; nu fi trădător, ci martir; nu acuza, ci apără. În numele păcătoşilor roagă-L pe Dumnezeu să-i miluiască, pentru cei drepţi roagă-L să-i păzească întru dreptate. Pe omul rău cucereşte-l prin bunătate şi blândeţe, pe cel zelos fă-l să se minuneze de bunătatea ta. Fă dreptatea să roşească în faţa milostivirii tale. Alături de cel mâhnit să ai şi tu inima mâhnită. Iubeşte-i pe toţi oamenii, dar ţine-te departe de toţi oamenii. Adu-ţi aminte de moarte, pregăteşte-te să ajungi acolo şi înfrumuseţează-ţi alergarea.
Înţelesul corect al cuvântului kópos: suferinţă cauzată de o muncă istovitoare; tradus prin „muncă silnică“ în contextul juridic al versetului.
„Faţa“ înseamnă aici persoana Mântuitorului, ivirea şi prezenţa Sa printre noi. Să nu aşteptăm acasă până ce El va veni, ci să-I ieşim în întâmpinare cu mulţumiri şi imne de laudă, să-I dăm Fiului cinstirea pe care o dăm Tatălui (Sf. Nicolae Cabasila).
Aluzie la întâmplarea şi cuvintele lui Moise din Iş 17, 2. Versetele 8-11 vor fi citate de Pavel în Evr 3, 7-11 şi comentate de Sf. Ioan Hrisostom. Momentele sau locurile de odihnă sunt trei: Ziua a Şaptea, când Dumnezeu, după creaţie, S'a odihnit de toate lucrurile Lui; Ţara Făgăduinţei, unde poporul lui Israel s'a odihnit după lunga sa călătorie prin pustie; Împărăţia cerurilor, unde noi năzuim să ne odihnim după toate ostenelile noastre. Primele două s'au consumat în istorie, aşa că aici nu mai poate fi vorba de ele; rămâne ultima, odihna pe care răzvrătiţii (păcătoşii) n'o vor avea, dar spre care noi ne străduim şi în care nădăjduim.
daimónion (în limbajul biblic) = „duh rău“, „demon“, „diavol“ (ca în Dt 32, 17).
Sensul generic al verbului salévo este „a (se) agita“, dar nuanţele se traduc în funcţie de context (vezi şi v. 11).
= cu toate vieţuitoarele care sunt în ea.
Omul cu conştiinţa curată nu aşteaptă judecata lui Dumnezeu cu spaimă, ci cu încredere şi bucurie.
„insule multe“ poate fi o aluzie la textul din Fc 10, 32: (din triburile fiilor lui Noe) „s'au răspândit insulele neamurilor pe pământ după potop“. Termenul e acelaşi: nēsos = insulă. Aşadar, insule multe: popoare multe, concept de universalitate a împărăţiei lui Dumnezeu. De altfel, Sf. Atanasie cel Mare, într'o predică de Paşti, notează că, dacă acest psalm este un imn de bucurie al poporului lui Israel în urma unei victorii oarecare, el este şi o prefigurare a bucuriei noastre pascale, dobândită prin victoria lui Hristos asupra morţii.
„în ceea ce e drept“ (en euthýteti) poate însemna şi: de-a dreptul; pe faţă; la lumina zilei; fără ocolişuri sau artificii de procedură (spre deosebire de instanţele omeneşti).
Fer. Augustin observă că trei sunt psalmii care încep cu cuvintele: „Domnul S'a împărăţit“: 92, 96 şi 98, dar ceea ce urmează imediat e diferit, şi nu fără o anumită noimă. În primul caz: Domnul „întru podoabă S'a îmbrăcat“, ceea ce exprimă măreţia Sa de creator al întregii lumi; în al doilea: „să se bucure pământul“, ceea ce înseamnă bucuria celor ce cred în El şi-I urmează căile; în cazul de faţă: „să se mânie popoarele“ exprimă starea de spirit a celor ce, la sfârşitul veacurilor, îşi vor vedea necredinţa şi tăgada contrazise de evidenţa lui Iisus Hristos şi a judecăţii pe care El urmează s'o facă.
Nu e vorba de un cutremur de pământ, ci de o tremurare a lui, adică de tot ceea ce e pământesc în noi şi care nu poate fi vindecat dacă nu tremură. De îndată ce e tulburat şi scuturat, îşi redobândeşte sănătatea (Fer. Ieronim). Tremurul înainte de vindecare ar fi ca efectele imediate şi deseori neplăcute, tulburătoare, ale unui vaccin.
„cinstea“ = „onoarea“, „demnitatea“.
„îndreptar“: totalitatea normelor după care se face o judecată şi se împarte dreptatea; fiind pregătit de Dumnezeu, el are caracter absolut, perfect, negreşelnic.
Evident, Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul omului spre „a Se înălţa“. De altfel, expresia „a-L înălţa pe Dumnezeu“ înseamnă a-I înălţa imne de laudă şi preamărire; astfel „înălţându-L“ pe Dumnezeu, omul îşi acordă sieşi şansa de a se înălţa.
Dacă, în perspectivă profetică, Iisus este Cel ce-I cântă Părintelui Său, e de reţinut observaţia că mila precedă judecata. Între cele două veniri ale lui Hristos, omenirea se află sub semnul Mielului vestit de Ioan Botezătorul (In 1, 29) şi sub mila lui Dumnezeu, „Cel ce face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mt 5, 45); la a doua Sa venire, omenirea va sta sub semnul judecăţii; de abia atunci va lucra „securea“ vestită tot de Ioan Botezătorul (Mt 3, 10), cumplitul deznodământ al judecăţii, la care se referă ultimul verset al acestui psalm.
Sf. Ioan Hrisostom: Medicina pocăinţei: să-ţi osândeşti păcatele proprii; să-ţi pui mintea în stare de smerenie; să ai inima zdrobită de păreri de rău; să te rogi cu stăruinţă şi cu lacrimi; să faci fapte de milostenie.
Textul original al versetelor 9-10 a fost supus aici unei redistribuiri gramaticale, pentru ca înţelesul să capete mai multă limpezime.
Textul din versetele 25-27 va fi citat de Sf. Apostol Pavel în Evr 1, 10-12 şi comentat de Sf. Grigorie de Nyssa în sprijinul dogmei despre dumnezeirea Fiului (devenit Iisus Hristos).
„toate cele dinlăuntrul meu“ = adâncurile cele mai intime ale fiinţei mele; străfundul inimii. Aceasta înseamnă participarea totală a insului la actul rugăciunii.
Prin „răsplătirile Lui“ nu trebuie înţeleasă aici o răsplată pe care Dumnezeu i-o dă omului pentru faptele lui bune (fiindcă ele niciodată nu vor fi îndeajuns de bune), ci „tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru tine“. Că nu e vorba de o răsplată în sensul obişnuit al cuvântului se vede din v. 10.
„Se milostiveşte“ încearcă o echivalenţă a verbului evilatévo = „a fi întru totul binevoitor faţă de“; ca în Dt 29, 20.
Sufletul are tot atâtea boli câte păcate. Femeia „care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice“ (Lc 13, 11) e imaginea unei boli sufleteşti; când cineva are o boală pricinuită de o stare a sufletului, el devine gârbov, se uită numai în jos şi zăreşte doar ţărâna, în neputinţa sa de a privi spre cer (Fer. Ieronim).
Sf. Ioan Hrisostom: Prin har noi am devenit iubiţii lui Dumnezeu, dar nu ca slugi, aşa cum eram înainte, ci în calitate de fii şi prieteni. Slugi eram sub Legea Veche, dar fii am devenit prin Iisus Hristos: „din plinătatea Lui noi toţi am primit, şi har pentru har; căci Legea prin Moise s'a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit“ (In 1, 16-17). Băgaţi de seamă cum harul i se opune legii şi cum verbul „au venit“ i se opune lui „s'a dat“; acesta din urmă aparţine unei succesiuni de mişcări, când cineva a primit ceva de la altcineva, iar pe acel ceva l-a transmis mai departe către cel căruia i se poruncise să-l transmită, în timp ce „harul şi adevărul au venit“ din partea unui Împărat Care are autoritatea de a ierta păcatele şi de a-i încununa pe beneficiarii acestei iertări.
plásma = „alcătuirea“; „substanţa care dă o formă“. Bătrânii din 1688 au tradus „ziditura“ (substanţa a ceea ce e zidit).
Sf. Grigorie de Nazianz: Omul vine din nefiinţă în fiinţă şi după ce fiinţează se topeşte, aşa cum se spune şi în cartea lui Iov: „Ca pe un vis ce zboară, nu-i chip să-l mai găseşti, / ca o nălucă-a nopţii în beznă s'a topit“. Aceasta e condiţia fragilă a omului, pe care şi Ecclesiastul o deplânge: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune“ (Ecc 1, 2), pentru ca tot el, ceva mai la vale, să conchidă: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile“ (12, 13). Acesta din urmă e singurul câştig al omului de pe urma existenţei sale efemere; cu alte cuvinte, de la cele ce se văd, trecătoare, să meargă spre cele ce nu se văd, netrecătoare (2 Co 4, 18), şi dintr'o existenţă a celor ce se schimbă prin zdruncinare să intre şi să rămână în cele ce sunt de nezdruncinat (Evr 12, 27).
Literal: „şi-şi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le plinească“ (să prefacă în faptă ceea ce li s'a poruncit).
Îngerii lui Dumnezeu fac voia lui Dumnezeu. În „Tatăl nostru“, noi spunem: „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ!“ Aşadar, precum voia Ta, Doamne, este făcută în îngeri, acolo sus, tot astfel să se facă aici pe pământ în mine, Doamne! (Sf. Chiril al Ierusalimului).
Psalmul 103 este un amplu tablou asupra creaţiei. Dacă lumea, odată aşezată, Îl mărturiseşte pe Creator („Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!“, Ps 18, 1), Creatorul Însuşi Se mărturiseşte pe Sine prin propria Sa creaţie. Aşa se face că, din această perspectivă, lumina (slava) lui Dumnezeu nu e văzută ca fiind lăuntrică (slava de care Fiul S'a golit pe Sine prin întrupare smerită – Flp 2, 6-8), ci ca un veşmânt de mărturisire (exomológesis), podoabă şi lumină. (Cu Psalmul 103 se deschide vecernia, slujba care marchează începutul zilei liturgice ca început al lumii).
„înălţimile“: de la hiperóos = ceea ce e situat la etajul superior, deasupra, la înălţime.
Registrul gramatical alternează între „Tu“ şi „El“. „Umblă pe aripile vânturilor“: metaforă pentru omniprezenţa lui Dumnezeu.
Cum oare îi face Dumnezeu pe îngerii Săi duhuri, de vreme ce ei sunt duhuri prin însăşi natura lor? Ideea este că îngerul, ca duh, este născut din Duhul Sfânt, aşa cum va preciza mai târziu Evanghelistul: „cel ce este născut din Duh, duh este“ (In 3, 6). Omul însuşi îşi are duhul născut din acelaşi Duh, ceea ce îi conferă putinţa de a deveni om duhovnicesc. Şi aşa cum îngerii, ca duhuri din Duh, stau pururea cu faţa spre Dumnezeu, de aceeaşi părtăşie a luminii dumnezeieşti (necreate) se învrednicesc, prin Duhul Sfânt, şi oamenii duhovniceşti (Calist Catafygiotul).
„temeinicia“ (de la asfáleia): stabilitate, siguranţă, asigurare, certitudine.
klíno = „a înclina“ talerul unei balanţe ce se află în echilibru stabil; „a se abate de la drumul stabilit“; „a se îndepărta“; „a rătăci“. Prezenţa acestui verb, în asociere cu „temeinicia“ din stihul precedent, arată că versetul e construit pe câteva abstracţii matematice şi aruncă o lumină extraordinară asupra unei viziuni cosmogonice deloc străine de ceea ce ştim noi astăzi. În termeni contemporani, textul s'ar traduce astfel: Dumnezeu a creat universul pe baza legilor fixe pe care i le-a stabilit o dată pentru totdeauna. Ca parte din univers, pământul se conduce după aceleaşi legi, rotindu-se în jurul axei sale şi, în acelaşi timp, în jurul soarelui pe o anume orbită fixă, adică pe o traiectorie de la care nu există deviere. (De altfel, zborurile cosmice ar fi de neconceput fără existenţa legilor stabile ale universului).
„Slujirea“ (douleía): ideea că natura nu a fost creată pentru ea însăşi, ci pentru a fi în serviciul omului, el fiind scopul şi încununarea creaţiei.
Literal: „vrăbiuţele“. Sf. Maxim Mărturisitorul le acordă înţelesul alegoric de „suflete“ sau „virtuţi“.
Cocostârcul e simbolul neprihănirii. Dacă păsările obişnuite îşi fac cuiburile în copacii obişnuiţi, şi chiar în cedrii cei înalţi ai Munţilor Liban, dar, oricum, la adăpost, cocostârcul şi-l face în punctul cel mai de sus al copacului înalt, sau în vârful unui stâlp, fără umbră, scăldat în aerul pur. Neprihana stă deasupra tuturor virtuţilor (Sf. Maxim Mărturisitorul).
Sf. Grigorie Sinaitul tâlcuieşte alegoric: Noaptea patimilor este întunericul ignoranţei; sau, altfel spus, noaptea este împărăţia în care se nasc patimile. În ea împărăţeşte stăpânul întunericului, diavolul, şi prin ea umblă duhurile necurate care iau chip ca fiarele codrului, căutând cu urletele să ne răpească şi să ne devore.
Sf. Ioan Scărarul: Dacă, printr'o iconomie pedagogică, Soarele a răsărit în noi, iar după aceea Şi-a cunoscut întâiul Său apus, atunci peste locul culcuşului Său a pus întuneric şi s'a făcut noapte. În ea, în noapte, vor veni spre noi puii sălbatici şi toate fiarele colţoase ca să răpească nădejdea din noi, cerând de la Dumnezeu drept mâncare patimile noastre, hrănite fie prin gânduri, fie prin făptuire. După aceea, însă, din întunecoasa smerenie ne-a răsărit iarăşi Soarele, iar fiarele s'au adunat din nou în culcuşurile lor; de acum ele vor zăcea doar în inimile iubitoare de plăceri, dar nu în noi.
„zidirea“ în sensul: agoniseala, strânsura, totalitatea rodurilor muncii (în speţă, ale creaţiei): ierburi, copaci, vietăţi, oameni. Cei vechi ai noştri au preferat să-l traducă pe ktêsis prin „zidire“ în ideea că întreaga creaţie a lui Dumnezeu e o lucrare elaborată, „zidită“ după un anume plan, în trepte.
„Balaurul“: în Versiunea Ebraică, „Leviatanul“: monstru mitic marin, oarecum asemănător cu un balaur onctuos. Imagine apropiată de aceea din Iov 40, 19: „El (monstrul) de la Domnul este zidirea cea dintâi / făcută ca să-şi râdă de ea îngerii Săi“; simbol al forţei brutale pe care omul n'o poate stăpâni, dar care pentru Dumnezeu – şi chiar pentru îngerii Săi – e o jucărie cu care se amuză. Imaginea se apropie şi de întrebarea pusă de Dumnezeu lui Iov (a cărui neputinţă stă în opoziţie cu atotputinţa Creatorului): „Te vei juca cu dânsul cum joci o păsăruică...?“ (40, 29). Verbul din Iov (paízo) e înrudit cu cel de faţă (empaízo) şi identic cu cel din Iş 10, 2 (vezi textul şi nota), cu aceleaşi sensuri de joacă, amuzament, derâdere, luare în bătaie de joc.
„se vor zidi“ = vor fi create (vezi v. 24). Sf. Vasile cel Mare: Învierea din morţi se face prin lucrarea Duhului Sfânt. Dacă, aici, prin creaţie (zidire) se înţelege schimbarea într'o condiţie mai bună a celor ce în viaţă au căzut prin păcate (întru Hristos, omul e „făptură nouă“, 2 Co 5, 17), înnoirea ce se petrece acum şi strămutarea noastră din viaţa pământeană, senzorială, în condiţia cerească ce se instaurează în noi prin lucrarea Duhului, atunci sufletele noastre se ridică pe cele mai înalte culmi ale existenţei. Prin Sfântul Duh ne vine întoarcerea în rai, înălţarea noastră în Împărăţia cerurilor.
Duhul Sfânt este autorul regenerării duhovniceşti. În împărăţia lui Dumnezeu nu se intră decât printr'o nouă naştere, din apă şi din Duh (In 3, 5) (Sf. Grigorie de Nazianz).
Pentru expresia „până ce voi fi“ vezi nota de la Mt 1, 25.
E vorba de Canaan, în care Evreii trăiau ca „rezidenţi“, adică străini aşezaţi printre neamurile băştinaşe.
„paiul pâinii“ = paiul spicului, paiele pe care se sprijină holda; şi limba română foloseşte până astăzi „a culege pâinea“ pentru „a secera grâul“.
Literal: „prin fier“ sau „în fier“.
„l-a trecut prin lamură“ = l-a trecut prin proba de foc, l-a purificat prin încercări extreme (asemenea aurului lămurit în foc).
Spre deosebire de psalmul precedent, acesta scoate în relief repetatele şi gravele abateri prin care fiii lui Israel L-au mâniat pe Domnul, ceea ce îndreptăţeşte, o dată mai mult, îndemnul la mărturisire, urmat de atestarea bunătăţii lui Dumnezeu.
În sensul: cu mântuirea care vine de la Tine.
Text important. Psalmistul Îi mărturiseşte Domnului că el şi contemporanii săi sunt şi ei răspunzători pentru păcatele înaintaşilor lor, ceea ce atestă principiul solidarităţii morale a generaţiilor. Părintele Stăniloae spune că, la Judecata de Apoi, fiecare va răspunde nu numai pentru propriile sale fapte, ci şi pentru ale celor care l-au precedat şi care i-au urmat.
Referire la răzvrătirea unor căpetenii israelite, istorisită în Nm 16.
Părăsirea (trădarea lui Dumnezeu) şi închinarea la idoli erau echivalente cu adulterul. Tragicul situaţiei consta în aceea că mobilul adulterului nu era o zeitate reală, ci rodul imaginaţiei păgâne, care devenea astfel şi rodul imaginaţiei celui care îl adoptase. Să-L fi trădat pe Dumnezeu pentru nimic, iată penibila tristeţe a unui sfârşit de viaţă!
„de la mare“ = de la miazăzi. Fer. Augustin subliniază caracterul universalist al acestui text, universalitate ce va fi adusă'n lume de creştinism.
Îndemnul de a I se aduce mulţumire (sau laudă) lui Dumnezeu e repetat în acest psalm de patru ori, din partea a patru categorii de beneficiari ai bunătăţii divine: v. 8: cei ce rătăciseră prin pământ pustiu; v. 15: cei ce fuseseră robi; v. 21: bolnavii pe care Domnul i-a vindecat; v. 31: călătorii pe mare. Versetele 33-43 se constituie într'un imn de laudă pentru Cel ce stăpâneşte natura şi fenomenele ei.
Literal: „deşert“; gol pe dinlăuntru.
= condamnaţii pentru crime grele, de natură să-i aducă nu numai în întunericul temniţei, ci şi în pragul morţii.
Fer. Ieronim: Text profetic: Evanghelia va fi vestită (prin mărturisire) mai întâi seminţiilor lui Israel („popoarelor“) şi apoi păgânilor („neamurilor“).
Literal: „episcopia“, adică funcţia unui demnitar de a supraveghea ceea ce se petrece sub jurisdicţia sa. Cuvântul grecesc episkopé a avut, încă din vechime, şi o conotaţie religioasă, aşa cum s'a impus apoi în creştinism (vezi 1 Tim 3, 2).
Adică într'o singură generaţie.
După ce Dumnezeu (şi nu omul) L-a uns pe Fiul Său cu untdelemnul bucuriei (Ps 44, 7), El Îi conferă locul cel mai de cinste, de-a dreapta Sa, pe toată durata victoriei Lui asupra vrăjmaşilor (care îl au în frunte pe Satana). De observat că adverbul héos = „până ce“ semnifică un prezent continuu, deoarece nu e de presupus că Fiul n'ar mai sta de-a dreapta Tatălui şi după victorie; vezi şi nota de la Mt 1, 25.
„Toiag“, în limbajul biblic, semnifică, de fapt, „sceptru“, însemn al regalităţii. Asemenea ungerii, Fiul Îşi primeşte demnitatea împărătească nu de la oameni (deşi, după trup, este „fiul lui David“), ci de la Tatăl, Cel ce stăpâneşte în Sion („Sion“, simbol al locuirii lui Dumnezeu printre oameni).
Autorul foloseşte aici cuvântul arhé, ale cărui prime sensuri sunt „început“, „principiu“, „origine“, dar al cărui ultim înţeles este acela de „ceea ce este supus unei autorităţi“, „imperiu“, „regat“, „ţară“, „dominion“. Versiunea de faţă preferă echivalentul „înstăpânire“, cu nuanţa că e vorba de o autoritate pe care Fiul o are de la început, de când Se născuse din Tatăl „mai înainte de luceafăr“, adică mai înainte de aşezarea lumii (vezi stihul al treilea din acest verset).
Asupra lui Melchisedec vezi episodul din Fc 14, 18-20. Acesta era „preot al lui Dumnezeu Cel-Preaînalt“, ceea ce înseamnă că nu-şi avea preoţia prin Aaron şi leviţi (care pe atunci nici nu existau). Pavel va folosi acest citat spre a demonstra că Iisus Hristos, ca „preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec“, nu-şi are nici El preoţia de la oameni. Aşadar, Hristos-Profetul (Ps 44, 7), Hristos-Împăratul (Ps 109, 2) şi Hristos-Arhiereul (textul de faţă) Îşi are lucrările, pe toate trei, direct de la Dumnezeu, Tatăl Său.
Hristos, Cel ce stă de-a dreapta Tatălui, va avea biruinţa finală în lungul Său război cu diavolul.
Prin „cale“ se înţelege drumul omenirii de-a lungul istoriei. Un călător poate muri de sete dacă nu găseşte apă; creştinătatea însă, condusă de Capul ei cel nevăzut, Iisus Hristos, va avea întotdeauna pâraiele Duhului Sfânt din care să se adape şi să trăiască în lunga ei călătorie către Eshaton.
Fer. Ieronim: În tâlcuire literală: Dumnezeu l-a hrănit pe Ilie când era flămând, i-a hrănit pe Israeliţi cu mană în pustie şi, plinind Scripturile, le-a dat hrană tuturor celor ce se tem de El. În tâlcuire alegorică (profetică): Adevărata, duhovniceasca hrană pe care ne-a dat-o Dumnezeu este „Pâinea cea vie, Care S'a pogorât din cer“ (In 6, 51), adică Iisus, Care va deveni Hristosul Euharistic.
Literal: „Frica Domnului“. Ca şi în multe alte expresii („credinţa lui Dumnezeu“, „omul lui Dumnezeu“, „muntele lui Dumnezeu“), acest genitiv posesiv exprimă superlativul, absolutul. Aşadar, (în mentalitatea iudaică) „frica lui Dumnezeu“ ar fi singura pe care trebuie s'o iei cu adevărat în seamă, celelalte fiind neglijabile. Cu toate acestea, „frica“ nu trebuie înţeleasă, sub nici o formă, ca fiind o însuşire a lui Dumnezeu, ceea ce impune, pentru mentalitatea modernă, o traducere prin genitivul instrumental: „frica de Domnul“.
Verbul ethélo (thélo) înseamnă, în profunzime, „a binevoi“, „a se ataşa cu convingere“, „a dori“, „a umbla după“, „a iubi“. Aşadar, „teama de Dumnezeu“ nu trebuie văzută ca un fel de teroare exercitată de Acesta asupra omului, ci mai degrabă teama ca nu cumva, călcându-I poruncile, omul să se lipsească pe sine de confortul său lăuntric. Stihul se poate traduce şi: „întru poruncile Lui se va simţi bine“.
Majuscularea acestui pronume se întemeiază şi pe faptul că în Codex Alexandrinus există adaosul: „Domnul Dumnezeu“. Aşadar, drepţilor le răsare lumină nu, pur şi simplu, în virtutea îndreptăţirii lor, ci pentru că Dumnezeu, prin mila Sa, le-o recunoaşte şi o întregeşte.
Sensul primar al cuvântului paîs (paidós) este acela de „copil“, „copilaş“ şi numai în al doilea rând acela de „rob tânăr“, „serv“. Versiunea de faţă (ca şi ed. 1688) îl preferă pe primul. Fer. Augustin tâlcuieşte: Nu e vorba de vârsta biologică, ci de cea duhovnicească, aceea de care vorbeşte Domnul: „De nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Mt 18, 3); dar şi Apostolul Pavel: „Fraţilor, nu fiţi copii în gândire; în răutate, da, fiţi prunci, dar în gândire fiţi desăvârşiţi“ (1 Co 14, 20).
Sensul poate fi temporal sau geografic (sau amândouă).
Tocmai neconcordanţa textului davidic cu faptele istorice pledează pentru faptul că psalmul are o dimensiune profetică, ştiut fiind, de exemplu, că Iordanul nu s'a întors înapoi, ci s'a oprit în amonte şi s'a scurs în aval spre a-i lăsa pe fiii lui Israel să treacă în Ţara Făgăduinţei (Ios 3, 15-17); de asemenea, nu cunoaştem că munţii şi dealurile ar fi săltat. De aici concluzia că noi, creştinii, suntem casa lui Israel şi casa lui Iacob, de vreme ce, fiind fii ai lui Hristos, suntem şi sămânţa lui Avraam (Ga 3, 29) (Fer. Augustin). Pe de altă parte, tot alegoric vorbind, munţii şi dealurile care „saltă“ nu sunt altceva decât cei desăvârşiţi şi cei începători în viaţa duhovnicească (Sf. Grigorie Sinaitul).
„faţa Domnului“ = prezenţa Domnului.
Sf. Macarie cel Mare: Când un om a părăsit lumea şi toate dulceţile ei de dragul lui Hristos, dar nu a fost în stare s'o înlocuiască cu lumea duhovnicească şi cu nepieritoarele ei dulceţi, atunci el devine ca o sare fără gust, cea mai mizerabilă dintre fiinţele omeneşti, pentru că, pe de o parte, a pierdut, şi, pe de alta, nu a câştigat. Dacă el nu a izbutit ca, prin Duhul Sfânt, să intre într'o nouă vârstă, atunci devine un om mort; fiindcă în afară de moartea văzută există şi alta, nevăzută, după cum în afara vieţii care se vede există şi o alta, care nu se vede, a celor cu adevărat vii, a celor ce pururea Îl laudă pe Domnul.
Sf. Isaac Sirul tâlcuieşte: Aici nu e vorba doar de pruncii ale căror trupuri sunt firave prin însăşi natura lor, ci şi, alegoric, de oamenii care, înţelepţi fiind în lume, îşi leapădă înţelepciunea prin aceea că se dedică în întregime unei alte înţelepciuni, întru totul îndestulătoare; în felul acesta, devenind ca nişte prunci ai propriei lor libere voinţe, învaţă cealaltă înţelepciune care nu poate fi învăţată din obişnuitele studii. De aceea şi Marele Pavel spune: „Dacă i se pare cuiva că-i înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să devină înţelept“ (1 Co 3, 18).
Sf. Ioan Hrisostom: Versetul acesta se cântă la slujba înmormântării. Mai adu-ţi aminte şi de altele: „Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti“ (Ps 22, 4); sau: „Tu eşti scăparea mea din necazul ce mă cuprinde“ (Ps 31, 7). Toate acestea au o rezonanţă aparte în sufletul fiecărui om. Tu ia aminte la funeraliile altora, pentru ca să afli leac pentru propriile tale nelinişti. Când ştii că Dumnezeu îţi face bine, mai poţi să plângi?
În Versiunea Ebraică psalmii 114 şi 115 alcătuiesc unul singur, aşa încât începutul acestuia se cere legat, ca sens, de sfârşitul celui precedent. În ce anume a crezut psalmistul?: În aceea că el va fi bineplăcut înaintea Domnului, că va locui în cerul Său cel sfânt, că va fi asemenea îngerilor. Cu toate acestea, el nu a căzut în păcatul mândriei, ci şi-a păstrat întreagă conştiinţa imensei distanţe dintre bunătatea lui Dumnezeu care-l înalţă şi condiţia sa de făptură mărginită, joasă, smerită, singura care cu adevărat îl mântuieşte. Pavel va cita primul stih al acestui verset (2 Co 4, 13) în sprijinul credinţei ca suport al mărturisirii şi curajului.
„paharul mântuirii“ este potirul euharistic. Euharistie înseamnă mulţumire. Aşadar, singurul răspuns pe care noi I-l putem da lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui este acela de a-I mulţumi împărtăşindu-ne cu Sfintele Taine după ce ne-am pregătit prin post, rugăciune şi spovedanie.
Îndemnul de a ne mărturisi Domnului, urmat de asigurarea că El este bun şi milostiv, nu trebuie să-l ducă pe creştin la certitudinea mântuirii prin absoluta bunătate a lui Dumnezeu, căci o asemenea certitudine nu există, ci la sentimentul încrederii că Domnul îi ascultă mărturisirea cu bunătate şi milă.
Ce anume semnifică cele două „case“ (familii spirituale), – a lui Israel şi a lui Aaron – ştim mai limpede din versetul 21 al Psalmului 113: „cei ce se tem de Domnul, cei mici împreună cu cei mari“.
Evidenţiind valenţele profetice ale acestui psalm, Fericitul Augustin raportează stihul acesta „de mare subtilitate mistică“ la cei ce L-au batjocorit pe Iisus şi L-au răstignit, neştiind ce fac. Dacă albinele din stup fac miere, fără s'o ştie, prigonitorii Domnului nu-şi dădeau seama că ni-L făceau pe Domnul mai dulce ca oricând, prin însăşi patima Sa. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Ps 33, 8).
Sf. Clement Romanul: „Dintre multele porţi deschise, numai poarta dreptăţii este poarta lui Hristos; toţi cei ce intră prin ea sunt fericiţi şi-şi îndreaptă mersul în cuvioşie, în dreptate, săvârşind totul fără tulburare. Să fie cineva credincios, să fie puternic în a-şi spune ştiinţa, să fie înţelept în deosebirea cuvintelor, să fie curat în fapte; dar cu atât mai mult se cuvine să fie smerit cu cât pare a fi mai mare! Să caute folosul de obşte: pe al tuturor, iar nu pe al său“.
Versetele 22-23 vor fi citate de Iisus cu referire la Sine Însuşi.
Verset intrat de timpuriu în Slujba Învierii Domnului.
Aducând în amintire vechea sărbătoare a Cortului Mărturiei, rânduită de Moise, pasajul acesta nu este altceva decât o metaforă pentru singura Sărbătoare ce trebuie ţinută de întreaga făptură raţională: aceea a Învierii Domnului, prin care Dumnezeu ni S'a arătat ca arvună a propriei noastre învieri (Sf. Grigorie de Nyssa).
„Mărturiile“ lui Dumnezeu: cerul, pământul şi toate câte sunt într'însele; cortul mărturiei (Nm 1, 53), ca expresie a locuirii Domnului printre oameni; toate cuvintele lui Dumnezeu descoperite prin profeţi, precum şi faptele Sale consemnate în Sfintele Scripturi.
Traducerea „întru deschiderea inimii“ se întemeiază pe substantivul euthýtes = „direcţie în linie dreaptă“, dar şi pe adjectivul/adverbul euthýs = „fără ocolişuri“, „franc“, „deschis“. În fapt, aceasta este starea de spirit cu care un creştin trebuie să meargă la Taina Spovedaniei.
Spre deosebire de dikáiosis = „îndreptăţire“, „justificare“, dikáioma înseamnă „îndreptar“, „călăuză“, „ghid“, „criteriu moral“. Pluralul acestui substantiv este, în româneşte, „îndreptare“. Acest plural însă sună identic cu singularul substantivului „îndreptare“ (al cărui plural e „îndreptări“), care, stricto sensu, îl traduce pe grecescul paidéia = „educaţie“, „corecţie“, „corectare“ (dar şi „pedeapsă“). Aşadar, exprimarea adevărată ar fi: „Îndreptarele Tale le voi păzi“ (aici şi în numeroase alte locuri). Numai că pluralul „îndreptări“ („îndreptările“) a intrat în limbajul liturgic la o vreme când limba română încă nu-şi diferenţiase asemenea nuanţe. El s'a încetăţenit atât de adânc în rostire şi auz, încât versiunea de faţă preferă să-l păstreze ca atare, până la o nouă vârstă a limbii române. E bine însă să se ştie care este înţelesul său real.
Fer. Augustin: O răsplată poate fi de patru feluri: 1) rău pentru rău (iadul pentru cei păcătoşi); 2) bine pentru bine (împărăţia cerurilor pentru cei drepţi); 3) bine pentru rău (jertfa lui Hristos şi iertarea de pe cruce); 4) rău pentru bine (Iuda şi complicii săi). În rugăciune nu se poate cere decât răsplată pentru modul al treilea, deoarece nici un om nu se poate socoti pe sine atotbun.
„a via“ = a ţine (a menţine) în viaţă.
Origen: În mod normal, omul nu doreşte judecăţile lui Dumnezeu, căci se teme de pedeapsă. O astfel de dorinţă rămâne un ideal care poate forma obiectul rugăciunii.
Sf. Ilarie: Aici e vorba de sufletul care stă lipit de trupul său şi de care, după o grea luptă, se va despărţi prin moarte. De aici, sentimentul omului că e străin pe pământ (v. 19) şi că sufletul, de altă natură decât trupul, trebuie să meargă la Domnul (2 Co 5, 8).
Dacă „închipuirea inimii omului se pleacă spre rău încă din tinereţea lui“ (Fc 8, 21), omul are nevoie de Dumnezeu pentru ca inima lui să se întoarcă spre dreptate, prin luminare de la Duhul Sfânt (Apolinarie de Laodiceea). Pe de altă parte, oprindu-se asupra acestui verset, Pascal (tocmai el, cel pururea însetat de înţelegere!) notează: Nu vă miraţi când vedeţi oameni simpli crezând fără să priceapă; Dumnezeu este Acela care le pleacă inimile spre credinţă.
Origen: Cei ce deja au primit „cuvântul adevărului“ riscă să-l piardă dacă, avându-l şi învăţându-i şi pe alţii, se arată nevrednici de el.
Un ecou al acestui stih poate fi întâlnit la Arghezi: „Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!“ (Psalm).
Sf. Ilarie: Puţini sunt oamenii care pot spune că partea (porţia) lor e Dumnezeu. Când Moise a împărţit Ţara Sfântă între triburile lui Israel, leviţii nu şi-au avut parte, din pricină că partea (moştenirea) lor „e Însuşi Domnul“. În viaţa duhovnicească, Dumnezeu e „partea“ celor ce au renunţat la bucuriile acestei lumi şi-I slujesc numai Domnului.
Psalmul 118 (catisma 17) se citeşte zilnic, în mânăstiri, la slujba numită Miezonoptică.
Didim cel Orb: Dumnezeu este şi bun şi aspru (Rm 11, 22); bun cu cei ce rămân tari în credinţă, aspru cu cei ce se îndepărtează de ea. Pentru ca psalmistul să înţeleagă mai bine sensul bunătăţii, el nu are alt dascăl decât pe Dumnezeu; pe Acesta Îl roagă să-l înveţe „rânduială“ (disciplină, control de sine), ca virtute morală, şi „cunoaştere“, ca virtute intelectuală.
Sf. Ioan Hrisostom: Dacă ne gândim bine, gloria lui David a fost mai mare în primejdii decât în viaţa obişnuită a unui rege. Se cade aşadar să acceptăm cu bucurie lecţiile pe care Dumnezeu ni le dă prin aceea că ne smereşte.
Foarte exact: „m'au plăsmuit“. Aşadar: Mâinile Tale m'au creat şi mi-au dat o formă.
„spusa“ îl traduce pe lógion (cu pluralul lógia = „spusele“). Uneori însă, în funcţie de context sau cadenţă, lógion este tradus şi prin cuvânt (lógos). Ed. 1688: „cuvântarea“.
Ca în numeroase alte cazuri, genitivul posesiv „mântuirea Ta“ trebuie înţeles ca genitiv instrumental: „mântuirea (care vine) de la Tine“. Acest genitiv exprimă ideea de absolut.
= burduful care, prin răcire, devine scorţos, rigid, chiar sfărâmicios.
Sf. Atanasie cel Mare: Aici e vorba de o dogmă mai înaltă decât cea care se naşte din textul: „Întru'nceput a fost Cuvântul“ (In 1, 1): Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, legat nu numai de creaţie, dar şi de pronie; vezi versetul 91.
Cuvântul „Doamne“ lipseşte din Codex Alexandrinus, din care cauză nu e întâlnit în toate versiunile; există însă în ed. Rahlfs.
Literal: „Porunca Ta e un spaţiu nemăsurat de larg“. Sf. Ioan Scărarul tâlcuieşte: Virtutea are marginea nemărginită. Dacă (în urcuşul duhovnicesc) unii lucrători buni înaintează de la puterea făptuirii la puterea vederii, adică la contemplaţie, şi dacă iubirea nu ajunge niciodată la sfârşit, atunci marginea ei, a iubirii, este cu adevărat nemărginită. Înaintând în ea, niciodată nu ajungem la un sfârşit, nici în veacul de acum, nici în cel viitor, adăugând lumină la lumină.
Pluralul „poruncile Tale“, în concordanţă cu Codex Sinaiticus; ed. Rahlfs: „porunca Ta“.
Sf. Maxim Mărturisitorul: „Făclia“ e legea scrisă, ale cărei simboluri, ghicituri şi combinaţii seamănă cu o flacără care luminează, arde şi umbreşte. „Lumina“ e legea duhovnicească a harului; acesta, în mod simplu, fără simboluri sensibile, arată cărările cele veşnice pe care mintea contemplativă e dusă spre cel mai înalt dintre bunuri, spre Dumnezeu.
„gândul lăuntric“ îl traduce pe enthýmema = „ceea ce se află în spirit“, „gândire“, „reflecţie“. Folosire unică, aici, în Cartea Psalmilor.
Literal: „frica Ta“, vezi nota de la v. 81.
sykofantéo (folosit numai aici în Cartea Psalmilor): „a calomnia“, „a acuza pe nedrept“.
Fără'ncetare aşteaptă psalmistul mântuirea care vine de la Dumnezeu, întemeindu-se pe împlinirea unei făgăduinţe. Expresia: „mi s'au sleit“ e folosită pentru a arăta intensitatea sentimentului (Teodoret de Cir).
În ordinea „normală“, cercetarea e urmată de descoperire, iar aceasta provoacă admiraţia. Aici lucrurile se petrec invers: Psalmistul are mai întâi revelaţia creaţiei (mărturiilor) lui Dumnezeu, aceasta îl umple de uimire, iar uimirea, la rândul ei, îl determină să cerceteze în amănunt ceea ce descoperise global. În fapt, acesta este procesul cunoaşterii prin revelaţie. E un text care anulează aberaţia: „crede şi nu cerceta“.
délosis (folosire unică în Cartea Psalmilor): „acţiunea de a arăta, de a descoperi, de a face să se înţeleagă, de a interpreta, de a semnifica“. Sensul versetului se leagă de cel precedent: lumina globală a revelaţiei (dezvăluirii) duce la studiul şi priceperea amănuntelor.
În ed. Rahlfs: „râvna casei Tale“ (probabil, prin contaminare de la Ps 68, 9). Tradus aici în concordanţă cu Codex Alexandrinus şi cu vechile versiuni româneşti.
Eusebiu de Cezareea: Textul poate fi raportat la focul pe care Hristos l-a adus pe pământ (Lc 12, 49), menit să ardă şi să mistuie toate impurităţile noastre carnale, pentru ca sufletul să rămână curat ca aurul lămurit în foc. Didim cel Orb: Aici poate fi vorba şi de „cuvintele Domnului“..., curate ca argintul lămurit în foc (Ps 11, 6), acel foc al spuselor lui Iisus care-i aprindea pe ucenicii Luca şi Cleopa în drumul spre Emaus şi care i-a făcut să spună după aceea: „Oare nu ardea'ntru noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi'n timp ce ne tâlcuia Scripturile?“ (Lc 24, 32).
aoría înseamnă „timp nepotrivit, neobişnuit, contrar obiceiului sau regulei“. Aşadar, timp de rugăciune în afara tipicului şi în plus faţă de acesta; meditaţie în afara orelor obişnuite. Râvna care sparge rutina.
Iată, Dumnezeu ne este aproape; dar dacă noi nu facem o mişcare să ne apropiem şi noi de El, nu ne putem bucura de vecinătatea Sa. Cei ce se apropie de Dumnezeu sunt legaţi de El pe potriva dorinţei şi desăvârşirii lor (Tâlcuire atribuită lui Origen).
árhontes e un cuvânt generic pentru cei ce au ranguri înalte în conducere şi stăpânire.
Pe temeiul acestui stih a fost rânduit ciclul liturgic al Celor Şapte Laude, adică toate slujbele bisericeşti din durata a 24 de ore.
Nichita Stithatul: Cei ce iubesc legea lui Dumnezeu se bucură de multă pace; în ei nu există sminteală tocmai pentru că ea, legea, nu le poate fi piatră de poticire.
Fer. Augustin: Ştiind cine este cel ce se roagă (adică David), în această rugăciune ne putem recunoaşte şi pe noi înşine, dacă ne străduim s'o facem împreună cu el. Expresia „după spusa Ta“ înseamnă „după făgăduinţa Ta“, ceea ce ne trimite la textul din Ps 31, 8: „Eu te voi învăţa şi te voi cârmui“.
Didim cel Orb: „Sufletul meu va fi viu pentru că, amintindu-i eu de judecăţile Tale şi păzindu-le, înlătur moartea care-i urmează păcatului. Nu voi mai păcătui; dimpotrivă, voi săvârşi acele fapte a căror urmare este: ŤViu va fi sufletul meu şi Te va lăudať, mulţumindu-Ţi pentru viaţa cea veşnică pe care i-ai dăruit-o“.
„cărbunii pustiului“: metaforă care se limpezeşte prin sensul versetului următor.
„Chedar“, al doilea fiu al lui Ismael (Fc 25, 13), strămoşul Chedariţilor, trib arab care locuia în pustiuri. (Unii genealogişti arabi duc ascendenţa profetului Mahomed până la Chedar). Prin urmare, cu ce se va alege omul dacă va avea limbă vicleană?: Cu rănile propriei sale izolări de Dumnezeu şi de oameni.
Fer. Augustin: Simbolic, „de-a stânga“ înseamnă bunurile noastre temporare, în timp ce „de-a dreapta“ se referă la bunurile veşnice. De obicei, prin „mâna Domnului“ sau „dreapta Domnului“ se înţelege „puterea Domnului“, cea care biruie şi mântuieşte. Fiii lui Dumnezeu sunt cei ce stau de-a dreapta Sa. Aşadar, credinţa ta este „dreapta ta“, adică puterea ce-ţi este dată de a te număra printre fiii lui Dumnezeu.
Spre deosebire de alte cetăţi, care aparţineau fiecare câte unui trib, Ierusalimul era, deopotrivă, al tuturor, cu statutul de a fi folosit în mod egal. Eusebiu de Cezareea vede aici şi prefigurarea Bisericii lui Hristos, în care toţi ne regăsim laolaltă şi în care ne bucurăm cântând: „Mare este Domnul şi lăudat foarte în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele Său cel sfânt“ (Ps 47, 1).
Sf. Grigorie de Nyssa: Torent (şuvoi) este apa ce se rostogoleşte cu furie, rupând şi cărând tot ce-i iese în cale: copaci, pietre, case, animale, oameni. Cei ce locuiesc pe lângă o asemenea apă sunt veşnic ameninţaţi; cei ce îşi au aşezările departe de ea sunt liniştiţi. Liniştiţi şi concentraţi asupră-le sunt acei oameni – bărbaţi sau femei – care-şi fac sălaşe cât mai departe de şuvoiul acestei vieţi, căutând numai către viaţa veşnică.
Sf. Ioan Hrisostom: Cu cât sfântul e mai legat în lanţuri, asemenea Apostolului Pavel în temniţă, cu atât devine mai puternic. Când răcneşte leul, pune animalele pe fugă; când răcneşte sfântul, toţi diavolii o iau la goană. Armele leului sunt coama păroasă, ghearele puternice şi dinţii ascuţiţi; armele sfântului sunt înţelepciunea duhovnicească, cumpătarea, răbdarea, dispreţul pentru bunurile acestei lumi. Sfântul este asemenea muntelui Sion, de care vorbeşte psalmistul; el rămâne de neclintit pentru că toată încrederea lui este în Domnul, Cel ce a făcut muntele şi-l stăpâneşte.
Fer. Augustin: Uneori, prin îngăduinţa sau pedagogia lui Dumnezeu, necredincioşii – păcătoşii – devin puternici, stăpânitori, şi-i obligă pe cei drepţi să le recunoască puterea, şi chiar s'o laude. Ştiind că omul e slab şi poate ceda, psalmistul speră că Dumnezeu nu va îngădui o astfel de situaţie în care drepţii să-i implore pe cei nelegiuiţi.
Literal: „Când a întors Domnul robia Sionului“.
„miazăzi“ (vezi şi nota de la Fc 12, 9). Vântul de la miazăzi aducea ploile care trezeau la viaţă pâraiele, acestea devenind izvoare de fertilitate.
Iisus va spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic“ (In 15, 5). Pe de altă parte, Sf. Atanasie cel Mare va descoperi aici un sens de mare subtilitate: Pe Hristos trebuie să-L vedem din ambele laturi: Cuvântul dumnezeiesc Se coboară în Maria şi devine una cu cel din Maria, alcătuindu-Şi astfel o locuinţă în pântecele fecioresc. Şi, întrucât Cuvântul este numit şi Înţelepciune, vom aduce în sprijin textul din Proverbele lui Solomon 9, 1: „Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă“.
Fer. Ieronim: Aşa cum trupul muritor are nevoie de hrană pieritoare, tot astfel sufletul nemuritor are nevoie de hrană nepieritoare. Însuşi Iisus a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M'a trimis şi să-I împlinesc lucrarea“ (In 4, 34). Cât despre om, ne-o spune însuşi psalmistul: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Ps 33, 8).
tektaíno (folosit numai aici în Cartea Psalmilor), la figurat: „a complota“, „a face maşinaţii“ (pe seama cuiva). În tâlcuire, Fer. Ieronim: Ori de câte ori cineva îşi defaimă fratele, o face prin spate. În spatele meu şi-au zidit păcătoşii minciunile, dar eu nu le-am băgat în seamă capcanele. În spatele meu au uneltit împotrivă-mi, dar mi-am ţinut ochii spre cer. Ei, păcătoşii, laţuri au împletit împotrivă-mi, dar eu m'am mistuit de dorul cununii celei neveştejite.
Fer. Augustin: Iona se afla nu numai sub valurile mării, ci şi în pântecele chitului; de acolo a strigat către Domnul, iar Acesta l-a auzit pentru că Iona Îl avea pe Dumnezeu în inima sa. Pentru noi, adâncul este însăşi viaţa aceasta trecătoare, şi din ea strigăm către Dumnezeu, atunci când nu gemem şi nu suspinăm. Cei ce nu strigă dintru adânc sunt foarte adânciţi în adâncuri; neavându-L în inimă pe Cel ce este deasupra oricăror adâncuri, nu sunt în stare să strige. Aşadar, să ne rugăm lui Dumnezeu.
Sf. Ioan Hrisostom: Cât de multe pot fi fărădelegile noastre? Să lăsăm la o parte păcatele mari, grele, deja cuibărite în conştiinţa noastră, şi să cugetăm numai la faptul că zilnic ne rugăm cu mintea împrăştiată la tot felul de lucruri lumeşti şi necuvioase, fără să-I acordăm lui Dumnezeu nici cel puţin respectul pe care un ostaş i-l acordă ofiţerului, sau un funcţionar şefului său. Nu sunt acestea adevărate insulte la adresa lui Dumnezeu?
ilasmós = „ispăşire“; iertare obţinută în urma unei penitenţe. Sf. Ignatie al Antiohiei tâlcuieşte: Să nu fim nesimţitori faţă de bunătatea lui Dumnezeu. Că dacă ar fi ca El să ne plătească după faptele noastre, noi am înceta să mai existăm. De aceea spune psalmistul: „Că la Tine este iertarea“.
hypoméno = „a aştepta cu răbdare şi fermitate“.
Sf. Ioan Casian: Trufia nu este doar un păcat care i se opune smereniei, ci un viciu care, în fapt, distruge toate celelalte virtuţi. De obicei, ea nu-i pândeşte pe oamenii de rând, ci pe cei ce deja au ajuns în poziţii înalte; dacă aceştia, precum psalmistul-rege, îşi păstrează măsura, calea mântuirii le e deschisă.
Imaginea e aceea a unui copil purtat în cârcă.
Blândeţea lui David: El nu numai că nu s'a răzbunat pe Saul, prigonitorul său, ci, dimpotrivă, i-a cruţat viaţa, i-a făcut bine şi s'a smerit în faţa lui.
În plan istoric, pronumele „el“ se referă la chivotul Domnului aşezat la Chiriat-Iearim după întoarcerea din robia filisteană (1 Rg 7, 2). În plan profetic, referinţa merge la Iisus Hristos, Cel ce avea să Se nască în Efrata (acesta fiind un alt nume al Betleemului, localitate din care se trăgea şi spiţa lui David).
„Uns“ este traducerea cuvântului „hristós“. Există şi traduceri care formulează: „să nu întorci faţa Hristosului Tău“, în sensul: „să nu Te răzgândeşti asupra planului de a-L trimite pe Fiul Tău în lume“.
În legătură cu textul profetic de mai jos vezi şi Ps 88, 27-37.
Se ştie că Sfânta Fecioară Maria se trăgea din spiţa lui David. Aşadar, Iisus, fiul Mariei, era după trup „fiu al lui David“, aşa cum Îl numeau mulţimile întâmpinându-L în Ierusalim (Mt 21, 9) sau orbii care aşteptau vindecare (Mt 20, 31; vezi şi Lc 1, 32).
Cassiodor: În perspectivă profetică, „David“ trebuie citit „Domnul, Mântuitorul“, a cărui frunte (literal: corn = simbol al puterii) se va arăta la Marea Judecată, unde va veni împreună cu sfinţii Săi. Cât despre „făclia Unsului Meu“, în ea îl putem identifica pe Ioan Botezătorul, pe care Însuşi Domnul l-a numit „făclia care arde şi luminează“ (In 5, 35).
„împreună“, sensul exact: laolaltă în unitate. Fer. Augustin: Acest verset a devenit adevărată trâmbiţă a vieţii monahale. Cuvântul „monah“ vine de la mónos, care înseamnă „singur“. Atunci, de ce li se recomandă monahilor să locuiască împreună? Nu cumva, prin aceasta, ei îşi dezic numele? Nicidecum. În obştea monahală sunt mai multe fiinţe, dar o singură minte şi o singură inimă, după cuvintele Sfintei Scripturi: „Inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una“ (FA 4, 32).
Fer. Ieronim: Din Ieşirea 30, 23-25 ştim că mirul era pregătit din mai multe mirodenii, fiecare cu simbolismul ei. Unul era mirul cu care erau unşi preoţii, altul era pentru profeţi şi altul era pentru regi. Mirul însuşi simbolizează binecuvântarea. În ordinea coborârii lui: capul este Dumnezeirea, barba este semnul bărbăţiei, al acelui „bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos“ (Ef 4, 13).
Sf. Ioan Damaschin: Cunoaştem măreţia lui Dumnezeu nu numai din faptul că El a creat universul, inclusiv pământul cu toate ale lui, că l-a făcut pe om, că a săvârşit minuni prin sfinţii Săi, dar şi din faptul că El face minuni zilnice în faţa noastră, cum este Sfânta Euharistie; căci, dacă El a avut puterea de a-I da Fiului Său un trup născut fără sămânţă trupească, oare nu posedă aceeaşi putere de a preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Hristosului Său?
„Robii lui Dumnezeu“ sunt aceia care-I cunosc şi-I păzesc poruncile. Atunci când întru dreptate va judeca poporul şi cu inima strânsă va da pedepse, prezenţa robilor Săi Îi va fi o adevărată mângâiere.
Fer. Ieronim: Cuvântul „Babilon“ înseamnă „confuzie“ şi e un simbol al acestei lumi trecătoare. Aici nu e psalmistul, ci omul păcătos care s'a desprins din fericirea Sionului ceresc şi a căzut în apele tulburi ale degradării şi tristeţii; cu toate acestea, el nu uită de unde a fost smuls de propriile sale păcate.
În fapt, cuvântul órganon înseamnă orice fel de instrument muzical.
Fer. Ieronim: Cei căzuţi în robia păcatului nu pot decât să-şi plângă propria cădere, nicidecum să-L laude pe Domnul. Sf. Ioan Scărarul: „Pământul străin“ este pământul împătimirii.
Avva Dorotei: Prin „Babilon“ se înţelege „zăpăceală“; prin „fiica Babilonului“ se înţelege „duşmănie“. Sufletul mai întâi se zăpăceşte şi apoi naşte păcatul, care-i devine duşman prin ticăloşia lui. Cele două fericiri le sunt adresate celor ce îi vor întoarce „fiicei Babilonului“ păcatul înapoi şi-i vor zdrobi de piatră pruncii, adică gândurile viclene încă în faşă, nedându-i răului timp să crească şi să lucreze un rău mai mare; iar „piatra“ este Hristos, Cel ce nimiceşte păcatul.
Fer. Augustin: Cântecul e bucuria mea; cântecul pentru cele de jos îl fac în faţa oamenilor, dar pentru cele înalte îl cânt în faţa îngerilor. Locaşul cel sfânt al Domnului este în mine, aşa cum mărturiseşte Apostolul Pavel (1 Co 3, 17). Ştiut este însă că Dumnezeu Îşi are locaşul şi în soborul îngerilor; aşadar, închinându-mă spre locaşul cel sfânt al Domnului, bucuria închinării mele devine cântare în faţa îngerilor.
Traducerea acestui verset cunoaşte mai multe variante. Formularea de faţă se sprijină pe textul din Codex Alexandrinus.
„cuvânt viclean“: cf. codicilor Vaticanus, Sinaiticus şi Alexandrinus.
Sf. Atanasie cel Mare: Nu degeaba a spus Apostolul: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu!“ (Rm 11, 33). Căci, iată, cu cât mă străduiesc să scriu şi să înţeleg dumnezeirea Cuvântului, cu atât simt că înţelegerea mă părăseşte; mai mult, pe măsură ce cred că înţeleg, pe atât simt că nu pot înţelege şi că scrisul meu nu e decât umbra adevărului ce se află în mine. Aceasta însă nu înseamnă să deznădăjduiesc.
Sf. Grigorie de Nazianz: Dumnezeu e pretutindeni; păcătosul nu poate scăpa de El, dreptul Îl află oriunde.
Foarte exact: „substanţa mea“.
Literal: „Ochii Tăi mi-au văzut fiinţa când ea era încă neterminată“. Imaginea este acea a unui artist care-şi lucrează opera având în minte forma ei desăvârşită.
Deşi omul se alcătuieşte în timpul zilei, adică în evidenţele exterioare, nici un om nu e martorul devenirii sale intime, căci în omul lăuntric lucrează doar mâna lui Dumnezeu.
Sf. Grigorie cel Mare: Spusa psalmistului se conjugă cu aceea a Evanghelistului: „Celor câţi L-au primit, care cred întru numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu“ (In 1, 12). În timp ce sfinţii sunt văzuţi în suferinţe şi'n umilinţă, fiinţa lor lăuntrică făureşte regate cereşti.
Marcu Ascetul: Duşmanii lui Dumnezeu sunt gândurile rele, cele ce-l împiedică pe om să-I facă voia, cele ce-l amăgesc prin patimi şi-i închid calea spre mântuire. Evagrie Ponticul: Cu ură desăvârşită îi urăşte pe vrăjmaşi acela care nu păcătuieşte nici cu fapta, nici cu gândul, adică acela care stă sub semnul celei mai mari şi celei dintâi nepătimiri.
ánthropos ponerós = „om rău“. În traducerile noastre mai vechi şi actuale: „Omul viclean“. Viclenia însă e numai o faţă a răutăţii.
Fer. Augustin: Prin expresia „cei mândri“, psalmistul înţelege întregul corp de armată al diavolului (păcatul acestuia fiind mândria).
Pentru „a umbri“ vezi nota de la Ps 90, 4.
E vorba de gândurile ce se rotesc în mintea păcătosului, pentru ca ele să devină fapte rele prin mijlocirea buzelor. E un ecou al textului din Ps 7, 16: „durerea lui se va întoarce pe capul său, pe creştetul său nedreptatea lui se va coborî“.
„Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii“ (Pr 18, 21). „Pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii“ (Mt 12, 36). Aşadar, pază gurii! „Uşa de îngrădire“ sugerează meterezele ce străjuiesc de jur-împrejurul cetăţii.
Omul are tendinţa de a-şi scuza păcatul prin vorbe meşteşugite, viclene, aruncându-l pe seama altui păcătos ori pe seama împrejurărilor.
Fer. Ieronim: Dacă chemi un doctor şi-i arăţi rana şi el îţi va spune că nu-l priveşte, vei crede despre el că e un om crud, fără inimă. Dacă însă el ţi-o cauterizează sau o supune bisturiului şi-i stoarce puroiul, atunci vei spune despre el că e un om milos, fiindcă a salvat o viaţă.
Fer. Augustin: Păcătosul care-ţi unge capul este linguşitorul ce te laudă fără măsură şi trezeşte'n tine păcatul mândriei. Fereşte-te de el!
În timp ce păcătoşii cad în propria lor capcană, eu, însinguratul, cel ce m'am separat de ei, voi trece pe-alături fără s'o ating.
Când David nu mai contează pe puterile proprii, Dumnezeu este Acela care îl îndrumează.
Duşmanii trec pe lângă fugar, dar Dumnezeu lucrează asupra urmăritorilor în aşa fel încât el să le pară un necunoscut oarecare.
Se ştie că David l-a lovit pe Goliat cu praştia, după care i-a smuls sabia din teacă şi i-a tăiat capul. Fericitul Ieronim, interpretând alegoric, spune că diavolul a fost doborât cu propria sa armă.
Fer. Ieronim: Doamne, Tu nu poţi mântui acest lucru nevrednic, care este omul, decât dacă Tu Însuţi Îţi asumi nevrednicia lui. Oaia Ta cea rătăcită nu poate fi îngrijită dacă Tu n'o vei purta pe umeri.
Sf. Maxim Mărturisitorul: „Mintea se minunează mai întâi gândindu-se la nemărginirea lui Dumnezeu în toate privinţele, la acel ocean nestrăbătut şi mult dorit; în al doilea rând, ea se uimeşte întrebându-se cum a adus El toate lucrurile la existenţă din nimic“.
Sf. Isaac Sirul: Monahul care a ales calea pustniciei s'a lepădat cu totul de lume şi a prefăcut pustia în cetate şi sălaş al îngerilor. Şi pentru că el şi-a ales viaţa îngerească, îngerii îl socotesc ca pe o rudă de-a lor şi, trimişi de Dumnezeu, i se apropie şi-i stau la îndemână cu tot ceea ce el are de trebuinţă, fie în ordinea duhovnicească, fie chiar în cea materială. Lucrul cel mai de preţ este acela de a-L chema pe Domnul, dar nu oricum, ci „întru adevăr“.
Adică în oamenii care deţin putere, ranguri sau demnităţi înalte.
pnéuma înseamnă „duh“, „vânt“, dar şi „suflare“.
analambáno = „a lua un copil în braţe“; „a lua pe cineva asupră-ţi“; „a alăpta“; „a face pe cineva ca şi cum ar fi al tău“. Sf. Ioan Hrisostom citează acest text în sprijinul ideii că Dumnezeu, în marea Sa milă, nu e doar un simplu sprijinitor al celor nevoiaşi (îndeosebi orfanii şi văduvele), ci şi un Părinte Care îi adoptă.
sýntrimma înseamnă „fractură“.
Sf. Chiril al Ierusalimului: Ca să-ţi dai seama de nemărginirea lui Dumnezeu, încearcă mai întâi să-ţi aţinteşti privirea în soare şi apoi să-L scrutezi pe Cel ce l-a făcut.
Fer. Ieronim: Vedeţi că nimic nu consună cu adevărul istoric. Care „stâlpi ai porţilor“, de vreme ce acestea au fost distruse de duşmani? Care „fii în tine“, de vreme ce Ierusalimul va rămâne ca o casă pustie (Lc 13, 35)? Care „pace la hotare“, de vreme ce prin cetate au trecut războaie? Care „fruntea grâului“, de vreme ce se ştie că Ierusalimul nu are grâul cel mai bun? Toate acestea duc la concluzia că interpretarea textului nu poate fi decât alegorică: „stâlpii“ sunt profeţii inspiraţi de Dumnezeu, prin a căror poartă Vechiul Testament intră firesc în cel Nou. Cât despre „fruntea grâului“, Domnul Iisus e bobul de grâu care a căzut în pământ şi ne-a adus nouă roadă multă (cf. In 12, 24).
Adică au venit în existenţă (numai prin Cuvânt).
Textul original permite şi traducerea: „lauda Lui în Biserica sfinţilor“ şi se poate referi, profetic, fie la Biserica luptătoare, alcătuită din creştini, care erau numiţi „sfinţi“ (vezi şi în Liturghie: „Sfintele, sfinţilor!“), fie la Biserica triumfătoare, cea din cer.
Grecescul horós înseamnă „dans“. Evreii obişnuiau să-L laude pe Dumnezeu nu numai prin rugăciuni, cântări, procesiuni cu bătăi din palme şi instrumente muzicale, dar şi prin jocuri. În Biserica Etiopiei se păstrează şi se practică până astăzi „dansurile davidice“.
Literatura ascetică răsăriteană transferă acest text în aria „războiului nevăzut“, unde lupta împotriva păcatelor nu cunoaşte cruţare.
Literal: „organe“, adică orice fel de instrumente muzicale. În Ps 136, 2 a fost tradus prin „harpe“. Aici vecinătatea cuvântului „strune“ (instrumente cu coarde) solicită categoria instrumentelor de suflat (altele decât trâmbiţa).
Îndeletnicirea, alegerea şi ungerea lui David sunt relatate în 1 Rg 16, 11-13.
Sf. Ioan Hrisostom: Acesta e paradoxul pe care Dumnezeu îl introduce în istorie, răsturnând ordinea logică a oamenilor şi instaurând propria Sa raţiune. Numai aşa vom putea pricepe şi spusele Apostolului: „Pe cele dispreţuite le-a ales Dumnezeu, pe cele ce nu sunt, ca să le facă de nimic pe cele ce sunt“ (1 Co 1, 28). Ce se înţelege prin „cele ce nu sunt“? Persoanele socotite „de nimic“ din pricină că ele, în ordinea socială, sunt insignifiante, dar prin care Dumnezeu Îşi arată puterea de a răsturna valorile şi de a le reaşeza după criterii care sunt numai ale Lui. În acest sens va spune iarăşi Pavel: „Mă voi lăuda mai degrabă'ntru slăbiciunile mele, pentru ca'ntru mine să locuiască puterea lui Hristos“ (2 Co 12, 9).
„Învăţătura“ traduce sensul restrâns al cuvântului paidéia care înseamnă, îndeosebi, educarea sau instruirea copiilor, formarea lor prin cultură; aşadar, un sens pedagogic. De altfel, terminologia pedagogică nu va lipsi din Proverbe.
Literal: „celor lipsiţi de răutate“. Aici însă cuvântul akakós are sensul de „simplu“ (necomplicat, ingenuu, naiv, candid).
Adică însuşirea de a pricepe din experienţă (nu din studiu).
aésthesis exprimă facultatea de a percepe în primul rând prin simţuri şi în al doilea rând prin inteligenţă; conştientizare; pricepere. În Iş 28, 3 se vorbeşte de un duh al priceperii (pnéumatos aisthéseos) dăruit de Dumnezeu celor înţelepţi.
= atent la ce face; prudent; înţelept; circumspect.
Textual: „frica lui Dumnezeu“. Acest genitiv însă nu înseamnă câtuşi de puţin că frica ar fi o însuşire a lui Dumnezeu, ci caracterul ei excepţional, superlativ, aşa cum este „omul lui Dumnezeu“. Despărţind-o de frica obişnuită, comună, care pune sufletul în dezordine, Sf. Grigorie Sinaitul o defineşte drept „veselie cu cutremur şi cu multe lacrimi, când harul mângâie sufletul“. Monahul Calist şi Monahul Ignatie Xanthopol împart frica de Dumnezeu în două categorii: aceea a începătorilor, ilustrată prin texte din Pr 1, 7; Ps 33, 11; Sir 2, 7; 2, 16, dar şi prin spusele Cuviosului Isaac Sirul: frica de Dumnezeu e începutul virtuţii şi rodul credinţei; a doua categorie, a celor cu viaţă duhovnicească îmbunătăţită, este ilustrată de Ps 111, 1; Ps 127, 4 şi Pr 10, 30, iar Sf. Petru Damaschin o atribuie celor aproape de desăvârşire duhovnicească: ea iubeşte virtutea şi se teme de schimbare. T. M.: „Frica de Dumnezeu este începutul (principiul) cunoaşterii“.
Textual: „fii părtaş de sânge“.
Verset corectat aici după T. M.
„Proba de foc“: cercetare amănunţită, exhaustivă, la capătul căreia se rostesc probele zdrobitoare asupra vinovăţiei.
Literal: „dacă poruncile mele ţi le vei ascunde“, în sensul că ele se cer păstrate cu grijă, în taină, ca o comoară.
Literal: „de la faţa Lui“; cuvântul prósopon = „faţă“ înseamnă şi „persoană“.
Literal: „Să nu fii înţelept doar în sinea ta“; cu alte cuvinte, dobândirea înţelepciunii nu e scop în sine, ci instrumentul prin care omul poate deveni mai bun.
Orice jertfă (pârgă, prinos, milostenie, binefacere) se cere adusă numai din ceea ce omul a dobândit pe cale cinstită; cu banul de furat nu se poate face pomană.
Asprimea este o componentă (nedorită, dar necesară) a pedagogiei cu care părinţii îşi educă şi instruiesc odraslele. Verbul paidévo înseamnă „a creşte un copil“, „a-i da educaţie şi învăţătură“, dar şi „a pedepsi“, „a certa“.
Ca şi în multe alte cazuri din Cartea Proverbelor, termeni ca „înţelepciune“, „ştiinţă“, „pricepere“, „cunoaştere“, „cugetare“ au sensuri foarte apropiate, aşa încât nu întotdeauna se pot face distincţii clare, mai ales atunci când ele sunt folosite în construcţia stilistică numită „paralelism sinonimic“. În cazul de faţă, „înţelepciunea“ (sofía) şi „ştiinţa“ (frónesis) sunt tratate drept sinonime, şi aşa se explică de ce textul care urmează foloseşte un singular.
Sf. Maxim Mărturisitorul, gândindu-L pe Dumnezeu ca vistiernic al înţelepciunii divine, crede că în dreapta Lui stau „cei ce au primit cunoştinţa imaterială a celor inteligibile, liberă de închipuirile sensibile“, iar de-a stânga, „cei ce au dobândit contemplaţia naturală prin duh, împreună cu înţelegerea cucernică a judecăţilor“.
„lucrarea minţii“ = raţiunea (de unde, caracterul raţional al creaţiei).
E vorba de apele ce ţâşnesc din pământ (prin deschiderea adâncurilor) şi de acelea ale ploilor.
T. M.: „ele vor fi viaţă pentru sufletul tău“. Pentru expresia „suflet viu“ vezi Fc 2, 7 şi Ps 118, 175.
Versetele 5-9 sunt realcătuite aici într'o redactare cât mai unitară, atât după LXX, cât şi după T. M., în aşa fel încât înţelesul să apară cât mai limpede.
Versetele 28 şi 29 sunt proprii Septuagintei; ediţia Rahlfs le numerotează cu 27a şi 27b.
Sf. Maxim Mărturisitorul: „Cel ce a învăţat să sape, prin fapte şi contemplaţie, fântânile virtuţii şi ale cunoaşterii de sine, asemenea patriarhilor, Îl va afla înlăuntru pe Hristos, izvorul vieţii, din care ne îndeamnă Înţelepciunea să bem“.
Chezăşia (garanţia, răspunderea pentru cineva) era o veche practică la Evrei (vezi Fc 43, 9), dar înţeleptul nu o recomandă, din cauză că, foarte adesea, beneficiarul abuzează de încrederea celui ce s'a oferit să garanteze.
T. M.: „Şase sunt lucrurile pe care le urăşte Domnul, şi şapte care-i sunt nesuferite“. E vorba de viciile enumerate în următoarele şase stihuri.
Desfrânata de profesie se vinde pentru ca să trăiască, dar femeia adulteră nu-şi urmăreşte decât poftele.
Seducţia începe cu o mască de evlavie. Pentru jertfa de pace vezi Lv cap. 3 şi 7.
„lucrarea minţii“ = raţiunea.
Se laudă cu voce înaltă, asemenea negustorilor ambulanţi care-şi strigă marfa.
Isteţimea: cum anume şi când să faci un lucru.
Sf. Simeon Noul Teolog identifică Înţelepciunea în persoana lui Iisus Hristos: „Dacă cineva, pe faţă sau în ascuns, îşi întoarce iubirea datorată mirelui Hristos spre pofta vreunui alt lucru şi inima lui e ţinută de acel lucru, se face urât Mirelui şi nevrednic de unirea cu El“.